Sinodul al VII – lea Ecumenic (de la Niceea, din anul 787)

După moartea împăratului Leon al IV – lea, în tronul Bizanțului intră fiul său, Constantin
al VI – lea Porfirogenetul (780 – 797), fiind încă minor, având vârsta doar de zece ani.
Bineînțeles, conducerea Imperiului a intrat sub jugul mamei sale, Irina, împărțind astfel
tronul cu fiul ei. Treptat și cu multă discreție, împărăteasa Irina a permis cultul icoanelor în
acea vreme, avându-i ca apărători pe doi monahi, unul dintre ei fiind chiar Sfântul Teodor
Studitul (c. 11 noiembrie 826) și celălalt monah fiind Platon, egumenul unei mănăstiri din
Bitinia. Amândoi sunt apărători al cultului sfintelor icoanelor, apărând cu tărie prin
cuvântările și scrierile lor. Inițial, cultul acestora fusese interzis în urma sinodului de la Hieria
din 754.
Astfel, împărăteasa Irinia, hotărăște să se convoace un nou sinod ecumenic, al VII – lea,
cu acordul patriarhului Tarasie al Constantinopolului (784 – 806) și al papei Adrian I (772 –
795), având ca scop anularea hotărârilor sinodului iconoclast de la Hieria din 754.
Sinodul al VII- lea ecumenic, urma să fie deschis la 31 iulie 786 la Constantinopol, în
biserica Sfinții Apostoli, dar, în urma unui așa-zis „protest” a unor episcopi iconoclaști și a
mulțimilor de soldați din garda imperială care erau adversari al acestui cult, au împiedicat
deschiderea sinodului, acesta fiind deschis, a doua zi, pe 1 august sub președinția patriarhului
Tarasie, fiind prezenți și împărăteasa Irina cu fiul ei, Constantin al VI – lea. Prin urmare,
părinții episcopi prezenți au intrat în miezul discuției, cercetând cu mare atenție toate locurile
din Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție cu referire la sfintele icoane, anulând astfel, hotărârile
pseudo-sinodului de la Hieria, din 754. Cu toate acestea, iconoclaștii și-au făcut iarăși simțită
prezența, spre a împrăștia pe manifestanți, împărăteasa Irina fiind nevoită să declare sinodul
închis, iar episcopii participanți și delegații papali au trebuit să părăsească Constantinopolul.
Nerenunțând la ținerea acestui sinod, împărăteasa profită de o campanie împotriva arabilor,
îndepărtând prin aceasta, trupele iconoclaste din capitală. După tulburările pe care le-au făcut
împotrivitorii cultului sfintelor icoane, în Constantinopol, lucrurile s-au așezat și s-au liniștit,
Irina trimițând în luna mai a anului 787 din nou, invitații pentru noul sinod, urmând ca acesta
să fie deschis la Niceea, în Bitinia, în amintirea faptului că tot aici s-a ținut și primul Sinod
ecumenic din 325 și pentru a evita tulburările aduse de iconoclaști.
Așadar, Sinodul al VII – lea ecumenic s-a ținut la Niceea între 24 septembrie și 13
octombrie 787, sub jurisdicția patriarhului Tarasie, având 7 ședințe. La acest Sinod, au
participat între 330 și 367 de episcopi. Pe lângă aceștia, au mai participat și peste 130 de
arhimandriți și monahi, bineînțeles, fără drept de vot.
În primele șase ședințe, sinodul a combătut detaliu cu detaliu hotărârile sinodului
iconoclast de la Hieria, respingând gradul de a fi o „adunare ecumenică”, întrucât hotărârile
lui dogmatice erau eretice, iar o mare parte din patriarhii Răsăritului n-au participat la acesta.
Părinții sinodali, în a șaptea ședință, au dat următoarea hotărâre dogmatică, fiind orientați
după precizările Sfântului Ioan Damaschin:
„Mergând ca pe o cale împărăteascā și urmând învăţătura inspirată a Părinţilor noștri și
Tradiţia Bisericii universale, (căci ştim că aceasta este a Duhului Sfânt care locuiește într-
însa), hotărâm cu toată precizia și grija ca, după cum se cinstește chipul cinstitei şi de viaţă
făcătoarei Cruci, tot așa să se zugrăvească sfintele icoane în culori, mozaic și pe altă
materie potrivită, în sfintele lui Dumnezeu biserici, pe vasele și veștmintele sfinte, pe ziduri și
scânduri, în case și pe drumuri, atât icoana Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, a Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, cât și icoanele
îngerilor și ale tuturor sfinţilor. Căci, cu cât ele sunt privite continuu prin înfăţişarea
icoanei, cu atât şi cei ce le privesc se ridică cu mintea la amintirea și dorirea prototipurilor.
