UNIVERSITATEA “1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SECȚIA ARTĂ SACRĂ

Hristologia Sinodului IV Ecumenic şi consecinţele lui

istorico-dogmatice

STUDENT: OLARIU VLAD-GABRIEL

COORDONATOR: PR. CONF. UNIV. DR. OVIDIU PANAITE

Alba Iulia
2020
 Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon ,,deschide o eră nouă în istoria gândirii creştine
ortodoxe”1, fapt puternic susținut de hotărârile dogmatice şi canonice pe care le-a luat, din
cauza problemelor teologice şi bisericeşti deosebite pentru care a fost convocat, prin
numărul mare de episcopi prezenţi la sinod, prin interesul şi sprijinul arătat şi oferit de
împărat, graţie personalităţii şi activităţii unor figuri creştine contemporane secolului V şi
mai ales prin urmările lui. Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon reprezintă un moment de
mare însemnătate în viaţa Bisericii, de o valoare egală cu Sinodul I Ecumenic de la Niceea,
a cărui operă o completează şi împlineşte 2. Dacă Sinodul I Ecumenic, luptând împotriva
arianismului, stabilea că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, ,,născut din Tatăl mai înainte
de toţi vecii”(Simbolul de credinţă), Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon stabileşte,
împotriva diofizismului şi monofizismului, realitatea umanităţii lui Hristos. În consecinţă,
putem spune că ,,Sinodul IV continuă, completează şi întăreşte ceea ce s-a hotărât la
Niceea”3 şi ,,este cel mai măreţ şi mai impunător sinod din antichitatea creştină”4.
Referitor la situaţia politică şi religioasă în Imperiul Bizantin în secolul V, putem
spune că imperiul roman, în timpul lui Constantin cel Mare, după înfrângerea lui Liciniu în
323, era unitar având un singur conducător. După Teodosie cel Mare, în anul 395, imperiul
se împărţea între cei doi fii ai împăratului, Arcadie în Răsărit şi Honoriu în Apus. Înainte de
Sinodul IV Ecumenic, cele două curţi imperiale erau înrudite. În Răsărit Pulheria era fiica
lui Arcadie, iar în Apus, Valentinian al II-lea era fiul Gallei Placidia, sora împăraţilor
Honoriu şi Arcadie5.
La Sinodul I Ecumenic, din punct de vedere religios, Sfinţii Părinţi aveau moralul
ridicat şi se întruneau cu mare bucurie pentru prima oară după încetarea persecuţiilor, într-
un sinod ecumenic. Cei 318 Părinţi adunaţi pentru Sinodul I de la Niceea, erau formaţi, căliţi
şi uniţi în focul persecuţiilor, mulţi dintre ei încă purtând urme ale torturilor suferite pentru
credinţa lor în Hristos. Alta era situaţia după 200 de ani, în pragul Sinodului IV Ecumenic.

1
John Meyendorf, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, traducere din engleză de Pr. Prof. Nicolae Buga,
EIBMBOR , Bucureşti, 1997, p. 9.
2
Pr. Prof. Teodor M. Popescu, Importanţa istorică a Sinodului al IV-lea Ecumenic, în ,,Ortodoxia”, III, nr. 2-
3, 1951, p. 188.
3
Ibidem, p. 189.
4
Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, vol. I, ediţia a II a, revăzută şi completată,
EIBMBOR, Bucureşti, 1975, p. 259.
5
Pr. Prof. Teodor M. Popescu, op. cit., p. 193.

