Carte Tati

Pavel Menevisoglou
Mitropolitul Suediei şi a toată Scandinavia
Introducere istorică în canoanele Bisericii Ortodoxe
Sfânta Mitropolie a Suediei şi a toată Scandinavia
Afierosesc această carte Sfintei Mitropolii a Suediei şi a toată Scandinavia, cu

prilejul împlinirii a două decenii de existenţă. (1969-1989)
Pavel, Mitropolitul Suediei
Prolog
Autorul necunoscut al primului prolog al „Sintagmei în 14 titluri”(a doua

a jumătate a secolului al-VI-lea), caracterizează sfintele canoane drept
„descoperire și dar al lui Dumnezeu”(RP 1,5), iar Matei Vlastaris (numindu-le
„sintagma și element”), proclamă că Biserica „prețuiește și cinstește sfintele
canoane”, ca „oracole dumnezeiești pogorâte de sus”, „nu mai puțin decât
dumnezeieștile Evanghelii”, deși și izvoarele și rădăcinile acelora fără de
meșteșug le-a înfățișat”(RP, 6,3).
Cercetătorul, cel care se preocupă cu sfintele canoane, constată fără
efort, la prima vedere, că sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe nu sunt
rânduite cu acrivie, că numărul lor variază în diferitele manuscrise și nu este în
concordanță cu edițiile tipărite. În continuare aducem exemple concrete din
principalele ediții aflate la noi:
a)Între anii 1761-1762, s-a editat la Veneția de către Arhimandritul
Spiridon Milias, în două volume, o „colecție nouă și foarte bogată a sfintelor
sinoade”. În ediția aceasta sunt cuprinse aproape toate canoanele Bisericii
Ortodoxe, dar și canoanele Sinodului desfășurat la Constantinopol între anii
869-870, cu însemnarea că „după citirea canoanelor amintite, s-a citit horos-ul
acestui Sinod al-VIII-lea Ecumenic, conținând Simbolul de credință și
mărturisirea că primește hotărârile luate la cele șapte Sinoade Ecumenice și că
anatematizează pe cei pe care acestea le-au anatematizat; și că împăratul Vasile
Macedoneanul a convocat acest al-VIII-lea Sinod Ecumenic...”(volumul II, pag.
925-927). Așa cum se știe, Sinodul acesta, care s-a pronunțat pentru
condamnarea Patriarhului Fotie al Constantinopului, n-a fost acceptat niciodată
de către Biserica Ortodoxă ca Sinod, și mai ales ca sinod ecumenic.
b)În anul 1787 a fost editat la Veneția de către ieromonahul Agapie
Leonard „colecția tuturor canoanelor sfinte și dumnezeiești.” Din colecția
aceasta lipsesc, fără vreo explicație, 17 canoane ale așa numitului „Proto-
defthero” sinod, care s-a desfășurat în anul 861 în biserica Sfinților Apostoli din
Constantinopol.
c)Alcătuitorii Pidalionului, în prima ediție a acestuia(Lipsia 1800), au cuprins în
afară de sfintele canoane, și „canoane neconfirmate de un sinod ecumenic”,
canoanele Sfântului Ioan al-IV-lea Postitorul(582-595), ale Patriarhului Nichifor I
Mărturisitorul al Constantinopolului(806-815) și ale Patriarhului Nicolae al-III-
lea Gramaticul(1084-1111). Îndeosebi ediția a-VII-a a Pidalionului (Atena 1970),
ediția aVIIII-a(Atena 1976), ca și a IX-a(Atena 1982) sunt „în chip special
îmbunătățite, prin adaosuri, conținând teme canonice preluate din epistolele
Sfântului Vasile cel mare, ale Sfântului Ioan Gură de aur, ale Sfântului Anastasie,
cât și din întrebările și răspunsurile Sfântului Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul
Constantinopolului”( din prologul la edițiile menționate ale Pidalionului).
d)În tomul al-IV-lea al „Sintagmei dumnezeieștilor și sfintelor canoane” al
ediției lui Ralli și Potli (Atena 1854), între paginile 386- 392 sunt inserate
diferite texte canonice preluate din Codicele de la Trapezunt din 1311 (dintr-o
copie din anul 1779; între paginile 393-416 este inserat capitolul „synopsei
canonice”, preluată din „Sinodikonul” lui Veverighiou, iar între paginile 417-446
se găsesc „canoane” străine, nerecunoscute oficial, preluate din alte ediții
anterioare. La sfârșitul paginii 446, editorii Rallis și Potlis consemnează
„sfârșitul sfintelor canoane”, cu toate că se lasă impresia că dispozițiile
canonice de mai sus, cuprinse în volumul al-IV-lea al ediției RP, până la paginile
446 ale tomului, trebuie să fie considerate drept canoane ale Bisericii
Ortodoxe.
Din exemplele de mai sus reiese evident că conținutul colecțiilor canoanelor
depinde sub multe aspecte de părerile personale, de cunoștințele, de
specializarea și de percepția celor care și-au asumat de-a lungul timpului
alcătuirea, editarea sau îngrijirea colecțiilor canonice, și nu de decizia sau
îndrumarea vreunei oficialități ecleziastice.
Acest lucru este valabil și sub aspectul distribuirii materialului colecțiilor
canonice și al enumerării sfintelor canoane.
În plus, cercetătorul care dorește să afle mai multe noutăți istorice despre
sfintele canoane, realizează deîndată că în literatura ecleziastică lipsește total
ca disciplină de sine stătătoare introducerea istorică la canoanele Bisericii
Ortodoxe, și că știrile referitoare la aceasta, cuprinse în colecțiile canonice, sunt
puține sau lipsesc.
De aceea, alcătuirea pe care o aveți la îndemână, a „introducerii istorice” are
ca scop, pe de o parte, să acopere acest gol existent în literatura bisericească
de la noi; pe de altă parte, să contribuie la codificarea sfintelor canoane, sub
aspectul ordinii, numărului și numerătorii acestora. În această „introducere
istorică” sunt studiate canoanele apostolice, canoanele sinoadelor ecumenice,
canoanele celor 10 sinoade locale, cât și canoanele patristice, aprobate oficial
în anul 691 de către Sinodul Ecumenic Quinisext (prin canonul al 2-lea), adică
toate canoanele care alcătuiesc Corpus canonus al Bisericii Ortodoxe.
Lucrarea aceasta a fost alcătuită pe lângă îndatoririle noastre episcopale, la
sediul Sfintei Mitropolii a Suediei și a toată Scandinavia și a necesitat multă
osteneală și mult timp de recuperare. Ne dorim ca Domnul să primească
această ofrandă ca pe o slujire ecleziastică.
Stockholm, Sfânta Mitropolie, luna februarie, 1989.
Mitropolitul Pavel al Suediei și a toată Scandinavia
1. Colecțiile sfintelor canoane
a-Prima colecție a canoanelor sinodale
Se știe în mod sigur că în secolul al-V-lea, Biserica(în Răsărit) cunoștea și
folosea colecția canoanelor sinodale, în care numerotarea se făcea în ordine
crescătoare. Această primă colecție de canoane sinodale 1, care era alcătuită din
canoanele sinoadelor de la Niceea, Ancyra, Neocezareea, Gangra, Antiohia,
Laodiceea și Constantinopol, cu numerotare continuă (1-168) n-a fost salvată în
totalitate. Știrile istorice păstrate însă, ca și alte mărturii, alcătuiesc o solidă
reconstituire a acestei colecții, dar și descoperirea acesteia în conținutul altor
colecții canonice mai extinse (vezi colecția a doua de canoane sinodale, a lui
Dionisie cel mic2, manuscrisul siriac, Addenda 14528, aflată la Muzeului
britanic3).
Informații istorice concrete și alte mărturii în privința existenței și
conținutului acestei prime colecții de canoane sinodale se păstrează:
1)în actele celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon (451). În
documentele acestui sinod sunt consemnate situații în care membrii sau
gramaticii acestuia au folosit colecția de canoane sinodale, din care au citit în
funcție de nevoi. Din aceste consemnări se trage concluzia că:
a)această colecție de canoane pe care a avut-o la îndemână acest al-IV-lea
Sinod Ecumenic se numea „biblion” sau „biblos.”
„Sfântul Sinod a confirmat: dumnezeieștile canoane ale părinților au fost
citite și au fost aduse și comentariile; și luând cartea(biblos) Aetios,
arhidiaconul și primikerios-ul Bisericii celei mari, a citit” 4(și a citit două
canoane)...„ Acest prea evlavios Leontie, episcopul Magneziei, a citit din
această carte”5 (și a citit alte 2 canoane străine). „Prea slăviții arhonți au
poruncit: să fie citite canoanele. Astfel, lui Vernikianos, cel rânduit secretar, i s-a
dat de către Eunomie, cel prea evlavios, biblosul, ca să citească 6(și a citit un
canon). „Constantin, secretarul, a primit de la Aitios, arhidiaconul, biblosul, ca
1
Bibliografie: William Bright, The canons of the first four general cuoncils. Oxford, 1892 2, pag. 140-144. Pierre
LʾHuillier, Origines et developpement de lʾanciennne collection canonique grecque, în Messager de lʾExarchat
24(1976) 53-65.
2
PL 67, 139-230.
3
G.B. Howard, The canons of the primitive church, London, 1986.
4
Mansi 7, 81. ACO 2,1,3, pag. 100.
5
Mansi 7, 281, ACO 2,1,3 pag. 48.
6
Mansi 308. ACO 2,1,3 pag. 60.
să citească7 (și a citit un alt canon). De asemenea, discutându-se despre
cinstirea acordată și despre jurisdicția episcopului de Constantinopol, „acest
secretar” a citit „din cartea sinodikon a celui de-al-II-lea Sinod Ecumenic.” 8
b)numerotarea canoanelor în această colecție canonică se făcea în ordine
crescătoare.
Astfel, în ședința sinodului9 a fost adus spre cercetare cazul monahilor
Karosu și Dorotei: „nevoindu-se Karosos și Dorotei și, șchiopătând în credință,
ei și cei împreună cu aceștia, și săvârșind lucruri pline de primejdie, au îndrăznit
să-l numească episcop pe Dioscur, cel depus din treaptă de către Sfântul Sinod
Ecumenic...”10 Și pentru că au venit astfel în contradicție cu prescripțiile
sfintelor canoane, „Sfântul Sinod a hotărât: dumnezeieștile canoane ale
părinților să fie citite și să fie aduse și comentariile; și luând cartea arhidiaconul
și primikerios-ul Aetios al Bisericii celei mari, a citit canonul 83: „dacă un
episcop caterisit de către sinod...” și canonul 84: „despre înșiși cei afurisiți:
„dacă vreun prezbiter sau diacon, disprețuind pe însuși episcopul...”11. În
documentele sinodului sunt consemnate textele ambelor canoane.
De asemenea, în ședința din 29 octombrie12, cercetând cazul despre
canonicitatea episcopului Efesului, „prea evlaviosul Ștefan( episcopul Efesului) a
spus: socotesc că este de mare însemnătate să fie citite canoanele, adăugând:
cel hirotonit pentru o cetate nu poate să locuiască în alta!” Preaslăviții arhonți
au hotărât atunci: „să se citească canoanele!” Iar preaevlaviosul episcop al
Magneziei a citit canonul 95: „dacă un episcop care nu are biserică preia o
biserică ce nu are episcop și răpește tronul episcopal...să fie alungat...!” „Acest
prea evlavios Leontie episcopul a citit din biblos canonul 96: „dacă vreun
episcop a primit hirotonia și a fost rânduit să fie capul poporului...”13Și în
această situație în hotărârile Sinodului se inserează textele ambelor canoane.
Aceste 4 canoane, adică cele care poartă numerele 83, 84, 95 și 96 din colecția
canonică folosită la Sinodul al-IV-lea ecumenic de la Calcedon, are
corespondență cu canoanele 4, 5, 16 și 17 ale Sinodului „târnosirii” din Antiohia
(341) și sunt enumerate drept canoanele 83, 84,95 și 96 din pricina faptului că
adăugarea acestora în colecția canoanelor sinodale s-a făcut în ordine
7
Mansi7, 444. ACO 2,1,3pag. 95.
8
Mansi7, 445. ACO 2,1,3pag. 96.
9
Mansi 7, 80-84. ACO 2,1,3 pag. 99-101.
10
Mansi 7, 81. ACO 2,1,3 pag. 100.
11
Mansi 7, 84. ACO 2,1,3 pag. 100-101.
12
Mansi 7, 272-293. ACO 2,1,3 pag. 42-53.
13
Mansi 7, 281-284. ACO 2,1,3 pag. 48.
crescătoare, numerotarea începând cu canoanele Sinodului I Ecumenic de la
Niceea(325). Faptul că enumerarea canoanelor cuprinse în această colecție a
început cu canoanele primului Sinod ecumenic de la Niceea este certificată tot
de documentele celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic. Astfel, canonul al 4-lea al
primului Sinod ecumenic, care a fost citit în cele două ședințe14, ca și canonul
al 6-lea, care a fost citit la ultima ședință a Sinodului(1 noiembrie 451) 15 sunt
consemnate simplu drept canoanele 4 și 6 de la Niceea, fără niciun alt număr
crescător în enumerare.
c) această colecție canonică a fost alcătuită cel puțin din canoanele de la
Niceea(325), Ancyra(314), Neocezareea( în jurul anului 319), Gangra( în jurul
anului 340), Antiohia(341) și ale „sinodiconului” de la Constantinopol(381).
Este adevărat că în cadrul ultimei ședințe a Sinodului de la Calcedon (1
noiembrie 451), „secretarul” Constantin a citit din această carte „sinodicon” a
celui de al II-lea Sinod Ecumenic de la Constantinopol ca dintr-un text complet,
neîmpărțit în canoane: „Astfel au rânduit cei 150 de episcopi cu harul lui
Dumnezeu, care au participat la Sinodul de la Constantinopol din diferite
eparhii, la chemarea prea iubitorului de Dumnezeu împărat, Teodosie, sub
protia lui Nectarie, episcopul Constantinopului: să nu se nesocotească credința,
nici canoanele celor 318 părinți de la Niceea Bitiniei, ci acel sinod să rămână cel
dintâi și să se dea anatemei toată erezia...iar episcopul de Constantinopol să
aibă prerogativă de cinstire după episcopul Romei, pentru că această cetate
este noua Romă.16”Însă, cu siguranță, faptul că acest „sinodicon” al celui de-al II
Sinod Ecumenic a fost împărțit pe canoane încă din anul 451, reiese din mai
multe mărturii:
(a) Reprezentantul Romei, episcopul Pashasinos, înștiințat că la „Sinodul
tâlhăresc” de la Efes (449), episcopul Flavian al Constantinopolului „nu a fost
așezat în locul lui”, ci a fost rânduit al cincilea, a spus: „Vezi că noi, din voia lui
Dumnezeu, pe episcopul Anatolios îl avem pe locul cel dintâi, aceștia însă, pe
Fericitul Flavian l-au așezat al cincilea”, la care afirmație, Diogene al Cizicului,
făcând trimitere la canoanele celui de-al II-lea Sinod de la Constantinopol, a
răspuns: „Pentru că voi știți canoanele.”17
14
Prima data: Mansi 7, 93. ACO 2,1,3 pag. 107. A doua oară: Mansi 7, 308. ACO 2,1,3. Canonul acesta, în a doua
situație este consemnat drept canonul al 6lea(și nu canonul al 4 lea), însă cu siguranță este vorba despre o
tradiție greșită a manuscrisului, așa cum se consemnează de către Mansi pe margine(Mansi 7, 307).
15
Mansi 7, 444. ACO 2,1,3 pag. 95.
16
Mansi 7, 445. ACO 2,1,3, pag. 96
(b) În textul celui de-al 28-lea canon formulat de către Sinodul de la
Calcedon se face trimitere concretă la canonul (3) „citit celor 150 de episcopi
iubitori de Dumnezeu”, prezenți la Constantinopol.
(c) În ultima ședință a Sinodului de la Calcedon(1 noiembrie 451), episcopul
Eusebiu de Dorileia a declarat că a citit personal episcopului Leontie al Romei
acest al 3-lea canon în prezența clericilor de la Constantinopol, și că Roma „l-a
acceptat”18.
(d) În epistola Sinodului de la Calcedon către episcopul Leontie al Romei
(440-461) se vorbește limpede: „am întărit și canonul(al 3-lea) celor 150 de
părinți de la Constantinopol, care s-au adunat sub conducerea vrednicului de
pomenire, marele împărat Teodosie, care confirmă că cel proclamat episcop de
Constantinopol să aibă locul al doilea rânduit ca cinstire după preasfântul
nostru tron apostolic.”19
Conform acestor afirmații, trebuie să luăm în considerație ca cert faptul că în
prima colecție de canoane pe care a avut-o în vedere acest al-IV-lea Sinod
Ecumenic de la Calcedon (451) sunt cuprinse cel puțin canoanele:
în ordine crescătoare:
1-20= canoane 1-20 Niceea
21-45=canoane 1-25 Ancyra
46-59= canoane 1-14 Neocezareea
60-79= canoane 1-20 Gangra
În spiritul relatărilor de mai sus, trebuie explicat și înțeles și conținutul
canonului 1 de la Calcedon, care proclamă: „am îndreptățit să se țină
canoanele Sfinților Părinți formulate la fiecare Sinod Ecumenic până acum.”
Sinodul nu se referă prin expresia „până acum” la canoane disparaterăzlețite?
„alcătuite până atunci de către Sfinții Părinți la fiecare sinod ecumenic”, ci are
în vedere această colecție canonică concretă (prima colecție de canoane
17
Mansi 6, 608. ACO 2, 1, 1 pag. 77-78. Vezi F. Dvornik, Byzance et la primaute romaine, Paris, 1964, pag. 45,
nota 2.
18
Mansi 7, 449. ACO 2,1,3 pag. 97.
19
Mansi 6, 152-153. ACO 2,1,3 pag. 118. Vezi și epistola lui Anatolie al Constantinopolului către Leon al Romei:
„Primesc hotărârea Sinodului despre confirmarea prin acest canon (canonul al 3lea al Sinodului de la
Constantinopol) al celor 150 de părinți, care decretează pentru episcopul de Constantinopol să aibă întâietatea
și locul de cinste după prea sfințitul tron al Romei, pentru că și Constantinopolul este noua Romă”(Mansi 6,
177. ACO 2,1,2 pag. 53-54).
sinodale) și stabilește clar că canoanele cuprinse în colecție, în pofida faptului
că au fost alcătuite canoane noi, își păstrează autoritatea și rămân viabile.
2) În epistola pe care episcopii Pisidiei au trimis-o în anul 458 împăratului
Leontie I (457-474)20. În epistola aceasta, episcopii Pisidiei se referă la canonul
al 4-lea al Sinodului din Antiohia, pe care îl numerotează crescător cu numărul
8321, exact ca și în documentele celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic.22
3) În colecția latinească a canoanelor lui Dionisie cel mic (Dionysiana). În cea
de-a 2-a ediție (sintaxă)23 a acestei colecții canonice24 (în jurul anului 500),
Dionisie cel mic a cuprins în traducere latinească, ca o unitate de sine
stătătoare (canoanele sunt enumerate crescător: 1-165), prima colecție a
canoanelor sinodale (canoanele sinoadelor de la Niceea, Ancyra, Neocezareea,
Gangra, Antiohia, Laodiceea, Constantinopol)25 și face o amintire specială
despre această colecție în prologul ediției: „în continuare, (adică după
canoanele apostolice), am adăugat canoanele Sinodului de la Niceea și am
urmat cu canoanele tuturor sinoadelor care au fost formulate înainte sau după
acesta, până și canoanele Sinodului celor 150 de episcopi adunați la
Constantinopol, numerotate în ordine crescătoare, adică de la 1 până la 165,
așa cum au fost în originalul grecesc.”26
20
Mansi 7, 565-571. Una dintre epistolele care fac parte din Codex Encyclius. Epistolele s-au scris ca răspuns la
epistola enciclică a împăratului Leon I, care i-a întrebat pe episcopi despre cel de-al IV -lea Sinod Ecumenic. Se
păstrează epistola lui Leon în limba greacă(Evagrie, Istoria bisericească 2, 9; PG 86, 2528-2529). Răspunsurile
sunt doar în limba latină: Mansi 7, 524-622. ACO 2, 5pag. 9-98. Bibliografie: Th. Schnitzler, Im Kampfe um
Chalcedon. Geschichte und Inhalt des Codex Encyclius von 458, Roma 1938. M. Geerard, Clavis Patrum
Graecorum, vol. 4, Turnhout, pag. 116-119(nr. 9089)..
21
Mansi 7, 565. ACO 2,5 pag. 51.
22
Mansi 7, 84. ACO 2,1,3 pag. 100-101.
23
DDC 4, 1138-1152(j. Rambaud-Buhot).
24
Prima ediție (sintaxă): Adolf Strewe, Die Canonessammlung des Dionysius Exiguus in der ersten Redaktion,
Berlin-Leipzig 1931. A doua ediție(sintaxă): PL 67, 139-230. În a doua ediție sunt cuprinse: a) prologul sau
epistola către episcopal Ștefan al Salonei(în Dalmația)(PL , 139- 142, b) colecția primelor 50 de canoane
apostolice(PL 67, 141-148), c) canoanele din care a fost alcătuită prima colecție a canoanelor
sinodale(canoanele sinoadelor de la: Niceea, Ancyra, Neocezareea, Gangra, Antiohia, Laodiceea,
Constantinopol), cu numerotare crescătoare: 1-165(PL 67, 147-172), d) canoanele 1-27 ale sinodului de la
Calcedon(PL 67, 171-176), e) canoanele sinodului de la Sardica(PL 67, 175-182), f) canoanele sinodului de la
Cartagina(PL 67, 181-230).
25
Canoanele sinoadelor de la Niceea, Ancyra, Neocezareea, Gangra, Antiohia, Laodiceea, Constantinopol, sunt
cuprinse în această ordine și în prima ediție a colecției canoanelor lui Dionisie cel Mic, dar enumerarea
canoanelor nu se face în ordine crescătoare. De asemenea, în prologul acestei prime ediții nu se face amintire
special de prima colecție a canoanelor sinodale(în ordine crescătoare).
26
PL 67, 142: „Deinde regulas Nicaenae synodi, et deinceps omnium conciliorum, sive quae ante eam, sive
quae postmodum facta sunt, usque ad synodum centum quinquaginta Pontificum, qui apud Constantinopolim
convenerunt, sub ordine numerorum, id est a primo capite usque ad centesimum sexagesimum quintum, sicut
habetur in graeca auctoritate, digessimus.”
Concret, canoanele primei colecții sinodale, în versiunea lui Dionisie cel mic,
sunt numerotate după cum urmează:
În ordine crescătoare:
1-20 = canoane 1 - 20 Niceea
21- 44 = canoane 1-24 Ancyra27
45-58 = canoane 1-14 Neocezareea
59-78 = canoane 1 - 59 Gangra
79-103 = canoane 1-25 Antiohia
104-162 = canoane 1 - 59 Laodiceea
163 = canon 1 Constantinopol
164 = canoane 2 și 3 Constantinopol
165 = canonul al 4-lea Constantinopol
4) în manuscrisul siriac, Addenda 14528 (aflată la Muzeul britanic). 28
Manuscrisul acesta(din secolul al-VI- ea) cuprinde în traducere siriacă (realizată
între anii 500-501 la Ierapole)29 următoarele canoane în ordine crescătoare:
1-20 = canoanele 1-20 Niceea
21-44 = canoanele 1-24 Ancyra
45-58 = canoanele 1-14 Neocezareea
59-78 = canoanele 1-20 Gangra
79-103 = canoanele 1-25 Antiohia
104-162 = canoanele 1-59 Laodiceea
27
Diferența cu un număr în numerotare(în raport cu numerotarea canoanelor colecției celui de-al IV-lea Sinod
Ecumenic și a episcopilor Pisidiei) provine din faptul că în colecția lui Dionisie cel Mic sunt numerotate 24(și nu
25) de canoane de la Ancyra. Diferența concretă vine în deosebi din faptul că în colecția lui Dionisie cel Mic
canoanele 4 și 5 de la Ancyra constituie un singur canon, canonul 4 de la Ancyra, (al 24-lea ca număr), cu toate
că , așa cum ne dăm seama, influențează în continuare numerotarea.
28
G.B. Howard, The canons of the primitive church(translated from additional mss. 14528, a Syriac ms. Of the
sixth century; and from other mss. Of almost equal antiquity), London 1896. Ediția acestui manuscris și a altor
manuscrise siriace ale acestuia după conținut vezi: Friedrich Schultess, Die syrischen Kanones der Synoden von
Nicaea bis Chalcedon, în Abhandlungen der königlichen Gesselschaft der Wissenschaften zu Göttingen, Berlin,
1908.
29
Vezi de asemenea: Hans Lietzmann, Kirchenrechtliche Sammlungen, în Pauly-Wissowa-Kroll,
Realencyklopadie, vol. 11, Stuttgard, 19212,pag. 492. Ernest Honigmann, Le concile de Constantinople de 394 et
les auteurs du „Syntagma des XIV titres”( Subsidia Hagiographica 35), Bruxelles, 1961, pag. 50.
163-166 = canoanele 1-4 Constantinopol
167-193 = canoanele 1-27 Calcedon
O caracteristică în cazul acestui manuscris siriac, Addenda 14528, este faptul
că în canoanele primei colecții de canoane sinodicale s-au adăugat cu
numerotare ascendentă (168 – 193) și canoanele 1 - 27 ale Sinodului de la
Calcedon (451).
5) În epistolele lui Sever al Antiohiei (512-518)30.
Sever al Antiohiei, în epistolele pe care le-a scris ca monah, ca episcop al
Antiohiei (512-518) și ca episcop depus din scaunul Antiohiei, folosește până la
moartea sa (538) canoanele sinodale cu numerotarea crescătoare ale primei
colecții de canoane sinodale. Corespondența acestor canoane 31 este
următoarea:
Ordine crescătoare:
53 = canonul 9 Neocezareea
81 = canonul 3 Antiohia
107 = canonul 4 Laodiceea
136 = canonul 33 Laodiceea.
30
E.W. Brooks, The sixth book of the select letters of Severus, patriarch of Antioch, in the Syriac version of
Athanasius of Nisibis, vol. 1(textul siriac), London-Oxford, 1902-1904, vol. 2(traducere englezească), London-
Oxford, 1903-1904.
31
Ernest Honigmann, Le concile de Constantinople de 394 et les auteurs du „Syntagma des XIV titres”,
Bruxelles, 1961, pag. 50-51, și pag. 82-83(Le canonicon de Sévère dʾAntioche).
Conform afirmațiilor de mai sus, colecția canonică pe care a folosit-o Sever
al Antiohiei cuprindea canoanele sinoadelor Niceea-Laodiceea, cu următoarea
numerotare crescătoare:
1-20 = canoanele 1-20 Niceea32
21-44 = canoanele 1-24 Ancyra33
45-58 = canoanele 1-14 Neocezareea
59-78 = canoanele 1-20 Gangra
79-103 = canoanele 1-25 Antiohia
104-162 = canoanele 1-59 Laodiceea
Foarte probabil, această colecție cuprindea și canoanele 1-4 de la
Constantinopol34, cu numerotare ascendentă 163 – 166.
6) În epistola lui Efrem al Antiohiei (527 – 545) „către Zenovie scolasticul
Emisei, cel fără de capatâi.....????.”35 Efrem al Antiohiei(conform afirmației
Patriarhului Fotie al Constantinopului) în epistola acestuia numerotează
canonul al 2-lea de la Constantinopol drept canonul 166. Și nu numai în
scrisoarea aceasta, „ci și în alte cuvinte ale lui alege numerotarea aceasta”36
Această numerotare a celui de- al 2-lea canon de la Constantinopol arată fără
urme de îndoială că colecția canonică pe care a avut o la îndemână Efrem al
Antiohiei notează canoanele la rând în mod crescător. Probabil că în această
colecție canonică erau cuprinse(cu aproximație ) canoanele de mai jos37:
1 – 20=canoanele 1 - 20 Niceea
21 – 45=canoanele 1 - 25 Ancyra
32
Sever al Antiohiei în epistolele lui se referă și la canoanele: 1,4,5,9, 10, 17 și 19 de la Niceea.
33
În mod evident, în colecția canonică pe care a avut-o în vedere Sever al Antiohiei erau numerotate 24 de
canoane de la Ancyra. Diferența în fapt vine fie de la unirea și împreună enumerarea canoanelor 4 și 5, fie din
unirea și împreună enumerarea canoanelor 22 și 23 de la Ancyra.
34
Cu siguranță, nu se poate vorbi despre adăugarea canoanelor de la Calcedon, pentru faptul că Sever al
Antiohiei n-a recunoscut cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon, și s-a luptat împotriva hotărârilor
acestuia.
35
Fotie, Biblioteca, nr. 228(PG 103, 957-960).
36
Fotie, Biblioteca, nr. 228(PG 1103, 960).
37
Despre identificarea numărului 166(numerotarea în ordine crescătoare) cu canonul al2lea al Sinodului de la
Constantinopol, s-a considerat că, în colecția canonică pe care a avut-o în vedere, Efrem al Antiohiei a enumerat
60 de canoane al sinodului de la Laodiceea. În tot cazul, la acest rezultat se poate ajunge și altfel: dacă au fost
numerotate 15 canoane ale sinodului din Neocezareea sau 21 de canoane ale sinodului din Gangra.
46 -59=canoanele 1 - 14 Neocezareea
60 – 79=canoanele 1 – 20 Gangra
80 – 104=canoanele 1 – 25 Antiohia
105 – 164=canoanele 1 - 60 Laodiceea
165= canonul 1 Constantinopol
166=canonul 2 Constantinopol
Din informațiile istorice de mai sus și din alte mărturii se trage concluzia că:
a) în jurul anului 450 Biserica cunoștea și folosea colecția de canoane
sinodale, care cuprindea canoanele sinoadelor de la Niceea, Ancyra,
Neocezareea, Gangra, Antiohia, Laodiceea și Constantinopol
b) numerotarea canoanelor în colecția aceasta se făcea în număr crescător.
De asemenea, pe baza știrilor istorice de mai sus și a altor mărturii se
constată realcătuirea temeinică a acestei prime colecții sinodale de canoane,
după cum urmează:
1 – 20=canoanele 1 - 20 Niceea
21 – 45=canoanele 1 – 25 Ancyra
46 – 59=canoanele 1 – 14 Neocezareea
60 – 79=canoanele 1 – 20 Gangra
80 – 104= canoanele 1 - 25 Antiohia
105 – 164=canoanele 1 - 60 Laodiceea
165 – 168= canoanele 1 - 4 Constantinopol38
Cât privește timpul în care a fost formulată această colecție, acest prim
corpus canonum, sau mai exact primul corpus al canoanelor sinodale, după
38
Micile diferențe observate în numerotare provin fie din numerotarea cu numărul 24(în loc de 25), a
canoanelor sinodului de la Ancyra, fie din împreună numerotarea a canoanelor 2-3 de la
Constantinopol(Dionisie cel Mic), fie din numerotarea și celui de-al 60-lea canon al sinodului de la Laodiceea.
părerea consacrată (cu mici variații)39 a fost alcătuit în secolul al-IV-lea, format
la început din canoanele sinoadelor de la Niceea(325) 40, Ancyra(314),
Neocezareea, (în jurul anului 319) și Gangra( în jurul anului 340) 41 și, în
continuarea acestor canoane, s-au adăugat(în jur de jumătatea secolului al-IV-
lea) canoanele sinodului „înnoirilor” din Antiohia(341) și, spre sfârșitul secolului
al IV-lea, canoanele sinoadelor de la Laodiceea( în jurul anului 380), și
Constantinopol (381).
De asemenea, important de consemnat este faptul că Eduard Schwartz a
formulat, referitor la istoricul acestei prime colecții sinodale de canoane, câteva
aprecieri interesante.42
Conform acestuia: prima colecție de canoane sinodale a fost alcătuită în
jurul anului 368 în Antiohia de către episcopul arian Evzois al Antiohiei(360 –
376), alcătuită din primele canoane ale sinoadelor de la Ancyra, Neocezareea,
Gangra, Antiochia și Laodiceea.43 În jurul anului 380, ca prime canoane ale
acestei colecții canonice, s-au adăugat de către episcopul ortodox Meletie al
Antiohiei(360 – 381) canoanele sinodului de la Niceea. După anul 381, în
această colecție, în continuarea canonelor de la Laodiceea, s-au adăugat
canoanele de la Constantinopol. După anul 451, în colecție (în continuarea
canoanelor de la Constantinopol), au fost așezate canoanele de la Calcedon.
39
F.A. Biener, De collectionibus canonum ecclesiae graecae schediasma litterarium, Berlin, 1827, pag. 9-
12( traducere Paul Kalliga, Planificare filologică despre colecțiile canonice ale Bisericii Răsăritului, Atena, 1840,
pag. 10-12). J.A. Mortreuil, Histoire du Droit Byzantin, vol. 1, Paris, 1843, pag. 191. Friedrich Maassen,
Geschichte der Quellen und der Literatur des canonischen Rechts, vol. 1, Graz 1870, pag. 122-126. Nicodim
Milas, Drept bisericesc, Atena 1906, pag. 230-232. Hefele-Leclercq, Histoire des Conciles, vol. 1, Paris, 1907,
pag. 510(nota 1), pag. 989(nota 2), vol. 3, Paris, 1909-1910, pag. 1178-1180 și pag. 11880- 1192.DDC 1, 598(G.
Bardy).
40
În colecția aceasta, Sinodul de la Niceea a fost așezat nu în ordine cronologică, ci în ordinea importanței.
41
Însemnările(introducerea) care în tradiția manuscris sunt așezate înaintea canoanelor de la Ancyra,
Neocezareea, și Gangra, și care consemnează relația temporală a acestor sinoade cu Sinodul de la Niceea, adică
faptul că „canoanele fericiților părinți decretate la Ancyra” sunt „anterioare” canoanelor editate la Niceea, dar
sunt așezate pe locul al doilea pentru autoritatea Sinodului Ecumenic(RP 3, 20, nota 1), că „canoanele sfinților
părinților noștri decretate la Sinodul din Neocezareea sunt pe locul al doilea față de cele de la Ancyra”, iar cele
de la Niceea au întâietate pentru cinstirea pe care o impune Sinodul de la Niceea”(RP 3, 70, nota 1”), că
„canoanele sfinților părinți decretate în Gangra după Sinodul de la Niceea au fost așezate”(RP 3, 96, nota 1),
constituie o mărturie fundamentală că nucleul acestei prime colecții sinodale a fost alcătuit din canoanele
sinoadelor de la: Niceea, Ancyra, Neocezareea și Gangra. Nucleul acesta a fost schematizat îndeosebi în
„dioceza” Pontului, probabil în Cezareea.
42
Eduard Schwartz, Die Kanonessammlungen der alten Reichskirche, Weimar, 1936, pag. 1-114(=Gesammelte
Schriften 4, Berlin, 1960, pag. 159-275). Vezi E. Honigmann, Sur les listes des eveques participant aux conciles
de Nicee, de Constantinople et de Chalcedoine, în Byzantion12(1937) 323-347, pag. 234. E. Honigmann, Le
concile de Constantinople de 394 et les auteurs du „Syntagma des XIV titres”(Subsidia Hagiographica 35),
Bruxelles, 1961, pag. 49-51.
43
În situația aceasta convocarea Sinodului de la Laodiceea trebuie să fie, așa cum a fost localizată, înainte de
anul 368.
Acest Corpus canonus se păstrează în traducere siriacă în Addenda 14528 a
manuscrisului Muzeului britanic.
Aceste concepții ale lui Eduard Scwartz, oricât de interesante ar părea, nu
încetează să rămână ipoteze și imaginație, neștiindu-se dacă corespund
evenimentelor reale și faptelor istorice.
Din nefericire, prima colecție a canoanelor sinodale, cuprinzând canoanele
Sinoadelor de la Niceea, Ancyra, Neocezareea, Gangra, Antiohia, Laodiceea și
Constantinopol, cu numerotare crescătoare, de la numerele 1 la 168, nu s-a
păstrat în totalitate. În mod evident, în jurul sfârșitul secolului al-V-lea a fost
părăsită și numerotarea continuă crescătoare, acest sistem fiind uitat cu
desăvârșire. Este caracteristic cazul Patriarhului Fotie al Constantinopolului,
care în pofida faptului că s-a preocupat în mod special cu dreptul canonic,
ignoră că a existat vreodată o colecție canonică cu numerotare ascendentă
continuă a canoanelor, și își exprimă nedumerirea față de sistemul de
numerotare a canoanelor care a fost folosit de către Efrem al Antiohiei (527-
545): „în această epistolă, și canonul numerotat ca al 2-lea al Sinodului al - II-
lea al celor 150 de sfinți părinți de la Constantinopol, apare ca fiind canonul
166, și nu știu de când se numără, nici de alții care au primit-o și au alcătuit-o.
Și nu doar aceasta, dar nici despre celelalte pricini pentru care a fost pusă în
practică numărătoarea”44pag 31 carte
Foarte probabil că în prima jumătate a secolului al-VI-lea, prima colecție a
sinoadelor canoane a fost lărgită prin adăugarea și a altor canoane sinodale:
cele ale sinoadelor de la Efes( 431), Calcedon( 451) și Sardica(343), și astfel s-a
format colecția canonică a celor „10 sfinte sinoade” 45 , alcătuită în serie din
canoanele sinoadelor: a)Niceea, b) Ancyra, c)Neocezareea, d)Gangra,
e)Antiohia, f)Laodiceea, g)Constantinopol, h) Calcedon, i) Sardica. Colecția
acestor „10 sfinte sinoade” în mod evident a fost colecția oficială canonică care
s-a păstrat în secolul al-VI-lea „în biblioteca preslăvitei Patriarhii a
Constantinopolului”.46
44
Fotie, Biblioteca, nr. 228(PG 103, 960). Caracteristice sunt, de asemenea, și cele consemnate în Pidalion,
referitor la canonul al-4-lea de la Antiohia, care în hotărârile Sinodului de la Calcedon(Mansi 7, 84. ACO 2,1,3,
pag. 100-101) este numerotat 83: „Mă mir din ce cauză canonul acesta aproape în toate cărțile hotărârilor
Sinoadelor este denumit 83.; probabil este o greșeală de scris”(Pidalion, pag. 409, nota 2). Aproximativ acestea
sunt consemnate și în privința canonului al-5-lea de la Antiohia, care în hotărârile acestui sinod de la
Calcedon(Mansi 7, 84. ACO 2,1,3, pag. 100-101) este numerotat 84 (Pidalion, pag. 410, nota 2).
45
RP 1, 5 ( primul prolog al „Sintagmei în 14 titluri”).
46
Mansi 12, 1019.
Această colecție canonică a avut-o în vedere și a completat-o în a doua
jumătate a secolului al-VI- lea alcătuitorul primei ediții a „sintagmei cu 14
titluri”.
Existența colecției canonice cuprinzând canoanele „celor 10 sinoade” este
mărturisită de asemenea:
a)de către Ioan Scolasticul, care în introducerea „Sinagogii cu 50 de
titluri”(în jurul anului 550), face referire la „canoanele celor 10 mari sinoade” 47
b)de un manuscris din secolul al-IX-lea cuprinzând „colecția celor 87 de
capitole” (colectio LXXXVII capitulorum) ale lui Ioan Scolasticul, care poartă
titlul: „Capitolele dispozițiilor noi incluse împreună cu canoanele celor 10
sinoade.”48
b.Colecția canoanelor apostolice
În paralel cu prima colecție a canoanelor sinodale, în viața Bisericii a apărut
și o altă colecție de canoane, cuprinzând dreptul cutumiar al primelor 3 secole,
avându-și începutul și proveniența de la Apostoli și din timpurile apostolice.
Este vorba despre colecția celor 85 de canoane apostolice, 49 numite astfel nu în
sensul că au fost alcătuite de sfinții apostoli, ci în sensul că au fost formulate
conform cu tradiția apostolică.
Nu este cunoscut timpul exact al alcătuirii acestei colecții canonice, nici nu
există o deplină simfonie asupra acestui fapt.50 În tot cazul, s-a impus părerea
că colecția concretă a celor 85 de canoane apostolice a fost alcătuită îndeosebi
47
Vl. Benechevitch, Synagoga L titulorum, Monaco, 1937, pag. 4. În „Sinagoga”, sinodul de la Sardica ocupă
locul al-4-lea.
48
.J.A.B. Mortreuil, Histoire du Droit Byzantin, vol. 1, Paris, 1843, pag. 204. Vezi Mihail Psellos, (mai jos pag. 49),
care enumeră, de asemenea, 10 sinoade.
49
Vezi în acest capitol „canoanele apostolice”(pag. 101-124).
50
Se consemnează ca indicii, anumite păreri și concepții: „în prima jumătate sau la începutul sec. al-V-lea”( F.X.
Funk, Die apostolischen Konstitutionen, Rottenburg, 1891, pag. 191); „înainte de Sinodul I de la Niceea, de
către un bărbat evlavios necunoscut”( Nicodim Milaș, Dreptul bisericesc, Atena, 1906, pag. 111); „în jurul
anului 380”( Hans Lietzmann, Kirchenrechtliche Sammlungen, în Pauly-Wissowa-Kroll, Realencyclopadie, vol.
11, Sttutgard, 19212, pag. 494); „la începutul secolului al-Iv-lea, înainte de Sinodul Ecumenic de la
Niceea”( Kallinikos Delikani, Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Constantinopol, 1930, pag. 137); „la sfârșitul
secolului al-IV-lea sau la începutul secolului al-V-lea”(Dimitriou Balanos,, Patrologia, Atena, 1930, pag. 437);
„colecția aceasta nu are nicio legătură cu Apostolii, fiind alcătuită în chip mincinos în scris mai târziu și cuprinde
85 de canoane rânduite deloc în duhul ortodox al conducerii și cultului ecleziastic, așa cum acestea au fost
deformate până în secolul al-IV-lea și al-V-lea”(Amilka Alivizatou, Sfintele canoane, Atena, 1949 2, pag. 135);
„adunate spre sfârșitul secolului al-IV-lea”( Ioannis Karmiris, Monumente dogmatice și simbolice ale Bisericii
Ortodoxe Universale, vol.1, Atena, 1960, pag. 251); „lucrare a secolului al-IV-lea, dar cu drept cutumiar de secol
al-III-lea”(Gherasim Konidari, Istoria Generală bisericească, vol.1, Atena, 1957, pag. 428); „sfârșitul secolului al-
IV-lea”(Vasiliou Stefanidou, Istoria bisericească, Atena, 1959, pag. 152); „secolul al-IV-lea”(Panaghiotis Hristou,
în THE, 7, 622).
în secolul al-IV-lea. De altfel, studiul și cercetarea sistematică a mărturiilor
salvate conduce nu numai la părerea că colecția canonul lor apostolice a fost
alcătuită în secolul al-IV-lea, ci și la alte ipoteze:
1) că în jurul anului 340 a fost alcătuită o primă colecție 51 de 50 de canoane
apostolice(primele 50). Existența colecției celor 50 de canoane apostolice
rezultă din următoarele considerente:
a)se păstrează epilogul conținutului dogmatic care a fost legat de canonul al 50-
lea apostolic.52Din epilogul acesta: „să fie învățat adică cel botezat… în credința
Domnului și după dispoziția noastră în duh” sunt salvate două formulări. Una
scurtă, găsită în „Sinagoga” lui Ioan Scholasticul(titlul 36) 53 și alta lungă, în
traducerea siriacă a canoanelor apostolice.54
b) Dionisie cel mic, care în prologul acestei colecții apostolice consemnează
că a tradus din „așa numitele canoane apostolice”55 doar 50( primele 50).56
c)Canoanele Sinodului din Antiohia, din 341, care se găsesc în relație și în
paralelă, după conținut și după formulare, cu canoanele apostolice, se pare că
au în vedere aceste această colecție, care conținea doar primele 50 de canoane
apostolice.57 Relația în fapt și paralelismul sunt evidente în următoarele situații:
1 Antiohia -7 apostolic
51
Cel dintâi, J.S. Drey(Neue Untersuchungen uber die Konstitutionem und Kanones der Apostel, Tübingen,
1832), a formulat părerea că, probabil, au existat două colecții de canoane apostolice: una care cuprindea
primele 50 de canoane și alta care cuprindea 85 de canoane. Vezi Hefele-Leclercq, Histoire des Conciles, vol. 1,
Paris, 1907, pag. 1209.
52
M. Mentzer, Les Constitutions Apostoliques, vol. 3, Paris, 1987, pag. 10-12 și pag. 292-294.
53
Vl. Benechevitch, Synagoga L titulorum, Monaco, 1937, pag. 105-106. Textul epilogului, de asemenea, în: F.X.
Funk, Didascalia et Constitutiones Apostolorum, vol. 1, Parderborn, 1905, pag. 580-581. Ioan, Discipline
générale antique, vol. 1, partea a2a, Roma, 1962, pag. 33-35. Traducerea araba (după versiunea franțuzească)),
în Jean Perier-Augustin Perier, Les 127 canons des Apôtres, Paris, 1912, pag. 559.
54
E. Schwartz, Űber die Pseudoapostolischen Kirchenordnungen, Strassburg, 1910, pag. 14-15( cu versiune în
limba greacă). Vezi C. H. Turner, The apostolic canons, în The Journal of Theological Studies 16(1915) 526-527.
55
În prologul celei de-a2-a ediții a acestei colecții canonice(PL 67, 141).
56
PL 67, 141-148. Arhiepiscopul Parisului, Petrus de Marca, considera că Dionisie cel Mic a cuprins în colecția sa
doar 50 de canoane apostolice(primele 50) și le-a eliminat pe celelalte 35, motivând că conțin dispoziții care nu
concordă cu obiceiurile Bisericii Apusene, îndeosebi canonul 66 apostolic devenind ingratus romanis auribus,
adică dizgrațios în urechile romanilor(De concordia sacerdotii et imperii, Paris, 1704, pag. 227). Ipoteza aceasta,
însă, nu pare destul de convingătoare: a) pentru că Dionisie cel Mic ar fi putut să elimine doar acele canoane
care nu erau agreate în Biserica Apuseană; b) pentru că existau canoane neagreate în Biserica Apuseană și
printre primele 50 de canoane apostolice, pe care Dionisie cel Mic le-a tradus în limba latină și le-a cuprins în
colecția lui canonică( canoanele 46 și 47 despre validarea botezului ereticilor).
57
Cu siguranță, există o asemănare după conținut și a canoanelor 23 Antiohia și 76 apostolic, însă asemănarea
aceasta nu exclude coincidența în fapt. Este probabil ca amândouă canoanele să consemneze, fără să aibă vreo
legătură unul cu altul, această tradiție canonică ecleziastică.
6 Antiohia- 13apostolic
4 Antiohia-28 apostolic
9Antiohia -34 apostolic
13 și 22 Antiohia -35 apostolic
17 și 18 Antiohia -36 apostolic
20 Antiohia- 37 apostolic
Alcătuirea acestei colecții a celor 50 de canoane apostolice(primele)
probabil că s-a făcut în jurul anului 340( în tot cazul înainte de 341). Șinodul din
Antiohia a folosit pe larg colecția aceasta de 50 de canoane apostolice în
alcătuirea propriilor lui canoane.
Dionisie cel mic, care a tradus colecția celor 50 de canoane apostolice în
latină, a așezat sub titlu: „regulae ecclesiasticae sanctorum Apostolorum
prolatae per Clementem ecclesiae romanae pontificem” 58, ceea ce înseamnă că
58
PL 67, 141-142.
titlul acestei prime colecții a canoanelor apostolice a fost mai precis:
„Canoanele ecleziastice ale Sfinților Apostoli ale lui Clement”. 59
2) Că între anii 340-380, în prima colecție a celor 50 de canoane apostolice
au fost adăugate și altele 35, alcătuind astfel cunoscuta colecție ale celor 85 de
canoane apostolice.
3) Că în jurul anului 380, alcătuitorul „Constituțiilor apostolice” a folosit și a
cuprins în scrierea lui și cele 85 de canoane apostolice.
Mai concret:
a) le-a folosit în alcătuirea primelor cărți ale Constituțiilor apostolice. Astfel,
canoanele apostolice 1, 2, 6, 7, 17, 18, 20, 26, 39, 46, 47, 49, 51, 60, 64, 65 și
6960 sunt folosite în adaosurile pe care alcătuitorul Constituțiilor apostolice le-a
inserat în textul Didascaliei Apostolilor, care constituie fundamentul primelor
cărți ale Constituțiilor apostolice.61
b) A inserat62 în a- 8-a carte a Constituțiilor apostolice, „Despre harisme,
hirotonii și canoane ecleziastice” colecția completă a celor 85 de canoane
apostolice. Alipirea acestora de textul Constituțiilor apostolice s-a făcut prin
adăugarea cuvântului „τοίνυν”63 în canonul întâi apostolic, și a expresiei „ca și
cele pe care am apucat să le spunem”???64 în ultimul canon 85.
c) Le-a adăugat în cărțile „sfinte și cucernice”, pe care deja le-a înscris în
canonul 85 apostolic, ca să ofere o autoritate apostolică acesteia și scrierii
alcătuită de el: „Și Constituțiile, vouă, episcopilor, prin mine, Clement, în 8 cărți
vă sunt adresate. Căci nu trebuie făcute publice toate datorită tainelor aflate în
acestea”.
59
Cel ce a adunat(din dreptul canonic al primelor 3 secole) aceste canoane apostolice, a folosit numele de
Clement al Romei, ca certificare și mărturie a „apostolicității” canoanelor apostolice, plecând de la faptul că
Clement al Romei era considerat interpretul autentic al tradiției apostolice. Pe părerea aceasta se sprijină de
altfel toată așa numita „literatură clementină”.
60
Sunt consemnate în paranteză cărțile și capitolele corespondente Dispozițiilor Apostolice: canoanele
apostolice 1-2(3, 20), 6, (2, 7), 7, (5, 17), 17(6, 17), 18(6, 17), 20(2, 6), 26(6, 17), 39(2, 30și 2, 31), 46(6, 15),
47(6, 15), 49(6, 8 și 6, 10 și 6, 26), 51( 6, 8 și 6, 10, și 6, 11 și 6, 26), 60(6, 16), 64( 5, 20), 65( 2, 61), 69(5, 13),
61
În ediția Constituțiile Apostolilor de F. X. Funk. (Didascalia et Constitutiones Apostolorum), în primele dintre
cărți, adaosurile autorului Constituțiilor Apostolice sunt publicate cu sublinieri, textul care este preluat din
Didascalia Apostolilor fără sublinieri.
62
Într-un manuscris al Constituțiilor Apostolice lipsește textul canoanelor apostolice(F.N. în DTC 3, 1529; G.
Bardy, în DDC 4, 455), dar omisiunea aceasta, în mod evident, provine din copierile ulterioare, care au
considerat fără sens copierea textului canoanelor apostolice, care erau cuprinse în colecțiile canonice.
63
F.X. Funk, Didascalia et Constitutiones Apostolorum, vol. 1, Paderborn, 1905, pag. 564, BEP 2, 172.
64
F.X. Funk, Didascalia et Constitutiones Apostolorum, vol. 1, Paderborn, 1905, pag. 592, BEP 2, 180. Vezi și 2,
57, 7(F.X. Funk, același 161-163. BEP 2, 52-53).
Cât privește locul în care a fost alcătuită și a apărut colecția celor 85 de
canoane apostolice este adevărat că nu s-a păstrat nici o informație sau
mărturie istorică referitoare la aceasta. Singurul indiciu se găsește în textul
celui de-al 37-lea canon apostolic, conform căruia sunt convocate două sinoade
anual, „cel dintâi în a 4-a săptămână după Rusalii, cel de-al 2-lea în ziua a-12-a
a hiperberetaiou-lui.” Denumirea aceasta a lunii hiperberetai (octombrie) 65
aparține așa numitului calendar siro-macedonean, aflat în uz în Siria, și
conduce la părerea că colecția celor 85 de canoane apostolice a fost alcătuită
cu probabilitate în Siria66, care, așa cum este se știe, este locul și altor vestigii
importante de drept canonic ale vechii Biserici. Părerea aceasta este întărită și
de faptul că în canonul 85 apostolic: a)după cărțile canonice ale Noului
Testament sunt consemnate și 2 epistole ale lui Clement al Romei care, așa cum
se pare, s-a bucurat de o apreciere specială în Siria, pentru faptul că încă din
secolul al XII-lea manuscrisul traducerii siriace a Noului Testament(1170) 67
cuprinde împreună cu Epistolele sobornicești și cele 2 epistole ale lui Clement
b) lipsește Apocalipsa lui Ioan care, contrar, în Siria nu era enumerată împreună
cu cărțile canonice ale Noului Testament.68
c-Colecția canonică „în 60 de titluri”
Colecția canonică „în 60 de titluri”69nu s-a păstrat, fiind trecut cu vederea
chiar și numele autorului acestei alcătuiri. Existența acestei colecții canonice
este mărturisită doar de către Ioan Scolasticul, care în prologul alcătuit de el al
„Sinagogii canoanelor eclesiastice în 50 de titluri” face amintire cu acrivie de
aceasta, și într-un mod care nu lasă urmă de îndoială: „De aceea, prin harul
Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe cele rânduite
de aceștia de-a lungul timpului(canoanele celor 10 sinoade ale Sfântului Vasile
cel mare), cercetându-le, le-a adunat întru una și, împărțindu-le în 50 de titluri,
nu am păstrat o ordine și o continuitate a numerelor, așa cum s-ar spune
primul, al doilea, al treilea, al patrulea și al cincilea canon, ci punându-le
împreună din nou, pe cele asemenea dintre ele, unindu-le, împletindu-le pe
cele egale în capitole, am făcut ușoară și lesnicioasă tuturor, așa cum cred,
cercetarea celor căutate; nici pe acestea singure grăbindu-ne a le pune pe locul
întâi înaintea celorlalte, ci pe altele aflându-le, le-am împărțit în 60 de titluri, și
65
V. Grumel, La chronologie, Paris, 1958, pag. 174(Calendriers de caractère Julien: Antioche).
66
F.X. Funk, Die apostolischen Konstitutionem, Rottenburg, 1891, pag. 191-192.
67
Johannes Quasten, Patrology, vol. 1, Ultreht, 1950, pag. 51. Panaghiotou Hristou, Patrologia grecească, vol. 2,
Tesalonic, 1978, pag. 369.
68
Panaghiotou Bratsiotou, Apocalipsa Apostolului Ioan, Atena, 1950, pag. 35. Vezi THE 2, 1089(P. Bratsiotis).
69
Bibliografie: K.E. Zacharia von Lingenthal, Die Griechischen Nomokanones, Petrograd, 1877, pag. 2-3,
Nicodimos Milas, Dreptul bisericesc, Atena, 1906, pag. 234.
nici pe cele ale Sfântului Vasile, nu le-am lipit de ele, nici pe cele asemenea, ca
să se asambleze așa cum trebuia lucrurile.”70
Se presupune că colecția aceasta a fost alcătuită după anul 534, anul
formării definitive a celei de-a 2-a ediții a Codexului lui Iustinian, mai concret
între anii 535 – 555, sau în jurul anului 535, în Antiohia.71
Mai înainte, Jean Doujat(1609 – 1688)72, pornind de la subtitlurile celor 2
manuscrise ale „Nomocanonului în 50 de titluri,” 73 a formulat părerea că
colecția canonică „în 60 de titluri” a fost adăugată de către episcopul
Theodoret al Cyrului(423 – 466)74, dar versiunea aceasta n-a fost acceptată din
punct de vedere științific.
Din cele afirmate de către Ioan Scolasticul(în prolog), se trage concluzia că:
a)în colecția canonică „în 60 de titluri” sfintele canoane nu au fost adăugate
în ordine cronologică sau în ordinea autenticității și importanței, ci în funcție de
material(colecție canonică sistematică). Foarte probabil, este cuvântul despre
cea dintâi colecție canonică sistematică din istoria Bisericii. După părerea lui
Ioan Scolasticul, alcătuitorul acestei colecții canonice „în 60 de titluri” n-a reușit
deplin organizarea sistematică a canoanelor: „ci pe altele aflându-le, le-a
împărțit în 60 de titluri, și nici canoanele Sfântului Vasile, nu le-a unit cu
celelalte, nici pe cele asemenea, ca să îmbine așa cum trebuia lucrurile, căci pe
altele aflându-le, pe acestea punându-le în 60 de titluri, și nici pe cele ale lui
Vasile cel mare lipindu-le celorlalte, nici pe cele asemenea, așa cum trebuia să
facă asamblând lucrurile, ca să se afle din titluri multe canoane despre un
capitol și să fie greu de zdruncinat cele despre un lucru, în pofida celor
rânduite.???”75Din nefericire, nu se consemnează numele autorului.
b) în această colecție erau cuprinse canoanele apostolice și canoanele celor
10 sinoade: Sinodul de la Niceea, Sinodul de la Neocezareea, Sinodul de la
Sardica76, Sinodul de la Gangra, Sinodul de la Antiohia, Sinodul de la Laodiceea,
70
Vl. Benechevitch, Synagoga L titulorum, Monaco, 1937, pag. 5.
71
DTC 8, 831(L. Petit). DDC 6, 119(E. Herman). Ernest Honigmann, Le concile de Constantinople de 394 et les
auteurs du „Syntagma des XIV titres”, Bruxelles, 1961, pag. 52. New Catholic Encyclopedia 7, 1025(M. J.
Hidgins).
72
DDC 4, 1436-1437(R. Naz).
73
J. A. B. Mortreuil, Histoire du Droit Byzantin, vol. 1, Paris, 1843, pag. 218 și 221.
74
Jean Doujat, Praenotionum canonicarum libri quinque, Paris, 1687, pag. 404-409. Vezi F.A. Biener, De
collectionibus canonum ecclesiae graecae schediasma litterarium, Berlin, 1827, pag. 13, nota 1(traducere: Paul
Kalliga, Planificare filologică despre colecțiile canoanelor Bisericii Răsăritene, Atena, 1840, pag. 15, nota 2).
75
76
Prima mărturie complete despre cuprinderea canoanelor Sinodului de la Sardica în colecția canonică a
Bisericii Răsăritene. Vezi Pierre L’Huillier, Origines et développement de ľancienne collection canonique
Sinodul de la Constantinopol, Sinodul de la Efes și Sinodul de la
Calcedon( consemnate după ordinea „Sinagogii în 50 de titluri”.
Conținutul colecției canonice „în 60 de titluri” se face cunoscută cu
certitudine din prologul lui Ioan Scolasticul, care reproșează alcătuitorului
acestei colecții canonice în 60 de titluri că n-a cuprins în interiorul ei canoanele
Sfântului Vasile cel mare, ceea ce înseamnă că conținutul ambelor colecții în
privința celorlalte coincidea deplin.
În legătură cu aceasta, trebuie să se sublinieze importanța faptului că
autorul colecției canonice „în 60 de titluri” a cuprins în această colecție
canonică, colecția canoanelor apostolice, (dreptul cutumiar) și colecția
canoanelor sinodale. Cu siguranță, în fapt, Dionisie cel mic a fost cel dintâi care,
în jurul anului 500, a cuprins(în prima și în a doua alcătuire) în traducere
latinească, canoanele apostolice (primele 50 de canoane) și pe cele sinodale77,
probabil și pe autorul (Ștefan al Efesului sau Efeseanul)78 „sinopsei canonice”79.
În tot cazul, importanța acestui eveniment, care neapărat a influențat colecțiile
canonice ulterioare( „Sinagoga” lui Ioan Scolasticul, „Sintagma în 14 titluri”),
este evidentă și neîndoielnică.
D. „Sinagoga” lui Ioan Scolasticul
Colecția canonică „Sinagoga canoanelor ecleziastice în 50 de titluri” 80, a fost
alcătuită în jurul anului 550 de către Ioan Scolasticul, cel care în anul 565 a
grecque, în Messager de ľ Exarchat 24(1976) 64.

