160 Pr. Prof. Dr.
IOAN RĂMUREANU ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
S-au ţinut 15 şedinţe. Şedinţele au fost agitate, uneori dramatice.
Şedinţa a doua din 13 octombrie a fost prezidată de episcopul Pas-
chasinus de Lilybaeum.
Împăratul Marcian a prezidat şedinţa din 25 octombrie 451 , când
s-a făcut proclamarea solemnă a mărturisirii de credinţă - opoc;, iar el
a tinut cuvântul de închidere a Sinodului.
Patriarhul Dioscor al Alexandriei, vinovat de brutalităţile comise
de călugării şi parabolanii aduşi cu sine în sinodul tâlhăresc de la Efes
din 449, a fost depus din scaun.
Împotriva afirmaţiilor lui Eutihie, care susţinea că Iisus Hristos a
avut numai firea dumnezeiască şi nega consubstanţialitatea firii
umane a lui Hristos cu omenitatea noastră, punând în primejdie
întreaga operă de răscumpărare a omului, Părinţii Sinodului au rămas
la învăţătura Sfintei Scripturi, potrivit căreia Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, a fost Dumnezeu adevărat şi om adevărat.
În şedinţa a V-a din 22 octombrie 451 , cea mai importantă, sino-
dalii au definit doctrina ortodoxă a celor două firi din persoana lui
Iisus Hristos prin următoarea mărturisire de credinţă, de o mare va-
loare pentru dogma creştină:
«Urmând Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm şi mărturisim cu toţii pe
Unul şi acelaşi Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârşit în
dumnezeire şi desăvârşit în omenitate, Dumnezeu adevărat şi om ade-
vărat, având suflet raţional şi trup, deofiinţă cu Tatăl, după dum-
nezeire, şi deofiinţă cu noi, după omenitate,fiind întru toate asemenea
nouă, în afară de păcat.
Ca Dumnezeu, S-a născut mai înainte de toţi vecii din Tatăl, după
dumnezeire, iar ca om S-a născut în zilele cele de pe urmă pentru noi
şi pentru mântuirea noastră din Fecioara Maria, Născătoarea de
Dumnezeu - E>EO'tOJCoc;, Unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-
Născut, cunoscut în două firi (E:v ouo cpucrEtv), în chip neamestecat şi
neschimbat (acruyx.u'troc; JCa\. a'tpEtt'troc;) şi neîmpărţit şi nedespărţit
(aOtatpf.'troc; JCat ax.roptcr'troc;), deosebirea firi lor nefiind nicidecum
distrusă prin unire, păstrându-se mai ales însuşirea fiecăreia şi
întâlnindu-se împreună înţr-o singură persoană şi un singur ipostas,
nu în două persoane, împărţit sau despărţit, ci Unul şi acelaşi Fiu,
Unul Născut, Dumnezeu-Cuvântul, Domnul Iisus Hristos.
161
Aşa ne-au învăţat mai înainte despre El proorocii şi Însuşi Dom-
nul nostru Iisus Hristos şi aşa ne-a transmis Simbolul Părinţilor
noştri» (A. Denzinger, Enchiridion Symbolorum, ed. 26-27, Freiburg
im Breisgau, 1928, p. 65-67; Mansi, VII, 116).
Hotărârea de credinţă a fost proclamată în şedinţa solemnă din 25
octombrie, fiind de faţă perechea imperială Marcian şi Pulcheria, acla-
maţi «ca luminători ai credinţei ortodoxe» (Actio VI, 11 ; Denzinger,
op. cit., p. 351).
Sinodul a dat şi 30 de canaane. Prin canonul 28 s-a hotărât ca
Biserica Ierusalimului să fie ridicată la rangul de Patriarhie- în cin-
stea faptului că aci a trăit, a suferit şi a înviat Domnul Hristos-, având
jurisdicţie asupra Palestinei.
Reluând prevederile canonului 3 al Sinodului II ecumenic de la
Constantinopol, din 3 81, prin canonul 28 s-a stabilit ca scaunul de
Constantinopol să fie socotit al doilea în ordinea onorifică a vechilor
scaune patriarhale, bucurându-se de aceeaşi cinste şi de aceleaşi privi-
legii ca şi scaunul Romei, căci Constantinopolul, «Roma cea nouă»,
este şi ea capitala Imperiului, ca şi Roma cea veche.
Totodată, canonul 28 extinde jurisdicţia Patriarhiei de Constan-
tinopol asupra diocezei Tracia, în Europa, şi asupra diocezelor Pont şi
Asia Proconsulară, cu capitala Efes, având în vedere importanţa
politică şi bisericească a Constantinopolului.