2
Episcopii sunt adunaţi acum în două tabere opuse, înveninaţi de interese şi concepţii diferite,
unii autoritari şi despotici, iar alţii slabi şi timoraţi6.
În ceea ce privește situaţia religioasă şi politică care a condus la convocarea
Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon, este de precizat că împăratul Teodosie al II-lea
moare în anul 450, în urma unui accident de călărie iar tronul Bizanţului revine surorii sale,
Pulheria7, care se va căsatori formal cu viteazul general Marcian. Pulheria avea 52 de ani, cu
vot de feciorie pe care l-a respectat toată viaţa, iar Marcian era văduv, în vârsta de 58 de
ani, fără origine, educaţie sau cultura imperială, dar inteligent, energic, viteaz şi merita pe
deplin cinstea şi încrederea de a fi ales să conducă treburile imperiului alături de Pulheria8.
Noua pereche imperială, a hotărât să convoace un nou Sinod Ecumenic, care să spele
ruşinea ,,sinodului, aşa zis, tâlhăresc de la Efes”9 unde s-au întâmplat lucruri grave, ce nu fac
cinste unor oameni ai Bisericii. Problema cea mai gravă a Bisericii de Răsărit era că
,,sinodul tîlhăresc” de la Efes a provocat mare confuzie şi haos în rândul credincioşilor.
Eparhiile din Egipt, Tracia şi Palestina au trecut de partea lui Dioscor, iar în eparhiile din
Siria, Pont şi Asia Mică numai puţini episcopi au avut curajul să se opună pe faţă
monofizismului promovat de Eutihie. Nemulţumirea în rândurile clericilor şi credincioşilor
ortodocşi era foarte mare, mai ales din cauza abuzului de putere al patriarhului Dioscor al
Alexandriei, care a prezidat ,,sinodul tîlhăresc”, căutând să legitimeze şi să impună monofi-
zismul în Biserica Răsăritului. Din toate părţile, apărătorii zeloşi ai Ortodoxiei cereau
convocarea unui nou sinod ecumenic, care să spele ruşinea făcută Bisericii de «sinodul
tîlhăresc» de la Efes, din 449. Când, în februarie 450, a venit la Roma împăratul Valentinian
III, însoţit de mama sa Galla Placidia şi soţia sa Eudoxia, fiica împăratului din Bizanţ, papa
Leon I s-a înfăţişat înalţilor oaspeţi, rugându-i să intervină la basileul din Bizanţ în favoarea
Ortodoxiei10.
Astfel, imediat după moartea lui Teodosie al II-lea, care a favorizat monofizismul lui
Eutihie, după urcarea pe tronul Bizanţului, Marcian şi Pulheria, să convoace un nou Sinod

76
Ibidem.
7
Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, op. cit., p. 258.
8
Pr. Prof. Teodor M. Popescu, op.cit., p. 250.
9
Paul Evdochimov, Ortodoxia, trad. de Dr. Irineu Ioan Popa, arhiereu vicar, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p.
173.

10
Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, op. cit., p. 258.

3
ecumenic, care să spele ruşinea ,,sinodului tîlhăresc” din 449. Înainte de convocarea
sinodului, toţi episcopii ortodocşi condamnaţi şi exilaţi au fost rechemaţi şi reaşezaţi în
scaunele lor. Împăratul Marcian, înştiinţând pe papa Leon I de actul urcării sale pe tronul
imperial de la Constantinopol, i-a adus la cunoştinţă şi intenţia convocării unui nou Sinod
ecumenic.
Sinodul convocat încă de la 17 mai pentru 1 septembrie 451, la Niceea, a fost mutat
la Calcedon (azi Kadi-Koy), în faţa Constantinopolului, pentru că împăratul dorea să fie mai
în apropiere, spre a asista la discuţii . S-a desfăşurat între 8 şi 25 octombrie 451, în biserica
Sfânta Eufimia din Calcedon. Numărul episcopilor participanţi a variat între 520 şi 630,
cifră neajunsă de nici un Sinod ecumenic11. Majoritatea episcopilor participanţi erau din
Răsărit.
Împăratul Marcian, alături de împărăteasa Pulheria, a prezidat şedinţa din 25
octombrie 451, ,,cea mai fastuoasă”12, cînd s-a făcut proclamarea solemnă a hotărârii de
credinţă, iar împăratul a ţinut cuvântarea de închidere a sinodului. În
Acuzaţiile contra patriarhului Dioscor al Alexandriei, vinovat de brutalităţile comise
de unii călugări şi parabolani în ,,sinodul tîlhăresc” de la Efes, din 449, erau numeroase.
Clericii şi monahii egipteni apărători ai doctrinei ortodoxe, asupriţi şi nedreptăţiţi de ei, au
prezentat sinodului plângeri şi mărturii contra lui. Încă înainte de începerea lucrărilor,
Dioscor a trebuit să-şi schimbe locul de frunte unde se aşezase cu scaunul, mai în spate. Cu
toată abilitatea şi îndărătnicia lui, Dioscor a fost demascat complet, dovedit vinovat şi depus
din scaun. Interesant este că el n-a fost judecat şi condamnat şi ca eretic monofizit, cum îl
demascau opiniile sale. Pentru sinod, depunerea lui era suficient motivată cu răul imens pe
care 1-a făcut Bisericii în 449, în ,,sinodul tîlhăresc” de la Efes. Această greşeală şi scăpare
din vedere a sinodului s-a resimţit mai tîrziu. Monofiziţii se puteau mîndri că episcopul lor
n-a fost condamnat pentru erezie şi deci era ortodox. Cu complicii lui Dioscor de la ,,sinodul
tîlhăresc” din Efes, între care se găsea şi Juvenal al Ierusalimului, care acum se scuzau şi ei
cum puteau, aruncând toată răspunderea celor întâmplate asupra lui Dioscor, sinodul s-a
arătat înţelegător şi indulgent. Anatematizarea lui Eutihie şi semnarea Epistolei dogmatice a
papei Leon I, recunoscută drept ortodoxă, au fost socotite suficiente pentru primirea lor în
Biserică.