lar acestora le oferim sărutare și cinstire şi nu, după credinţa noastră, adevărată adorare,
care se cuvine numai Dumnezeieştii Firi. Ci, în felul în care ne închinăm cinstitei și de viaţă
făcătoarei Cruci, Sfintelor Evanghelii și celorlalte obiecte sfinte, pentru cinstirea lor se vor
aduce tămâieri și lumini, precum se obişnuia după cuviinţă și în vechime. Căci cinstirea
icoanei trece la prototipul ei (Sfäntul Vasile, Despre Sfåntul Duh, 18, 45, P.G., XXXII, 149)
și cel ce se închină icoanei se închinā, prin ea, Sfåntului al cărui chip este zugrăvit pe ea.
Astfel, deci, se întărește învăţătura Sfinţilor Părinţilor noștri, adică Tradiţia Bisericii
universale, care, de la o margine la alta a pământului a primit Evanghelia.”
Venerarea sfinților este total diferită de adorare, adorare ce se cuvine numai lui
Dumnezeu. Pentru Sfânta Fecioară Maria, Sinodul al VII – lea ecumenic a dat o cinstire mai
mare ei, față de cea a sfinților, numind această cinstire „supravenerare” (Mansi XII, 1031).
Desigur, pe lângă cinstirea pe care o datorăm sfinților, ea se întinde și la moaștele lor, dar și
la icoanele care-i reprezintă.
Pe lângă toate acestea, în Sinod a fost aprobată și scrierea Sfântului Ioan Damaschin,
„Expunere precisă a credinței ortodoxe”. Sinodul a dat și 22 de canoane, pentru a întări
disciplina, care a fost slăbită în timpul iconoclastului. Ultima ședință (a opta) s-a ținut în ziua
de 23 septembrie 787, la Constantinopol, fiind prezidată de însăși împărăteasa Irina,
împreună cu fiul ei, Constantin al VI – lea. Aici, s-a citit iarăși hotărârea dogmatică formulată
la penultima ședință, semnând astfel și suveranii, în aclamțiile sinodalilor, pentru „noul
Constantin și noua Elenă”.
Imperiul bizantin, nu a scăpat total de lupta împotriva icoanelor, izbucnindu-se din nou o
răscoală în anul 814, în timpul domniei împăratului Leon al V – lea Armeanul (813 – 820).
Principalii apărători ai sfintelor icoane au fost Teodor Studitul (c. 11 noiembrie 826) și
Nichifor Mărturisitorul (806 – 815) împreună cu monahii, aceștia fiind crunt persecutați de
iconoclaști. Persecuția slăbește abia în timpul domniei lui Mihail al II – lea Rangabe (820 –
829) și a lui Teofil (829 – 842). În anul 842, împăratul Teofil moare, soția sa, Teodora (842 –
856) devenind regenta fiului său minor Mihail al III – lea (842 – 867).
Urmând exemplul împărătesei Irina, Teodora, se decide cu noul patriarh Metodie (843 –
847), să reintroducă cultul sfintelor icoanelor în Biserică. Convocându-se un sinod în anul
843, la Constantinopol, de însuși patriarhul Metodie, au luat parte toți episcopii participanți,
egumenii și monahii care au suferit în urma iconoclastului. Astfel, sinodalii au declarat
valabile toate hotărârile sinoadelor ecumenice, restabilind cultul icoanelor și rostind anatema
asupra tuturor împotrivitorilor sfintelor icoane. La sfârșitul sinodului, aceștia au compus ca o
completare la cele hotărâte în Sinodul al VII – lea Ecumenic și un text special de
anatematizare a tuturor ereticilor din istorie. Scopul textului, a fost special alcătuit pentru a fi
citit în întreaga Biserică împreună cu dogmele Bisericii, în prima Dumincă din postul
Sfintelor Paști, numită „Duminica Ortodoxiei”, amintire a biruinței Ortodoxiei asupra tuturor
ereziilor.
 În acea duminică, prima din postul Sfintelor Paști, pe atunci, la data de 11 martie 843, s-a
organizat și o procesiune, prezidată de patriarhul Metodie, la care a luat parte și împărăteasa
Teodora, fiind desfășurată spre catedrala Sfânta Sofia, icoanele fiind puse din nou la locurile
lor, spre a fi cinstite de credincioși. De atunci, Biserica Ortodoxă celebrează în prima
duminică din postul Paștilor, așa-numita duminică „a Ortodoxiei”.
Părinții Sinodului al VII – lea Ecumenic de la Niceea, din 787, au și o pomenire specială
care se face în fiecare an în duminica a 21-a după Rusalii.