77
Prima ediție(sintaxă) a colecției canonice a lui Dionisie cel Mic: Adolf Strewe, Die Canonessammlung des
Dionysius Exiguus in der ersten Redaktion, Berlin-Leipzig, 1931. A doua ediție(sintaxă) a colecției canonice a lui
Dionisie cel Mic: PL 67, 139-230.
78
Ernest Honigmann, Le concile de Constantinople de 394 et les auteurs du „Syntagma des XIV titres”, Bruxelles,
1961, pag. 80.
79
Nu se știe cu exactitate timpul alcătuirii „Sinopsei canonice” a lui Ștefan al Efesului. Mortreuil, având în
vedere că în manuscrisele mai vechi ale „Sinopsei canonice” sunt cuprinse, pe de o parte, canoanele Sinodului
de la Efes, însă nu și canoanele Sinodului de la Sardica, urcă alcătuirea inițială a „sinopsei” la anii de dinaintea
lui Ioan Scolasticul(Histoire du Droit Byzantin, vol. 1, Paris, 1843, pag. 201), și ia în calcul ca probabilitate că
prima alcătuire a „Sinopsei canonice” s-a făcut în decursul secolului al-V-lea.( idem, vol. 3, Paris, 1846, pag.
405). Conform altor păreri, însă, prima alcătuire a „Sinopsei” s-a făcut în decursul secolului al-VI-lea sau al VII-
lea. Vezi, referitor la această opinie: Nicodim Milaș, Dreptul bisericesc, Atena, 1906, pag. 232, (începutul sec. al-
VI-lea), Apostolou Hristodoulou, Eseu de Drept Eccleziastic, Constantinopol, 1896, pag. 86(după „Sintagma în
14 titluri”), Anastasiou Hristofilopoulou, Drept Eccleziastic Grecesc, Atena, 19962, pag. 49, (în decursul sec. al-
VII-lea).
80
Bibliografie: F:A.Biener, De collectionibus canonum ecclesiae graecae schediasma litterarium, Berlin, 1827,
pag. 12-16(traducere: Paul Kalliga, Planificare filologică despre colecțiile canonice ale Bisericii Răsăritului,
Atena, 1840, pag. 14-18). J.A.B. Mortreuil, Histoire de Droit Byzantin, vol. 1, Paris, 1843, pag. 201-222. K.E.
Zacharia, von Lingenthal, Die Griechischen Nomokanones, Petrograd, 1877, pag. 4-5. Vl. Benechevitch,
Sinagoga în 50 de titluri și alte colecții canonice ale lui Ioan Sholasticul, (în limba rusă), Petrograd, 1914. Eduard
Scwartz, Die Kanonessammlung des Johannes Scholastikos, Monaco, 1933.
urcat în scaunul Patriarhal de Constantinopol, și a rămas în acesta până la
moartea lui, survenită la 31 august 577.81
Ioan Scolasticul82 s-a născut, nu se știe anul83, în Antiohia(în satul „Sirimios”
sau „Seremios”)84 și a deținut funcția de „scolastic”(avocat sau profesor de
drept), de unde a și primit respectivul apelativ de „scolastic.” A fost hirotonit(în
jurul anului 550) preot și a fost trimis de către Patriarhul Domnou al
Antiohiei(545 – 559) ca apocrisiar al Antiohiei la Constantinopol, adică
reprezentant al Bisericii Antiohiei la curtea împărătească și la Patriarhie.
În viața Sfântului Simion Stâlpnicul este consemnată știrea că Sfântul Ioan
Scolasticul, înainte de a fi hirotonit preot și a-și asuma îndatoririrea de
apocrisiar, a cerut sfatul Sfântului Simeon, care nu numai că l-a îndemnat pe
Ioan să accepte dregătoria, ci i-a și prezis că urma să fie ales Patriarh al
Constantinopolului. A mai proorocit și că împăratului Iustinian I (527-565) urma
să-i succeadă la domnie împăratul Iustin al-II-lea(565 – 578).85
Ioan Scolasticul a rămas ca apocrisiar la Constantinopol și în timpul
patriarhatului lui Anastasie al Antiohiei (559- 570), cel care i-a succedat
Patriarhului Domnos.
Ioan Scolasticul este pomenit în scrierile istorice și canonice, de asemenea,
ca Ioan Antiohianul, adică scolastic de profesie, antiohian după locul de
81
Hronografia lui Teofan, (anul 6069); PG 108, 537: „în cursul acestui an, luna august 31, Indictionul 10, s-a
săvârșit Ioan, episcopul Constantinopolului”. Data aceasta a fost acceptată de toți istoricii: Manuil Ghedeon,
Tabele Patriarhale, Constantinopol, 1885-1890, pag. 230. V. Grumel, Les regestes des actes du Patriarcat de
Constantinople, vol. 1, Paris, 1972 2 , pag. 183. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă face pomenirea „lui Ioan,
Patriarhul Constantinopolului, cel dintre sholastici”, în ziua de 21 februarie. Manuil Ghedeon, Calendarul
bizantin, Constantinopol, 1899, pag. 76. Mai înainte, Manuil Ghedeon, în lucrarea Tabele Patriarhale
Constantinopol 18885-1890, pag. 231, nota 213, a formulat părerea că pomenirea Patriahului Ioan Sholasticul
se face la 30 august, dar opinia aceasta a lui a fost îndreptată în cele din urmă în Calendarul bizantin(pag. 76,
ibidem, pag. 161-162).
82
Bibliografie: F.A. Biener, De collectionibus canonum ecclesiae graecae schediasma litterarium, Berlin, 1827,
pag. 12-16( traducere: Paul Kalliga, Planificare filologică despre colecțiile canonice ale Bisericii Răsăritene,
Atena 1840, pag. 14-18). J.A.Mortreuil, Histoire du Droit Byzantin, vol. 1, Paris, 1843, 1885-1890, pag. 230-231.
V. Grumel, Les regestes des actes du Patriarchat de Constantinople, vol. 1, Paris, 1972 2, pag. 184-188(nr. 250-
259). DTC 8, 829-831(L. Petit). DDC 6, 118-120(E. Herman). THE 6, 1207-1208(T. Gritsopoulos). New Catholic
Encyclopedia 7, 1025(M.J. Higgins). Paul den Ven, L´accesion de Jean le Scholastique au siège patriarcal de
Constantinople en 565, în Byzantion 35(1965) 320-352.
83
New Catholic Encyclopedia 7, 1025(M. J. Higgins) ofera cronologiile 503(din DTC 8, 830) sau 525-530(din DDC
6, 118).
84
Satul acesta se numea „Sirimios”(M. Ghedeon, Tabele patriarhale, pag. 230) sau „Seremios”(Hrisostomou
Papadopoulou, Istoria Bisericii Antiohiei, Alexandria, 1951, pag. 714). Vezi Ernest Honigmann, Ėvques et
évȇchés monophysites dʾ Asie antérieure au Vie siècle, Louvain, 1951, pag. 130.
85
Nichifor(Magistrul Antiohiei) Viața Sfântului Simeon 24; PG 86, 3157-3160.
origine.86 În trecut s-a depus efortul87 de a-l identifica pe Patriarhul Ioan
Scolasticul cu cronograful Ioan Malala88, însă fără credibilitate.
Cu siguranță, amândoi se trăgeau din Antiohia, au trăit în aceeași perioadă,
iar numele „malal”, în limba siriacă, înseamnă retor, apropiat de cel de
„scolastic.” Vocabularul și stilul cronografului Ioan Malala, însă, diferă însă într-
un mod însemnat de vocabularul și stilul Patriarhului Ioan. În plus, nu s-a
păstrat nicio mărturie istorie credibilă, referitoare la corelarea dintre cele două
persoane.89
În ziua de 22 ianuarie 565( în ziua de prăznuire a sfântului apostol Timotei) 90,
la porunca împăratului Iustinian91, a fost îndepărtat cu forța de pe tronul
patriarhal Patriarhul Eutihie ( prima depunere din scaunul patriarhal 552 –
565)92 care, așa cum se consemnează în izvoare, s-a împotrivit poruncii
împărătești (nu s-a salvat documentul), care era binevoitoare față de erezia
monofizită a aftharodochetismului.93 În acest scaun vacant al Patriarhiei de
Constantinopului a fost ales în ultimele zile ale lunii ianuarie(este posibil 31
ianuarie)94 preotul Ioan Scolasticul din Antiohia, apocrisiarul de atunci al
86
J.A.B. Mortreuil, Histoire du Droit Byzantin, vol. 1, Paris, 1843, pag. 288.
87
J. Haury, Johannes Malalas identisch mit dem Patriarchen Johannes Scholastikos? În Byzantinische Zeitschrift
9(1900), 337-356. DTC 8, 829-830(L. Petit).
88
Carol Krumbacher, Istoria Literaturii byzantine(trad. Gheorghiou Sotiriadou), vol. 1, Atena, 1897, pag. 658-
679.
89
Ghenadiou (Arabatzoglou), Istoria Patriarhiei Ecumenice, Atena, 1953, pag. 229, nota 1. DDC 6, 119(H.
Herman). THE 6, 1207-1208(T. Gritsopoulos).
90
Eustratiou, Viața și petrrecerea lui Eutihie, Patriarhul Constantinopolului 5; PG 86, 2317. Mauniul Ghedeon,
Calendarul bizantin, Constantinopol, 1899, pag. 62.
91
Împăratul Iustinian I, (527-565), într-una din căderile vieții lui, s-a arătat dintr-o dată, conform istoricilor de
atunci, susținător al afthartodocheților, care învățau că Trupul Domnului, din momentul concepției în pântecele
Fecioarei, n-a putut să sufere alterarea sau stricăciunea. Se pune întrebarea: Iustinian a îmbrățișat efectiv, spre
sfârșitul vieții lui, credințele înșelătoare ale afthartodochetismului? Despre aceasta există un studiu special: M.
Jugie, L´empereur Justinien a-t-il été aphthartodocète?, în Echos dʾOrient 31(1932) 399-402. Referitor la acest
subiect Panaghiotis Hristou face observația că împăratul „n-a căzut în aftharodochetism, ci a rămas până la
sfârșit neocalcedonian; dorind însă mereu să găsească o formulă dogmatică nouă, acceptată de monofiziți, a
folosit doar expresiile aftharodochetiților, pe care ortodocșii le-au refuzat” și că „părerea aceasta este întărită
de faptul că l-a înălțat pe scaunul patriarhal pe teologul neocalcedonian Ioan Sholasticul, fără să-i ceară să se
alăture aftharodochetismului”(THE 6, 969).
92
„Viața și petrecerea marelui și preafericitului Eutihie, Patriarhul Constantinopolului”, scrisă de către smeritul
lui ucenic, preotul Eustratie, în PG 86, 2273-2390. Patriarhul Eutihie, fiind îndepărtat de pe tron, a fost dus la o
mănăstire în Calcedon(23-30 ianuarie), a fost supus judecății și „a fost condamnat de sinodul episcopilor și
arhonților”(31 ianuarie, sâmbătă), a fost ținut trei săptămâni ân insula Principo a Propontidei(1-21 februarie),
ca în sfârșit să fie exilat în Amasia(21 februarie), ca să „petreacă în mănăstirea ridicată de el”, așa cum s-a și
întâmplat”(PG 86, 2313-2321).
93
Panaghiotis Trempelas, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Universale, vol. 2, Atena, 1959, pag. 78-80. Vezi, de
asemenea: DTC 6, 999-1023(M. Jugie). DTC 8, 1931-1940(R. Draguet).
94
Conform mărturiei preotului Eustratie, ucenicul și biograful Patriarhului Eutihie, alegerea noului patriarch s-a
făcut în timp ce Patriarhul Eutihie ere închis în mănăstirea din Calcedon, adică între 22-300 ianuarie(PG 86,
2320: „făcându-se hirotonia necuvenită, după a 8 a zi, de către sinodului alcătuit din episcopi și arhonți… ). Cu
toate acestea, cel mai probabil se pare că alegerea lui Ioan Sholasticul s-a făcut la 31 ianuarie, după emiterea
Patriarhiei Antiohiei la Constantinopol. Conform istorisirii laconice a lui Teofan:
„Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, a fost caterisit și a fost exilat în Amasia
de către Iustinian, iar în locul lui a fost pus Ioan Scolasticul, apocrisiarul
Antiohiei celei mari.95 Hirotonia în episcop al lui Ioan Scolasticul s-a făcut
probabil la 1 februarie, adică în următoarea zi în care s-a întrunit „sinodul”, care
și-a dat „votul de osândire” împotriva Patriarhului Eutihie 96, care în anul acela a
coincis cu ziua de duminică.
Ioan Scolasticul, ca Patriarh de Constantinopol, a lucrat cu zel pentru
întoarcerea monofiziților la Ortodoxie. În lucrările respective a aflat sprijin în
noul împărat, Iustin al-II-lea(565-578), care i-a succedat împăratului Iustinian,
mort în decursul anului 565, cel care l-a rânduit Patriarh al Constantinopolului
pe Ioan Scolasticul.
Împăratul Iustin, fiind „foarte ortodox”97, a colaborat împreună cu Patriarhul
la pacea Bisericii și la eradicarea ereziei monofizitismului. Mai mult, în scopul
acesta a emis un edict în anul 571 („indiction”) 98, prin care i-a chemat pe
monofiziți să revină la Biserica Ortodoxă. Edictul acesta 99, pe care-l începe cu
expresia evanghelică „pacea Mea dau vouă”(Ioan 14,27), 100 nu a avut efectul
scontat. Așa cum consemnează istoricii bisericești, „niciunul dintre cei dintre
cei alungați nu s-a unit deplin”101 și „cei despărțiți au rămas în schismă, în
număr foarte mic dorind să se unească.” 102 Din nefericire, nu a avut rezultatul
urmărit nici dialogul pe care Ioan Scolasticul 103 l-a avut cu monofiziții. În fața
acestei intransigențe a monofiziților, în anul 571, cu opt zile înainte de Paști, din
votului osândirii împotriva lui Eutihie(PG 86, 2320). Vezi V. Grumel, Les regestes des actes du Patriarcat de
Constantinople, vol. 1, Paris, 19722, pag. 184(nr. 250).
95
Teofan, Cronografia, (anul 6057); PG 108, 524. Kedrinos, Sinopsa Istoriilor; PG 121, 741. Mihail Glikas, Cartea
Cronicilor, 4; PG 158, 509. Ernest Honigmann (Le concile de Constantinople de 394 et les auteurs du „Syntagma
des XIV titres”, Bruxelles, 1961, pag. 53), exprimă bănuiala că Ioan Sholasticul în anul 565 a nutrit credințe
aftharodochetiste, deoarece nu vede un alt motiv pentru care acesta a fost chemat de către împăratul Iustinian
ca să-l înlocuiască pe Patriarhul absent Eutihie. Părerea acestuia a lui Honigmann este deplin personală, fiindcă
niciodată istoria bisericească n-a pus la îndoială ortodoxia lui Ioan Sholasticul.
96
Eustratie, Viața și petrecerea lui Eutihie, Patriarhul Constantinopolului; PG 86, 2320. Manuel Ghedeon,
(Tabele patriarhale), pag. 230, consideră că Ioan Sholasticul a fost hirotonit la 15 aprilie, 565(Vezi DTC 8, 830).
Cronologia aceasta este contestată de către Teofan, care consemnează referitor la acest aspect: „în această zi a
13a a Indictionului, în luna aprilie, 12, Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, a fost caterisit…și a fost pus în
locul lui Ioan, dintre Sholastici”(Cronografia, anul 6057; PG 108, 524).
97
Teofan, Cronografia, (anul 6058); PG 108, 525.
98
Franz Dölger, Regesten der Kaiserurkunden des Oströmischen Reiches, vol. 1, München und Berlin 1924, pag.
3(nr. 19).
99
Evagrie, Istoria bisericească, 5, 4; PG 86, 2793-2801. Nichifor Callistos, Istoria bisericească a lui Xantopoulos
17, 35; PG 147, 308-313.
100
În „Idictionul” acesta, așa cum observă Ghenadie al Ilioupolei(Arampazoglou), Istoria Patriarhiei Ecumenice,
Atena, 1953, pag. 229, se folosește expresia „vă rugăm”, neobișnuită în decretele împărătești.
101
Evagrie, Istoria bisericească, 5, 4; PG 86, 2801.
102
Nichifor Callistos, Istoria bisericească a lui Xantopoulos, 17, 35; PG 147, 313.
porunca împăratului, Patriarhul Ioan Scolasticul al Constantinopolului, „a închis
bisericile, mănăstirile și celelalte așezăminte ale separatiștilor, așa cum îi
numeau cu îngăduință pe monofiziții din Constantinopol, și i-a așezat sub oprire
pe toți clericii lor, și pe monahi, și pe cei care nu acceptau să semneze porunca
de unire a împăratului și să fie în comuniune cu Biserica Ortodoxă.”104
De asemenea, a emis emis în acest an o „dispoziție” și o „enciclică”, prin
care se prevedea hirotonia de la început a monofiziților uniți, cu voie sau fără
de voie, cu Biserica Ortodoxă.105
Ioan Scolasticul, aflându se în Antiohia 106, ca preot,107 (în jurul anului 550)
sau ca apocrisiar, în Constantinopol108, ca trimis al Patriarhiei Antiohiei(după
550), însă în tot cazul, înainte de ridicarea lui pe scaunul patriarhal de
Constantinopol(565)109, a alcătuit, pornind de la colecția canonică „în 60 de
titluri”, o altă colecție canonică sistematică, care apare de obicei 110 cu titlul
„Sinagoga canoanelor ecleziastice împărțită în 50 de titluri”(collectio canonum
in 50 titulis distributa) și este cunoscută ca „Sinagoga în 50 de titluri” sau,
simplu, „Sinagoga”.
Ioan Sholasticul, așa cum menționează în introducerea „Sinagogii”, a avut ca
punct de plecare în alcătuirea ei, colecția canonică „în 60 de titluri”, adăugând
totodată și canoanele patristice ale Sfântului Vasile cel mare: „Pe aceea, așa
103
Fotie, Biblioteca, nr. 24; PG 103, 60. V. Grumel, Les regestes des actes du Patriarcatde Constantinople, vol. 1,
Paris, 19722, pag. 185(nr. 254-255).
104
Papadopoulos Hrisostom, Istoria Bisericii Antiohiei, Alexandria, 1951, pag. 538-539. Vezi E. Honigmann,
Eveques monophysites d, Asie anterieure au Vie siècle, Louvain, 1951, pag. 185 și 211-212. V. Grummel, Les
regestes des actes du Patriarcat de Constantinople, vol. 1, Paris, 19722, pag. 185-186(nr. 254-255).
105
E. Honigmann, Ėvȇques et évȇchés monophysites dʾAsie antérieure au Vie siécle, Louvain, 1951, pag. 218-
219. V. Grummel, Les regestes des actes du Patriarcat de Constantinople, vol. 1, Paris, 1972 2, pag. 186-187(nr.
256-258). Papadopoulos Hrisostom, Istoria Bisericii Antiohiei, Alexandria, 1951, pag. 539. Ieronimos Kotsoni,
Părere canonică despre comuniunea cu heterodocșii,(intercommunio), Atena, 1957, pag. 164. Panaghiotis
Trempelas, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Universale, vol. 3, Atena, 1961, pag. 137.
106
Nicodim Milaș, Dreptul bisericesc, Atena, 1906, pag. 234. Hans Georg Beck, Kirche und Theologische Literatur
im Byzantinischen Reich, München, 1959, pag. 144. Carolus de Clercq, Fontes iuridici ecclesiarum orientalium,
Romae, 1967, pag. 41.
107
„Ioan, prezbiter în Antiohia, dintre scolastici, este cel care alcătuiește toate canoanele colecției în 50 de
titluri”(Vl. Benechevitch, Synagoga L titulorum, Monaco, 1937, pag. 3).
108
Pierre L, Huillier, Origines et développement de lʾancienne colection canonique grecque, în Messager de
lʾExarchat 24(1976) 55.
109
J.A.B. Mortreuil, Histoire du Droit Byzantin, vol. 1, Paris, 1843, pag. 289. J. Hergenröther(Photius, Patriarch
von Konstantinopel, vol. 3, Regensburg, 1869, pag. 97) își exprimă părerea că Ioan Scolasticul în epilogul
„sinagogii”se adresează episcopilor ca unul dintre ei(„O, episcopilor...”), ceea ce înseamnă că „Sinagoga” a fost
alcătuită după urcarea lui pe tronul patriarhal, și prin urmare, epilogul acesta, în realitate, este epilogul
Constituțiilor Apostolice, care, după canoanele 84 și 85, a fost cuprins în finalul „Sinagogii în 50 de titluri”a lui
Ioan Scolasticul(Ernest Honigmann, Le concile de Constantinople de 394 et les auteurs du „Syntagma des XIV
titres”, Bruxelles, 1961, pag. 53, nota 12).
110
Celelalte titluri: Vl. Benechevitch, Synagoga L titulorum, Monaco, 1937, pag. 3.
cum era, noi ne-am îngrijit ca, prin adăugarea canoanelor asemănătoare, să
facem împărțirea lor mai clară, marcând cât mai bine numărul-autoritatea???
fiecărei însemnări a titlurilor introduse.”111
„Sinagoga” aceasta a canoanelor ecleziastice „în 50 de titluri” al lui Ioan
Scolasticul ni s-a păstrat.112 Din studiul introducerii113 și din textul „Sinagogii” se
trag următoarele concluzii:
1)„Sinagoga în 50 de titluri” este o colecție canonică sistematică, cu adăugarea
canoanelor după material, nu după după șirul cronologic sau după ordinea
autorității și a importanței izvoarelor canonice: „canoanele rânduite
sporadic(ale celor 10 Sinoade și ale Sfântului Vasile cel mare) de-a lungul
timpului (se consemnează în introducere) pe care noi ne-am gândit a le aduna,
pe acestea împărțindu-le în 50 de titluri, am păstrat nu ordinea și rânduiala
numerelor, așa cum s-ar zice: cel dintâi, cel de-al 2-lea, cel de-al 3-lea, cel de-al
4-lea și cel de al 5-lea canon, adunându-le din nou, ci pe cele asemănătoare la
capitol asamblându-le, am făcut, după cum cred, mai ușoară și fără greutate,
tuturor, aflarea celor căutate.”114 Colecția canonică a Sfântului Ioan Scolasticul
nu este prima colecție canonică sistematică în istoria bisericească, însă este cea
dintâi colecție canonică sistematică care ni s-a păstrat.
2)„Sinagoga în 50 de titluri”, a fost alcătuită pe baza „colecției sistematice
canonice în 60 de titluri”: „nu sunt aceștia singurii și cei dintâi(se consemnează
în introducere) înaintea altora care s-au pornit a le face, ci pe altele aflându-le,
pe acestea le-au împărțit în 60 de titluri.” 115 Mai exact, am putea afirma că
„Sinagoga în 50 de titluri” constituie, după conținut și după modelul exterior,
completarea( adăugarea canoanelor Sfântului Vasile cel mare) și prelucrarea
(dispunerea materialului în 50 de titluri) colecției canonice anterioare „în 60 de
titluri”.
„Sinagoga în 50 de titluri” este împărțită, probabil, după exemplul
Pandectelor(Digestelor) lui Iustinian în 50 de titluri; sub fiecare titlu se
consemnează numărul canoanelor cuprinse în el și inscripția titlului, iar în
111
112
Prima ediție: Voellus-Justellus, Bibliotheca juris canonici veteris, vol. 2, Paris, 1661, pag. 499-602. Unele
completări în J.B. Pitra, Juris ecclesiastici graecorum historia et monumenta, vol. 2, Roma, 1868, pag. 375-385.
Edție critică: Vl. Benechevitch, Ioannis Scholastici Synagoga L titulorum, Monaco, 1937.
113
Introducerea: Vl. Benechevitch, Ioannis Scholastici Synagoga L titulorum, Monaco, 1937, pag. 4-7.
Introducerea „Sinagogii” este editată în subsidiar într-un manuscris al Bibliotecii Patriarhiei Ierusalimului(nr. 2,
filele 162-163) și în „Studiul despre Nomocanoane al Prea Sfințitului Patriarh Fotie al
Constantinopolului”(Ierusalim 1907, pag. 15-17), al arhimandritului Kallistos (Miliara).
114
Vl. Benechevitch, Synagoga L titulorum, Monaco, 1937, pag. 5
115
continuare se adaugă textul canoanelor care au legătură după
material( tematologic) cu inscripția titlului.
„Sinagoga în 50 de titluri” cuprinde:
cele 85 de canoane apostolice: „Sfinții Ucenici și Apostoli ai Domnului au așezat
canoane prin Clement.”116 Despre autenticitatea și autoritatea acestor canoane
nu s-a exprimat niciun fel de îndoială.
canoanele celor 10 Sinoade, adică ale sinoadelor de la Niceea(20), Ancyra(25)
Neocezareea(14)117, Sardica(21), Gangra( 20)118, Antiohia(25), Laodiceea( 59),119
Constantinopol( 6), Efes(8)120, Calcedon( 27): „căci după Apostoli s-au făcut 10
mari sfinte sinoadele ale părinților.”121
Consemnarea sinoadelor se face, după expresia Sfântului Ioan Sholasticul,
„conform cu ordinea sinoadelor”122
c) 68123 de canoane ale Sfântului Vasile cel mare „căci în această privință și
Vasile cel mare a rânduit înainte canoane despre multe.” 124Este vorba despre
canoanele 17 -85125(9) ale Sfântului Vasile cel mare, care în „Sinagogă” poartă
numerele 1 - 68.
116
117
În această „Sinagogă” se enumeră 14 canoane ale Sinodului din Neocezareea, care corespund celor 15
canoane ale colecțiilor canonice tipărite. Diferența, în fond, provine din faptul că, în „Sinagogă”, canoanele 13 și
14 alcătuiesc un singur canon(canonul al-13-lea).
118
În „Sinagogă”sunt enumerate 20 de canoane ale Sinodului din Gangra. Este cuprins însă și canonul 21(în
epilogul epistolei), fără numerotare.
119
În „Sinagogă”sunt numerotate 59 de canoane ale Sinodului din Laodiceea, care corespund cu 60 de canoane
ale colecțiilor canonice editate. Diferența provine din faptul că în „Sinagogă”canoanele 59 și 60 alcătuiesc un
singur canon(canonul al-59-lea).
120
În pofida faptului că în Introducerea „Sinagogiii”se consemnează că au fost cuprinse în aceasta 7 canoane ale
Sinodului de la Efes, („adunându-se Părinții în Efes, au rânduit 7canoane”), în realitate, în „Sinagogă”sunt
cuprinse 8 canoane(canoanele 1-8). Este important de consemnat că canonul al-8-lea în ediția Sinagogii lui Vl.
Benechevitch este enumerate drept canonul al-6-lea(Synagoga L titulorum, pag. 33-34), în timp ce în ediția lui
Voellus-Justellus se enumeră în chip corect drept canonul al-8-lea(Bibliotheca juris canonici veteris, vol. 2, Paris,
1661, pag. 509).
121
122
Vl. Benechevitch, Synagoga L titulorum, Monaco, 1937, pag. 6. De asemenea, autorul „Sintagmei în 14
titluri” (la câțiva ani după alcătuirea lucrării) consemnează că a cuprins în „Sintagmă” canoenele „celor zece
sinoade”. Este important de aflat însă că Sinodul de la Sardica, conform rânduielii Sintagmei, deține locul al-10-
lea, în timp ce în ordinea Sinagogii locul al-4-lea.
123
În introducerea Sinagogii se consemnează că „sunt și canoanele marelui Vasile, cu numărul 8 și 60”( Vl.
Benechevitch, Synagoga L titulorum, Monaco, 1937, pag. 7.
124
125
În „Sinagoga” lui Ioan Sholasticul canoanele 84-85 ale Sfântului Vasile cel Mare, constituie un singur
canon(canonul al-68-lea). (Vl. Benechevitch, Synagoga L titulorum, Monaco, 1937, pag. 148), și, de aceea, și
canoanele marelui Vasiile, cuprinse în „Sinagogă”, au numărul 68. Canoanele acestea, în numerotarea
colecțiilor canonice editate, urcă până la numărul 69(canoanele 17-85).
În mod special, în privința conținutului „Sinagogii în 50 de titluri”, Ioan
Sholasticul consemnează următoarele:
a) în aceasta se cuprinde epilogul: „deci să fie învățat cel botezat...în duhul
dispoziției noastre”126, care este legat de canonul 50 apostolic, și epilogul
Constituțiilor apostolice: „acestea și despre canoane s-a poruncit vouă de către
noi, oh, episcopilor... acum și pururea și în vecii vecilor amin!” 127 care este
atașat de canonul 85 apostolic.
b) în aceasta se cuprinde( ca adaos la titlul al 50-lea) însemnarea „Sfântului
Sinod de la Niceea despre Sfântul Paște.
c) În aceasta sunt cuprinse doar canoanele 1 - 6 ale celui de al 2-lea Sinod
Ecumenic de la Constantinopol( 381), nu și canonul al-7-lea.
d) În aceasta sunt cuprinse doar primele 8 canoane ale celui de-al III-lea Sinod
Ecumenic de la Efes (431), nu cel de-al 9-lea (epistola acestui sfânt sinod
ecumenic către slăvitul sinod din Pamfilia, despre Eustatie, cel făcut de către
aceștia mitropolit”.128
e) În acestea sunt cuprinse doar primele 27 de canoane ale celui de al-IV-lea
Sinod Ecumenic de la Calcedon (451), nu și ultimele 3 (28 -30).
f) În acesta sunt cuprinse, pentru prima dată în istoria colecțiilor canonice, și
canoanele patristice(ale Sfântului Vasile cel mare). Evenimentul acesta
constituie o caracteristică fundamentală și specială a „Sinagogii” Sfântului Ioan
Sholasticul. Dacă colecția canonică „în 60 de titluri” este prima colecție
canonică care a dispus canoanele după material (colecția canonică sistematică),
„Sinagoga” lui Ioan Sholasticul este cea dintâi colecție canonică, care a introdus
în conținutul ei canoane patristice. După câteva decenii, autorul „Sintagmei în
14 titluri” a cuprins în această nouă colecție canonică și canoanele altor
episcopi, iar la sfârșitul secolului următor( 691), Sinodul Ecumenic Quinisext a
recunoscut aceste canoane patristice în mod oficial și le-a introdus și tipiconal
în canoanele dreptului bisericesc(canonul 2).
Ioan Sholasticul în introducerea „Sinagogii” pomenește numele Sfântului Vasile
cel mare de 4 ori, și consideră incompletă colecția canonică „în 60 de titluri”,
pentru că în aceasta n-au fost cuprinse și canoanele Sfântului Vasile cel Mare,
care „în privința multora a rânduit canoane.” 129 Canoanele Sfântului Vasile cel
mare, pe care Sfântul Ioan Sholasticul le-a cuprins în „Sinagogă”, au fost
126
Vl. Benechevitch, Synagoga titulotum, Monaco, 1937, 105-106.
127
Vl. Benechevitch, Synagoga titulotum, Monaco, 1937, 155.
128
RP 2, 206.
129
Vl. Benechevitch, Synagoga titulotum, Monaco, 1937, pag. 4. Vezi același, pag. 5: „pe altele aflându-le, pe
acestea împărțindu-le în 60 de titluri, și nici canoanele Sfântului Vasile nu le-a unit cu celelalte…”
alcătuite din a a 2-a130și a 3-a131 epistolă canonică a Sfântului Vasile cel mare
către episcopul Amfilohie de Iconium. Nu se știe dacă împărțirea celor 2
epistole canonice ale Sfântului Vasile cel mare în canoane a făcut-o în parte
Ioan Sholasticul, sau dacă acestea au fost împărțite mai înainte de el.
„Sinagoga canoanelor ecleziastice în 50 de titluri” a Sfântului Ioan Sholasticul,
în pofida importanței acesteia, n-a ocupat locul cuvenit în viața Bisericii. La
aceasta a contribuit în principal faptul că nu după nu mult timp după alcătuirea
„Sinagogii”, probabil între anii 578 - 582 132 a fost editată la Constantinopol o
altă colecție canonică: „Sintagma în 14 titluri”, care s-a impus în viața Bisericii.
Cu toate acestea, „Sinagoga” canoanelor Sfântului Ioan Sholasticul a
supraviețuit de-a lungul timpurilor. În secolul al-XI-lea, Mihail Psellos(101 8 –
1070) cunoaște doar colecția canonică a Sfântului Ioan Sholasticul și ignoră
„Sintagma în 14 titluri”. În mod concret, în metrica acestei lucrări, „Sinopsa
nomocanoanelor”133, enumeră: a) canoanele apostolice( 85), b) canoanele
Sinoadelor de la Niceea( 20), Ancyra (24), Neocezareea(14), Sardica( 21),
Gangra (20), Antiohia( 25), Laodiceea (59), Constantinopol( 7), și Calcedon (27),
c) canoanele Sfântului Vasile cel mare( 68) 134. Nu este nici o îndoială că
consemnarea și numerotarea canoanelor se sprijină pe conținutul „sinagogii în
50 de titluri”, și aceasta rezidă cu siguranță din faptul că Sinodul de la Sardica
„în ordinea sinoadelor” deține locul al 4-lea și că enumeră (asemenea și în
sinagogă) 27 de canoane de la Calcedon și 68 ale Sfântului Vasile cel mare.
Canoanele apostolice, sinodale și patristice cuprinse în „Sinagogă”, rânduite în
50 de titluri ale acesteia,135sunt după cum urmează:
Apostoli 1 – 2: titlu 7 Apostoli 42 – 43: titlu 30