11
Ibidem.
12
Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. II, Editura Trinitas, Iaşi, 2000, p. 148.

4
 Împotriva afirmaţiilor lui Eutihie, care susţinea că Iisus Hristos a avut numai firea
dumnezeiască şi nega consubstanţialitatea firii umane a lui Hristos cu umanitatea noastră,
punând în primejdie întreaga dogmă a răscumpărării omului, Părinţii Sinodului IV au rămas
la învăţătura Sfintei Scripturi, care afirmă că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost
Dumnezeu adevărat şi om adevărat13. ,,Şi Cuvîntul trup s-a făcut”, spune Sfîntul Evanghelist
Ioan (I, 14), iar Sfântul Apostol Pavel zice: ,,Căci (Hristos) trebuia să fie întru toate
asemenea fraţilor săi” (Evr. II, 17).

3. Formularea dogmatică a Sinodului IV de la Calcedon14.

În şedinţa a V-a, din 22 octombrie 451, sinodalii au definit doctrina

bisericească a celor două firi din persoana lui Iisus Hristos, prin urmă
toarea mărturisire de credinţă: „Sinodul se opune acelora care încearcă să împartă taina
întrupării într-o dualitate de Fii, îndepărtează de la comuniunea Bisericii pe cei care
îndrăznesc să afirme că dumnezeirea Unuia-Născut este pătimitoare si stă împotriva celor
care născocesc amestecul sau contopirea celor două firi ale lui Hristos. Sinodul respinge
pe cei care, în nebunia lor, susţin că chipul de rob luat de Hristos din noi este de esenţă
cerească sau de altă esenţă decât a noastră. El anatematizează pe cei care fabulează,
spunând că au fost două firi ale Domnului înainte de unire (întrupare), dar imaginează
că după unire a fost o singură fire. Urmând Sfinţilor Părinţi, noi toţi unanim învăţăm să
mărturisim unul şi acelaşi Fiu: Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârşit în dumnezeire şi
desăvârşit în umanitate, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, pe Acelaşi din suflet raţional
şi trup, deofiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi deofiinţă cu noi după umanitate, asemenea
nouă în toate afară de păcat, născut înaintea veacurilor din Tatăl după dumnezeire, iar în
zilele de pe urmă născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire, după umanitate, din
Fecioara Măria, Născătoare de Dumnezeu, unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-
Născut, cunoscut în două firi, în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi
nedespărţit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusă prin unire, păstrându-se mai
ales însuşirea fiecăreia şi întâlnindu-se împreună într-o singură persoană şi un singur

13
Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, op. cit., p. 260.
14
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos – Pantocrator, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 204.

5
ipostas, nu în două persoane, împărţit sau despărţit, ci Unul şi acelaşi Fiu, Unul-Născut,
Dumnezeu-Cuvântul, Domnul Iisus Hristos. Aşa ne-au învăţat mai înainte despre El
proorocii şi însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi aşa ne-a transmis Simbolul Părinţilor
noştri”15.
În esenţă, în hotărârea Părinţilor de la Calcedon, se mărturiseşte că Fiul lui
Dumnezeu, Cel dinainte de veci, S-a întrupat şi S-a făcut om din Fecioara Maria,
Născătoarea de Dumnezeu, şi prin întrupare s-a realizat unirea ipostatică sau unirea într-un
ipostas a firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti, adică o persoană în două firi, Persooana lui
Iisus Hristos16.
Doctrina despre unirea personală sau ipostatică a celor două firi, dumnezeiască şi
omenească, în persoana Dumnezeu-Omului Hristos are o mare însemnătate pentru întreaga
operă mântuitoare a lui Dumnezeu. Numai fiind Dumnezeu adevărat, Iisus Hristos putea să
realizeze mîntuirea oamenilor şi numai fiind om adevărat, reprezentând întreaga omenire,
putea să se aducă jertfă pe cruce de bunăvoie, în vederea mîntuirii tuturor oamenilor17.
Opera sinodului din Calcedon a fost mare şi binefăcătoare pentru toate Bisericile. Ea
constituie pentru Biserica Ortodoxă şi pentru Imperiul Bizantin, un titlu de glorie.
Importanţa lui este excepţională şi este recunoscută în general de istoricii bisericeşti şi
profani.
Despre consecinţele istorico-dogmatice ale Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon
se poate spune că, în primul rând, la acest sinod, se rezolvă prima problemă gravă a
Bisericii, făcută de Sinodul de la Efes din 449, înlăturând scandalul produs în Biserică de
către triada Hrisavie-Eutihie-Dioscor sub oblăduirea imperială a lui Teodosie II. Dacă
Sinodul IV nu înlătura opera lui Dioscor, organizarea şi viaţa Bisericii putea avea un curs cu
totul deosebit şi dăunător intereselor ei. Opinia Pr. Prof. Teodor M. Popescu este
concludentă în ceea ce priveşte importanţa Sinodului IV: ,,Erezia şi despotismul egiptean s-
ar fi întronat în tot Orientul şi monofizismul ar fi devenit probabil confesiunea majorităţii.
Sinodul IV a salvat ortodoxia dintr-un pericol tot la fel de mare ca cel reprezentat de arieni
în 325”18.