Opera Sinodului al IV-lea ecumenic de la Calcedon din 451 con-
stituie un titlu de glorie pentru Biserica Ortodoxă şi Imperiul bizantin.
Importanţa lui este excepţională pentru întreaga creştinătate.
Sinodul al V-lea ecumenic de la Constantinopol din 553
În timpul disputelor trinitare şi hristologice lucrările lui Origen au fost
invocate deseori, provocând mari divergenţe referitoare la ortodoxia lor.
În lucrarea dogmatică llEpt apx.&v- De principiis, mai ales, s-au
strecurat unele erori dogmatice ca: preexistenţa sufletelor, subordi-
naţianismul, după care Fiul este subordonat Tatălui, iar Stăntul Duh
este inferior Fiului; apocatastaza = anoJCa'tacr'tacrtc; 1:&v nav'trov,
adică restabilirea generală, potrivit căreia, la sfărşitul veacurilor,
Il-Istoria Bisericească Universali!
162 Pr. Prof. Dr. IOAN RĂMUREANU
păcătoşii de toate categoriile, implicit diavolul, datorită marii bunătăţi
a lui Dumnezeu, după ce se vor curăţi printr-un foc purificator, vor
învia cu trupuri eterice şi vor fi restabiliţi în starea lor de la început,
stare de nevinovăţie şi fericire ş.a.
Pentru a curma continuele certuri dintre origenişti şi antiori-
genişti, împăratul Justinian (527-565) compuse în 543 un tratat teo-
logic, prin care condamna nouă propoziţii din scrierile lui Origen,
tratat adresat patriarhului Mina al Constantinopolului (536-552), pu-
blicat sub forma unui edict, pe care-I trimise tuturor scaunelor patri-
arhale. Origen era trecut printre marii eretici, socotit atunci părintele
monofizismului, iar episcopii şi egumenii urmau să-I anatematizeze
cu ocazia instalării lor.
Marele teolog alexandrin, cel dintâi sistematizator al doctrinei
creştine în primele trei veacuri, are într-adevăr unele erori doctrinare,
pe care, de ar fi fost în viaţă, el însuşi le-ar fi înlăturat cu smerenie, dar
înfierbântarea spiritelor era atunci atât de mare, încât el n-a putut
scăpa de condamnare. Ceva mai mult, condamnarea dată de împăratul
Justinian a fost confirmată la zece ani după aceea, în 553, de Sinodul
al V-lea ecumenic de la Constantinopol. Monofiziţii, care erau
numeroşi în Egipt şi în provinciile răsăritene ale Imperiului, au fost
foarte nemulţumiţi.
Suferind influenţa dominatoare a soţiei sale, renumita Teodora,
favorabilă monofiziţilor, în interesul păstrării păcii religioase în
Imperiu, împăratul a început să facă acestora concesii din ce în ce mai
mari. Teodor Askidas, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, susţinător
al monofiziţilor, profund indignat de condamnarea lui Origen din 543,
şi împărăteasa Teodora au convins pe Justinian că monofiziţii s-ar
reconcilia cu Biserica Ortodoxă dacă s-ar condamna ceea ce s-a numit
în istorie «Cele Trei Capitole», adică persoana şi opera lui Teodor, epi-
scop de Mopsuestia (t 428), profesorul ereticului Nestorie, scrierile
lui Teodoret de Cir (t 458) contra Sfântului Chiril al Alexandriei şi
contra Sinodului din Efes din 431, precum şi Scrisoarea lui !bas de
Edesa (t 457), adresată în 433 lui Maris, episcop de Ardaşir, în Persia.
În 544, Teodor Askidas reuşi să smulgă împăratului un edict de
condamnare a «Celor Trei Capitole». În general, semnăturile epi-
ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ 163
scopilor orientali fură obţinute, dar unii protestară. O opoziţie violentă
izbucni contra edictului în Iliria, Italia, Africa şi Galia.
Pentru aplanarea acestor certuri religioase, Justinian invită pe
papa Vigiliu (537-553) la Constantinopol, care sosi aci la 25 ianuarie
547. În anul următor, la insistenţele lui Justinian, papa Vigiliu publica,
la 11 aprilie 548, un act teologic numit Judicatum, trimis patriarhului
Mina, prin care condamnă «Cele Trei Capitole». Publicarea lui stârni
o furtună de proteste în Italia, Africa, Dalmaţia, Iliria, Scythia Minor
(Dobrogea) şi Galia.