Apostoli 3 – 4: titlu 46 Apostoli 44: titlul 14
130
De la nr. 199, (PG 32, 751-732. BEP 55, 222-228).
131
De la nr. 217(PG 32, 793-810. BEP 55, 254-259). În „sholia” adăugată în „Sinagogă” se consemnează: „68 de
canoane amintește, ale Sfântului Vasile cel Mare, căci capitolele primei epistole nu le-a unit cu titlurile, ci doar
pe cele ale celor 2 epistole”( Vl. Benechevitch, Synagoga titulotum, Monaco, 1937, pag. 160).
132
Ernest Honigmann, Le concile de Constantinople de 394 et les auteurs du „Syntagma des XIV titres”,
Bruxelles, 1961, pag. 56. Aceste delimitări de timp: 578-582, coincide cu a doua perioadă patriarhală a lui
Eutihie(577-582).
133
PG 122, 919-924.
134
În realitate, Mihail Psellos, consemnează în continuarea canoanelor de mai sus și alte canoane(canoanele
Sinodului Ecumenic Quinisext, canoanele lui Dionisie al Alexandriei, ale lui Grigorie al Neocezareeii, ale lui
Timotei al Alexandriei, ale lui Chiril al Alexandriei și ale lui Ghenadie al Constantinopolului), dar pomenirea
acestor canoane se face în general și nedefinit, ceea ce înseamnă că știe și de existența celorlalte canoane, însă
singura colecție canonică de care dispune este colecția(„Sinagoga în 50 de titluri”) lui Ioan Sholasticul.
135
Trimiterile la ediția „Sinagogii” vezi Vl. Benechevitch, (Synagoga titulotum, Monaco, 1937).
Apostoli 5: titlu 27 Apostoli 45 – 46: titlu 37
Apostoli 6: titlu 14 Apostoli 47: titlu 36
Apostoli 8 – 9: titlu 47 Apostoli: 49 – 50: titlu 36
Apostoli 1 0 - 1 3: titlu 18 Apostoli 51: titlu 29
Apostoli 16: titlu 18 Apostol 54: titlu 30
Apostoli 17 – 19: titlu 25 Apostoli 55 titlu 22
Apostoli 22-24: titlu 40 Apostoli 58 titlu 10
Apostoli 25: titlul 45 Apostoli 59: titlu 5
Apostolice 26: titlu 26 Apostolice 60: titlu 50
Apostolice 27: titlul 15 Apostolice 61: titlu 25
Apostolice 28: titlu 17 Apostolice 62: titlul 39
Apostolice 29 – 30: titlu: 11 Apostolice 63: titlul 29
Apostolice 31: titlul 22 Apostolice 64136: titlu 37
Apostolice 32: titlu 18 Apostolice 65137: titlul 40
Apostolice 34: titlul 2 Apostolice 67: titlul 42
Apostolice 35: titlu 3 Apostolice 68 titlul: 25
Apostolice 36: titlu 10 Apostul 69: titlu 31
Apostolice 37: titlul 49 Apostolice 70 – 71: titlu 37
Apostolice 38: titlu 5 Apostolice 72 -73 titlul: 46
136
În „Sinagogă” este numerotat drept canonul 65 apostolic.
137
138
Apostolice 39: titlul 22 Apostolice 74 – 75: titlu 16
Apostolice 41: titlu 5 Apostolice 77 – 78: titlu 9
Apostolice 79: titlu 25 III Ecumenic 8139: titlu 1
Apostolice 80: titlul 36 IV Ecumenic 1: titlu 48
Apostolice 81: titlu 14 IV Ecumenic 2 titlu 11
Apostolice 82: titlu 33 IV Ecumenic 3 titlu:14
Apostolice 83: titlu 14 IV Ecumenic 4: titlu 33
Apostolice 84 – 85: titlu 50 IV Ecumenic 5: titlul 12
I Ecumenic 1: titlul 40 IV Ecumenic 6: titlu 25
I Ecumenic 2: titlu 36 IV Ecumenic 7: titlu 14
I Ecumenic 3: titlu 28 IV Ecumenic 8: titlul 22
I Ecumenic 4: titlul 7 IV Ecumenic 9: titlu 15
I Ecumenic 6(a): titlu 1 IV Ecumenic 11 titlu 20
I Ecumenic 6(b): titlu 7 IV Ecumenic 12: titlul 2
I Ecumenic 7 titlu: 1 IV Ecumenic 13: titlu 20
I Ecumenic 9 – 10: titlu 25 IV Ecumenic 15: titlu 24
I Ecumenic 12: titlu 34 IV Ecumenic 17: titlul 2
139
În ediția „Sinagogii” lui Vl. Benechevitch, canonul acesta este numerotat drept canonul celui de-al 3lea Sinod
Ecumenic de la Efes(Synagoga L titulorum, Monaco, 1937, pag. 33-34).
II Ecumenic 1: titlu 38 IV Ecumenic 26: titlu 5
II ecumenic 2 -3: titlu 1 IV Ecumenic 27: titlu 42
II Ecumenic 4: titlu 37 Ancyra 1 – 9: titlu 39
II Ecumenic 5: titlu 36 Ancyira 10: titlu 27
II Ecumenic 6: titlu 16 Ancyra 11: titlu 42
III Ecumenic 1-2: titlu 37 Ancyra 12 titlu 39
III Ecumenic 3: titlu 38 Ancyra 13: titlu 21
III Ecumenic 4 – 5: titlu 38 Ancyra 14: titlul 29
III Ecumenic 6: titlu 48 Ancyra 15: titlu 8
III Ecumenic 7: titlu 38 Ancyra 1 6 - 1 7: titlu 44
Ancyra 18: titlu 12 Gangra 20: titlu 32
Ancyra 19: titlu 34 Gangra și 47140
Ancyra 20: titlul 41 Gangra 21141 titlu 32
Ancyra 21-23: titlul 40 Antiohia 1: titlu 50
Ancyra 24: 39 Antiohia 2: titlu 47 Ancyra 25: titlu 40 Antiohia 2(b): titlu 18
Neocezaree 1: titlu 27 Antiohia 3: titlul 20
Neocezareea 2: titlu 44 Antiohia 4: titlu 17
Neocezareea 3 – 4: titlu 43 Antiohia 5: titlu 22
Neocezaree 5: titlu 35 Antiohia 6: titlu 18
Neocezaree 6: titlu 36 Antiohia 7- 8: titlu 21
Neocezareea 7: titlul 28 Antiohia 9: titlu 2
140
______________________________________________________________________________
141
_____________________________________________________________________________________
Neocezareea 9 -11: titlu 25 Antiohia 11 titlu 13
Neocezareea 13 -14142: titlu 21 Antiohia 13: titlu 3
Neocezareea 15143: titlu 23 Antiohia 14-15: titlu 16
Gangra 1-2: titlu 29 Antiohia 16: titlu 12
Gangra 3: titlu 33 Antiohia 17 - 1 8: titlu 10
Gangra 4: titlu 29 Antiohia 19: titlu 7 Gangra 5 – 6: titlu 47 Antiohia 20: titlu 49
Gangra 7- 8: titlu 46 Antiohia 21: titlu 12
Gangra 9-10: titlu 29 Antiohia 22: titlu 3
Gangra 11: titlu 30 Antiohia 23: titlu 6 Gangra 12-13: titlu 32 Antiohia 24: titlu4
Gangra 14: titlu 29 Antiohia 25: titlu 5 Gangra 15 -18: titlu 32 Sardica 1-2: titlu
12
Gangra 19: titlu 31 Sardica 3(a)144 titlu 3
Sardica 3(b): titlu 16 Laodiceea 14: titlu 46
Sardica 4-5: titlu 16 Laodiceea 15: titlu 26
Sardica 6: titlu 7 Laodiceea 1 6-1 9: titlu 50
Sardica 7-9: titlu 13 Laodiceea 20: titlu 23
Sardica 10: titlu 8 Laodiceea 21-23: titlu 26
Sardica 11: titlu 3145Laodiceea 24: titlu 30
Sardica 12: titlu 3 Laodiceea 25 – 26: titlu 26
Sardica 13: titlu 18 Laodiceea 27: titlu 30
Sardica 14: titlu 15 Laodiceea 28 titlu: 47
142
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
143
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
144
--------------------------------------------------------------------------------------------------
145
Un fragment al canonului 11 de la Sardicaa fost cuprins în canonul cu titlul 47.
Sardica 17147: titlu 16 Laodiceea 31: titlul 26
Laodiceea 18 – 19148: titlu 38 Laodiceea 32-35: titlu 37
Sardica 21: titlu 13 Laodiceea 37-39: titlu 37
Laodiceea 1: titlu 43 Laodiceea 40: titlu 49
Laodiceea 2: titlu 38 Laodiceea 41-42: titlu 20
Laodiceea 3: titlu 36 Laodiceea 43: titlul 26
Laodiceea 5: titlu 25 Laodiceea 45- 48: titlu 36
Laodiceea 6: titlu 37 Laodiceea 49-52: titlu 31
Laodicea 7-8: titlu 38 Laodiceea 53-54: titlu 28
Laodiceea 10: titlu 26 Laodiceea 56: titlul 22
Laodiceea 12-13: titlu 7 Laodiceea 58: titlu 47
Laodiceea 59 - 60150: titlu 50 Vasile 47(32): titlu 38
Vasile 17(1)151: titlu 45 vasile 48(33): titlul 41
Vasile 18(2)-19(3): titlul 34 Vasile 49(34) titlul 42
Vasile 20(4): titlu 35 Vasile 50(35) titlu: 43
Vasile 21(5) – 22(6): titlu 42 Vasile 51(36): titlu 27
146
Canonul acesta în „Sinagogă” este împărțit în două canoane de sine stătătoare: canoanele 16 și 17.
Amândouă sunt cu titlul 20.
147
Canonul 17 de la Sardica în „Sinagogă” este numerotat drept canonul 18(din cauza împărțirii canonului 16 în
două).
148
Canonul 18 de la Sardica în „Sinagogă” este numerotat drept canonul 19, canonul 19 drept canonul 20(din
cauza împărțirii canonului 16 în două).
149
Canonul 20 de la Sardica în „Sinagogă” este numerotat drept canonul 21(din cauza împărțirii canonului în
două).
150
În „Sinagogă” canoanele 59 și 60 de la Laodiceea alcătuiesc un canon(canonul 59).
151
Înăuntrul parantezei se pune numerotarea corespunzătoare a canoanelor Sfântului Vasile cel Mare din
„Sinagogă”.
Vasile 23(8)152 titlu 44 Vasile 52(37): titlu 40
Vasile 24(9): titlu 24 Vasile 53(38):titlu 43
Vasile 25(10)-26(11): titlu 42 Vasile 54 (39)-57(42) titlu: 40
Vasile 27(12):titlu 27 Vasile 58(43): titlu 41
Vasile 28(13): titlu 29 Vasile 59(44): titlu 42
Vasile 31(16): titlu 41 Vasile 62(47) – 63(48) titlu 44
Vasile 32(17):titlul 27 Vasile 64(49): titlu 45
Vasile 35(20): titlu 32 Vasile 67(52) -68(53): titlu 44
și 41153 Vasile 69(54): titlu 26
Vasile 37(22) – 38(23): titlu 42 Vasile 71(56): titlu 40
Vasile 39(24): titlu 41 Vasile 72(57 – 73(58): titlu 39
Vasile 40(25): titlu 42 vasile 74(59): titlu:48
Vasile 41(26): titlu 43 Vasile 75(60) – 76(61): titlu 44
Vasile 43(28): titlu 40 ......și 44154
Vasile 44(29):titlu 24 Vasile 78(63)-79( 64): titlu 44
Vasile 46(31): titlul 42 Vasile 81(66): titlu 39
152
Canonul acesta, în ediția „Sinagogii” lui Vl. Benechevitch(Synagoga L titulorum, pag. 137) este enumerat,
fără motiv, drept canonul 8, în timp c ear fi trebuit numerotat drept canonul 7. Sărirea unui număr influențează,
așa cum ne dăm seama, și numerotarea canoanelor următoare. Cu numărul 8 este numerotat și în ediția
„Sinagogii” de către Voellus-Justellus(Bibliotheca juris canonici veteris, vol. 2, Paris, 1661, pag. 589).
153
Canonul 35(20) al Sfântului Vasile cel Mare a fost cuprins de două ori în „Sinagogă”, cu titlurile 32 și 41.
154
Canonul 77(62) a fost cuprins de două ori în „Sinagogă”, cu titlurile 41 și 44.
Vasile 82(67): titlu 45 Vasile 84 – 85(68)155: titlu 48
Vasile 83(67)156: titlu 39
Ioan Sholasticul este autorul și al celeilalte colecții, cuprinzând dispozițiile
ecclasiastice ale Novelelor lui Iustinian. Colecția aceasta este cunoscută drept
„Colecția celor 87 de capitole”(collectio LXXXVII capitulorum) 157
e-Sintagma în 14 titluri”
În a 2-a jumătate a secolului al-VI-lea, la câțiva ani după alcătuirea
Sinagogii” lui Ioan Sholasticul, s-a format o nouă colecție canonică mai
dezvoltată decât cea dinainte și cu un alt sistem de adăugare a canoanelor.
Colecția aceasta158 este cunoscută drept „Sintagma”159, sau ca „Sintagma în 14
titluri” sau ca „Colecția nomocanoanelor în 14 titluri.” 160 Până la începutul
secolului al-XIX-lea, colecția a fost în general acceptată, fără ca cineva să pună
la îndoială că „Sintagma” sau „Nomocanonul în 14 titluri” a fost alcătuit în anul
883161 de către Fatriarhul Fotie al Constantinopolului(858 - 867 și 877 - 886).
La începutul secolului al-XIX-lea însă, s-a constatat că prologul care este
așezat înaintea „Sintagmei” sau a „Nomocanonului în 14 titluri” 162, în realitate
este alcătuit din 2 proloage. În primul prolog: „trupurile în chip potrivit,
împărtășindu-se din materia hranei...spre a aduce plata îngrijirii și a râvnei” 163;
155
În ediția „Sinagogii”a lui Vl. Benechevitch, canoanele 82 și 83 ale Sfântului Vasile cel Mare poartă numărul 67
156
În „Sinagogă” canoanele 84 și 85 ala Sfântului Vasile cel Mare alcătuiesc canonul 68(Vl. Benechevitch,
Synagoga L titulorum, Monaco, 1937, pag. 148).
157
G.E. Heimbach, Anecdote, vol. 2, Leipzig, 1840, pag. 202-234. J.A. B. Mortreuil, Histoire du Droit Byzantin,
vol. 1, Paris, 1843, pag. 203-211.
158
Bibliografie: J.A.B. Mortreuil, Histoire du Droit Byzantin, vol. 1, Paris, 1843, pag. 222-230. K.E.Zacharia von
Lingenthal, Die Griechischen Nomokanones, Petrograd, 1877. De același, Uber den Verfasser und die Quellen
des (Pseudo-Photianischen) Nomokanon in XIV titeln, Petrograd, 1885. Nicodim Milaș, Drept bisericesc, Atena,
1906, pag. 250-255. Vl. Benechevitch, Colecția canonică în 14 titluri, din al doilea sfert al secolului al-VIII-lea
până în anul 883, (în limba rusă), Petrograd, 1906. De același, Syntagma XIV titulorum sine scholiis, Petrograd,
1906. Kallistos(Miliara), Studiu despre Nomocanonul Pre Sfințitului Fotie, Patriarhul Constantinopolului,
Ierusalim, 1907. DDC 2, 1171-1177(C. de Clercq). Ernest Honigmann, Le concile de Constantinople de 394 et les
auteurs du „Syntagma des XIV titres”, Bruxelles, 1961, pag. 1-83. M. Petrovich, Nomocanonul în 14 titluri și
sholasticii bizantini, Atena, 1970. Pavel Menevisoglou,Proloagele Sintagmei-Nomocanon, „În 14 titluri”, în
Raport întru pomenirea Mitropolitului Maxim de Sardica, vol. 4, Geneva, 1989, pag. 227-251.
159
În primul prolog: „am adunat bine, așa cum cred, după putere, ca sa fac Sintagma…”(RP 1,7). Tabelul cu
„câte Sinoade, persoane și canoane a adunat prezenta Sintagmă”, (RP 1, 10). Din prologul anului 1090: „și era
astfel Sintagma, celelalte întregi și desăvârșite(J.A. B. Mortreuil, Histoire du Droit Byzantin, vol. 3, Paris, 1846,
pag. 429). Prin repetiție Balsamon(RP 1, 125; RP 1, 188; RP 1, 258; RP 1, 321; RP 2, 30; RP 2, 116; RP 2, 272; RP
2, 276).
160
În Pidalion este consemnat drept „nomiconul lui Fotie”(pag. 28, 42, 46 ș.a.).
161
RP 1,9. Cronologia se referă la al doilea prolog al Sintagmei.
162
RP 1, 5-9.
163
RP 1, 5-7.
în al 2-lea prolog: „prezentul prolog...sub zorii soarelui fapte de dinainte a
adus”164 Constatarea aceasta, adică faptul că prologul „Sintagmei în 14 titluri”
este alcătuit din 2 proloage a condus la o altă constatare importantă:
„Nomocanonul” din 883, cunoscut drept „Nomocanonul Patriarhului Fotie al
Constantinopolului”, n-a fost alcătuit pentru prima dată atunci (în anul 883), ci
constituie o a doua ediție dezvoltată a „Sintagmei în 14 titluri”, care a fost
formată în a 2-a jumătate a secolului al-VI-lea.
Cel dintâi, B. Montfaucon, în anul 1715, a consemnat, pe baza
manuscrisului Coislinianus gr. 34(din anul 1042) 165 2 proloage ale
„Nomocanonului.”166Existența celor 2 proloage a confirmat-o în mod concret și
limpede și G.A. Rosenkampf, la începutul secolului al-XIX-lea. Acesta,
preocupându-se de istoria colecției rusești Kormcaja Kniga, a observat că
prologul „nomocanonului” este alcătuit în esență din 2 proloage diferite ca stil
și relație de celelalte proloage, dintre care, al 2-lea, avea o inscripție specială. 167
Observațiile acestea le-a prelucrat pe mai departe F. A. Biener 168 și au fost
acceptate și de alți cercetători.169 În tot cazul, existența celor 2 proloage este
mărturisită de tradiția manuscris170, în mod concret de manuscrisele care fac
distincție clară(cu titluri speciale)171 între primul prolog și al-2-lea, certificată și
de diferențele de stil: autorul primului prolog vorbește despre sine la persoana
întâi, numărul singular, în timp ce a al doilea autor la persoana întâi, numărul
plural. În plus, la sfârșitul primului prolog sunt formulate rugăciuni care
constituie, fără îndoială, epilogul celor scrise. Astăzi este acceptat în comun
acord că ediția a 2-a a „Sintagmei în 14 titluri”, din anul 883, a avut ca
precursoare „Sintagma în 14 titluri” din a- 2-a jumătate a secolului al-VI-lea și
164
RP 1, 7-9.
165
B. Montfaucon, Bibliotheca Coisliniana, Paris, 1715, pag. 85.
166
Vezi I. Hardt, Catalogus codicum manuscriptorum graecorum Bibliothecae regiae bavaricae, vol. 4, Monaco,
1810, 141-142(manuscrisul Monacensis gr.380).
167
Kallistos(Miliara), Studiu despre Nomocanonul Patriarhului Fotie, Ierusalim, 1907, pag. 3.
168
F.A.Biener, Geschichte der Novellen Justinians, Berlin, 1824, pag. 202, nota 107. De același, De collectionibus
ecclesiae graecae schediasma litterarium, Berlin, 1827, pag. 22-27(trad. Pevel Kalliga, Planificare filologică
despre canoanele Bisericii Răsăritene, Atena, 1840, 26-28).
169
J.A.B. Mortreuil, Histoire du Droit Byzantin, vol. 1, Paris, 1843, pag. 222. K.E. Zacharia von Lingenthal, Die
Griechischen Nomokanones, Petrograd, 1877, pag. 5-8.
170
De consemnat că în Codicele din Trapezunt din 1311(conform copiei din 1779) lipsesc amândouă proloagele.
171
În manuscrisul din secolul al-X-lea al Bibliotecii Patriarhiei Ierusalimului(A. Papadopoulos-Kerameos,
Biblioteca Ierusalimului, vol. 3, Petrograd, 1897, pag. 4-22, nr.2) se păstrează amândouă proloagele, din care cel
dintâi poartă titlul „prologul sintagmei canonice și dumnezeiești”, al doilea: „celălalt prolog al lui Fotie,
Patriarhul Constantinopolului.” De asemenea, în manuscrisus Parisinus, gr. 1319 se păstrează amândouă
proloagele(și al treilea prolog din anul 1090), din care cel dintâi poartă titlul „prologul canoanelor alcătuite în
14 titluri”, al doilea „Prologul canoanelor adăugat după al Vlea Sinod Ecumenic”(J.A.B. Montreuil, Histoire du
Droit Byzantin, vol. 3, Paris, 1846, pag. 428. Vezi, de asemenea: J.B. Pitra, Juris ecclesiastici graecorum historia
et monumenta, vol. 2, Paris, 1868, pag. 445 și 448).
preschimbarea acesteia în prima jumătate a secolului al-VII-lea în
„nomocanon.”
Prima ediție(alcătuire) a „Sintagmei în 14 titluri” nu ni s-a păstrat.
Manuscrisele salvate conțin sintagma (este demonstrat) cu adaosurile
ulterioare.
Cu toate acestea, pe baza celor afirmate în primul prolog și în tradiția
manuscris, se trage concluzia că „Sintagma în 14 titluri” în prima formă a
editării este alcătuită din 3 părți.
În prima parte( sistematică) s-a făcută aranjarea sistematică (după
material) a canoanelor cuprinse în „Sintagmă”, fără adăugarea textului
acestora.
În a doua parte s-a adăugat textul canoanelor (in extenso).
În a treia parte au fost cuprinse dispozițiile în legătură cu „legislația
politică.”
a) prima parte172 a Sintagmei era împărțită în 14 titluri( în 14 unități tematice),
iar fiecare titlu în capitole (în total 238 173capitole). Titlurile și capitolele
aveau aceleași inscripții, și după era de așteptat, epigrafele capitolelor
constituie subîmpărțiri ale temei generale a titlului. În fiecare capitol sunt
consemnate canoanele respective în genul trimiterilor( „denumirea” fiecărui
canon și „numărul”), fără însă a se adăuga textul acestora, pentru evitarea,
așa cum ni se spune în prolog, repetării dese a unuia și același canon, sau a
172
Conform prologului, autorul „Sintagmei” a alcătuit mai întâi a doua parte, în continuare prima parte, iar în
final a treia parte. Ordinea: prima parte(sistematică), și a doua parte(adăugarea canoanelor in extenso) sunt
amintite de Teodor Balsamon: „canoanele cele rânduite în 14 titluri le-am așezat la început”(RP 1, 31) și „pe
cele scrise și în 14 titluri revizuite înaintea canoanelor le-am rezumat”(RP 1, 32). Această ordine se păstrează și
în tradiția manuscris, însă se pare că, conform „prolegomenelor”ediției RP, uneori partea sistematică a
Nomocanonului era pusă după canoane”; „În general, nomocanonul(se înțelege prima parte, cea sistematică),
se găsește în codicele manuscrise după adunarea canoanelor(a doua parte), de obicei înaintea celei dintâi, căci
desi este numită procanon, uneori este următoare canoanelor(RP 1, pag. 6).
173
În ediția RP sunt cuprinse 239 capitole. Diferența în fond, provine din faptul că în ediția RP se află un capitol
în plus(capitolul 41 cu titlul 13), care cu siguranță a fost adăugat ulterior, la o completare a „Sintagmei” în 883,
plecând de la faptul că singurul canon care este consemnat în acest capitol este canonul 64 al Sinodului
Quinisext ulterior. În manuscrisul 172 din Patmos, titlul 13 al părții sistematice a Sintagmei cuprinde primele 40
de capitole ale titlului, nu și pe 41(fila 21). Vezi Kallistos (Miliara), Studiu despre Nomocanonul Prea Sfințitului
Fotie, Patriarhul Constantinopolului, Ierusalim, 1907, pag. 56.
împărțirii unui canon în multe părți, în funcție de
174 175176
nevoi. ///////////////////////////////////
Această primă parte constituie partea sistematică a „Sintagmei.” 177 Felul