15
Pr. Nicolae Chifăr, op.cit, p. 149.
16
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 36.
17
Prof. Nicolae Chiţescu; Pr. Prof. Ioan Todoran; Pr. Prof. Ioan Petreuţă, Teologia Dogmatică şi Simbolică,
manual pentru Facultăţile de Teologie, vol. II, Editura Renaşterea, Cluj Napoca, 2005, p. 40.
18
Pr. Prof. Teodor M. Popescu, op.cit., p. 255.

6
 După hotărârea dogmatică a sinodului şi aprobarea ei de către sinodali, a fost nevoie
ca împăratul Marcian să dea edicte imperiale pentru a impune aceste hotărâri, adeseori
folosind forţa armată pentru a fi respectate, ceea ce nu a dus întotdeauna la potolitrea
ereticilor agitaţi. Pentru fanatici şi oameni limitaţi, care credeau că opoziţia lor e o cauză
sfântă, nu exista alt adevăr şi dreptate decât cel aflat în mintea lor. ,,Şase sute de Sfinţi
Părinţi, în ochii lor, nu făceau cât glasul unui călugăr perfid, amator de episcopat, care
umbla noaptea pe la uşile chiliilor monahale, chema pe călugări pe nume, vorbind într-o
ţeavă, spunând că e un înger al lui Dumnezeu, cerându-le să susţină pe Timotei Eluras,
care era chiar el”19. Din cauza unora ca el, din crime şi incendii, s-a botezat cu foc şi sânge
Biserica monofizită din Egipt, Siria, Palestina, Armenia şi Abisinia. Din nefericire, printre
consecinţele Sinodului IV Calcedon, putem include şi acest fapt negativ pentru Biserica
creştină, şi anume îndepărtarea unor popoare de Ortodoxie, pe care perşii, arabii şi turcii le-
au putut cuceri pe rând mai uşor20.
Politica religioasă ce a urmat după Calcedon, abaterile de la hotărârile acestuia,
opoziţia care i s-a făcut adeseori chiar de către împăraţi, disidenţa monofiziţilor, nu se pot
imputa nici sinodului, nici împăratului Marcian. Sinodul şi împăratul au luat hotărâri care se
impuneau într-o situaţie încordată care putea degenera uşor. Marea majoritate a episcopilor
şi a credincioşilor au găsit în hotărârile Sinodului IV de la Calcedon, terenul solid al
credinţei lor în Hristos şi în Biserică. Între oamenii de bună credinţă nu au avut loc discuţii
sau dezbinare. Sinodul a reţinut ce era drept şi a eliminat ceea ce trebuia eliminat din
doctrina celor două şcoli teologice, din Antiohia şi din Alexandria, pe ale căror poziţii
greşite stau, pe de o parte nestorianismul şi pe de altă parte monofizismul. Fără hotărârile de
la Calcedon după sinodul de la Efes, 449, situaţia Bisericii s-ar fi agravat, ar fi crescut
dezordinea, iar dezbinarea ar fi fost mult mai mare.