Facundus, episcop de Hermiana, în Byzacena, care făcea parte
din suita papei, publică un tratat teologic pentru apărarea «Celor Trei
Capitole», cu titlul Pro defensione trium capitulorum et conci/ii Chal-
cedonensis (P. L. LXVII, 527-854). Chiar şi diaconii Rusticus şi
Sebastian, nepotul papii, veniţi cu el la Constantinopol, s-au ridicat
împotriva lui. Diaconul Fulgentius Ferrandus din Cartagina i-a criticat
actul, învinuindu-1 de trădare.
Episcopul Valentinian de Tomis, din Scythia Minor, a protestat de
asemenea, iar papa Vigiliu i-a răspuns din Constantinopol prin scri-
soarea din 11 martie 550, asigurându-1 că el n-a făcut nimic împotriva
hotărârilor celor patru Sinoade ecumenice, Niceea (325), Con-
stantinopol (381), Efes (431) şi Calcedon (451) (Mansi, IX, 359- 361;
P. L., I.XIX, 51 - 54).
Văzând tulburarea şi confuzia spiritelor, în vara anului 550,
Justinian şi papa Vigiliu au căzut de acord ca problema «Celor Trei
Capitole» să fie discutată de un nou Sinod ecumenic.
În vara anului 551, împăratul Justinian, fără să mai aştepte con-
vocarea Sinodului ecumenic, îndemnat de Teodor Askidas, a publicat
al doilea edict, cu titlul Mărturisirea de credinţă a împăratului Justi-
nian impotriva Celor Trei Capitole, prin care le-a condamnat din nou
(Migne, P. G., LXXXVI, I, 993-1053).
De data aceasta papa Vigiliu protestă. Pentru a se pune la adăpost
împotriva celor care-I ameninţau, el s-a refugiat cu cei din suita lui în
biserica Sfântul Petru din Constantinopol, făcând uz de dreptul de azil,
iar mai în urmă, în noaptea de 23 decembrie 551, a trecut Bosforul şi
s-a adăpostit în biserica Sfânta Eufemia, din Calcedon, unde se ţinuse
164 Pr. Prof. Dr. IOAN RĂMUREANU
Sinodul al IV-lea ecumenic, în 451. Împăratul l-a asigurat că nu i se va
întâmpla nimic, dar să se întoarcă în capitală.
După întoarcerea papii în capitală, Justinian a hotărât să convoace
Sinodul ecumenic promis.
În august 552, patriarhul Mina muri şi-i urmă Eutihie (552-556),
sub care s-a întrunit Sinodul al V-lea ecumenic.
După mai multe discuţii, Sinodul al V-lea ecumenic s-a deschis la
5 mai 553, în sala Sfintei Sofia, numită «Secretarium», fără prezenţa
papii Vigiliu, pentru discutarea «Celor Trei Capitole». Preşedinţia
Sinodului a avut-o patriarhul Eutihiu. Au participat la început 145 de
episcopi, dintre care numai 8 latini, ajungând până la sfărşit la 165 de
episcopi.
Papa Vigiliu, invitat special să se prezinte la Sinod, n-a voit să
participe, motivând că este bolnav şi că va răspunde în scris. La 15
mai 553, trimise Sinodului un Constitutum, un memoriu prin care,
exceptând un număr mai mare din scrierile lui Teodor din Mopsuestia,
declară «Cele Trei Capitole» ortodoxe, memoriu semnat de papă, de
16 episcopi latini şi trei clerici -, ameninţând cu anatema pe oricine le
va condamna.
Sinodalii n-au ţinut seama de protestul papii şi în şedinţa a 8-a din
2 iunie au fost condamnate «Cele Trei Capitole», adică: 1) Teodor,
episcop de Mopsuestia (392-428), persoana şi opera; 2) Scrierile lui
Teodoret de Cir (433-458) contra Sfântului Chiril al Alexandriei şi
contra Sinodului /Il ecumenic de La Efes, din 431; 3) Scrisoarea epi-
scopului !bas de Edesa (435-457), adresată episcopului Maris de
Ardaşir, Persia, contra Sfăntului Chiril.
Totodată au fost anatematizaţi din nou Arie, Macedonie,
Apolinarie, Nestorie, Eutihie şi Origen. Astfel, marele scriitor alexan-
drin Origen (t 254), la 300 de ani de la moartea lui, ca martir şi în pace
cu Biserica, a fost trecut în rândul ereticilor din cauza marilor tul-
burări provocate de eretici în Biserică.