căutării sistematice și așezarea după material a canoanelor cuprinse (in
extenso) se găsesc în partea a 2-a.178
Cele 14 titluri (unitățile tematice) ale acestei părți sistematice a „Sintagmei”
sunt după cum urmează:
Titlul întâi: despre teologie și credința ortodoxă, canoane și hirotonii
(capitolul 38)
174
În limba și literatura bisericească contemporană a intrat în uz expresia „horos”, pentru referirea la o hotărâre
sinodală dogmatică(horosul celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon, horosul celui de-al VII-lea Sinod
Ecumenic de la Niceea, horosul Sinodului ținut la Constantinopol în anul 1872) și „canon”pentru a denumi o
lege bisericească, votată de sinod sau recunoscută oficial de către Biserică. Deosebirea aceasta este întâlnită la
sfârșitul secolului al-IV-lea: episcopii, adunându-se la Constantinopol la al-II-lea Sinod Ecumenic(381), s-au
adresat în scris la sfârșitul lucrărilor lui, împăratului Teodosie cel Mare, făcând o distincție clară în această
privință: „prin horosuri scurte am exprimat…validând credința părinților de la Niceea…pentru acestea și pentru
buna rânduială a bisericilor, am rânduit canoane clare…”(Mansi 3, 557). Cu toate acestea, distincția care
deosebește „horos”-urile(hotărâri dogmatice) de „canoane”(legi bisericești), în limbajul și literatura
bisericească, nu este absolută. De exemplu, istoricul bisericesc Socratis, referindu-se la hotărârile dogmatice ale
Sinodului I Ecumenic de la Niceea, vorbește despre „canon”: „Cetățile din jurul Elladei și ale Iliricului și părțile
de miazănoapte, au rămas încă neclătinate, fiind în înțelegere unele cu altele ca să țină canonul predat la
Niceea”(),Socrate, Istoria bisericească 2, 27; PG 67, 272). În schimb, autorul primului prolog al „Sintagmei în 14
titluri”, referindu-se la sfintele canoane, vorbește despre „horos-uri”: „apoi, pentru fiecare chestiune, folosind
horosurile pe care crezi…”(RP 1, 7). În legătură cu aceasta este important de consemnat că în practicile
sinoadelor și în textile canoanelor se folosesc indifferent noțiunile „horos” și „canon”spre a desemna sfintele
canoane. Exemple: „canoanele Sfinților Apostoli”(8, Sinodul al-III-lea Ecumenic); „canonul pe care l-am citit
complet”(28, Sinodul al-IV-lea Ecumenic); „pecetluim și toate celelalte canoane rămase”(2, Sinodul Quinisext);
„horosul sfântului și marelui Sinod(15, Sinodul I Ecumenic); „pe acestea a fost nevoit să le voteze sfântul sinod
ținut în Gangra și să expună horosurile”(RP 3, 99); „horosurile de la Niceea”(18, Cartagina); „pe cel care încalcă
acest horos al nostru”(4, Sinodul al-IV-lea Ecumenic); „sfântul sinod, cel din Laodiceea Frigiei Pakatiene, adunat
din diferitele eparhii ale Asiei, a emis horosuri ecleziastice”(RP 3, 171; nota 1)
175
În mod evident, autorul prologului prin expresia„așa cum s-a făcut de unul dintre cei dinainte”, face aluzie la
autorul ”Sinagogii canoanelor ecleziastice în 50 de titluri”, Ioan Sholasticul(probabil și autorul colecției canonice
în 60 de titluri), însă evită clar pomenirea acestora. De exemplu, în „Sinagogă”, canonul 20 de la Gangra este
consemnat de două ori(cu titlurile 32 și 47); în schimb, canonul 3 al Sinodului de la Sardica este împărțit în
două(cu titlurile 3 și 16).
176
RP 1,7.
177
„Sinagoga în 50 de titluri”a lui Ioan Sholasticul este o colecție canonică sistematică clară, în timp ce
„Sintagma”combină ordinea sistematică a canoanelor(prima parte)cu adaosul acestora în ordine cronologică
sau în ordinea importanței și autenticității surselor(partea a doua), cee ace constituie, fără îndoială, un avantaj
al „Sintagmei” în comparație cu „Sinagoga”. În „Sinagogă” se găsesc ușor canoanele care se referă la o temă
concretă, datorită inserării canoanelor legate în titlu, însă se întâmplă să fie dificilă căutarea canoanelor
apostolice, sinodale sau ale Sfântului Vasile cel Mare. La modul opus, în „Sintagmă”se găsesc ușor pe de o parte
canoanele referitoare la o team concretă,(partea sistematică), pe de altă parte, canoanele apostolice, sinodale
și patristice(partea a doua a „Sintagmei”) se găsesc separate și în unitate.
178
Prima parte a „Sintagmei în 14 titluri”(sistematică), în forma ei de început(cu singurul adaos trimiterile la
canoanele Sinodului Quinisext ulterior) este publicată(de la numărul 172 al manuscrisului din Patmos) de către
Kallistos(Miliara): Studiu despre Nomocanonul Prea Sfințitului Fotie al Constantinopolului, Ierusalim, 1907, pag.
34-58.
Titlul al-2-lea: despre facerea bisericilor și despre sfintele vase și podoabe și
despre altarele clericilor numiți după hotărârea episcopilor și despre sfințirea
bisericilor și despre martirii care nu au moaște de sfinți( capitolul al 3-lea)
Titlul al 3-lea: despre rugăciuni și psalmodii și citiri și anaforală și
împărtășanie, și despre veșminte și despre slujirea anagnoștilor și a psalților și a
slujitorilor(capitolul 22)
Titlul al- 4-lea: Despre catehumeni și despre Sfântul Botez(capitolul 17).
Titlul al-5-lea: despre cei care disprețuiesc bisericile și sinaxele și pomenirile și
despre cei care mănâncă în biserici, și despre agape. Titlul al-6-lea: despre
aducerea de roade(capitolul 3)
Titlul al-7-lea: despre postire și despre postul Crăciunului și al Paștelui, și
despre Rusalii și duminici și sâmbete, și despre plecarea genunchilor (capitolul
5)
Titlul al-8-lea: despre parohii și despre cum petrec episcopii și clericii, și despre
exilarea lor, și despre sinoadele anuale și despre primirea străinilor și despre
scrisorile de recomandare și despre scrisorile irenice, și despre învățători,
despre lucrurile pe care le săvârșesc în particular sau în public, despre cum se
cinstesc clericii unii pe alții( capitolul 19)
Titlul al 9-lea: despre păcatele și despre judecarea episcopilor și a clericilor și
despre afurisanie și caterisire, și despre care păcate leagă hirotesia(capitolul
39)
Titlul al-10-lea: despre administrarea lucrurilor bisericești și despre
administrarea lucrurilor episcopului(capitolul 8)
Titlul al -11-lea: despre mănăstiri și monahi(capitolul 16)
Titlul al-12-lea: despre eretici, și iudei, și elini(capitolul 18)
Titlul al-13-lea: despre laici(capitolul 40)179
Titlul al-14-lea: despre tot felul de lucruri obștești ale oamenilor(capitolul 7).
b) A doua parte a „Sintagmei” cuprindea textul deplin (in extenso) a canoanelor
„colecționate.”180 Conform primului prolog, în aceasta erau cuprinse:
a. Canoanele apostolice: „cu râvnă am purces (se consemnează în prolog) a aduna
în aceasta... și canoanele, așa numite ale Sfinților Apostoli, deși unele dintre
acestea, din anumite pricini, au fost puse la îndoială.” 181 Îndoielile exprimate în
fapt în privința autenticității și apostolicității acestor canoane este îndreptățită
de faptul că (în plus constituie un indiciu cronologic serios) că „Sintagma în 14
titluri” a fost alcătuită înainte de Sinodul V-VI(Quinisext), care a ridicat în mod
179
În ediția RP, 41 capitole.
180
RP 1,7.
181
RP 1, 5-6.
definitiv îndoielile posibil existente referitoare la apostolicitatea, autenticitate
și numărul canoanelor apostolice prin hotărâre concretă: „a hotărât și aceasta
acest Sfânt sinod Ecumenic(Quinisext), ca cele mai bune și mai însemnate să
rămână de acum sigure și lămurite, spre vindecarea sufletelor și spre
tămăduirea patimilor sufletești, pe cele acceptate și întărite înainte de noi, de
către sfinții și fericiții părinți, dar și cele 85 de canoane, predate nouă în numele
sfinților și slăviților Apostoli”(canonul 2).
b. Canoanele celor 10 Sinoade: „„cu râvnă am purces ca pe acestea (se
consemnează în prolog), pe canoanele iubitoare de Dumnezeu ale celor zece
sfinte sinoade sinoade care au avut loc în diferiți ani, spre întărirea dogmei
mântuitoare și spre învățătura folositoare a tuturor oamenilor, să le adunăm în
această colecție, punând denumirea fiecărui sinod care a avut loc.” 182 În prolog
nu se consemnează aceste 10 Sinoade, însă, fără îndoială, este vorba despre
Sinoadele de la Niceea (325), Ancyra (314), Neocezareea (în jurul anului 319),
Gangra (în jurul anului 340), Antiohia (341), Laodiceea (în jurul anului 380),
Constantinopol (381), Calcedon (451) și Sardica (343). Că este vorba despre
aceste sinoade (și mai ales în ordinea consemnată) se confirmă din tabelul
„canoanelor, persoanelor și canoanelor pe care le-a adunat prezenta
Sintagmă”183, ca și din al-2-lea canon al Sinodului V-VI ecumenic, care dă și el
mărturie, și din încadrarea lor în partea sistematică a „Sintagmei.”184 Canoanele
celor 10 sinoade de mai sus erau cuprinse (în mod concret doar canoanele
celor 10 sinoade) și în „Sinagoga în 50 de titluri” a lui Ioan Sholasticul 185, cu
diferența că Sinodul de la Sardica în „Sinagogă” ocupă locul 4, în timp ce în
„Sintagmă” locul al-10-lea.186
c. Canoanele Sinodului din Cartagina (419) și ale Sinodului de la Constantinopol,
ținut în timpul păstoririi Patriarhului Nectarie (394). Canoanele acestor 2
Sinoade nu sunt cuprinse în „Sinagoga în 50 de titluri” a lui Ioan Sholasticul, se
pare însă că au fost cuprinse în prima colecție canonică a Răsăritului de către
autorul „Sintagmei.” În prologul Sintagmei se vorbește despre Sinodul din
Cartagina(419) ca și cum s-ar fi desfășurat la o mare distanță de timp:
182
RP 1, 5-6.
183
RP 1, 10.
184
Ca indiciu se consemnează unele cazuri din partea sistematică a „Sintagmei”: „...Niceea, Ancyra,
Neocezareea, Laodiceea...”RP 1, 149(III 4); „...Ancyra, Antiohia, Laodiceea, Constantinopol, Calcedon,
Sardica...”. RP 1, 185( IX 14) „...Niceea, Ancyra, Neocezareea, Antiohia, Efes, Calcedon, Sardica...”
185
Canoanele acestor 10 sinoade sunt cuprinse, fără îndoială, și în colecția canonică (nesalvată) „în 60 de
titluri”(în jurul anului 535). Din faptul că Ioan Sholasticul, prefața „Sinagogii” alcătuită de el (Vl. Benechevitch,
Synagoga L titulorum, Monaco 1937, pag. 5), îl învinuiește pe autorul colecției canonice în 60 de titluri pentru
necuprinderea în aceasta doar a canoanelor Sfântului Vasile cel Mare, aduce cu sine concluzia neforțată că
colecția aceasta cuprindea canoanele apostolice și canoanele celor zece sinoade menționate.
186
Vl. Benechevitch, Synagoga L titulorum, Monaco 1937, pag. 6.
„desfășurat în Karhidonul Libiei, în anii lui Honorius și Arcadius, a celor cu
sfârșit evlavios, Sfântul Sinod găsind multe și mult folos spre a aduce vieții,
rânduind cu tărie ... am adunat prezenta îngrijire.” 187 Este limpede că în
fragmentul acesta al prologului se face pomenire doar despre Sinodul de la
Cartagina, nu și de cel de la Constantinopol, din timpul Patriarhului Nectarie,
care s-a întâmplat în anul 394. Cu toate acestea trebuie luat în considerație ca
cert faptul că în prima alcătuire a „Sintagmei în 14 titluri” au fost cuprinse
canoanele ambelor Sinoade Cartagina și Constantinopol, 394. Această afirmație
este mărturisită: a)de
„tabelul sinoadelor și al persoanelor și al canoanelor care au fost adunate în
prezenta Sintagmă”188b) de partea sistematică a „Sintagmei”189c) de însemnarea
legată de „tabelul sinoadelor și persoanelor și canoanelor pe care le-a adunat
prezenta Sintagmă”: „Trebuie să se știe că expunerea sinoadelor de dinainte (a
sfintelor 10 sinoade și a sinoadelor de la Cartagina și Constantinopol 394)nu s-
a făcut în ordinea anilor...Sinodul de la Sardica și Sinodul de la Cartagina
precedând ca timp celelalte sinoade, au fost puse după acestea, pentru a
delimita mai multe dintre ținuturi, adică părțile apusene. În chip asemănător a
fost hotărâtă și ordinea ulterioară a Sinodului din Constantinopol, din timpul
împăraților Honoriu și Arcadiu, nu din cauza căutării bisericești, ci datorită
sfințirilor locașului de rugăciune întâmplate între rufinianei, pentru a se tăia
astfel unele îndoieli apărute.190
d. O explicație probabilă a faptului este că omiterea pomenirii Sinodului de la
Constantinopol din 394 în primul prolog al „Sintagmei în 14 titluri” nu provine
de la autorul prologului, ci de la un copist ulterior, care se pare că a trecut cu
vederea din greșeală pomenirea Sinodului de la Constantinopol (394), în timp
ce a amestecat fără voie cele 2 date cronologice, adică Sinodul de la
Constantinopol din 394, care a avut loc în timpul împăratului Honoriu(395-423)
și Arcadiu(395 – 408)191 și Sinodul de la Cartagina (419), care a avut loc în anii
187
RP 1, 6.
188
RP 1, 10.
189
RP 1, 185(IX 13).
190
RP 1, 11-12.
191
Se afirmă cu acrivie că Sinodul din Constantinopol a avut loc în anul 394 în timpul lui Teodosie cel Mare(379-
395), dar diferiți scriitori, influențați de referințele despre cei doi fii ai săi, Arcadie(395-408) și Honorius(395-
423), care sunt consemnați drept „consuli” în fragmentul păstrat din practicile acestui sinod(„În timpul
consulatului prea evlavioșilor și de Dumnezeu iubitorilor noștri împărați, Flavian Arcadiu al-III-lea și Honorius al
II-lea, înainte cu trei zile de Calendele lui Octombrie, adică 29 septembrie394; RP 3, 625), afirmă că Sinodul s-a
ținut în timpul împăratului Arcadie în Răsărit(395-408) și, prin urmare, și al lui Honoriu în Apus(395-423). Astfel:
„în timpul domniei împăraților Arcadie și Honouius a avut loc la Constantinopol Sinodul(consemnarea este
atașată la tabelul „sinoadelor , persoanelor și canoanelor care au fost adunate în prezenta sintagmă”; RP 1, 12);
„căci acest Sinod de la Constantinopol, din anul 394, s-a ținut în timpul lui Arcadie și în timp ce Teodosie cel mic
lui Honoriu (395 – 423) în Apus și Teodosie al-II-lea cel mic(408 – 450) în
Răsărit. În tot cazul, așa cum a observat Ernest Honigmann192, indiciul
cronologic „din timpul lui Honoriu și Arcadius”193, care este consemnat în
prolog referitor la Sinodul din Cartagina (419) aparține exact Sinodului 394 de
la Constantinopol, pornind de la faptul că sus-numitul sinod din Cartagina s-a
întâmplat în timpul împăratului Honoriu(395-423) în Apus și Teodosie al-II-lea
cel mic(408 – 450) în Răsărit, așa cum se consemnează de altfel și în hotărârile
acestui sinod: „după domina prea slăviților împărați auguști Honorius al-XII-lea
și Teodosius al-VIII-lea, înainte de ziua de 8 a calandelor lui iunie.” 194
c) Canoanele patristice: „am socotit că este lucru bun (se consemnează în
prolog) a se pomeni în aceasta și canoanele unora dintre Sfinții Părinți, în mod
special din epistolele, întrebările și răspunsurile lor rostite din evlavie 195 și
pentru a oferi oarecum un model consacrat de canon.” 196 Autorul prologului
expune, în continuare, motivele care l-au condus la hotărârea ca în această
„Sintagma” a canoanelor Apostolilor și Sinoadelor să cuprindă și canoane
patristice: „se pare că neștiindu-le și pe cele ale lui Vasile cel mare și ale lui
Grigorie197, a fost necesar a se vorbi și a lua în considerație acele canoane
domnea în Cartagina”(Zonaras, RP 3, 628)”; „Sinodul acesta a avut loc în timpul lui Arcadie, în Karhedon
domnind Teodosie cel Mic”(Balsamon RP 3, 628).
192
E. Honigmann, Le concile de Constantinople de 394 et les auteurs du „Syntagma des XIV titres”, Bruxelles,
1961, pag. 68-72.
193
RP 1,6.
194
RP 3, 287.
195
Nu se știe dacă autorul „Sintagmei în 14 titluri”a cules și a selectat expresiile „cu evlavie spuse”de către unii
dintre Sfinții Părinți, sau dacă acestea constituie colecția structurată deja a epistolelor canonice și a părerilor
episcopilor. În colecția aceasta a canoanelor patristice este caracteristică prezența episcopilor din Alexandria, și,
de aceea, nu este exclusă relația cu o colecție canonică a epistolelor și părerilor episcopilor alcătuită în
Alexandria. F.A.Biener recurge la următoarele observații logice: „În afară de Vasile cel Mare, pe care Ioan
Sholasticul îl amintește cel dintâi, apar multe nume noi, și acum codicele canoanelor Bisericii Răsăritene este
crescut în a doua parte, cuprinzând epistolele canonice. Nu știu dacă autoritatea de dinainte a Sfântului Vasile
cel Mare a oferit acestora o astfel de validare canonică, sau dacă Biserica Răsăriteană, aflată deja în dispute
canonice cu Biserica din Apus, a voit prin colecția lui Dionisie cel Mic, să alcătuiască într-un anume mod o
colecție de dispoziții(decretales)”(F. A. Biener, De collectionibus canonum ecclesiae graecae schediasma
litterarium, Berlin, 1827, pag. 20, trad. Paul Kalliga, Planificare filologică despre colecțiile canoanelor Bisericii
Răsăritene, Atena, 1840, pag. 23). De asemenea, nu se știe exact când și de către cine a fost făcută împărțirea
epistolelor canonice în fracțiuni de canoane. În tot cazul, două epistole canonice ale Sfântului Vaseile cel
Mare(canoanele 17-85), se găsesc deja împărțite în „Sinagoga”lui Ioan Sholasticul(în jurul anului 550), iar
împărțirea epistolei canonice a lui Petru al Alexandriei se întâlnește în traducere siriacă veche(Eduard Scwartz,
Die Quellen uber den melitianischen Streit, Gottingen, 1905, pag. 167=Gesammelte Schriften 3, Berlin, 1959,
pag. 91). Dimpotrivă, se pare că autorul „Sintagmei în 14 titluri”a cuprins epistola canonică a lui Grigorie al
Neocezareeii, Taumaturgul, ca text permanent, și că împărțirea(numerotarea) acesteia în canoane s-a făcut mai
târziu.
196
RP 1,6.
197
Autorul prologului nu lămurește dacă este vorba de Grigorie Teologul, Grigorie de Nyssa sau despre alt
Grigorie. Matei Vlastaris, care în alcătuirea „protheoriei” la „sintagma pe articole”, are fără îndoială în vedere
prologul „Sintagmei în 14 titluri”, îl recunoaște în Grigorie pe Grigorie Teologul: „căci și lui Vasile cel mare și lui
Grigorie Teologul li s-a părut că trebuie a vorbi și a crede în acele canoane bisericești, pe care nu fiecare în
parte, ci cei mai mulți sfinți părinți încuviințând aceasta, după părerea comună și îngrijită, cu multă trudă le-au
bisericești, nu numai pe unul singur, ci mulți sfinți părinți adunați în aceasta, au
fost rânduiți după părerea obștească și îngrijită în mod încercat; luând seama la
aceste expuneri ale învățătorilor, unele sunt fie despre cele spuse în sinod,
altele în totalitate despre cele obștești”198. În prolog nu se lămurește care dintre
canoanele patristice sunt cuprinse în „Sintagma”. În tot cazul, aceste canoane
patristice cuprinse prima dată (în afara de canoanele 17 - 85 ale Sfântului Vasile
cel mare) în „Sintagma în 14 titluri” au fost recunoscute în mod oficial și au fost
confirmate de către Sinodul V-VI Ecumenic(Quinisext) (canonul al 2-lea), care
le-a „pecetluit” și le-a consacrat în dreptul canonic. Autorul celui de-al 2-lea
prolog al „Sintagmei” consemnează autoritatea canonică pe care de-a lungul
anilor (provenită din însăși autorizarea acestora de către Sinodul V-VI
Ecumenic) au dobândit-o aceste canoane: „și dacă pe fiecare în parte dintre
bărbații sfinți, odată cu trecerea timpului, la o astfel de înălțime i-a arătat că au
alergat, încât și pe aceștia să-i primească drept vrednici de crezare, și cuvintele
lor să ajungă în sintagma canonică de aceeași cinstire, nici trudele lucrării
înrudite de dinainte neamestecându-le, nu le-a înstrăinat.”199
c) A 3-a parte a „Sintagmei.” Autorul nu s-a limitat doar la adunarea (a 2-a
parte) și ordonarea după material (prima parte) a sfintelor canoane. A adunat
și dispozițiile „legislației politice”, printre care se numărau și teme de drept
bisericesc: „dacă am selectat acolo unde a fost necesar pentru aceste scrieri
canonice (se consemnează în prolog) legislația politică, pe aceasta am adaptat-
o pe scurt și prescurtat cu capitolele înrudite într-o parte specială a cărții, în
buna rânduială bisericească a celor care aparțin poruncilor împărătești200 în
erminiile201 înțelepților, făcând o scurtă expunere în sinagogă, spre aducere
aminte și totodată spre cercetarea deplină a celor care le citesc.202
rânduit...”(RP 6,3). Cu toate acestea, trebuie consemnat ca cert că autorul prologului în privința acestui aspect,
vorbind despre Grigorie, se referă la Grigorie de Nyssa, așa cum se trage concluzia din partea sistematică a
„Sintagmei”, (A4)în care se consemnează: „Căci nu de un episcop, ci de comunitate sunt expuse canoanele.
Vasile cel mare, Despre sfârșit, canonul 47. Grigorie de Nyssa, Despre mijloace, canonul 6.”(RP 1, 42). Astfe,
Sfântul Vasile cel Mare în a doua epistolă canonică către episcopul Amfilohie de Iconium(PG 32, 715-732. BEP
55, 222-228) scrie următoarele: „trebuie ca mulți episcopi să fie în acesta(sinod), și astfel să se scoată canonul,
ca și celui care-l face să fie fără primejdie, și cel care răspunde să aibă credibilitate în răspunsul despre
acestea”(canonul 47). De asemenea, Sfântul Grigorie al Nyssei scrie în același duh: „deoarece fiecare dintre noi
în puterea canoanelor nu este crezător”(canon 6).??????????????????????
198
RP 1, 6.
199
RP 1, 7-8.
200
„Decrete împărătești” cuprinse în Instituții(Institutiones), în Codice(Codex), în Novelele(Novellae) lui
Iustinian. În cazul Novelelor, autorul celei de=a treia părți a „Sintagmei”nu folosește textul original al Novelelor,
ci prescurtarea făcută de Atanasie Sholasticul.
201
Erminiile „înțelepților”cuprinse în Pandectele sau Digestele(Pandectae sau Digesta)lui Iustinian.
202
RP 1, 7.
Autorul „Sintagmei” a adăugat în „partea specială”(partea a-3-a) a lucrării
dispozițiile preluate din legislația politică despre lucrurile bisericești, și în mod
concret, de la „împărații rugători de Dumnezeu (Introduceri-Codice-Novele) și
din tâlcuirile înțelepților (Pandecte). în aceeași parte a lucrării partea a iii-a.
Această a 3-a parte a „Sintagmei” care a fost salvată integral se identifică 203 cu
colecția decretelor „legislației politice” despre temele dreptului bisericesc, care
poartă titlul: „Sinagoga dispozițiilor menționate în Codici și în Digestie și în
Novele despre episcopi, clerici și monahi, și despre lucrurile slăvite, încă și
despre iudei și despre eretici”204, și este cunoscută drept „Colecția dispozițiilor
eclesiastice”(colectio constitutionum ecclesiasticarum)205sau drept „colecția
tripartită” (colecțio tripartita).206 Această ultimă denumire provine din faptul că
este alcătuită din 3 cărți( sau 3 părți): prima carte este intitulată „Cea dintâi
carte a Codicelui”207 și conține dispoziții din primele 13 titluri(titlurile 1-13) ale
primei cărți a Codicelui. Cartea a 2-a se numește „Sinagoga textelor
sporadice(răzlețe) din Digeste și Instituții despre locurile și lucrurile sfinte, și
despre greșelile întâmplate în acestea, și despre preoți, încă și despre iudei și
despre jertfe și despre răpirea unora spre credința oprită și despre lepădarea
copiilor, a bătrânilor și a bolnavilor”208 și cuprinde dispozițiile din Pandecte și
Introduceri.
A 3-a carte este denumită „Dispoziții ulterioare din Codicele Novelelor” 209și
conține dispoziții din Novelele lui Iustinian (din prescurtarea lui Atanasie
Sholasticul)
203
Identificarea celei de-a treia părți a „Sintagmei” cu colicția dispozițiilor politice, care poartă titlul: „Sinagoga
celor spuse în Codici și în Digeste și în dispozițiile Novelelor despre episcopi, și clerici, și monahi și despre
lucrurile de bun augur, încă și despre iudei și despre eretici”, nu este absolut certă, cu toate că nu este pusă la
îndoială din punct de vedere științific. Argumentele în fapt sunt: a) în prolog, partea a treia a „Sintagmei” este
caracterizată drept: „scurtă expunere în Sinagogă”(RP 1,7); Acestei caracterizări îi corespunde îndeajuns titlul
colecției dispozițiilor politice de mai suspe teme ale dreptului bisericesc” b) în prolog se spune că autorul a
folosit pentru alcătuirea „Sinagogii” prescurtate erminiile „Înțelepților”, adică Pandectele și Digestele; în tot
cazul, în colecția de mai sus s-au folosit Digestele , așa cum dealtfel se menționează în titlul colecției. Vezi
referitor la lucrul acesta: Kallistos Miliara. Studiu despre Nomocanonul Prea Sfințitului Fotie, Patriarhul
Constantinopolului, Ierusalim, 1907, pag. 62.
204
Singura ediție: Voellus-Justellus, Bibliotheca juris canonici veteris, vol. 2, Paris, 1661, pag. 1223-1361(=PG
138, 1077-1336). În ediția Voellus-Justellus apare drept autor al colecției în chip nefundamentat Teodor
Balsamon: „colecția dispozițiilor ecleziastice ale diaconului Teodor, numit și Balsamon”(vol. 2, pag. 1217=PG
138, 1077-1078). Vezi și: J.A.B. Mortreuil, Histoire du Droit Byzantin, vol. 1, Paris, 1843, pag. 244-246.
205
Voellus-Justellus, Bibliotheca juris canonici veteris, vol. 2, Paris, 1661, pag. 1223. F.A. Biener, Geschichte der
Novellen Justinians, Berlin, 1824, pag. 179.
206
Titlul acesta se întâlnește la Pitra(J.B.Pitra, Juris ecclesiastici graecorum historia et monumenta, vol. 2, Roma,
1868, pag. 140). Deasemenea se mai întâlnește titlul „paratitla”(Paratitla)în versiunea edițiiei latinești a
colecției realizate de Johannes Leunclavius în anul 1593 la Frankfurt: Paratitlorum libri tres antiqui.
207
PG 138, 1077-1078.
208
PG 138, 1227-1228.
209
PG 138, 1251-1252.
„Sintagma în 14 titluri” a fost alcătuită probabil în Constantinopol. Singurul
argument în fond este că autorul Sintagmei, adăugând în partea a 3-a dispoziții
preluate din Codicele lui Iustinian, repetă, referitor la Sinodul din
Constantinopol adverbul local „entaftha.”210 Așa cum este firesc, argumentul în
fapt își păstrează valoarea, în timp ce identificarea celei de a 3-a părți a
„Sintagmei” cu colecția dispozițiilor politice, „sinagoga celor spuse în Codice...”
este considerată sigură.
De asemenea, timpul alcătuirii „Sintagmei în 14 titluri” este delimitat cu
aproximație. Autorul, așa cum se pare, a realizat aceasta lucrare după moartea
lui Ioan Sholasticul (565 – 577), alcătuitorul „Sinagogii în 50 de titluri.”
Exprimarea celui dintâi prolog: „a apărut cauza de a nu se voi folosirea lui în
feluritele căutări, sau de multe ori de a se scrie acest canon și a părea depășit
cititorilor, sau, folosind unul dintre multele capitole, a-l tăia de nevoie în multe,
și a-l strica: așa cum a făcut unul dintre cei de dinainte 211”, conduce la predicția
probabilă că autorul prologului și al Sintagmei îl înțeleg aici pe Ioan Sholasticul
(probabil și pe autorul „colecției canonice în 60 de titluri”) și că Ioan Sholasticul
565 – 577) nu se mai găsea atunci în viață. Pe de altă parte, trebuie considerat
ca sigur faptul că „Sintagma” a fost alcătuită înainte de Sinodul al-V-VI-lea
Ecumenic (691) a) pentru că autorul Sintagmei ignoră canoanele acestui Sinod
b)pentru că în primul prolog se exprimă îndoieli referitor la autoritatea
canoanelor apostolice („unele dintre acestea au fost considerate din anumite
cauze îndoielnice”212), ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă autorul prologului ar fi
scris după Sinodul Ecumenic Quinisext trulan, care a girat (canonul al-2-lea)
canoanele apostolice și a eradicat respectiva îndoială. Cercetătorii care s-au
preocupat în mod special cu istoria „Sintagmei în 14 titluri”, datează alcătuirea
acesteia neapărat după moartea lui Ioan Sholasticul (577), în tot cazul într-o
epocă apropiată de anul adormirii lui. Mult mai concret, Zacharia von
Lingenthal213 consideră ca perioadă a alcătuirii Sintagmei anii domniei
împăratului Tiberiu I(578 -582) și ajunge la concluzia aceasta din faptul că
autorul Sintagmei folosește prescurtarea Novelelor lui Iustinian, realizată de
către Atanasie Sholasticul, care s-a bucurat de mare prestigiu în anii împăratului
Iustin al-II-lea 565 -578), și nu prescurtarea ulterioară a Novelelor, realizată de
210
K.E. Zacharia von Lingenthal, Die Griechischen Nomokanones, Petrograd, 1877, pag. 8, Kallistos(Miliara),
Studiu despre Nomocanonul Prea Sfințitului Fotie, Patriarhul Constantinopolului, Ierusalim, 1907, pag. 64. M.
Petrovich, Nomocanonul în 14 titluri și exegeții bizantini, Atena, 1970, pag. 22.
211
RP 1,7.
212
RP 1,6.
213
K.E. Zacharia von Lingenthal, Die Griechischen Nomokanones, Petrograd,1877, pag. 7-8.
către Teodor Sholasticul, care și-a câștigat faima spre sfârșitul secolului al-VI-
lea.214
Din nefericire, numele autorului „Sintagmei în 14 titluri” nu s-a păstrat. De
asemenea, nu s-a păstrat nici alte mărturii istorice despre el.215
Cu toate acestea, Ernest Honigmann, pe baza indiciilor cronologice referitoare
la timpul alcătuirii Sintagmei și a altor date istorice, a formulat părerea216 că
autorul Sintagmei în 14 titluri este probabil Eutihie, Patriarhul
Constantinopului, care a purces la alcătuirea ei în timpul cele de-a doua
păstoriri patriarhale, (577-582, prima perioadă fiind între 552-565), în
colaborare cu monahul și diaconul Ioan de atunci (devenit după aceea
Patriarhul Ioan al-IV- lea Postitorul, al Constantinopului 582-595). 217 Principalele
argumente pe care le invocă E. Honigmann în susținerea părerii sale sunt: a) că
perioada de timp (578 – 582) în timpul căreia s-ar fi derulat alcătuirea
„Sintagmei” coincide, după Zacharia von Lingenthal, exact cu anii celei de-a 2-a
păstoriri patriarhale a lui Eutihie (octombrie 577 - 6 aprilie 582) b) că în
manuscrisul cu numărul 172 din Patmos ca și în manuscrisul cu numărul 173)
sunt cuprinse 21 de canoane „găsite în compendiul canonic al lui Paladie,
episcopul iubitor de Dumnezeu al Amasiei.” 218 Se știe deja că Eutihie al
Constantinopolului a fost monah al mănăstirii din Amasia și că, îndepărtat fiind
de pe scaunul patriarhal, în anul 565, a rămas în Amasia. (între anii 565 – 577).
c) conform povestirii lui Ioan al Efesului, 219 Eutihie al Constantinopului,
rămânând între anii 565 - 577 în Amasia, s-a îndeletnicit cu colecția pericopelor
patristice (folosite de părinți), pentru a argumenta hotărârile dogmatice ale
celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon, și că respectivul studiu din
textele și izvoarele patristice i-au oferit evident lui Eutihie prilejul de a aduna
214
Ediția prescurtată a lui Atanasie Sholasticul: G.E. Heimbach, Anecdote, vol. 1, Lipsia, 1838, pag. 1-198. Ediția
prescurtată a lui Teodor Sholasticul: G.E. Heimbach, Anecdote, vol. 3, Lipsia, 1843, pag. 1-165.
215
Numele autorului „Sintagmei”(Fotie al Constantinopolului), nu este amintit de alcătuitorul celui de-al doilea
prolog, evident pentru că era necunoscut pentru el.Scriind însă că el continua „șirul și această rânduială a
Sintaxei”, pe care cei de dinaintea lui „au rânduit-o”(RP 1, 8), consider probabil că „Sintagma în 14 titluri”
provine din tradiția bisericească, alcătuită treptat, cu trecerea timpului, în cadrul Patriarhiei Ecumenice.
216
Ernest Honigmann, Le concile de Constantinople de 394 et les auteurs du „syntagma des XIV titrs”, Bruxelles,
1961, pag. 1-83, aceeași pag. 49-64.
217
De consemnat că Ioan Postitorul în partea tradiției manuscris este prezentat drept autorul
„nomocanonului”. Vezi referitor la aceasta: V. Grummel, Les regestes des actes du Patriarcat de Constantinople,
vol. 1, Paris, 19722, pag. 199-200(nr. 270). C. de Clercq, Les textes juridiques dans les pandectes de Nicon de la
Montagne Noire, Venezia, 1942. Ernest Honigmann, Le concile de Constantinople et les auteurs du„syntagma
des XIV titres”, Bruxelles, 1961, pag. 59-60.
218
Argumentul acesta al lui Honigmann este valabil doar în cazul în care cele 21 de canoane „aflate în
nomocanonul iubitorului de Dumnezeu episcop, Paladie al Amasiei” a fost cuprins deja în prima ediție a
„Sintagmei”, însă lucrul acesta nu este sigur, nici demonstrabil. Despre aceste canoane , preluate din „colecția
canonică” a lui Paladie vezi capitolul„Canoanele colecției canonice a lui Peladie al Amasiei”(Pag. 194-198).
219
E. W. Brooks, Ioan al Efesului, Istoria ecleziastică 2, 35(Pag. 73-74 a traducerii latinești), Louvain, 1936.
materialul canonic necesar pe care l-a folosit în continuare spre alcătuirea
Sintagmei d) că fragmentul documentului Sinodului de la Constantinopol (397),
care a fost cuprins în prima colecție canonică de către autorul Sintagmei a fost
neapărat cunoscut lui Eutihie al Constantinopolului 220 și e) Eutihie al
Constantinopolului, alcătuind „Sintagma în 14 titluri”, a urmărit eliminarea și
înlocuirea Sinagogii în 50 de titluri” a lui Ioan Sholasticul, plecând de la faptul
că, așa cum mărturisesc izvoarele istorice 221, niciodată nu l-a recunoscut pe
Ioan Sholasticul, ales ca succesor al lui(565) ca episcop al Constantinopolului.
Părerea aceasta a lui Ernest Honigmann, adică faptul că autorul Sintagmei este
probabil Eutihie al Constantinopului (în timpul celei de a 2-a păstoriri
patriarhale: 577 – 582), care a purces la alcătuirea acesteia în colaborare cu
monahul și diaconul Ioan de atunci, devenit după aceea Patriarhul Ioan al-IV-
lea Postitorul, al Constantinopolului (582 – 595), cu toate că se sprijină pe un șir
de ipoteze și reflecții, și nu pe dovezi, oferă un răspuns la întrebarea: cine este
autorul Sintagmei 14 titluri. În plus, legătura acestei colecții canonice cu
numele celor 2 Patriarhi: Eutihie al Constantinopolului (577-582) și Ioan al-IV-
220
Eutihie al Constantinopolului, aflându-se în Constantinopol, ca arhimandrit șI apocrisiar al episcopului
Amasiei, s-a implicat active în chestiunea „celor trei capitole”, care preocupa atunci Biserica și pe împăratul
Iustinian. În mod concret: a) era la curent cu argumentația privitoare la condamnarea ereticilor potrivnici după
moarte, care în sprijinul acestei poziții a lor invocau cuvintele lui Teofil al Alexandriei(385-412), că „pentru cei
plecați nu se poate pronunța vot de osândire”(cuvintele acestea sunt inserate în fragmentul hotărârilor practice
ale Sinodului din Constantinopol din anul 394; RP 3, 626) b) însuși Eutihie a adus dovezi aghiografice, pe baza
textului din IV Regi 23,16, susținând contrariul: „căci unii dintre aceștia spunând că nu trebuie să-I
anatematizăm după moarte pe eretici, acesta i-a convins din scrierile dumnezeieștilor Scripturi că trebuie să-I
anatematizăm, zicând că regele Iosia, vestindu-i-se lui profeția, a dezgropat oasele celor care jertfiseră juninci și
le-a ars; De aceea și ereticilor trebuie să li se facă ceva asemănător, și să fie anatematizați după
moarte”(Eustratie,Viața și petrecerea lui Eutihie, Patriarhul Constantinopolului 22; PG 86, 2300. Vezi H.
Delehaye, Synaxarium ecclesiae Constantinopolitanae, Bruxelles, 1902, pag. 587-588) și c) ca episcop al
Constantinopolului(552) a condus lucrările Sinodului al-V-lea Ecumenic(553), care a condamnat așa numitele
„trei capitole”(tria capitula), adică persoana și scrierile lui Teodor al Mopsuestiei(392-428), anumite scrieri ale
lui Teodoret al Cyrului(423-466) și epistola lui Iva al Edessei(435-457) către Marin Persul(probabil episcop în
Persia).
221
E.W. Brooks, Ioan al Efesului, Istoria bisericească 2, 34(pag. 72-73 ale traducerii latinești), Louvain, 1936. În
scrierea „Viața și petrecerea Patriarhului Eutihie al Constantinopolului”, alcătuită de Eustratie preotul, se spune
limpede că Eutihie, care a venit în contradicție cu împăratul Iustinian, din cauza credințelor în
afthartodochetism ale celui din urmă și a fost caterisit de către sinod în lipsă(în anul 565)le-a spus episcopilor și
și mai marilor trimiși: „Eu sunt patriarh prin harul lui Dumnezeu, și niciun om nu ridică vrednicia aceasta de la
mine; cine este cel pe care l-ați așezat în locul meu?”(39: PG 86, 2320). De asemenea, în viața acestuia,
caterisirea lui Eutihie este considerată ca fiind făcută „în chip samavolnic și împotriva canoanelor dumnezeiești
și a bunei rânduieli ecleziastice”(35: PG 86, 2316), iar hirotonia lui Ioan Sholasticul „necanonică”(38: PG 86,
2320). Bibliografie despre Eutihie: Viața și petrecerea marelui și de trei ori fericitului Eutihie, Patriarhul
Constantinopolului, scrisă de preotul Eustratie, smeritul lui ucenic(PG 86, 2273-2390). Manuil Ghedeon, Tabele
patriarhale, Constantinopol, 1885-1890, pag. 227-229 și 231-232. De același, Calendarul bizantin,
Constantinopol, 1899, pag. 89-90. V. Grumel, Les regestes des actes du Patriarcat de Constantinople, vol. 1,
Paris, 19722, pag. 178-181(nr. 244-249) și 190-192(nr. 260-263). THE 5, 1110(P. Hristou). DHGE 16, 94-95(R.
Janin). Vezi, de asemenea pag. 41-43 ale celui de-al doilea volum.
lea Postitorul, al Constantinopului (582-595), constituie foarte probabil alte 3
ipoteze și prezumții:
a)că această colecție canonică (Sintagma în 14 titluri”, a fost așezată de la
început „în biblioteca preaslăvitei Patriarhii a Constantinopolului 222
b) că a fost considerată ca o prelungire a primei colecții „a sfintelor 10
Sinoade”223, păstrate până atunci în arhivele Patriarhiei Ecumenice
c) că a fost recunoscută (în mod oficial) de către Sinodul V-VI(Quinisext), (691),
care consemnând („și pecetluind”) canoanele acceptate de către Biserică
(canonul 2), în fond, a girat canoanele cuprinse în prima ediție a „Sintaxei în 14
titluri”.
„Sintagma în 14 titluri”, din prima jumătate a secolului al-VII-lea, (probabil în
timpul împăratului Heraclius 610- 641)224 a fost preschimbată în
„nomocanon”.225 Preschimbarea s-a făcut prin adăugarea în capitolele 226 celor
14 titluri a dispozițiilor legate de „legislația politică” (trimiteri și mici
fragmente), care au fost preluate din partea a 3 a Sintagmei și din textul
autentic al colecției Novelelor(168), probabil și din alte lucrări anterioare.227
222
Mansi 12, 1019.
223
RP 1,5. Vezi pag. 31-32 ale celui de-al doilea volum.
224
Se trage concluzia îndeosebi din mesajul Novelei lui Heraclie, din anul 612(A30: RP 1, 69). Vezi, de
asemenea: M.Petrovich, Nomocanonul în 14 titluriși tâlcuitori bizantini, Atena, 1970, pag. 29-30. Textul Novelei
în fapt a împăratului Heraclie: Ioan și P. Zepou, Jus Graecoromanum, vol. 1, Atena, 1931, pag. 27-30. RP 5, 230-
234.
225
Distincția între „sintagma”(colecție de canoane) și „nomocanon”(colecție de legi și canoane) este ulterioară.
„Sintagma în 14 titluri”a continuat să fie numită sintagmă până în secolul al-XI-lea(prologul din anul 1909
confirmă: „Și a fost această sintagmă deplină și neatinsă”, J.A.B. Mortreuil, Histoire du Droit Byzantin, vol. 3,
Paris, 1846, pag. 429), însă în decursul secolului al XII-lea primește o denumire diferită”(RP 1, 125; RP 1, 321;
RP 2, 30; RP 2, 30; RP2, 116; RP 2, 272; RP 2, 276), uneori „Nomocanoane”, alteori „Nomocanon.”(RP 1, 71; RP
2, 311; RP 2, 648). Nu se cunoaște timpul în care a intrat în uz denumirea de „Nomocanon.”Termenul este
întâlnit prima data în textul lui Teodor Studitul(759-826): „acesta nu face parte din Nomocanon, ci constituie
singura situație chinovială exactă, cuprinzând starea de lucruri zilnice și săptămânale”(Ale cuviosului părintelui
nostrum mărturisitor Teodor, preotul și egumenul mănăstirii studiților, Întrebări și rezolvările lor, din canoane
alese de el”) A. Mai, Nova Patrum Bibliotheca, vol. 5, ultima parte, Roma, 1849, pag. 148=PG 99, 1733). Vezi
Kallistos (Miliara), Studiu despre canoane al Patriarhului Fotie al Constantinopolului, Ierusalim, 1907, pag. 18,
nota 2. Celelalte mărturii provin din secolul al-XI-lea: PG 122, 920(Mihail Psellos); PG 127, 520(Anastasie,
episcopul Cezareii Palestinei); PG 127, 525(monahul Nicon al Muntelui Negru). Îndeosebi Mihail Psellos(1018-
1078) dă o scurtă definiție a Nomocanonului, pe care-l caracterizează o „carte alcătuită”, „legi și canoane”(PG
122, 920). Cu toate acestea, în literatura ecleziastică termenul de „nomocanoane”sau „nomocanon”nu
înseamnă întotdeauna „colecție alcătuită din legi și canoane.”Se întâlnesc situații în care termenul este folosit
pentru a desemna colecții în care sunt cuprinse exclusiv canoane, nu și legi. De exemplu: „nomocanon tâlcuit
cu ajutorul lui Dumnezeu de către iubitorul de Dumnezeu nomofilax, Alexios Aristinul”(J.A.B. Mortreuil, Histoire
du Droit Byzantin, vol. 3, Paris, 1846, pag. 413). Este vorba de erminia lui Alexios Aristinul la „sinopsa
”canoanelor.
226
Așa cum se știe, dispozițiile „legislației politice”s-au adăugat cât timp ele existau. De aceea nu sunt puține
capitolele legate de dispozițiile politice care nu sunt cuprinse(„nomima”). De exemplu: capitolele 4, 7, 12, 13,
15-19, 21, 22, 25, 27, 29, 33, 35, 38 ale titlului 1.
227
Spiridon Troianu, Izvoarele dreptului bizantin, Atena, Komotini, 1986, pag. 88.
Prologul, sau altă consemnare istorică despre această prelucrare a Sintagmei
nu ni s-a păstrat. De asemenea, nu s-a păstrat numele celui care a început
prelucrarea aceasta, adică schimbarea sintagmei în nomocanon. Singurul lucru
cunoscut despre el este faptul că acesta a avut a a semnat scrierea juridică
„Despre Enantiofanii)”.228 Schimbarea sintagmei în nomocanon a fost alcătuită,
după toată probabilitatea, în Constantinopol.229
Schimbarea aceasta a arătat nefolositoare și a desființat partea a-3-a
(dispozițiile legislației politice în chestiunile bisericești). De atunci „Sintagma”
sau „Nomocanonul în 14 titluri” este alcătuit din 2 părți:
a. prima parte sistematică: din 14 titluri și 238 (239) capitole
a). pomenirea canoanelor respective
b) pomenirea dispozițiilor respective ale legislației politice juridice,
„nomima”230
b. partea a-2-a: redarea completă a canoanelor (in extenso)
6. Canon al 2-lea al Sinodului V-VI Ecumenic(691)