Concluzii
Unii istorici văd în Sinodul IV Ecumenic o adevărată nenorocire a Imperiului de
răsărit. G. Ostrogorsky21 afirmă că Sinodul IV a adâncit prăpastia dintre centrul bizantin şi
provinciile orientale ale imperiului, iar alţii spun că acest sinod a jignit conştiinţa
orientalilor. Protestanţii spun că sinodul a fost impus cu forţa un decret de credinţă echivoc
19
Ibidem, p. 282.
20
Ibidem, p. 283.
21
G. Ostrogorsky apud Pr. Prof. Teodor M. Popescu, op.cit, p. 288.

7
care putea să fie interpretat în mai multe feluri. Adolf Harnack 22 impută formulei de credinţă
de la Calcedon caracterul ei dialectic, care făcea ca ea să nu mai poată fi transformată într-
una filosofică teologică, decât doar de un scolastic. Theodor Brandt23 vede în formula ,,două
firi unite într-o persoană” în mod neamestecat şi nedespărţit, noţiuni care nu puteau fi
considerate nici mărturisiri de credinţă, nici în măsură să însufleţească sau să dea putere
credinţei. Romano catolicii consideră acordul dogmatic de la Calcedon ca fiind unul
efemer24.
O altă opinie, de data aceasta favorabilă Sinodului IV, este a bizantinistului rus A. A.
Vasiliev25, care recunoaşte importanţa capitală a hotărârilor de la Calcedon, afirmând ca prin
acest sinod s-a confirmat credinţa ortodoxă aducând mari lovituri ereziilor, s-a reparat
nedreptăţile şi s-au înlăturat abuzurile şi neregulile care se făcuseră în legătură cu disciplina
bisericească26. Sinodul de la Calcedon este ultimul în care cele două imperii şi Biserici
creştine, de Răsărit şi de Apus, s-au întâlnit şi au colaborat normal. Sinodul IV de la
Calcedon a însemnat despărţirea lor confesională, despărţire ce durează până în zilele
noastre. Prin hotărârile lui constituie o piatră de hotar greu de clintit în istoria bisericească.
Între Bisericile eretice, nestoriană şi monofizită, şi între Biserica papală politică,
Biserica Ortodoxă stă solitară, pe temeiul Sfântului Sinod de la Calcedon, în care, împotriva
duhului rătăcirii şi al despotismului bisericesc, a bătut adevărata inimă creştină şi a răsunat
glasul evlavioşilor împăraţi, Pulheria şi Marcian, şi al sfinţilor Părinţi, participanţi la Sinodul
IV de la Calcedon27.

BIBLIOGRAFIE

1. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a
Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea
Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1990.

22
Adolf Harnack apud Ibidem.
23
Theodor Brandt apud Ibidem.
24
Pr. Prof. Teodor M. Popescu ,op.cit., p. 288.
25
A.A. Vasiliev apud Ibidem, p. 289.
26
Pr. Prof. Teodor M. Popescu, op.cit, p. 289.
27
Ibidem, p. 294.

8
2. Chifăr, Pr. Nicolae, Istoria creştinismului, vol. II, Editura Trinitas, Iaşi, 2000.
3. Chiţescu, Prof. Nicolae; Todoran, Pr. Prof. Ioan; Petreuţă, Pr. Prof. Ioan, Teologia
Dogmatică şi Simbolică, manual pentru Facultăţile de Teologie, vol. II, Editura
Renaşterea, Cluj Napoca, 2005.
4. Coman, Pr. Prof. G. Ioan, Definiţia doctrinară a Sinodului de la Calcedon şi acceptarea
ei în Biserica Ortodoxă, în ,,Ortodoxia”, anul XXI, nr. 4, 1969.
5. Idem, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, traducere, studiu şi introducere de Pr.
Vasile Răducă, Editura Anastasia, Bucureşti.
6. Meyendorf, John, Teologia Bizantină, traducere din limba engleză de Pr. Conf. Dr.
Alexandru Stan, EIBMBOR , Bucureşti, 1996.
7. Mihăiţă, Conf. Dr. NIFON, Arhiepiscopul Târgoviştei, Misiologie Creştină, Editura
ASA, 2002.
8. Muntean, V. Vasile, Bizantinologie, vol. I, Editura Învierea, Arhiepiscopia
Timişoarei, 1999.
9. Popescu, Pr. Prof. M. Teodor, Importanţa istorică a Sinodului al IV-lea Ecumenic,
în ,,Ortodoxia”, III, nr. 2-3, 1951.
10. Rămureanu, Pr. Prof. I. Ioan, Istoria Bisericească Universală, vol. I, ediţia a II a,
revăzută şi completată, EIBMBOR, Bucureşti, 1975.
11. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, EIBMBOR,
Bucureşti, 2003.