În anul 691, Sinodul V-VI Ecumenic(canonul 2) a purces la consemnarea
completă a sfintelor canoane, pe care le-a acceptat în mod oficial și le-a
„pecetluit”. Este vorba despre primul și singurul catalog din istoria oficială
ecleziastică, al sfintelor canoane recunoscute și aprobate de Biserică.
Faptul însă că, Sinodul Quinisext, prin „enumerarea sfintelor
canoane”(Zonaras)231, nu precizează mai exact canoanele acestei colecții
aprobate și nu extinde detaliile, înseamnă că are în vedere și se referă la
colecția concretă care conținea toate canoanele apostolice, sinodale și
patristice din cuprinsul ei. Că această colecție concretă a fost cu siguranță
„Sintagma în 14 titluri”232este confirmat și de faptul că:
228
Și alte norme juridice(nomima)am adunat în singura carte scrisă de mine despre „enantiofanii)”; (IV 10; RP 1,
124). Vezi, de asemenea: M. Petrovich, Nomocanonul în 14 titluri și tâlcuitori bizantini, Atena, 1970, pag. 25-29.
Autorul acestei scrieri „Despre enantiofanii”din titlul scrierii se numește Enantiofanis. Bibliografia despre
Enantiofanis vezi: MEE, 11, 116, (P: Zepos). C.A.Spulber, Qui fut Enantiophanes? În Archives du Droit Oriental
1(1937), 307-319. F. Pringsheim, Enantiophanes, în Bulletino dell, Istituto di Diritto Romanao 14-15(14-15)
(1951) 302-322.
229
Se trage concluzia în principal din referințele Bibliotecii Patriarhale(IV 4, RP 1, 122). Vezi, de asmenea: M.
Petrovich, Nomocanonul în 14 titluri, și tâlcuitorii bizanttini, Atene, 1970, pag. 30.
230
A doua parte a fiecărui capitol(„nomima”), în secolul al-XII-lea a fost numită de către Balsamon „keimenon”
231
RP 2, 110(erminia la canonul 85 apostolic).
232
DDC 2, 1172(C. de Clercq). Ernest Honigmann. Le concile de Constantinople de 394 et les auteurs du
„Syntagma”des XIV titres”, Bruxelles, 196, pag. 8.
a)Sinodul V-VI Ecumenic, având în vedere că în prologul Sintagmei sunt
formulate îndoieli referitoare la apostolicitatea și autenticitatea canoanelor
apostolice233 ridică orice fel de îndoială și se exprimă în privința acestora cu
acrivie și claritate.
b) Sinodul V-VI Ecumenic enumeră canoanele exact în rânduiala în care au fost
așezate în „Sintagma în 14 titluri”: a. canoanele apostolice b. canoanele celor
„10 sinoade”234 c. canoanele Sinodului din Cartagina și din Constantinopol,
desfășurat în anul 394 d. canoanele patristice.
În mod cert, „în biblioteca preaslăvitei Patriarhii de Constantinopol” 235 se păstra
colecția canonică oficială, originalul (sau copia) „Sintagmei în 14 titluri”, care în
realitate era prelungirea și evoluția colecției „sfintelor 10 Sinoade.”236 Sinodul V-
VI Ecumenic, recunoscând în mod oficial și „pecetluind” canoanele apostolice,
sinodale și patristice, aproba și gira de fapt conținutul acestei colecții canonice,
păstrate în „biblioteca preaslăvitei Patriarhii de Constantinopol”. Astfel,
menționarea cu exactitate a canoanelor cuprinse în prima ediție a „Sintagmei”
conduce la descoperirea în parte a canoanelor pe care Sinodul V-VI
Ecumenic(canonul 2) le-a recunoscut în mod oficial și le-a introdus (este vorba
despre canoanele patristice) în dreptul canonic.
Din nefericire, prima ediție a „Sintagmei în 14 titluri” nu s-a păstrat.
Manuscrisele salvate conțin „Sintagma” cu adaosurile ulterioare. Cu toate
acestea, precizarea canoanelor cuprinse în prima ediție a „Sintagmei” este mult
mai accesibilă și se realizează pe baza:
a) elementelor care reies din primul prolog237 al Sintagmei
b) tabelului „sinoadelor, persoanelor și numărului canoanelor din care s-a
alcătuit prezenta sintagmă”238
c) primei părți sistematice a „Sintagmei”239
233
RP 1,6: „în aceasta le-am adunat…și pe cele numite ale Apostolilor; desi unele dintre acestea au fost puse
sub semnul îndoielii”
234
RP 1,5: „ale celor 10 sinoade întâmplate în timpuri diferite…”
235
Mansi 12, 1019.
236
Vezi în privința acestui capitol „prima colecție a canoanelor sinodale”, ibidem, pag. 31-32.
237
RP 1, 5-7: „corpurile materialului împărtășind hrana…spre a sili plata cu grijă și
râvnă””””””””””””””””””””””””””””””””nota 5, pag. 74
238
RP 1, 10-12. Tabelul acesta a suferit cu siguranță adaosuri și schimbări ulterioare. Acest aspect este sesizat
din simpla comparație a acestui tabel ()după ediția RP) cu alte două ediții: a) Vl. Benechevitch, Syntagma XIV
titulorum sine scholiis, Petrograd, 1906, pag. 57-62 și b) Kallistos Miliara, Studiu despre Nomocanonul
Patriarhului Fotie al Constantinopolului, Ierusalim, 1907, pag. 29-33(din manuscrisul din Patmos cu nr. 172).
239
RP 1, 35-335. Alte ediții: Agapie(Leonard), Colecția tuturor sfintelor dumnezeieștilor și sfintelor canoane,
Veneția 1787, (lipsește numerotarea titlurilor și a canoanelor). Vezi Benechevitch, Syntagma XIV titulorum sine
scholiis, Petrograd, 1906, pag. 5-56.
d) manuscrisului cu numărul 172 din Patmos 240
Acest manuscris de la urmă cu numărul 172 a fost scris „cel mai probabil la
începutul secolului al-IX-lea pe cel mai bun pergament, sub forma schimei mari
împătrite”241, sau în jurul anului 800.242 Însemnătatea și importanța acestui
manuscris constă în faptul că, după toată probabilitatea, se găsește sub aspect
temporal și al concepției conținutului mai aproape decât orice alt manuscris de
prima ediție a „Sintagmei în 14 titluri”. În cele 290 de file ale acestui manuscris
sunt cuprinse: a) tabelul „sinoadelor, persoanelor și numărului canoanelor din
care s-a alcătuit prezenta sintagmă”243 b) (prima) parte sistematică a
„Sintagmei”244c) a doua parte a „Sintagmei”, care cuprinde în ordine: canoanele
apostolice, canoanele de la Niceea, canoanele Cartaginei sfântului Ciprian,
canoanele sinoadelor de la: Ancyra, Neocezareea, Gangra, Antiohia, Laodiceea,
Constantinopol245, Efes, Calcedon, Sardica, Cartagina, Constantinopol( 394),
canoanele patristice și canoanele Sinodului V-VI Ecumenic.246
Caracteristicile manuscrisului în fapt(172) din Patmos, sunt: a) îi lipsește
prologul „Sintagmei în 14 titluri”247 b) canonul sfântului Ciprian al Cartaginei
240
Ioannis Sakellionos, Biblioteca din Patmos, Atena, 1890, pag. 92-94. Înrudit cu manuscrisul acesta este și
manuscrisul din Patmos cu nr. 173, care este într-un format de patru ori mai mic decât acestea de dinainte(se
înțelege cel cu nr. 172), s-a arătat a fi mai vechi decât acela, desi este scris cu litere mai mici„(idem. pag. 94).
Din nefericire,manuscrisul în fapt(nr. 173) s-a păstrat incomplet(lipsește începutul, sfârșitul și file de la mijloc).
Din partea de început lipsește „tabelul sinoadelor, persoanelor și canoanelor care s-au adunat în prezenta
sintagmă”, și partea sistematică(prima)a „Sintagmei”.(titlurile 1-12).
241
Ioanis Sakellionos, Biblioteca din Patmos, Atena, 1890, pag. 92. În mod evident, copistul a copiat manuscrisul
la puțin timp după convocarea celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic de la Niceea. Știe de convocarea Sinodului(o
copiază în „tabelul sinoadelor, persoanelor și canoanelor pentru care s-a alcătuit prezenta sintagmă”), însă nu
se cunoaște din ce cauză nu consemnează canoanele acestei părți sistematice a „Sintagmei” și nu cuprinde
textul acestora in extenso.
242
C.H. Turner, Canons attributed to the council of Constantinople, from two Patmos mss 172 and 173, în The
Journal of Theological Studies 15(1914) 161.
243
A fost publicată de Kallistos Miliara(Studiu despre Nomocanonul Prea Sfințitului Fotie, Patriarhul
Constantinopolului, Ierusalim, 1907, pag. 29-33).
244
A fost publicată de Kallistos Miliara(Studiu despre Nomocanonul Prea Sfințitului Fotie, Patriarhul
Constantinopolului, Ierusalim, 1907, 34-56).
245
În manuscrisul cu nr. 172 din Patmos(și în cel cu nr. 173), în locul acesta s-au inserat: a) 21 de canoane, cu
consemnarea: „încă canoanele acestui sfânt sinod de la Constantinopol, aflate în colecția canonică a lui Paladie,
de Dumnezeu iubitorul episcop al Amasieiși adunate de către episcopul Valerian, împreună cu celelalte
canoane rămase, expuse la Constantinopol de către fericitul Nectarie, pe lângă cele 150 de canoane și b)
catalogul membrilor celui de-al II-lea Sinod de la Constantinopol. Ambele texte ( cele 21 de canoane ale
colecției lui Paladie al Amasiei și catalogul membrilor celui de-al II-lea Sinod de la Constantinopol ) s-au păstrat
numai în 2 manuscrise: 172 și 173 de la Patmos.
246
Canoanele Sinodului V-VI Ecumenic poartă titulatura: „Canoanele Părinților Sinodului de la Constantinopol,
ținut însala Troulos a palatului împărătesc, în timpul prea evlaviosului și de Hristos iubitorului nostru împărat
Iustinian.” Canoanele Sinodului V-VI Ecumenic sunt înscrise și acestea între canoanele patristice, ceea ce
constituie un indiciu clar că este vorba de un adaos ulterior, întâmplat înainte de 883, la inițiativa creatorului,
sau a copistului manuscrisului, pornind de la faptul că în a doua ediție a „Sintagmei”(în jurul anului 883),
canoanele Sinodului V-VI au fost puse în continuarea canoanelor sinodale și înaintea celor patristice.
247
Așa cum se știe, este vorba despre primul prolog: „Corpurile materialului în chip potrivit împărtășindu-se de
hrană…spre a primi plata trudei și a sârguinței”(RP 1, 5-7).
deține a-2-a poziție între canoanele sinodale, în timp ce în menționarea celui
de-al- 2-lea canon al Sinodului V-VI Ecumenic deține ultimul loc între canoanele
patristice c) cuprinde traducerea hotărârilor Sinodului de la Cartagina, convocat
în septembrie 256 d) cuprinde 21 de canoane care poartă numele celui de-al-
2-lea Sinod ecumenic, „aflate în colecția canonică a lui Paladie al Amasiei” e)
cuprinde catalogul membrilor celui de-al 2-lea Sinod Ecumenic de la
Constantinopol f) lipsește adaosul sau a 3-a parte a „Sintagmei”, care cuprinde
dispozițiile preluate din „legislația politică”.
Acest manuscris important din Patmos se găsește, fără nicio îndoială, foarte
aproape (ca timp și ca și conținut) de prima ediție a „Sintagmei în 14 titluri”,
dar în mod sigur nu constituie o „copie acrivică” a primei ediții. Dificultățile în
fapt despre identificarea manuscrisului 172 din Patmos cu prima ediție a
Sintagmei provin din faptul că: a) manuscrisui îi lipsește prologul b) canonul lui
Ciprian al Cartaginei deține locul al 2-lea c) conține 21 de canoane preluate din
compendiul canonic al lui Paladie al Amasiei.
Din cercetarea datelor de mai sus reiese că în prima ediție a „Sintagmei în 14
titluri” au fost cuprinse în mod concret:
a) canoanele apostolice (85). În introducere nu există nici o îndoială sau
suspiciune. Cuprinderea acestor canoane în prima ediție a Sintagmei este
mărturisită a. de primul prolog al „sintagmei” b. de tabelul „sinoadelor,
persoanelor și numărului canoanelor din care s-a alcătuit prezenta sintagmă” 248
c. de partea sistematică a sintagmei d. de manuscrisul cu numărul 172 din
Patmos.
b) Canoanele „celor 10 sfinte sinoade”249, adică canoanele sinoadelor de la
Niceea (20), Ancyra (25), Neocezareea (15)250 Gangra (21)251, Antiohia (25),
248
RP 1, 10.
249
RP 1,5.
250
În partea sistematică a „Sintagmei” și în „tabelul sinoadelor și persoanelor și canoanelor din care s-au
alcătuit syntagma”, se face referință la cele 14 canoane ale Sinodului din Neocezareea. De asemenea, în
manuscrisul 172 din Patmos sunt cuprinse 14 canoane ale sinodului respectiv. Diferența în fond în comparație
cu edițiile contemporane ale canoanelor, care enumeră 15 canoane, provine din faptul că, în acestea, canonul
13 este împărțit în două(canonul 13 și 14), iar canonul 14, în consecință, devine canonul 15.
251
În partea sistematică a „Sintagmei”și în tabelul „sinoadelor, persoanelor și canoanelor pe care le-am adunat
în prezenta sintagmă”se fece pomenire de cele 20 de canoane ale Sinodului din Gangra. În manuscrisul 172 din
Patmos sunt cuprinse canoanele 1-20(cu numerotare) și epilogul epistolei(fără numerotare). Epilogul epistolei
(RP 3, 117-118), pe care episcopii „participanți la Sinodul din Gangra” le-au trimis către „prea cinstiții episcopi
din Armenia”, în colecțiile canonice contemporane este numerotat drept canonul 21.
Laodiceea (60)252, Constantinopol (7 )253, Efes(9)254Calcedon (30)255, și Sardica
(21). Cuprinderea acestor canoane în sintagmă este mărturisită a. „de tabelul
„sinoadelor, persoanelor și numărului canoanelor din care s-a alcătuit prezenta
sintagmă b. de partea sistematică a sintagmei și c. de manuscrisul numărul 172
din Patmos
c) Canoanele de la Cartagina (133)256 și canonul Sinodului care a avut loc la
Constantinopol în 394. Cuprinderea acestor canoane în „Sintagmă” este
marturisită: a.de primul prolog al „Sintagmei” b. de „de tabelul „sinoadelor,
persoanelor și numărul canoanelor din care s-a alcătuit prezenta sintagmă” c.
din consemnarea: „să se știe că expunerea sinoadelor dinainte...” 257 e. din
manuscrisul cu nr. 172 din Patmos.
d) Canoanele patristice. În prologul „Sintagmei” nu se precizează care canoane
patristice sunt cuprinse în sintagma sau în prolog, însă lipsurile sunt completate
foarte mult (cu toate că nu totdeauna cu siguranță absolută) pe baza datelor de
mai sus( pag. 74-75). Din datele acestea reiese că în prima ediție a „Sintagmei”
au fost cuprinse următoarele canoane patristice:
1) Dionisie al Alexandriei (4 ). Cuprinderea celor 4 cantoane ale lui Dionisie al
Alexandriei în „Sintagmă” este mărturisită: a. de tabelul „sinoadelor,
persoanelor și numărul canoanelor din care s-a alcătuit prezenta sintagmă”; b.
de partea sistematică a „Sintagmei”; c. de manuscrisul cu numărul 172 din
Patmos
252
În partea sistematică a „Sintagmei” și în „tabelul sinoadelor și persoanelor și canoanelor din care s-au alcătuit
syntagma”, se face referință la 59 de canoane. Diferența în fond, în comparație cu edițiile contemporane ale
canoanelor, care enumeră 60 de canoane, provine din faptul că, în sintagmă canonul 59 este numerotat după
canonul 60. În consecință,în manuscrisul 172 din Patmos, canonul 60 este trecut în continuarea canonului 59,
însă fără numerotare.
253
În „Sinagoga”lui Ioan Sholasticul sunt cuprinse doar canoanele 1-6 de la Constantinopol. Canonul al-7-lea a
fost cuprins primul în „Sintagma în 14 titluri.”
254
În partea sistematică a „Sintagmei”se face amintire de 8 canoane și de epistola Sinodului „către episcopii din
Pamfilia”, adică în total 9 canoane. Cele 9 canoane(adică 8 canoane și epistola) sunt cuprinse în manuscrisul
172 din Patmos. În tabelul „sinoadelor, persoanelor și canoanelor care s-au adunat în prezenta sintagmă”(după
ediția RP) se face amintire doar de 7 canoane și de epistolă, adică în total de 8 canoane. ; dimpotrivă, în
table(după ediția lui Vl. Benechevitch) se face amintire de 8 canoane ale epistolei, adică în total 9
canoane(Syntagma XIV titulorum sine scholiis, Patrograd, 1906, pag. 57-58). În „Sinagoga” lui Ioan Sholasticul
sunt cuprinse doar canoanele 1-8 de la Efes. Canonul al 9lea de la Efes(epistola sinodului „către episcopii din
Pamfilia”) a fost cuprinsă în „Ssintagma în 14 titluri”
255
În tabelul „sinoadelor, persoanelor și canoanelor care au fost cuprinse în prezenta sintagmă” sunt
menționate 28 de canoane; în partea sistematică a „Sintagmei” întâlnim 29 de canoane(primele 29), în timp ce
în manuscrisul 172 din Patmos sunt cuprinse și 30 de canoane de la Calcedon(canoanele 1-28 cu numerotare,
celelalte fără numerotare). În „Sinagoga”lui Ioan Sholasticul sunt cuprinse doar canoanele 1-17 de la Calcedon.
Canoanele 28-30 de la Calcedon au fost cuprinse mai întâi în „Sintagma în 14 titluri.”
256
În tabelul „sinoadelor, persoanelor și canoanelor care s-au adunat în prezenta sintagmă și în manuscrisul 172
din Patmos sunt numerotate 138 canoane. Diferența provine din faptul că în amândouă situațiile sunt
enumerate drept canoane 5 epistole, care sunt unite cu canoanele-practice ale sinodului din Cartagina.
257
RP 1, 11-12.
2) Petru al Alexandriei(15). Cuprinderea celor 15 canoane al lui Petru al
Alexandriei în „Sintagmă” este mărturisită de: a. de tabelul „sinoadelor,
persoanelor și numărul canoanelor din care s-a alcătuit prezenta sintagmă”; b.
de partea sistematică a „Sintagmei”; c. de manuscrisul cu numărul 172 din
Patmos
3) Grigorie Taumaturgul al Neocezareii (10 sau 11). Despre canoanele sfântului
Grigore al Neocezareii, trebuie să se știe, așa cum s-a consemnat că, după toată
probabilitatea, în „Sintagmă” a fost cuprinsă la început separat epistola
canonică a lui Grigorie Taumaturgul separat, ca un text continuu, și că
despărțirea și numerotarea acesteia pe părți, în canoane, s-a făcut mai târziu.
Cuprinderea epistolei canonice a Sfântului Grigorie în „Sintagmă” este
mărturisită: a.de tabelul „sinoadelor, persoanelor și numărul canoanelor din
care s-a alcătuit prezenta sintagmă”; b. de partea sistematică a „Sintagmei”; c.
de manuscrisul cu numărul 172 din Patmos.
Nu se știa însă dacă epistolă canonică, așa cum a fost inserată în „Sintagmă”,
conținea și ultimul paragraf, din care a fost alcătuit canonul al 11-lea al lui
Grigorie al Neocezareii.258
4) 4) Atanasie cel mare (2). În partea sistematică a „Sintagmei” nu se face
pomenire de canoanele (sau epistolele) Sfântului Atanasie cel mare. De
asemenea, nu este amintită în tabelul „sinoadelor, persoanelor și numărul
canoanelor din care s-a alcătuit prezenta sintagmă”(după ediția RP). 259
Dimpotrivă, cele 2 canoane ale Sfântului Atanasie cel mare (canonul 1:
„epistola către Ammun cel nevoitor”; canonul al 2-lea: din „epistola praznicală
39”) sunt cuprinse în manuscrisul cu numărul 172 din Patmos. Se pare că cele 2
epistole(canoanele 1-2) ale Sfântului Atanasie au fost adăugate în „Sintagmă”
ulterior, însă în tot cazul, înainte de Sinodul V-VI Ecumenic, care a validat
canoanele „Sfântului Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei”(canonul 2). Sinodul
Quinisext, validând canoanele acestea, a avut în vedere, în mod evident, doar
cele 2 epistole (canoanele 1-2) ale Marelui Atanasie.260
5) Vasile cel mare (92). Inserarea celor 92 de canoane ale Sfântului Vasile cel
mare în „Sintagmă” este mărturisită: a. de tabelul „sinoadelor, persoanelor și
258
În colecțiile canonice editate sunt cuprinse 11 canoane ale Sfântului Grigorie al Neocezareeii. În privința
canonului 11, vezi capitolul „canoanele lui Grigorie al Neocezareeii.
259
Menționarea celui de-al 2lea canon al Sfântului Atanasie cel Mare („din cele 39 de epistole praznicale despre
cărțile recunoscute ale Sfintei Scripturi” ) se face în tabelul „sinoadelor, persoanelor…”, care este publicat în
ediția „Sintagmei” de către Vl. Benechevitch(Syntagma XIV titulorum sine scholiis, Petrograd, 1906, pag. 58). În
table însă, epistola este consemnată după epistolele Sfântului Vasile cel Mare, nu ca epistolă a Sfântului
Atanasie.
260
Despre canonul al 3 lea al Marelui Atanasie(epistola către „episcopul Rufinian”, vezi capitolul „canoanele
Sfântului Atanasie cel Mare.”
numărul canoanelor din care s-a alcătuit prezenta sintagmă”; b. de partea
sistematică a „Sintagmei”; c. de manuscrisul cu numărul 172 din Patmos
6) Sfântul Grigorie de Nyssa (8). Inserarea celor 8 canoane ale Sfântului
Grigorie în colecție este confirmată: a. de tabelul „sinoadelor, persoanelor și
sistematică a „Sintagmei”261; c. de manuscrisul cu numărul 172 din Patmos.
7) Grigorie Teologul (1). În partea sistematică a „Sintagmei” nu se face
pomenire de canonul Sfântului Grigorie Teologul. De asemenea, nu se
amintește de acesta în tabelul „sinoadelor, persoanelor și numărul canoanelor
din care s-a alcătuit prezenta sintagmă”(după ediția RP).262 Altfel, este cuprins
în în manuscrisul 172 din Patmos. Se pare că a fost adăugat în „Sintagmă”
ulterior, în tot cazul înainte de anul 691. Canonul Sfântului Grigorie Teologul a
fost recunoscut în mod oficial și a fost validat de către Sinodul V-VI
Ecumenic(canonul 2).
8) Amfilohie al Iconiului(1). În partea sistematică a „Sintagmei” nu se face
amintire despre canonul episcopului Amfilohie al Iconiului. De asemenea, nu se
amintește în tabelul „sinoadelor, persoanelor și numărul canoanelor din care s-
a alcătuit prezenta sintagmă”, dar este prezent în manuscrisul cu numărul 172
din Patmos. Se pare că canonul a fost adăugat ulterior, în tot cazul înainte de
691, și a fost recunoscut și validat oficial de către Sinodul V-VI(canonul 2).
9) Timotei al Alexandriei(15)263 Cuprinderea celor 15 canoane ale acestuia în
„Sintagmă” este mărturisită: a. de tabelul „sinoadelor, persoanelor și numărul
canoanelor din care s-a alcătuit prezenta sintagmă” 264; de partea sistematică a
„Sintagmei c. de manuscrisul cu numărul 172 din Patmos
10) Teofil al Alexandriei (14) inserarea celor 14 canoane ale lui Teofil al
Alexandriei în colecție este mărturisită: a. de tabelul „sinoadelor, persoanelor și
sistematică a „Sintagmei”; c. de manuscrisul cu numărul 172 din Patmos
261
În ediția RP(XIII 23; RP 1, 325) se consemnează: „Grigorie al Nyssei, canoanele 7,8, 9”, însă cu siguranță este
vorba de canoanele 6,7,8 ale Sfântului Grigorie al Nyssei. Diferența numerotării în fapt provine evident din
împărțirea canonului al5lea în două, adică în canoanele 5și 6, care influențează cu un număr numerotarea
canoanelor următoare. În tot cazul, în manuscrisul 172 din Patmos se consemnează numerotarea consacrată
a„canoanelor 6,7,8.” Vezi Kallistos Miliara, Studiu despre Nomocanonul Prea Fințitului Patriarh Fotie al
Constantinopolului, Ierusalim, 1907, pag. 54.
262
Pomenirea canonului Sfântului Grigorie Teologul („Dintre poemele metrice ale Teologului, despre instituțiile
cărților Scipturii”) se face în tabelul„sinoadelor, persoanelor…”, care este publicat în ediția „Sintagmei”de Vl.
Benechevitch(Syntagma titulorum sine scholiis, Petrograd, 1906, pag. 59).
263
Despre numărul canoanelor lui Timotei al Alexandrieie, vezi capitolul „canoanele lui Timotei al Alexandriei”.
264
În ediția RP, în tabelul „Sinoadelor, persoanelor…”, se consemnează: „din părerile și răspunsurile
Arhiepiscopului Timotei cel bătrân???al Alexandriei, 15 canoane”
11) Chiril al Alexandriei (5) cele 5 canoane ale Sfântului Chiril al Alexandriei
sunt confirmate: a. de tabelul „sinoadelor, persoanelor și numărul canoanelor
din care s-a alcătuit prezenta sintagmă”; b. de partea sistematică a „Sintagmei”;
c. de manuscrisul cu numărul 172 din Patmos
12) Ghenadie al Constantinopului (1). Includerea acestui canon (a „epistolei
enciclice”) a lui„Ghenadie, Prea Sfințitul Patriarh al Constantinopolului, și al
sfântului Sinod cel împreună cu el” în „Sintagmă” este mărturisită: a. de tabelul
„sinoadelor, persoanelor și numărul canoanelor din care s-a alcătuit prezenta
sintagmă”; b. de partea sistematică a „Sintagmei”; c. de manuscrisul cu
numărul 172 din Patmos.
13) Ciprian al Cartaginei (1). În partea sistematică a „Sintagmei”, conform
manuscrisului 172 din Patmos, nu se amintește de canonul episcopului Ciprian
al Cartaginei.265 De asemenea, nu apare în tabelul „sinoadelor, persoanelor și
numărul canoanelor din care s-a alcătuit prezenta sintagmă”, ci numai în
manuscrisul cu numărul 172 din Patmos.266 Se pare că canonul lui Ciprian al
Cartaginei a fost adăugat în „Sintagmă” ulterior, în tot cazul înainte de 691. În
mod concret, pomenirea canonului „expus” „de către Ciprian, cel devenit
episcop și martir al ținutului africanilor, și de către sinodul din timpul lui, se
face de către Sinodul V-VI Ecumenic (canonul 2).
265
Vezi Kallistos Miliara, Studiu despre Nomocanonul Prea Sfințitului Patriarh Fotie al Constantinopolului,
Ierusalim, 1907, pag. 52(IB 14). În partea sistematică a „sintagmei”(după ediția RP), se face mențiunea acetui
canon(IB; RP 1, 273), însă în mod evident este vorba despre adaosuri ulterioare.
266
În manuscrisul cu nr. 172 din Patmos(și în manuscrisul cu nr. 173), canonul(epistola)lui Ciprian al Cartaginei se
adaugă în continuarea canoanelor Sinodului I Ecumenic de la Niceea, și poartă denumirea: „Sinodul convocat
de Prea sfințitul episcop Ciprian, la care s-au adunat 84 de episcopi, despre trebuința de a-I boteza pe eretici;
desi este ținut înaintea Sinodului de la Niceea, se găsește în plan secund datorită autorității sinodului
ecumenic(pag. 35 manuscris). Însă, cu siguranță, canonul lui Ciprian al Cartaginei(sau al sinodului ținut sub
conducerea lui) n-a ocupat această poziție în prima ediție a „Sintagmei în 14 titluriO astfel de situație ssau
probabilitate se exclude: a) de către primul prolog al Sintagmei, în care se spune limpede că au fost cuprinse în
aceasta canoanele „celor 10 sinoade”(RP 1,5); aceste 10 sinoade sunt cunoscute, cu siguranță,(vezi pag. 61-62,
din volumul de față), însă a) între acestea nu este trecut Sinodul, așa zis al „Prea sfințitului episcop Ciprian al
Karhedonului” și b) din consemnările lui „…așa cum se știe…”care se întâlnesc în tabelul „sinoadelor,
persoanelor și canoanelor care s-au adunat în prezenta sintagmă”(RP 1, 11-12). În aceasta se amintesc primele
3 sinoade, adică sinoadele de la Niceea, Ancyra și Neocezareea, însă nu sinodul ținut de Ciprian „Prea Fințitul
episcop al Karhedonului.” Cu toate acesta, trebuie considerat ca cert faptul că canonul lui Ciprian al Cartaginei
„și al sinodului său”în manuscrisul sintagmei, care a avut în Vedere Sinodul V-VI Ecumenic, n-a ocupat poziția
pe care o deține în manuscrisul 172 din Patmos, ci locul din urmă(canonul 2 Quinisext).
Precizarea canoanelor de mai sus, cuprinse în prima ediție a „Sintagmei” 267,
conduce la descoperirea canoanelor împărțite, pe care Biserica le-a recunoscut
în mod oficial în anul 691, și le-a „pecetluit” în chip sinodal. Canoanele acestea,
conform catalogului(canon 2) al Sinodului V-VI sunt următoarele:
a) canoanele apostolice (85)
b) canoanele sinodale: Niceea (20), Ancyra (25), Neocezareea (15), Gangra
(21), Antiohia (25), Laodiceea (60), Constantinopol (7), Efes (9), Calcedon (30),
Sardica (21), Cartagina (133), Constantinopol 394 (1)
c) canoanele patristice: Dionisie al Alexandriei (4), Petru al Alexandriei (15),
Grigorie Taumaturgul al Neocezareii (10 sau 11), Atanasie cel mare (2), Vasile
cel mare (92), Grigorie al Nyssei (8), Grigorie Teologul (1), Amfilohie al Iconiului
(1), Timotei al Alexandriei (15), Teofil al Alexandriei (14), Chiril al Alexandriei
(5), Ghenadie al Constantinopolului (1), Ciprian al Cartaginei (1).
7. Completarea „Sintagmei” din anul 883
În anul 883 s-a realizat a 2-a ediție a „Sintagmei” sau „Nomocanonul în 14
titluri.”268 În prologul acestei ediții269 se spune limpede:
a) că autorul a respectat conținutul și structura primei ediții a „Sintagmei” și că
doar „a aruncat o privire peste cele primite, și peste cele întâmplate după
aceea!”; „de aceea, prezenta carte conține ceea ce a spus mai înainte prologul
267
Nu este sigur și precizat dacă ân prima ediție a „sintagmei”au fost cuprinse de la început primele 2 canoane
ale Sfântului Atanasie cel Mare(canoanele 1-2), canonul Sfântului Grigorie Teologul , canonul lui Amfilohie al
Iconiului și canonul lui Ciprian al Cartaginei; canoanele acestea, în mod evident, au fost adăugate în
„Sintagmă”ulterior, fie de către autorul sintagmei, fie de un colaborator al lui, fie de o a treia persoană, însă în
tot cazul înainte de 691. Dimpotrivă, trebuie luată în considerație în mod absolut părerea că „Sintagma în 14
titluri”, pe care Sinodul Quinisext a avut-o de bazăcuprindea de asemenea în anul 691 două canoane ale
Asântului Atanasie cel Mare și canoanele Sfântului Grigorie Teologul, ale lui Amfilohie de Iconium și ale
Sfântului Ciprian al Cartaginei.
268
Manuscrisul original al celei de-a doua ediții a „Sintagmei”nu s-a păstrat(sau n-a fost găsit până acum). Este
adevărat să Bartolomeu Cutlumușianul, în scrierea lui: Comentariu istoric despre mănăstirea Născătoarei de
Dumnezeu din Halki(Panaghia Kamariotissa), Constantinopol, 1846, consemnează(pag. 84-85) că în aceasta se
păstrează manuscrisul tuturor manuscrisurilor mănăstirii, „cel mai vrednic de cinstire pentru vechimea lui”,
intitulat „Sinagoga canoanelor ecleziastice în 50 de titluri”(în realitate este vorba despre „Nomocanonul în 14
titluri”și nu despre „Sinagoga” lui Ioan Sholasticul.; sin „Sinagoga lui Ioan Sholasticul este preluat doar
„prologul”: Părinții Marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostrum Iisus Hristos…”)care a fost scris „în anul 6391 e
la zidirea lumii, adică 883, și prin urmare este astăzi(se împlinește astăzi) (1845), anul 962”, dar A.
Papadopoulos-Kerameu, în studiul lui observă correct că Bartolomeu Kutlumușianul „a fost victima înșelăciunii,
ca unul care nu s-a bazat pe consemnarea codicelui scris, ci pe prologul Patriarhului Fotie în Nomocanonul lui,
inclus complet în acest codice. (A. Papadopoulos Kerameu, Codicele inexistent al Nomocanonului din anul 883,
în Zurnal Ministerstva narodnago prosvjescenija XXIV, Decembrie, 1909, Petrograd, 1909, pag. 500-503).
Manuscrisul acesta este păstrat astăzi în Sala Manuscriselor Bibliotecii Patriarhiei Ecumenice în Constantinopol.
Vezi: Emilianos Tsarkopoulos, Catalog descriptive al manuscriselor Bibliotecii Patriarhiei Ecumenice(Manuscrise
Panaghia Kamariotissa), în Ortodoxia, 28(1953) 236-245(se consemnează ca și cronologie a manuscrisului, în
ascuns, anul 883, adică anul celei de-a doua ediții a „Sintagmei”).
269
RP 1, 7-9: „Prologul de față…lucrarea de dinainte a adus-o la lumina zilei”
(primei ediții270); mai cuprinde și ordinea și rânduiala sintaxei pe care cei de
dinainte în chip meșteșugit au realizat-o.”271
b) că în ediția a 2-a a „Sintagmei” au fost cuprinse în plus: a) canoanele
Sinodului V-VI Ecumenic (691) b) canoanele celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic
(787) c) canoanele „celui dintâi și celui de-al II-lea” așa numit Sinod(861) și d)
canoanele Sinodului ținut în biserica Sofia a lui Dumnezeu(879-880). „și Sinodul
al VI-lea a decretat canoanele, dar și Sinodul al VII-lea pe cele ale Sinoadelor
Ecumenice, pe cele adunate de la Niceea, care dețin poziția a doua; dar și
despre lupta împotriva icoanelor, cea plină de turbare nu puține dispoziții a
alcătuit despre viețuirea sfântă a celor îndreptați; despre acestea și despre cele
de după aceea, cel dintâi și cel de-al II lea Sinod Ecumenic, respingând o
oarecare ceartă, în prea sfânta biserică a Apostolilor făcându-se ascultarea
celor săvârșite, s-au editat; dar și pe cele de după acestea, Sinodul
recomandând înțelegerea de comun acord a Bisericii și pecetluind sinodul de la
Niceea, îndepărtând toată înșelăciunea eretică și schismatică, le-a rânduit și pe
acestea cu canoanele sinoadelor frățești.”272273
c) Că s-au făcut adaosurile „unor cuvinte juridice”: Despre toate și unele
cuvinte juridice truda de acum spusă a cărții, cele rostite despre sfintele
canoane, nici necinstind adaosul acestora, a combinat omiliile sfinte”274
În prologul al 2-lea nu se spune cu claritate care sunt „cuvintele juridice”, care
au fost adăugate în prima ediție a „Sintagmei” sau a „Nomocanonului în 14
titluri”. Dimpotrivă, se vorbește cu multă claritate și acrivie că în a 2-a ediție a
Nomocanonului s-au adăugat canoanele celor 4 Sinoade: ale celor 2 Sinoade
Ecumenice(Sinodul V-VI și VII Ecumenic)275 și ale altor 2 sinoade ținute în timpul
270
RP 1, 5-7: „Corpurile materialului în chip potrivit împărtășind hrana…???cu râvnă și dorință de a lua plata”
271
RP 1,8.
272
Nu se pune la îndoială faptul că este vorba de sinodul convocat între anii 879-880 în biserica Sfânta Sofia din
Constantinopol. Sinodul acesta este numit în actele lui „alcătuit prin Unirea cu sfânta și apostolica Biserică a lui
Dumnezeu”(Mansi 17A-18A, 373). De asemenea, canoanele acesteia sunt intitulate în colecțiile canonice:
„canoane alcătuite la Sinodul Sfintei Sofii a Logosului lui Dumnezeu, în biserica cu același nume,și la al șaptelea
Sinod Ecumenic chezășuită, respingând toată înșelăciunea eretică și schismatică”(RP 2, 705). Sinodul a fost
așezat în mod official ca „Sinodul de la Niceea”, între sinoadele ecumenice , în timpul celei de-a 5-a ședințe a
acestuia(Mansi 17A-18B, 493-496).
273
RP 1,8.
274
RP 1,8-9.
275
De consemnat în fapt că canoanele Sinodului Quinisext (691)și canoanele celui de-al VII-lea Sinod
Ecumenic(787)au fost introduce în manuscris conținând „Sintagma în 14 titluri”, cu inițiativa personală a celor
care le aveau sau a copiștilor. De exemplu, în cazul manuscrisului 172 din Patmos(în jurul anului 800)se distinge
limpede această perioadă tranzitorie între cele două edițiiale „Sintagmei”; la sfârșitul tabelului„sinoadelor și
persoanelor și canoanelor care s-au adunat în prezenta sintagmă” se consemnează 102 canoane ale „Sinodului
de la Constantinopol, ținut în sala Troulos a palatului împărătesc de către Sfinții Părinți, în timpul domniei prea
evlaviosului și iubitorului de Dumnezeu Iustinian, împăratul nostru. Și 22 de canoane ale „Sinodului Părinților
de la Niceea, al doilea, în timpul împăraților Constantin și a mamei sale Irina”(Sinodul al-VII-lea Ecumenic), în
timp ce în manuscris au fost cuprinse doar canoanele Sinodului Quinisext(care sunt trecute și ele drept
păstoririi Patriarhului Fotie (așa numitele „primul și al 2-lea sinod” și alcătuirea
lor în biserica Sfânta Sofia). Așa cum era de așteptat, adaosul „cuvintelor
juridice” s-a făcut în capitolele „juridice” ale primului primei părți (partea
sistematică) a Sintagmei sau a „Nomocanonului în 14 titluri”, în timp ce adaosul
canoanelor în ambele părți, în cea sistematică 276 și în a 2-a, cuprinzând
canoanele in extenso.
d) Că a 2-a ediție a Sintagmei în 14 titluri s-a realizat în anul 883: „ca cineva șă
știe și timpul în care s-au ajuns să se asambleze aceasta, el este măsurat cu mia
de ani, urcând de șase ori, depășind și aceste mii, și nici până la trei sute de ani
pe calea ???, îndepărtându-se primii 900 de ani, sub raele soarelui lucrarea
dinainte a adus-o dinainte”277, adică în anul 6391 de la zidirea lumii, 883 de la
Hristos (6391 – 5508= 883).
În prologul celei de a 2-a ediții nu se pomenește numele celui care s-a asumat
completarea „Sintagmei” în anul 883. în pofida faptului că a există și alte păreri
canoane patristice), însă nu și canoanele celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic. Dimpotrivă, în cazul autorului celui
de-al doilea prolog, se constată limpede că acesta avea în vedere manuscrisul „Sintagmei”, fără adaosuri
ulterioare. Acest manuscris era în mod evident „sfânta carte a canoanelor”, care se păstra „în Biblioteca prea
slăvitei Patriarhii a Constantinopolului”(Mansi 12, 1019).
276
În partea sistematică a „Sintagmei” au fost cuprinse canoanele Sinodului Quinisext, ale celui de-al VII-lea
Sinod Ecumenic, ale „proto-devtero Sinodului, ” însă nu și cele trei canoane promulgate în biserica Sfânta Sofia.
Canoanele sinodului ținut în biserica Sfânta Sofia nu sunt consemnate, nu se știe din ce motiv, nici în tabelul
„sinoadelor, persoanelor și canoanelor care s-au adunat în prezenta sintagmă”(RP 1, 10-12). Cu siguranță, însă,
cele 3 canoane ale acestui sinod au fost cuprinse în a doua parte a „Sintagmei”, faptul acesta certificându-se din
a doua parte a prologului „Sintagmei”și din manuscrisul omofon al tradiției.
277
RP 1, 9.
în fapt278 în general este acceptat279 că autorul celei de a 2-a ediții a „Sintagmei
în 14 titluri” este Fotie al Constantinopolului(883-867 și 877-886). Argumentele
fundamentale în fapt:
a) faptul că anul 883, așa cum se consemnează în prologul (al 2-lea) al
Sintagmei, coincide exact cu anii celui de-al doilea patriarhat al lui Fotie al
Constantinopului (877-886). În plus, este știut că Patriarhul Fotie s-a preocupat
în mod special280 cu teme de drept canonic.
b) Mărturiile din tradiția manuscris: manuscrisul din secolul al x-lea al
Patriarhului Ierusalimului281 îl menționează clar pe Fotie ca autor al celui de-al
2-lea prolog. În manuscrisul acesta sunt păstrate ambele proloage, dintre care,
cel dintâi poartă titlul „prologul sintagmei canonice și dumnezeiești”, în timp ce
al doilea: „Celălalt prolog al al lui Fotie, patriarhul Constantinopolului” 282 Un
278
Vestitul bizantinolog Zacharia von Lingenthal, preocupându-se în mod special cu studiul nomocanoanelor
grecești, susține că „nomocanonul în 14 titluri”, doar din epoca lui Balsamon, a fost atribuit în mod greșit
Patriarhului Fotie al Constantinopolului, aducând următoarele argumente, îndeosebi din nepomenirea numelui
lui Fotie în al doilea prolog(883), ca și în al treilea(1090), și încheie: „Mi se pare că participarea lui Fotie la
nomocanon este de prisos sau îndoielnică. Lucrarea complementară este atât de neînsemnată încât este cu
neputință să fie luată în considerație valoarea unui bărbat atât de mare și de înțelept”(K.E. Zacharia von
Lingenthal, Die Griechischen Nomokanones, Petrograd, 1877, pag. 13-14). În anul 1885 acest bizantinolog, în
această lucrare a lui „despre scriitorul și izvoarele Nonocanonului pseudo-fotian în 14 titluri”, arată în mod
categoric(cee ace transpare și din titlul lucrării menționate) că Nomocanonul în 14 titluri „în chip mincinos”este
atribuit din secolul al XII-lea Sfântului Fotie(K.E. Zacharia von Lingenthal, Uber den Verfasser und die Quellen
des Pseudo-Photianischen Nomokanon in XIV titeln, Patrograd, 1885, pag. 1). A. Papadopoulos-Kerameus, care
în Biblioteca Ierusalimiteană descrie manuscrisul „Nomocanonului”din secolul al-Xlea(vezi mai jos pag. 87)
cuprinzând „al doilea prolog al lui Fotie, Patriarhul Constantinopolului”, observă: „Deci și Zaharia Lingenthal s-a
luptat până la final pentru ignoranța pe care au semănat-o manuscrisele mai vechi, ca să arate că în chip
mincinos I se atribuie lui Fotie reconsiderarea sau scrierea Nomocanonului.”(A. Papadopoulos-Kerameos,
Biblioteca Ierusalimiteană, vol. 3, Petrograd, 1897, pag. 4). Părerile lui Zacharia von Lingenthal le împărtășește
și renumitul canonolog orthodox Nicodim Milaș: „După părerea noastră, Fotie nici n-a conlucrat la completarea
Nomocanonului”(Dreptul ecleziastic, Atena, 1906, pag. 251). Pe autorul celei de-a doua ediții a „„Sintagmei în
14 titluri”îl ignoră în mod evident și autorul celui de-al treilea prolog.În tot cazul, formularea imprecisă „pe
lângă ceea ce s-a întâmplat”a celui de-al treilea prolog referitor la
Autorul celei de-a doua ediții a „Sintagmei”din anul 883, ca și altă formulare asemănătoare puțin mai jos
„despre cee ace apucând vremurile, le-a respins”, arată mai mult ca sigur că autorul celui de-al treilea prolog nu
l-a cunoscut pe autorul celei precedente din anul 883 a celei de-a doua ediții a „Sintagmei în 14 titluri.” Al
treilea polog: J.A.B. Mortreuil, Histoire du Droit Byzantin, vol. 3, Paris, 1846, pag. 429-430.
279
Apostolos Hristodoulos, Eseu asupra Dreptului ecleziastic, Constantinopol, 1896, pag. 83-85. Kallistos
Miliara, Studiu despre Nomocanonul Prea Sfințitului Patriarh Fotie al Constantinopolului, Ierusalim, 1907, pag.
74-76. Ivan Zuzek, Kormcaja Kniga, Roma, 1964, pag. 67. M. Petrovich, Nomocanonul în 14 titluri și ermineuții
bizantini, Atena, 1970, pag. 32-35.
280
Alte scrieri canonice ale lui Fotie al Constantinopolului: a) „crizele și soluțiile celor 5 capitole”, către
arhiepiscopul Leon al Calabriei, prin care se soluționează chestiuni canonice, create în principal de incursiunile
barbare(PG 102, 774-782) și b) 5 „epistole canonice”, prin care se oferă, de asemenea, răspunsuri potrivite
asupra nelămuririlor de natură canonică(PG 102, 781-793). DTC 12, 1545-1547(E. Amann). V. Grumel, Les
regestes des actes du Patriarcat de Constantinople, vol. 2, Constantinopol, 1936, pag. 112-113 și 116-119(nr.
531, 539-540, 542 și 544-545).
281
A. Papadopoulos-Kerameos, Biblioteca Ierusalimiteană, vol. 3, Petrograd, 1897, pag. 4-22(nr. 2).
282
A. Papadopoulos-Kerameos, Biblioteca Ierusalimiteană, vol. 3, Petrograd, 1897, pag. 5. Titlul acesta
(consemnează în mod special Papadopoulos Kerameos) „l-a scris copistul codicelui, nu un altul după
el.”Aspectul aacesta îl subliniază și Kallistos Miliaras, Studiu despre Nomocanonul Prea Sfințitului Patriarh Fotie
titlu asemănător se întâlnește și în manuscrisul cu numărul 635 din secolul al-
XI-lea al metocului Sfântului Mormânt din Constantinopol.283
c) Mărturia lui Ioan Zonara: „într-una din consemnările lui Zonara, care s-a
păstrat în manuscrisul Patriarhiei Ierusalimului 284, Patriarhul Fotie este amintit
clar ca fiind autorul „Sintagmei în 14 titluri”. În consemnarea aceasta, din cauza
unui titlu fals al unui canon, prezentat drept canonul al cincilea al celui de-al IV-
lea Sinod Ecumenic, se spune următoarele: „înainte cu mulți ani, cel învecinat
cu noi, din obștea cuviosului Daniel, citind nomocanonul, am aflat împreună cu
multe alte dispoziții și Sinodul, neașezat între canoanele în 14 titluri ale lui
Fotie.”285 `
d) Mărturiile lui Teodor Balsamon: Teodor Balsamon, în repetate rânduri, îl
amintește pe Fotie al Constantinopolului drept autorul „Sintagmei” sau
„Nomocanonului în 14 titluri”. În mod concret, despre Sfântul Fotie ca autor se
menționează limpede: în prologul „Nomocanonului”(„...și cele scrise de către
Prea Sfințitul Patriarh, kir Fotie, considerate în 14 titluri...” 286; „și cele dintâi
rostite între cele legiuite cu 14 titluri, de către Fotie, alcătuitorul
Nomocanonului...)287; în „cealaltă erminie”, aflată în canonul al 2 lea al
Sinodului V-VI Ecumenic(„Îndemn pe toți membrii a citi nomocanonul, a nu lua
aminte la cărțile mai vechi ale nomocanoanelor, ci a citi nomocanonul trudit de
către Patriarhul Fotie, împărțit în 14 titluri”) 288; în introducerea „Sinodului 1-
2”de la Constantinopol(„în zilele acelui Prea Sfințit Patriarh, kir Fotie, cel care a
alcătuit nomocanonul...289).290
e) Patriarhul Fotie, mai mult decât oricare altul, a avut motive sau dorința, așa
cum a introdus în utilizarea comună, canoanele celor 2 sinoade, ‚inute în timpul
p[storirii lui, în anul 861 și 879 – 880.
al Constantinopolului, Ierusalim, 1907, pag. 72, nota 2: titlul respective „este așezat în interiorul textului și nu
pe marginea manuscrisului, cee ace arată că n-a fost scris de o altă mână ulterior”
283
Vl. Benechevitch, Colecția canonică în 14 titluri din al doilea sfert de veac până în anul 883(în limba rusă),
Patrograd, 1905, pag. 53. Kallistos Miliara, Studiu despre Nomocanonul Prea Sfințitului Fotie, Patriarhul
Constantinopolului, Ierusalim, 1907, pag. 72, nota 2. Titulatura „Fotie, Patriarhul Constantinopolului, se
întâlnește manuscrisul cu nr. 66 al Bibliotecii din Petrograd, secolele X-XI(Vl. Benechevitch, pag. 53), dar
Kallistos lămurește că „inscripția respective se păstrează în copertă”(op. cit. pag. 72, nota 2).
284
A. Papadopoulos-Kerameos, Biblioteca ierusalimiteană, vol.1, Petrograd, 1891, pag. 261-263(nr. 167).
285
A. Papadopoulos-Kerameos, Biblioteca ierusalimiteană, vol.1, Petrograd, 1891, pag. 262.
286
RP 1, 31-32.
287
RP 1, 32.
288
RP 2, 311.
289
RP 2, 648.
290
Pomenirea lui Fotie al Constantinopolului ca autor al „Sintagmei”sau a „Nomocanonului”nu în mod expres,
dar limpede, se face în alte sholii ale lui Teodor Balsamon: „Patriarhul alcătuitor al Nomocanonului”(A31; RP 1,
71), „Sintagma de față alcătuită de Patriarh”(D 10; RP 1, 125), „despre care și Fotie a făcut pomenire în text”(IX
27; RP 1, 204), „de aceea, mulțumind Patriarhului, care le-a tâlcuit în chip bun…”(IX 34; RP 1, 205), „câte au fost
adunate de Patriarh”(IX 34; RP 1, 226), „Patriarhul le-a adunat”(XI 1; RP 1, 252), „câte au fost adunate de
Patriarh”(XI 4; RP 1, 257).
f) înrudirea filologică (asemănarea stilului și a exprimărilor celui de-al 2-lea
prolog și al celeilalte scrieri a lui Fotie al Constantinopului cu Amfilohiile 291:
Kallistos Miliaras, în studiul său „Despre Nomocanonul Prea Sfințitului Patriarh
Fotie al Constantinopolului” pornește în mod inspirat de la comparația celui de-
al 2-lea prolog al „Sintagmei” cu „Amfilohiile” 292 și încheie cu concluzia:
„Mărturiile acestea sunt suficiente ca să arate identitatea stilului prologului cu
Amfilohiile. Asemănarea uimitoare prin compararea cu acestea, nu numai în
privința sensurilor, ci și a exprimării, nu lasă nici cea mai mică îndoială că al 2-
lea prolog a fost scris de către Patriarhul Fotie, completând „Sintagma inițială în
14 titluri.”293
Prologul celei de a 2-a ediții a „Sintagmei în 14 titluri” începe cu referirea
concretă la primul prolog: „prologul de față(cel dintâi prolog), de când dogma
creștinilor, prin glasurile Apostolilor, s-a răspândit în lume, de la aceea s-a pus
scopul de a se aduce într-una singură canoanele până la al-V-lea Sinod
Ecumenic, pe care l-a promis dincolo de făgăduințăl-a numit că nu este
nevrednic... Și pe acestea acest Sinod al-V-lea și pe cele dinainte le-a formulat,
și într-un tot le-a adunat...”294 . Amintirea celui de-al V-lea Sinod în prolog, pare
la prima vedere că s-a făcut ca să fie folosită ca limită de timp, ca să se
demonstreze că prima ediție a „Sintagmei” cuprindea canoanele apostolice,
sinodale și patristice, formulate până în anul 553, adică anii apropiați de
perioada de timp a alcătuirii „Sintagmei”. Cu toate acestea, pomenirea concretă
că în prima ediție a „Sintagmei” au fost cuprinse canoanele pe care le-a
formulat „acest Sinod al-V-lea și cele „cele pe care le-a preluat dinainte”
creează o problemă pentru faptul că Sinodul al-V-lea Ecumenic, ținut în anul
553 la Constantinopol n-a formulat canoane. 295 Cu siguranță este vorba despre
o confuzie, care apare din faptul că autorul celui de-al doilea prolog a scos
ultimul canonul sinodal din prima ediție a „Sintagmei”, adică canonul Sinodului
Patriarhului Nectarie ținut la Constantinopol în anul 394, care a primit un loc în
291
Sofokleous Iconomou, Fotie al Constantinopolului: Amfilohiile, Atena, 1858.
292
Kallistos Miliara, Studiu despre Nomocanonul Prea Sfințitului Fotie, Patriarhul Constantinopolului, Ierusalim,
1907, pag. 74-76. M. Petrovich, Nomocanonul în 14 titluri și ermineuții bizantini, Atena, 1970, pag. 34-35.
293
Kallistos Miliara, Studiu despre Nomocanonul Prea Sfințitului Fotie, Patriarhul Constantinopolului, Ierusalim,
1907, pag. 76.
294
RP 1,7.
295
Este adevărat că Sinodul al-V-lea Ecumenic a formulat (ședința a8a, 2 iunie, 553) 14 anatematisme(canoane)
împotriva celor „3 capitole”(Mansi 9, 376-389. ACO 4,1, pag. 240-245). De asemenea, este adevărat că se
păstrează 15 canoane „ale celor 165 de Părinți ale celui de-al V-lea Sinod de la Constantinopol”, împotriva lui
Origen și a origeniștilor(Mansi 9, 396-400 ACO 4,1 pag. 248-249). În aceeași măsură este însă adevărat și cert că
cele 14 anatematisme și cele 15 canoane de mai sus, n-au fost niciodată cuprinse în colecția canonică a Bisericii
Ortodoxe, și n-au constituit vreodată o secțiune a acestui drept canonic. Cât despre cele 15 canoane, sunt
cunoscute sub numele de „canoanele celui de-al V-lea Sinod Ecumenic.”Vezi: V.Grumel, Les regestes des actes
du Patriarcat de Constantinople, vol. 1, Paris, 19722, pag. 179(nr. 245).
urma tuturor”296, drept un canon formulat la al-V-lea Sinod Ecumenic. De altfel,
autorul celui de-al 2-lea Prolog nu este singurul care cade în această confuzie
referitor la canonul Sinodului de la Constantinopol, ținut în timpul Patriarhului
Nectarie în anul 394.297 De exemplu, în manuscrisul din secolul al-X-lea al
Patriarhiei Ierusalimului, în titulatura Sinodului ținut în timpul Patriarhului
Nectarie al Constantinopului (din comentariile actelor sinodale de la
Constantinopol, despre Agapie și Bagadie, ale celuilalt rival al episcopiei
Bostrei”), se adaugă explicația „și acest Sinod Ecumenic” 298 De asemenea,
copiind manuscrisul Vaticanus gr. 829, își exprimă nedumerirea, pentru că în
manuscrise nu se găsește canonul emis de către Sinodul de la Constantinopol,
luând Sinodul din 394 ca al-V-lea Sinod Ecumenic: „de ceea în multe tabele ale
canoanelor se dorește a se expune un canon pe lângă acesta al Sinodului, dar
nici acesta nu se găsește în multe cărți ...????”299. Se întâmplă însă un lucru de
de mirare în introducerea textului, anume cum Patriarhul Fotie al
Constantinopolului, care „a citit” „hotărârile celui de-al V-lea Sinod” 300și a scris
despre acesta, (și despre celelalte sinoade ecumenice) conducătorului Mihail al
Bulgariei301, cade cade într-o asemenea confuzie, luând canonul (pericopa
practică) Sinodului de la Constantinopol din 394 drept canon al celui de-al V-lea
Sinod Ecumenic.
În tot cazul, este sigur, fără nicio umbră de îndoială, că în a 2-a ediție a
„Sintagmei în 14 titluri” au fost cuprinse toate canoanele regăsite în prima
ediție (alcătuire) a Sintagmei, și în plus302:
a) canoanele celui de-al V-lea Sinod Ecumenic(102)
b) canoanele cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic( 22)
c) canoanele „primul și al 2-lea așa numit sinod (17)
d) d) canoanele Sinodului ținut în biserica Sofia a lui Dumnezeu (3)
296
RP 1,12.
297
Vl. Benechevitch, Nomocanonul lui Ioan Comneanul, arhiepiscopul Ohridei, în Vizantijskij Vremmenik, 22,
(1915-1916) 50(nr. 13).
298
Al. Papadopoulos, Kerameos, Biblioteca Ierusalimiteană, vol. 3, Petrograd, 1897, pag. 8(nr. 2).
299
Vl. Benechevitch, Colecția canonică în 14 titluri din al doilea sfert al secolului al-VII-lea până în 883(în limba
rusă), Petrograd, 1905, pag. 95, nota 3. Vezi E. Honigmann, Le concile de Constantinople de 394 et les auteurs
du „Syntagma des XIV titres”, Bruxelles, 1961, pag. 68-69.
300
Fotie, Biblioteca, nr. 18(PG 103, 57).
301
Fotie, Epistola către Mihail, arhontele Bulgariei(PG 102, 644-648. RP 1, 382-383).
302
În plus, aceste canoane cuprinse în a doua ediție a „Sintagmei”, au fost așezate în continuarea canoanelor
sinodale și înaintea celor patristice. Acest fat este mărturisit și din consemnarea acestora în partea sistematică
a „Sintagmei”. De exemplu: „Calcedon, Cartagina, Quinisext, Niceea(787), Protodevtero”, în continuare și de
canoanele patristice(A6; RP 1, 45).
8. Corpus canonum al Bisericii Ortodoxe Renumitul canonolog, Nicodim Milaș,
susține că „Sintagma în 14 titluri” din anul 883 „a fost validată în mod oficial de
către recomandările marelui Sinod de la Constantinopol din 920, la care au
participat reprezentanți din toată Biserica, proclamat ca având gir și autoritate
în toată Biserica Creștină.”303 Este vorba despre sinodul304 convocat la
Constantinopol în anii celui de al 2-lea patriarhat al lui Nicolae I Misticul (912 –
925) și al domniei împăratului Constantin al-VII-lea Porfirogenetul(930 – 959)
spre împăciuirea de nebunie, care a fost pricinuită de a patra căsătorie a
împăratului Leon al-VI-lea cel Înțelept(886 – 912), săvârșită în anul 906.305
Sinodul acesta, așa cum este știut, a emis „tomul de unire” 306, prin care a fost
oprită, în mod limpede și categoric, a patra nuntă.
Părerea lui Nicodim Milaș, adică faptul că Sinodul din din 920 „a validat în mod
oficial” „Sintagma în 14 titluri”, este repetată și de alții.307 Cu toate acestea, în
textele salvate ale Sinodului din 920, nu se întâlnește hotărârea concretă prin
care „se validează în mod oficial” „Sintagma” sau „Nomocanonul în 14 titluri.”
În mod asemănător, nu este amintit nici în manuscrise. În mod evident, singura
sursă comună este în fapt este afirmația scrisă de-a lungul timpului de către
Nicodim Milaș.308
Părerea lui Nicodim Milaș că Sinodul din 920 „a girat în mod oficial” „Sintagma
în 14 titluri” se sprijină pe „anatema” care este legată de „tomosul unirii” 309
împotriva disprețuitorilor sfintelor canoane: „celor porniți cu dispreț asupra
sfintelor și dumnezeieștilor canoane ale fericiților părinți ai noștri, care bârfesc
Sfânta Biserică și toată viețuirea creștinească, împăunându-se cu evlavia
303
Nicodim Milaș, Dreptul Eclesistic, Atena, 1906, pag. 254.
304
Vasiliou Stefanidou, Istoria eclesistică, Atena, 19592, pag. 369-372. Ioanis Constantinidou, Nicolae I Misticul,
Atena, 1967, pag. 82-86.
305
Charles Diehl, Les quatre mariages de l,empereur Leon le Sage, în Figures byzantines, vol. 1, Paris, 1906 2,
pag. 181-215, idem, pag. 201.
306
Mansi 18A, 331-344. RP 5, 3-10. Ioan și P. Zepou, Jus Graeco-romanum, vol. 1, Atena, 1931, pag. 192-197.
Vezi, de asemenea: V. Grummel, Les regestes des actes du Patriarcat de Constantinople, vol. 2, Constantinopol,
1936, pag. 169-171(nr. 669).
307
De către C. de Clercq(DDC 2, 1175), fără trimiteri. De către Charles Munier(Les sources patristiques du droit
de l,eglise du VIIIe au XIIIe siècle, Strasboug, 1957, pag. 7),cu trimiteri la C. de Clercq. De către Ioanis(Discipline
generale antique, vol. 2, Roma, 1963, pag. 17), cu trimiteri la Charles Munier. De către Ieronimos Kotsoni, (THE
7, 303), fără trimiteri. Vezi New Catholic Encyclopedia 10, 486(J.M. Buckley); în acest ultim caz se consemnează
că „Nomocanonul”a fost validat de către sinodul din 928, dar cu siguranță este vorba de o scăpare pentru faptul
că în același timp se spune că sinodul acesta a fost convocat de către Nicolae Misticul.
308
Ivan Zuzek, Kormcaja Kniga, Roma, 1964, pag. 25, nota 34.
309
În realitate, ecfonisul acestei „anateme”constituie un adaos ulterior în „tomosul unirii”, realizat în 996, în
ultimele zile ale Patriarhului Nicolae al-II-lea Hrisoverghi(984-996). În mod concret, ultima parte a „tomosului
unirii”, prin expresia „deci acestea, așa cum declară, au fost săvârșite de către împărații de dinainte(anul 920);
acum (anul 996) …pe cei ce cu 90 de ani înainte din cauza pricinii și a pretextelor arătate(căsătoria a patra a lui
Leon cel Înțelept, din anul 906), dezbinându-I pe preoți și pe monahi ”, constituie adaosul ulterior al
„tomosului”(Manuel Ghedeon, Tabele patriarhale, Constantinopol, 1885-1890, pag. 299. Vasilios Stefanidou,
Istoria Eclesistică, Atena, 19592, pag. 371-372).
dumnezeiască cârmuitoare, anathema!” Cu siguranță, din „anatema” acestuia
nu reiese că a fost validată „în mod oficial” „Sintagma în 14 titluri”, însă se trage
concluzia că „tomosul unirii” este amintit în colecția concretă „a sfintelor și
dumnezeieștilor canoane” aflate în uz în timpurile acelea în Biserică. Pe baza
datelor istorice, această colecție, după toată probabilitatea, a fost a 2-a ediție a
„Sintagmei în 14 titluri”( 883).
Indiferent dacă „tomosul de unire” pomenește sau nu, „Sintagma în 14 titluri”,
și indiferent dacă această această colecție canonică a fost validată în mod
oficial sau nu (după părerea lui Nicodim Milaș), cert este că în anul 883
(completarea Sintagmei) a fost formulat în mod definitiv Corpus canonum al
Bisericii Ortodoxe. Acest corpus este alcătuit din:
a) canoane apostolice
b) canoanele sinoadelor ecumunice
c) canoanele celor 8 sinoade locale, „pecetluite” de către Sinodul V-VI
Quinisext(canonul al 2-lea)
d) canoanele primului și al 2-lea așa numit Sinod (861) și al recomandărilor lui
în biserica Sfânta Sofia (879- 880). Canoanele acestor 2 Sinoade au fost
acceptate unanim de către tradiția bisericească și de conștiința Bisericii
Ortodoxe
e) canoanele patristice, recunoscute oficial și validate de către Sinodul V-VI
Ecumenic (canonul 2); între aceste canoane patristice sunt cuprinse, sau sunt
adăugate, conform tradiției bisericești și canonul 11 al lui Grigorie al
Neocezareii, Taumaturgul, canonul al 3-lea al lui Atanasie cel Mare „către
episcopul Rufinian” și canoanele 16, 17 și 18 ale lui Timotei al Alexandriei.
Totalul canoanelor de mai sus urcă la 770(85 apostolice) 190 ale Sinoadele
Ecumenice, 321 ale celor 10 sinoade locale și 174 canoane patristice.
Canoanele acestea sunt așezate în colecțiile canonice vechi, de obicei, în 3
unități:
a) canoane apostolice b) canoane sinodale c) canoane patristice.
O împărțire asemănătoare a canoanelor în 3 unități este observată (în jurul
anului 550) în „Sinagoga în 50 de titluri” a lui Ioan Sholasticul, care cuprindea:
a) canoane apostolice b) canoanele „celor 10 mari sinoade” 310 și c) canoanele
17 - 85 ale Sfântului Vasile cel mare (canoane patristice). În a 2-a jumătate a
secolului al- VI-lea, „Sintagma în 14 titluri”(prima ediție) a continuat această
ordine. Astfel cuprindea: a)canoane apostolice b) canoane „celor 10 Sinoade”
ale Sinodului de la Cartagina și ale Sinodului de la Constantinopol, ținut în anul
310
394(canoane sinodale) și c) canoane patristice. Această ordine a continuat-o și
a doua ediție a „Sintagmei”, din anul 883, care cuprindea: a) canoane
apostolice b) canoane sinodale cuprinse în prima ediție a „Sintagmei”, în plus
canoanele Sinodului V-VI Ecumenic, cele ale Sinodului al-VII-lea Ecumenic, ale
așa numitului Sinod I-II, (861) și ale Sinodului convocat în biserica Sfânta Sofia
(879 – 880) și c) canoanele patristice. Rânduirea aceasta a canoanelor în 3
unități a fost acceptată și de către Sinodul V-VI Ecumenic, care enumerând
canoanele sfinte și validitatea lor, consemnează mai întâi canoanele apostolice,
în continuare pe cele sinodale, iar în final, pe cele patristice (canonul 2).
Dimpotrivă, Sinodul al-VII-lea Ecumenic, din anul 787, recurge la o altă
împărțire a sfintelor canoane. Le distinge pe acestea în a) canoane apostolice b)
canoane sinodale c) canoane ale sinoadelor locale d) canoane patristice; „cu
dragoste ținem la piept dumnezeieștile canoane și deplina lor rânduire, și le
păstrăm nezdruncinat pe cele editate de trâmbițele Duhului, canoanele
prealăudaților Apostoli, canoanele Sfintelor Sinoade Ecumenice și ale
Sinoadelor locale a acestor dispoziții adunate în ediție și canoanele sfinților
Părinților noștri.” Tendința pentru dispunerea canoanelor în patru unități se
observă și în „Sinopsa canonică” a lui Simeon Logothetul. 311 Această dispunere
clară a sfintelor canoane în 4 unități, adică: a) canoane apostolice b) canoane
ale sinoadelor ecumenice c) canoane ale sinoadelor locale d) canoane
patristice, se face și în secolul al-XII-lea de către Ioan Zonara în lucrarea lui
ermineutică: „Explicarea sfintelor și dumnezeieștilor canoane ale sfinților și
prealăudaților Apostoli și ale sfintelor sinoade ecumenice, dar nu și a
sinoadelor locale, adică ale unor sfinți părinți rămași.”312 Distincția și dispunerea
aceasta a canoanelor în 4 unități a continuat-o de asemenea Teodor Balsamon
în scrierea sa: „Explicarea sfintelor și dumnezeieștilor canoane ale sfinților și
prealăudaților Apostoli și ale sfintelor sinoade ecumenice, dar nu și a
sinoadelor locale, adică ale unor sfinți părinți rămași”313
Într-o „introducere istorică” improvizată se acceptă împărțirea consacrată a
canoanelor în 4 unități. Concret, în aceasta sunt cercetate:
a) canoanele apostolice: „Primele”, „în prima soartă a binelui”(Matei

Vlastaris)314
311
PG 114, 235-292.
312
Ediția: Paris, 1618, (canoane sinodale și apostolice) și Paris 1621(canoane patristice)
313
Ediția: Paris, 1620.
314
RP 6,6.
b) b) canoanele Sinoadelor Ecumenice, adică ale I-lui Sinod Ecumenic de la
Niceea (325), ale Sinodului al-II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381), ale
Sinodului al-III-lea Ecumenic de la Efes (431), ale Sinodului al-IV-lea Ecumenic
de la Calcedon (451), ale Sinodului V-VI Ecumenic de la Constantinopol (691) și
ale Sinodului al-VII-lea Ecumenic de la Niceea (787). Toate sinoadele acestea s-
au ținut în Răsărit, în mod concret, în „diocezele” Pontului, Traciei și Asiei, care
constituie teritoriul canonic al Patriarhiei Ecumenice(canonul 28, Sinodul al IV-
lea Ecumenic). Canoanele legiferate de către aceste Sinoade au fost formulate
în limba greacă.
c) canoanele Sinoadelor locale, adică ale Sinoadelor de la Ancyra(341),
Neocezareea( în jurul anului 319), Gangra (în jurul anului 340), Antiohia (341),
Sardica (343), Laodiceea (în jurul anului 380), Constantinopol (394), Cartagina
(419), Sinodul I-II(861), Sinodul din biserica Sfânta Sofia (879 – 880). Sinoadele
acestea sunt caracterizate locale nu în sensul că toate au avut doar un caracter
local, ci în sensul că nu sunt Sinoade ecumenice.315
Opt dintre aceste sinoade, adică Sinoadele de la Ancyra, Neocezareea, Gangra,
Antiohia, Laodiceea, Constantinopol(394), I-II, și cel ținut la biserica Sfânta Sofia
s-au ținut în Răsărit (în „diocezele” Pontului, Asiei, Traciei și ale Răsăritului),
unul în Apus (Sardica), în cadrul teritoriilor statului roman apusean, și unul la
Cartagina, în partea latină a Africii de vest. Canoanele legiferate de către
sinoadele de la Ancyra, Neocezareea, Gangra, Antiohia, Laodiceea,
Constantinopol (394), așa numitul Sinod I-II și cel ținut în biserica Sfintei Sofia
au fost formulate în limba greacă. Canoanele editate de către sinodul din
Sardica au fost formulate în același timp în limba greacă și în limba latină.
Canoanele sinodului de la Cartagina au fost formulate în limba latină, însă au
fost cuprinse în colecțiile canonice ale Răsăritului în traducere grecească.
Canoanele primelor 8 sinoade locale au fost recunoscute în mod oficial de către
Sinodul V-VI Ecumenic (canonul 2). Canoanele ultimelor 2 sinoade( ale celui
dintâi și de-al 2-lea și ale celui din biserica Sfânta Sofia) n-au fost rânduite în
mod oficial, prin hotărâre bisericească în acesta, între colecțiile canonice, însă
au fost adăugate în a 2-a ediție a „Sintagmei în 14 titluri”(883) 316 și de atunci
constituie o parte inseparabilă și nedespărțită a corpusului canoanelor Bisericii
315
Conform lui Dositei al Ierusalimului, au fost numite ecumenice „în mod excepțional” doar cele 7 sinoade
ecumenice, pentru că în cazul acestora „din poruncile împăraților, arhiereii au convocat toată stăpânirea
romeilor, și ei înșiși au fost, sau observatori au trimis, și că fiecare dintre acestea pentru credință sau pentru
chestiuni legate de credință s-au ținut, și votul, adică hotărâri dogmatice s-au scos; celelate sinoade n-au emis
hotărâri dogmatice, ci s-au ținut spre confirmarea celor rânduite de aceste sinoade ecumenice, sau spre
caterisirea celor care au îndrăznit a se împotrivi, sau spre a hotărî despre canoane și chestiuni legate de buna
rânduială bisericească.”(Dodekabiblos, vol. 4, (Z-H), Tesalonic, 19832, pag. 9-10).
316
RP 1, 8.
Ortodoxe. Cele 17 canoane ale sinodului I-II(861) și canoanele sinodului
convocat în biserica Sfânta Sofia (879 – 880) sunt cuprinse în toate (manuscrise
și editate) colecțiile canonice ale Bisericii Ortodoxe 317, iar simfonia deplină
(consensus) în fapt a colecțiilor canonice o constituie, fără îndoială, mărturia
sigură a tradiției bisericești omofone și a conștiinței Bisericii Ortodoxe, că
canoanele acestor 2 sinoade constituie o parte a codicelui canonic al acesteia,
cu toate că de fapt, niciodată n-au fost puse la îndoială în istoria Bisericii
Ortodoxe.
În „Sintagma în 14 titluri” (a 2-a ediție) canoanele acestor 2 sinoade (primul și
al 2-lea și sinodul din biserica Sfânta Sofia) ocupă poziția finală în șirul
canoanelor sinodale: Niceea, Ancyra, Neocezareea, Gangra, Antiohia,
Laodiceea, Constantinopol, Efes, Calcedon, Sardica, Cartagina, Constantinopol
(394), Sinodul V-VI Ecumenic, Niceea (787), primul și al 2-lea și cel ținut în
biserica Sfânta Sofia.318 După ce însă, Ioan Zonaras a purces la distincția și
rânduirea canonanelor sinodale în canoane ale sinoadelor ecumenice, și
canoane ale sinoadelor locale, canoanele celui dintâi și celui deal 2-lea sinod și
canoanele sinodului ținut în biserica Sfânta Sofia sunt așezate (în manuscrise și
în edițiile tipărite) în continuarea canoanelor sinoadelor ecumenice 319, înaintea
canoanelor celorlalte sinoade locale anterioare, în mod evident pentru că au
fost considerate situate mai importante decât cele locale și, prin urmare, mai
apropiate de cele ecumenice. De asemenea, Constantin Armenopoulos în „pro
teoria” „prescurtării dumnezeieștilor și sfintelor canoane”, enumerând
canoanele sinoadelor locale, numerotează primele canoane ale celor 2 sinoade
convocate de către Fotie: „...canoanele unor sinoade, cel ținut la biserica
Sfinților Apostoli din Constantinopol, care a fost convocat de către Fotie
Patriarhul, așa numitul I și al 2-lea sinod, cel din timpul lui Leon și Constantin320
în biserica Sfintei Înțelepciuni a lui Dumnezeu, pe care l-a validat Sinodul al-VII-
lea Ecumenic; Sinodul de la Ancyra...” 321 Și manuscrisul pe de o parte, și cealaltă
tradiție, pe de altă parte, poziționează canoanele acestea cele dintâi printre
canoanele sinoadelor locale, însă adăugarea lor în colecțiile canonice în ordine
317
Excepție constituie ediția canoanelor lui Agapios(Leonardou), Colecția tuturor canonelor sfinte și
dumnezeiești, Veneția, 1787, în care canoanele „Proto-deftero” sinodului lipsesc, fără explicație.
318
Această ordine și rânduială o continua și colecția canonică rusească, Kormcaja Kniga(prima ediție: Moscova,
1650). Vezi și : Ivan Zuzek, Kormcala Kniga, Roma, 1964, pag. 69-75.
319
Joannis Zonarae, In canones ss. Apostolorum, conciliorum generalium et provincialum, sanctorum partum
epistolae canonicae…omnia comentariis amplissimis…explicate, Paris, 1620, pag. 549-587. Această ordine este
continuată și de cele două ediții clasice ale sfintelor canoane: Pidalionul, Atena, 19576, pag. 343-366 și RP 2,
647-712.
320
Cu siguranță este vorba de o scăpare. Corect (în locul lui Leon Constantin) ar fi: Vasile Macedoneanul(867-
886).
321
PG 150, 48.
cronologică este demonstrabilă și logică, pe de o parte pentru că celelalte
sinoade locale( Ancyra, Neocezareea, Gangra, Antiohia, Sardica, Laodiceea,
Constantinopol (394) și Cartagina) care au fost ținute între anii 314-419, au
precedat foarte mult în timp cele 2 sinoade de la Constantinopol, din timpul
Partiarhului Fotie: primul și al 2-lea sinod(861) și sinodul de la biserica Sfânta
Sofia(879 – 880) pe de altă parte, pentru că canoanele lor, apărute înaintea
celor 8 sinoade locale au fost recunoscute în mod oficial în anul 691 de către
Sinodul V-VI Ecumenic(canonul 2). Acest lucru îl explică și ieromonahul Dorotei
Voulismas, care în anii 1790- 1791, prin hotărârea sinodului Patriarhiei
Ecumenice a purces la „reconsiderarea” și la „revizuirea” Pidalionului322: „căci
nu mi se pare drept ca după al- VII-lea Sinod Ecumenic a se așeza( cel dintâi și
cel de al 2-lea sinod și cel ținut în biserica Sfânta Sofia), pe de o parte pentru că
în principal nu este ecumenic între acestea, pe de altă parte, pentru că nu au
fost validate de un sinod ecumenic, precum cele locale...de aceea cred că este
drept a fi așezate după toate cele înainte validate ecumenic???( expunere
exegetică a lui Dorotei Voulismas despre Pidalion).323
În corelație cu aceasta, este important de consemnat faptul că în colecția
canonică rusească Kniga Pravil(prima ediție: Pretograd 1839) 324 și în ultimele 2
ediții ale sfintelor canoane, în Răsărit325 și în Apus326, canoanele primului și celui
de-al 2-lea sinod și ale celui ținut în biserica Sfânta Sofia sunt adăugate în
continuarea canoanelor primelor 8 sinoade locale327.
În „introducerea istorică” improvizată, canoanele sinoadelor locale sunt
cercetate cu acrivie în ordine cronologică.
322
Autorii Pidalionului nu s-au pus de acord în privința acestui indiciu al lui Doroteos Boulismas.
323
Pavlou Menevisoglou, Expunere introductivă a lui Doroteos Boulismas despre Pidalion, în Parousia științifică
a Asociației Teologilor, Halki, vol. 2.
324
Ivan Zuzek, Kormcaja Kniga, Roma, 1964, pag. 105.
325
Amilka Alivizatou, Sfintele canoane, Atena, 19492.
326
Ioanis, Discipline generale antique, vol. 1, partea a-2-a, Roma, 1962.
327
Această ordine a păstrat-o și Nicodim Milaș în ediția sfintelor canoane în limba sârbă,(Zbornik Pravile…,
Neusatz, 18862, pag. 115-238). De asemenea, Nicodim Milaș în Dreptul bisericesc cerecetează canoanele
sinoadelor locale după ordinea cronologică(Atena, 1906, pag. 123-135), și caracterizează cele două sinoade,
adică sinodul Proto-devtero și sinodul de la Sfânta Sofia drept „ultimele două sinoade locale.”(pag. 278).
d) canoanele patristice328: „și câte unii dintre bărbații sfinți, pe care între timp
vremea n-a putut să le ascundă virtutea, în epistole, ea însăși, în întrebări și
răspunsuri alcătuită, cu evlavie le-au grăit, purtând modelul canonului, drept
canoane Biserica le-a primit”(Matei Vlastaris). 329 Este vorba despre canoanele
alcătuite în epistolele canonice330 și din scrierile altor 13 episcopi.
Catalogul complet al acestor 13 episcopi a fost cuprins în canonul al 2-lea al
Sinodului V-VI Ecumenic. Catalogul acesta consemnează în ordine numele lor:
Dionisie al Alexandriei(247-265), Petru al Alexandriei (300 – 311), Grigorie al
Neocezareei(240 – 270), Atanasie cel mare (328 – 373), Vasile cel mare (370-
378), Grigorie al Nyssei (372-395), Grigorie Teologul (372-390), Amfilohie al
Iconiului (374- 400), Timotei al Alexandriei (381-385), Teofil al Alexandriei (385
– 412), Chiril al Alexandriei (412 – 444), Ghenadie al Constantinopolului (458 –
471) și Ciprian al Cartaginei (248 – 258). Dintre acești episcopi, 2 au îndeplinit
328
Epitetul „paterical”sau „patristic”în literatura ecclesiastică este folosit cu sensul că aparține sau provine de la
Părinții Bisericii. Sfântul Atanasie Sinaitul folosește ambele forme ale adjectivului cu acest sens: „propovăduind
din mărturiile patristice”(PG 89, 1156). Și „două saut rei cuvinte și ///pe care folosindu-le și expunându-le”(PG
89,92). Adjectivul „patristic”în literatura eclesistică veche este întâlnit mai frecvent: „în literatura patristică
propriu-zisă suntem”, Leontie Ierusalimiteanul(PG 86, 1804); „pepagos///și sobru al adevărului patristic”,
Leontie Bizantios(Pg 86, 1356); „autoritatea patristică”, Maxim Mărturisitorul(PG 91, 32); „prin învățăturile
evanghelice și patristice”, Anuarul pascalic(PG 92, 80); „din teogoniile scrise și din învățăturile patristice”,
Tarasie al Constantinopolului(RP 4,375); „din canoanele apostolice și din tradițiile patristice”, Teodor
Balsamon(RP 4, 566); Epitetul „paterical”apare mai rar: „câte cărți monahale și patericale a aflat”, Teofan,
Cronografia(PG 98, 900). Dimpotrivă, în literature eclesistică contemporană s-a impus epitetul „patristic”: studii
patristice, texte patristice, antologii patristice, canoane patristice. Expresia „canoane patristice” este folosită de
autoeii Pidalionului(Atena, 19576), pag. 12, pag. 31, pag. 175 ș.a.). De asemena, Bartolomeos Cutlumușianul
(Comentariu istoric despre Mănăstirea Theotokos din Halki, Constantinopol, 1846, pag. 84).
329
RP 1,3.
330
Autorii apuseni afirmă că în colecțiile canonice ale Bisericii Ortodoxe au fost cuprinse 16 epistole canonice,
însă nu lămuresc în mod concret care sunt aceste 16 epistole. A. van Hove, Prolegomena ad codicem iuris
canonici, Mechilianae-Romae, 19452, pag. 165. Charles Munier, Les sources patristiques, du droit de l,eglise du
VIIIe au XIII siècle, Strasbourg, 1957, pag. 7. DDC 5, 380(G. Bardy). În realitate , epistolele cuprinse în colecția
canonică a Bisericii Ortodoxe, fie de sine stătătoare în parte(fragmente), fie împărțite în canoane, sunt multe:
1) epistola lui Dionisie al Alexandriei„Către Vasilidis”(canoanele 1-4 Dionisie) 2) epistola lui Petru al Alexandriei
Despre pocăință”(canoanele 1-14, Petru), 3) epistola lui Grigorie al Neocezareeii „Despre incursiunea
barbarilor, mâncarea idolotitelor, sau alte greșeli ale celor care păcătuiesc”(canoanele 1-11Grigorie), 4-6, trei
epistole ale Sfântului Atanasie cel Mare(canoanele 1-3 Atanasie,), 7-10), patru epistole ale Sfântului Vasile cel
Mare, către episcopal Amfilohie al Iconiului(canoanele 1-86), 11), epistola Sfântului Vasile cel Mare „Către
Diodor, episcopal Tarsului(canonul 87 Vasile), 12), epistola Sfântului Vasile cel Mare„Către Grigorie
preotul”(canonul 88 Vasile), 13), epistola Sfântului Vasile cel Mare „Către horepiscopi”(canonul 89 Vasile), 14),
epistola Sfântului Vasile cel Mare „Către episcopi de la el însuși”(canonul 90), 15), Epistola Sfântului Grigorie al
Nyssei către Litoion al Melitenei(canoanele 1-8 Nyssa) 16-18), trei epistole ale lui Teofil al Alexandriei,
respective față de episcopii Afinghion, Agathon și Mina(canoanele 12-14 Teofil), 19-20), două epistole ale lui
Chiril al Antiohiei, respective față de Domnos al Antiohiei și față de episcopii „din Libia și Pentapole”(canoanele
1-5 Chiril), 21), epistola enciclică a lui Ghenadie al Constantinopolului(canonul 1 Ghenadie) și 22), epistola lui
Ciprian al Cartaginei(nr. 70), față de episcopii Numidiei(canonul 1 Ciprian). Expresia „epistole canonice”, legată
de epistolele concrete ale episcopilor, referitoare la chestiuni teologice și canonice, se întâlnește deja în
hotărârile celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon: „epistolele și expunerile canonice ale Sfinților
Părinți”(Mansi 6, 937. ACO 2,1,1, pag. 195). Expresia „epistole canonice” se mai întâlnește de asemeneaîn
canoanele(canonul 8)Sinodului „înnoirilor”din Antiohia(341), dar cu alt sens: sensul de „dispensă-slobozire
canonică.”
slujirea de episcopi ai Constantinopului331, 6 de episcopi ai Alexandriei, 4 de
episcopi în „dioceza Pontului, și unul de episcop în biserica latină a Africii de
nord. Primii 12 episcopi au scris în limba greacă, în timp ce ultimul (Ciprian al
Cartaginei) în limba latină. Așa cum este de închipuit, canonul lui Ciprian al
Cartaginei a fost cuprins în colecțiile canonice ale Răsăritului în traducere
grecească.
11 dintre acești episcopi sunt trecuți în rândul sfinților și al cuvioșilor.
Dimpotrivă, n-au fost recunoscuți ca sfinți episcopii Timotei al Alexandriei și
Teofil al Alexandriei,332 evident cel dintâi din cauza amestecului în hirotonia lui
Maxim Cinicul și al opoziției față de Grigorie Teologul 333, cel de-al 2-lea din
pricina purtării lui nedrepte față de Sfântul Ioan Gură de Aur al
Constantinopului.334//////////////////////////////////////////////////////////////
///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
////////////////////////////////3. Canoanele Sinodului I Ecumenic
a-Sinodul I Ecumenic
331
Grigorie Teologul și Ghenadie al Constantinopolului.
332
În anul 1787, Sinodul Bisericii Ortodoxe a Rusiei, prin hotărârea aceasta , a dat îndrumarea ca să se retragă
caracteristica de „sfânt”episcopilor Timotei al Alexandriei și Teofil al Alexandriei din colecția canonică Kormcaja
Kniga, însă a lăsat canoanele acestora în colecție, pe motivul că aceste canoane au fost recunoscute oficial și au
fost aprobate de Sinodul Quinisext(canonul 2). Textul hotărârii este publicat în edițiile anilor 1787, 1816și 1834
ale colecției Krmcaja Kniga(Ivan Zuzek, Korcamja Kniga, Roma, 1964, pag. 59).
333
Caracteristica de „sfânt”, legată de persoana lui Timotei al Alexandriei este întâlnită în „întrebarea a4a”,
adresată unor monahide către Nicolae al-III-lea al Constantinopolului, Gramaticul, și în sholia atașată a lui
Teodor Balsamon.(RP 4, 421). De asemenea, în Pidalion, Timotei al Alexandriei este consemnat ca „Agios
Timotei”(pag. 12), ca „hieros Timotei”(pag. 255), și prin repetare „Agios”(pag. 667-675).
334
Hrisostom Papadopoulos, Istoria Bisericii Alexandriei, 1935, pag. 253-254.
Sinodul I Ecumenic335 s-a ținut în anul 325336la Niceea337Bithiniei338, convocat de
către Constantin cel Mare. Faptul că a fost convocat de către împăratul
Constantin este incontestabil. Acest fapt este certificat de către izvoare și de
către primii istorici bisericești.339 Istoricul bisericesc Eusebiu, în „Viața lui
Constantin cel Mare”, scrie referitor la lucrul acesta:„ca cel înrolat în falanga lui
Dumnezeu, a convocat sinodul ecumenic, chemându-i dinainte spre a se grăbi,
cu scrisori de cinste, pe episcopii de pretutindeni; și nu doar printr-o simplă
335
Bibliografie(la alegere): Hefele Leclercq, Histoire des Conciles, vol. 1, Paris, 1907, pag. 52-57 și pag. 335-623.
M. Jugie, La dispute des philosophes paiens avec les peres de Nicee, în Echos d,Orient 24(1925) 403-410.
Vasilios Stefanidou, A doua convocare din 327, de la Niceea, a Sinodului I Ecumenic, în Anuarul Societății de
studii bizantine 6, (1929), 45-53. Kallinikos Delikani, Sinodul I Ecumenic, Constantinopol, 1930. DTC 11, 399-
417(G. Fritz). Gustave Bardy, Sur la reiteration deu concile de Nicee, (327), în Recherches de Science Religieuse
23(1933) 430-450. Victor de Clercq, Ossius of Cordova , Washington, D.C. 1954. DDC 6, 1000-1006(G. Bardy).
Ignatio Ortiz de Urbina, Nicee et Constantinople, Paris, 1963. Vlasiou Fida, Proedria Sinodului I Ecumenic, în
Ecclesistikos Faros 57(1975) 218-268 și 407-446. Același, Sinodul I Ecumenic. Probleme legate de convocarea,
alcătuirea și funcționarea Sinodului în Sinodicale 1(1976) 126-227. Rudolf Lorenz, Das Problem der Nachsynode
von Nicaa(327), în Zeitschrift fur Kirchengeschichte 90(1979) 22-40. C. Luibheid, The alleged second session of
the council of Nicaea, în The Journal of Ecclesiastical History 34(1983) 165-174.
336
Se pare că înainte de Sinodul I Ecumenic s-a convocat în Antiohia un alt sinod(decembrie 324 sau ianuarie
325), care s-a preocupat, de asemenea, cu erzia arianismului. Acest sinod a fost prezidat de Osios de Cordoba,
și la el au luat parte 59 de episcopi(„ai diocezei de Răsărit, iar unii din Capadocia”). Sinodul a fost ținut pentru
Alexandru al Alexandriei, a alcătuit Simbolul de credință(fără formula „”omousios, dar excluzând ereziile lui
Arie) și a rupt comuniunea cu episcopii Teodot al Laodiceii(Siria), Narcis al Nerodiadei și Eusebiu al
Cezareii(Palestina). Ruperea aceasta a fost provizorie, până la convocarea „marelui și sfântului sinod de la
Ancyra”(adică a primului Sinod Ecumenic, care în final a fost ținut la Niceea). S-a salvat în traducere siriacă o
„copie” a epistolei trimisă de către Sinod episcopului Alexandru al Tesalonicului. Textul acestei epistoole a fost
publicat mai întâi și restabilit în limba greacă de către Eduard Scwartz(Die Dokumente des arianischen Streits
bis 325, Gottingen, 1905, pag. 272-278= Gesammelte Schriften 3, Berlin, 1959, pag. 136-143). Convocarea
acestui sinod din Antiohia este cunoscută doar din acest manuscris. De asemenea, se păstrează în traducere
siriacă 16 canoane ale acestui sinod(Friedrich Schulthess, Die syrischen Kanones der Synoden von Nicaea bis
Chalcedon, Berlin, 1908, pag. 164-166). Traducerea în limba franceză a canoanelor a fost publicată de F.
Nau(Litterature canonique syriaque inedite, în Revue de l,Orient Chretien 14(1909) 25-27), care însă respinge
ipoteza convocării sinodului din Antiohia, din anii 324 sau 325. Sinodul s-a ținut mai înainte probabil și pentru
alegerea lui Eustatie al Antiohiei(324-330). Probabilitatea aceasta este conformă cu înștiințarea lui Teodoret al
Cyrului, referitoare la faptul că „pe acest Eustatie l-au ales fără voie să păstorească (în locul lui Filogoniou) acea
biserică, de comun acord arhiereii și preoții și tot poporul iubitor de Hristos”(Istoria eclesistică 1, 6; PG 82,
917). Bibliografie: A. Harnack, Das angebliche Synode von Antiochia im Jahre 324-325, Berlin, 1908 și 1909.
Erich Seeberg, Die Synode von Antiochien im Jahre 324-325, Berlin, 1913. F.L. Cross, The council af Antioch in
325, în Church Quaterly Review 128(1939) 49-76. Hrisostom Papadopoulou, Istoria Bisericii Antiohiei,
Alexandria, 1951, pag. 143-165. Vasilios Stefanidou, Istoria Eclesistică, Atena, 19592, pag. 175-176. J.N.D.Kelly,
Early Christian Creeds, London, 19723, pag. 208-211. H. Chadwich, Ossius of Cordova and the presidency of the
council of Antioch(325), în The Journal of Theological Studies 9(1958), 292-304. J.R. Nyman, The Synod of
Antioch(324-325) and the council of Nicaea, în Studia patristica 4(1961) 483-489. Versiunea grecească(realizată
de E. Scwartz) a epistolei sinodului din Antiohia către episcopul Alexandru al Tesalonicului este publicată și în
BEP 37, 122-125(din retipărirea lui H.G.Opitz, Athanasius Werke 3:1, Berlin-Leipzig, 1934-1935, pag. 36-41).
337
Niceea(Iznik-ul de astăzi), o veche cetate a Bitiniei, a fost numită astfel de către Lisimah(strateg al lui
Alexandru cel Mare), care în jurul anului 301, cuprinzând Antigonia de atunci, a redenumit-o Niceea, de la
numele soției sale, Niceea, fiica lui Antipatru. Istoria creștină a cetății începe din primele veacuri ale
creștinismului, primul episcop cunoscut al Neceeii fiind Teognis(conducătorul arienilor), care a fost prezent la
Sinodul I Ecumenic. La Niceea s-au ținut 2 Sinoade Ecumenice: Sinodul I(325) și Sinodul VII(787). De asemenea
a fost rânduit la început și ca loc de desfășurare a celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic. Un punct de referință în
istoria cetății îl constituie perioada în care a fost ales, după cucerirea Constantinopolului de către cruciați,
poruncă a lucrat această faptă gestul împăratului, ci oferindu-le împuternicire
pe drumul public celor???a rânduit și cetatea potrivită sinodului, purtând
numele biruinței, unde se află neamul Bitiniei, Niceea; deci răspândind în tot
locul porunca, pe care de pe stâlp toți au privit-o cu toată râvna” 340. De
asemenea, Sinodul I Ecumenic, făcându-și publice hotărârile, scrie în mod
oficial Bisericii Alexandriei: „deoarece cu harul lui Dumnezeu și al împăratului
Constantin aducându-ne pe noi”341
Scopul convocării Sinodului I Ecumenic de la Niceea a fost asigurarea unității
Bisericii. Unitatea ei era primejduită de erezia arianismului 342și era pusă la
capitala statului bizantin și sediul Patriarhiei Ecumenice(1204-1261). În anul 1330 a intrat sub stăpânire
turcească. La Niceea se păstrează ruinele bisericii Sfânta Sofia, în care s-a ținut Sinodul al-VII-lea Ecumenic.
Bibliografie: R. Janin, Nicee, etude historique et topographique, în Echos d,Orient 24 (1925) 482-490.
338
Se păstrează(în traducere siriacă) scrisoarea de convocare a Sfântului Constantin cel Mare către episcopi:
„deoarece sinodul episcopilor a hotărât să se țină mai înainte în Ancyra Galatiei, acum mulți au socotit ca să se
adune în cetatea Niceeii Bitiniei, pentru că episcopii din Italia și din celelalte părți ale Europei să vină, și pentru
că văzduhul este prielnic, și pentru ca și eu să fiu aproape văzător și părtaș celor întâmplate.” Textul siriac al
epistolei se păstrează în trei codici siriaci,( codicii: Add. 14526 și Add. 14528 ai Muzeului britanic și Parisinus syr.
62 ai Bibliotecii Naționale din Paris). Important de consemnat este că autenticitatea acestei epistole a Marelui
Constantin este pusă la îndoială de unii cercetători. Vezi: F.L.Cross, The council of Antioch in 325, în Church
Quqterly Review 128(1939) 70-71. I. Ortiz de Urbina, Nicee et Constantinople, Paris, 1963, pag. 28-29. Textul
din limba greacă a fost restaurat de către Eduard Scwartz(Die Dokumente des arianischen Streits bis 325,
Gottingen, 1905, pag. 298=Gesammelte Schriften 3, Berlin, 1959, pag. 156). O altă traducere grecească este
publicată de Kallinikos Delikani(Sinodul I de la Niceea, Constantinopol, 1930, pag. 54-55). Din această epistolă a
lui Constantin cel Mare(ca și din epistola sinodului din Antiohia, din anul 324 sau 325), se trage concluzia că
locul convocării Sinodului I Ecumenic a fost la început Ancyra. Textul grecesc al epistolei(ca retranslare în limba
greacă de E. Scwartz) este publicat și în BEP 37, 125-126(prin retipărirea lui H.G.Opitz, Athanasius Werke 3:1,
Berlin-Leipzig, 1934-1935, pag. 41-42).
339
Eusebiu, Viața lui Constantin, 3,6(PG 20, 1060. BEP 24, 148). Socrate, Istoria bisericească 1, 17(PG 67,61).
Sozomen, Istoria ecleziastică, 1, 17(PG 67, 912), Ghelasie, Sintagma 2,5(PG 85, 1229).
340
Eusebiu, Viața lui Constantin, 3,6(PG 67, 61). Sozomen, Istoria bisericească 1,8(PG 67,912). Ghelasie,
Sintagma 2,5(PG 85, 1229).
341
Socrate, Istoria bisericească 1, 9(PG 67,77). Teodoret, Istoria bisericească 1,8(PG 82, 928). Hotărârea în fapt,
adică hotărârea despre convocarea Sinodului Ecumenic pentru combaterea stării create de erezia lui Arie(și
reglementarea chestiunii legată de prăznuirea în comun a Paștelui) a fost luată de Constantin cel Mare, însă
hotărârea a constituit consecința sfătuirii ulterioare cu anumite cercuri ecleziastice sau cel puțin în colaborare
cu episcopul Osie al Cordobei. Este probabil că Osie al Cordobei cunoștea înaintea deplasării în Alexandria(s-a
mutat în anul 324, aducând epistola lui Constantin cel Mare lui Alexandru al Alexandriei și lui Arie: PG 20, 1037-
1048. BEP 24, 138-141) intenția împăratului de a convoca(în cazul eșuării misiunii lui Osie în Alexandria) Sinodul
Ecumenic(în Ancyra), și că intenția aceasta a făcut-o cunoscută episcopilor adunați la sinodul din Antiohia(din
anul 324 sau 325), sinod care a întrerupt comuniunea cu cei trei episcopi arieni, până la convocarea „marelui și
sfântului sinod de la Ancyra”, care în final s-a adunat la Niceea. Cât privește știrea care s-a consemnat în
practicile celui de-a- lVI-lea Sinod Ecumenic, că Sinodul I Ecumenic a fost constituit de către Constantin cel
Mare și de către Silvestru al Romei(341-335), („și degrabă Constantin prea evlaviosul, și Silvestru prea cuviosul,
au rânduit sinod mare și vestit”; Mansi 11, 661), este în tot cazul ulterioară, fiind ignorată total de surse și de
primii istorici bisericești.
342
Erezia arianismului și-a făcut apariția în mod oficial în anul 318 în Alexandria. În decursul acestui an, preotul
Arie al bisericii din Alexandria, tăgăduind dumnezeirea Celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi(a Logosului și
Fiului lui Dumnezeu) a început să învețe și să dogmatizeze că Fiul n-a fost Dumnezeu înainte de veci și de o
ființă cu Tatăl, ci „zidire” și „creație”, făcută „din ceea ce nu exista” și în timp de către Tatăl. Trăsăturile
fundamentale ale învățăturii și ereziei lui Arie sunt consemnate pe scurt în anatematismele pe care Sinodul I
Ecumenic le-a formulat împotriva lui Arie și a adepților săi: „acestora zicându-le: a fost odată când nu era și
înainte să se nască nu era, și că din cele care nu erau s-a făcut, sau zidit, sau schimbător, sau diferit pe Fiul lui
îndoială din cauza neconcordanței observate în legătură cu timpul prăznuieii
Paștelui creștin. Aceste două motive au constituit nevoia urgentă și pricina
binecuvântată343pentru care s-a convocat Sinodul I Ecumenic. „Așadar, pentru
ambele pricini, împăratul văzând Biserica tulburată, a convocat Sinodul I
Ecumenic, pe episcopii de pretutindeni prin scrisori, rugându-i să se întâlnească
la Niceea Bitiniei.”344 Totuși, Sinodul nu s-a limitat doar la aceste două
probleme, ci s-a ocupat de asemenea cu schisma lui Meletieși cu alte chestiuni
legate de buna administrare și rânduială bisericească, care în cursul acelor ani
preocupau Biserica.
Sinodul s-a adunat la Niceea(în palatele „împăraților”)345în anul 325 și au fost
prezenți 318 episcopi(cu aproximație) și reprezentanți ai episcopilor. Anul 325,
ca dată a convocării Sinodului, nu este contestat în niciun fel din punct de
vedere istoric. 346 Lucrările Sinodului au început la 20 mai 325. 347 În data de 19
iunie a fost alcătuit Simbolul de credință 348și a fost aprobat textul celor 20 de
Dumnezeu, îl anatematizează Biserica Universală.” Sinodul convocat în jurul anului 320 l-a anatematizat pe Arie
și pe cei care primeau învățăturile lui eretice despre cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi. Relatările legate
despre acest sinod din Alexandria sunt consemnate pe scurt în cele două epistole enciclice ale lui Alexandru al
Alexandriei către episcopii Bisericii Creștine(Socrate, Istoria bisericească, 1, 6; PG 67, 44-52. Teodoret, Istoria
bisericească 1,3; PG 82, 888-909). Vezi și: Vlasios Fida, Alexandru al Alexandriei și cele două epistole enciclice
ale lui, în Antidoron Pneumatikon, Atena, 1981, pag. 518-542. În general despre erezia arianismului: J.H.
Newman, The arians of the fourth century, London, 18713,(traducere în limba greacă: Ioakim Foropoulos,
Arienii celui de-al IV-lea secol, Constantinopol, 1890). DTC 1, 1779-1863 (X. Le Bachelet). Ioannis Karmiris,
Monumentele dogmatice și simbolice ale Bisericii Universale Creștine, vol. 1, Atena, 19602, pag. 53-58. Vlasiou
Fida, Schisma Kolutiană și începuturile arianismului, Atena, 1973. Susținătorii lui Arie la Sinodul I Ecumenic au
fost: Eusebiu al Nicomidiei, Eusebiu al Cezareeii Palestinei, Teognis al Niceeii, Maris al Calcedonului, Teodor al
Iracliei, Minofantos al Efesului, Secundus al Ptolemaidei, Theonas al Marmaricii, și alții, în total 17 episcopi.
Numărul de 17 îl amintește și Sozomen, , (în timp ce Filostorghios numărul de 22, iar Teodoret 12: „doar primii
17 au spus că se laudă cu credința lui Arie” și adaugă: „în mod abuziv și dintre aceștia cei mai mulți la credința
comună s-au schimbat”(Istoria bisericească 1, 20; PG 67, 920).
343
Vezi Atanasie cel Mare, Despre sinoadele de la Arimini și Seleucia, 5(PG 26, 688. BEP 31, 292).
344
Socrate, Istoria bisericească 1,8(PG 67, 61).
345
Eusebiu, Viața lui Constantin, 3,7: „în casa primitoare, ca prin harul lui Dumnezeu lărgită, au intrat în
aceasta”toți episcopii(PG 20, 1061. BEP 24, 149) și 3,10: „ședința deschisă s-a făcut „în sălașul cel din mijloc al
împăraților, care părea a le depăși în mărime pe toate”(PG 20, 1064. BEP 24, 149). Sozomen, Istoria
bisericească, 1, 19: episcopii „au ajuns în palatele împărătești”(Pg 63, 917). Teodoret al Cyrului, Istoria
bisericească 1,6: „în casa cea mare în palatele împărătești a îngăduit împăratul”(PG 82, 917). Din mărturiile
acestora se dovedește clar că împăratul Constantin cel Mare a pus la dispoziția sinodului sala cea mare („casa
cea mai din mijloc”) și celelalte spații ale palatelor împărătești de la Niceea.
346
„Și vremea Sinodului, după consemnările pe care le găsim este în timpul conducerii lui Paulin și Iulian, în 20
ale lunii mai; acesta este anul 636 de la împărăția lui Alexandru Macedon(Socrate, Istoria bisericească, 1, 13; PG
67, 109). „Anul 636 al împărăției lui Alexandru cel Mare” corespunde exact anului 325(636-311=325). Vezi: V.
Grummel, La Chronologie, Paris, 1958, pag. 210 și 240).
347
Data este consemnată de către Socrate(Istoria bisericească 1,13; PG 67, 109): „în ziua de 20 a lunii Mai.”
Data aceasta este confirmată și de faptul că Marele Constantin în ziua de 23 mai se găsea în Niceea(Codex
Theodosianus 1,2,5). Vezi P. Batiffol, Les sources de l,histoire du concile de Nicee, în Echos, d,Orient 24(1925),
395, nota 2.
348
În actele conferinței din 14 octombrie ale celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic, de consemnează că Eunomiu al
Nicomidiei a citit Simbolul de credință de la Niceea, cu consemnarea cronologică: „în timpul consulatului prea
străluciților Paulin și Iulian, în anul 636 de la Alexandru(325), în luna lui Desiu 19(19 iunie), înainte de 13 ale
canoane, promulgate de Sinod.349În această zi (19 iunie) este probabil să se fi
încheiat și lucrările Sinodului. 350
La Sinod au luat parte episcopi din Răsărit și Apus și din Nordul Africii(grecizate
și latinizate).351„Slujitorii tuturor Bisericilor, cei din toată Europa și Libia și Asia
umplând corăbiile, pârga slujitorilor lui Dumnezeu s-au adunat la în loc.” 352 Papa
Sylvester row mayual row may

calandelor lui iulie(19 iunie), la Niceea, în Mitropolia Bitiniei”(Mansi 6, 956. ACO 2,1,2, pag. 79). Vezi Ghelasie,
Sintagma 2, 26(PG 85, 1308).
349
Această dată(19 iunie)este consemnată și în titlul canoanelor: „Cele 20 de canoane ale celor 318 Sfinți Părinți
purtători de Dumnezeu de la Niceea, în timpul lui Constantin cel Mare și a prea străluciților consuli Paulin și
Iulian, în anul 636 de la Alexandru(325), în luna lui Desio 19(19 iunie), înainte de 13 ale calandelor lui Iulie(19
iunie). Ioanis, Discipline generale antique, vol. 1, partea 1, Roma, 1962, pag. 23. Vezi BP 2, 113, nota 1.
350
Varonios consemnează că într-un manuscris vechi(Constantinopol, Atica, 406-425), apare data de 14 iunie ca
zi de deschidere a lucrărilor Sinodului, iar ziua de 25 august ca zi de închidere a lucrărilor acestuia(Caesar
Baronius, Annales Ecclesistici, ad nno 325, nr. 8), cu care sunt de acord și unii istorici.
351
Cei mai mulți dintre episcopii care au luat parte la Sinodul I Ecumenic erau greci de neam sau elinofoni, în
timp ce latinii erau mai puțini. DACL 12, 1217(H. Leclercq).
352
Eusebiu, Viața lui Constantin, 3,7(PG 20, 1060-1061. BEP 24, 149).

Carte Tati

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Tati

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pavel Menevisoglou

Mitropolitul Suediei şi a toată Scandinavia

Introducere istorică în canoanele Bisericii Ortodoxe

Sfânta Mitropolie a Suediei şi a toată Scandinavia

Afierosesc această carte Sfintei Mitropolii a Suediei şi a toată Scandinavia, cu

Autorul necunoscut al primului prolog al „Sintagmei în 14 titluri”(a doua

grecque, în Messager de ľ Exarchat 24(1976) 64.

Apostoli 1 – 2: titlu 7 Apostoli 42 – 43: titlu 30

Această primă parte constituie partea sistematică a „Sintagmei.” 177 Felul

6. Canon al 2-lea al Sinodului V-VI Ecumenic(691)

a) canoanele apostolice: „Primele”, „în prima soartă a binelui”(Matei

S-ar putea să vă placă și