Până la urmă, papa Vigiliu, văzând că menajamentele sale pentru
cei morţi cauzează tulburări mari celor vii, la 8 decembrie 553, a
recunoscut hotărâri le Sinodului al V-lea ecumenic, lăsând succesorilor
lui sarcina ca ele să fie aprobate şi în Occident. Apoi, la 23 februarie
554, a revocat primul memoriu şi a publicat un al doilea Constitutum,
ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ 165
prin care şi-a retras toate afirmaţiile anterioare şi a aprobat condam-
narea «Celor Trei Capitole». În vara anului 554 papa Vigiliu părăsi
Constantinopolul, dar, în drum spre Roma, căzu bolnav în Sicilia şi
muri la 7 iunie 555 la Siracuza.
Urmaşul său, Pelagiu I (556-561), fost apocrisiar la Constan-
tinopol, de acord cu împăratul Justinian, a acceptat hotărârile Sino-
dului V ecumenic.
Credincioşii din Milan, însă, ca şi episcopii şi clericii din nordul
Italiei, din Aquileea, Istria, Veneţia, Dalmaţia, Galia şi Africa au
refuzat să intre în legătură cu el. Opoziţia episcopilor din Veneţia şi
Istria contra Sinodului de la Constantinopol din 553 este cunoscută
sub numele de schisma istro-veneţiană, care a durat până la 607, când
episcopii veneţieni şi istrieni s-au împăcat cu Roma.
Bisericile vechi-orientale sau necalcedoniene
Din cauza împotrivirii monofiziţilor de a recunoaşte hotărârile
dogmatice ale Sinodului al IV-lea ecumenic din Calcedon, din 451, şi
din străduinţa lor pentru adoptarea formulei monofizite în ceea ce
priveşte raportul celor două firi, divină şi umană, din persoana lui
Hristos, monofizismul s-a perpetuat în secolele V şi VI şi a dus, în cele
din urmă, la crearea unor Biserici monojizite, numite şi necalce-
doniene, sau Biserici vechi-orientale, care se menţin până astăzi.
De la început, trebuie precizat că monofizismul riguros, eutihian,
a evoluat în decursul secolelor către un monofizisrn moderat, numit şi
monofizism verbal, deoarece astăzi neînţelegerea dintre necalce-
donieni şi ortodocşi e mai mult o neînţelegere de termeni. În hristolo-
gie, ei au rămas la formula dogmatică a Sfăntului Chiril al Alexandriei
(t 444): o singură fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul - Mi.a.
cpuotc; 'tOU 0EOU A6you OEOO.p1CWJ.l.EV11.
În secolele V şi VI, problema monofizismului, în sine o problemă
pur religioasă, s-a complicat din cauza unui nou factor. Certurile reli-
gioase din Imperiul bizantin au început să se împletească cu anumite
tendinţe centrifugale naţionale ale unora din provinciile Imperiului
faţă de Bizanţul centralizator.
166 Pr. Prof. Dr. IOAN RĂMUREANU
Monofiziţii erau mai numeroşi în provinciile orientale ale
Imperiului: în Palestina, Siria şi în Egipt. Cele două popoare orientale
principale ale Imperiului bizantin, sirienii şi egiptenii, căutau să se
despartă prin monofizism de greci, de «romei», cum se numeau aceş­
tia la Constantinopol, ca urmaşi ai Imperiului roman, începând să gra-
viteze spre sfera politică a Asiei.
Din marea erezie monofizită a veacului al V-lea s-au născut trei
mari Biserici, care s-au separat de marea Biserică a Răsăritului în
urma respingerii hotărârilor dogmatice ale Sinodului al IV-lea ecu-
menic de la Calcedon din 451. Ele sunt următoarele:
Biserica coptă din Egipt, de care a depins şi Biserica abisiniană.
Biserica siro-iacobită, de unde monofizismul a pătruns şi la
creştinii de pe coasta Malabarului în India, numiţi creştinii lui Toma
sau tomitii.
Biserica armeană gregoriană.
a. Biserica coptă a Egiptului. Egiptenii s-au aruncat în schismă
şi erezie pentru a face opoziţie dominaţiei politice detestate a Bizan-
ţului, pentru a nu fi de părerea basileului chiar în materie de credinţă,
pentru a nu avea religia imperială, melkită, denumire care derivă de la
«melek» = rege, împărat. Ca aderenţi ai Ortodoxiei, susţinută de
împăratul de la Bizanţ, ortodocşii erau numiţi de monofiziţi în Egipt
şi Siria «melkifi», adică aderenţii împăratului.
Numele de Biserică coptă se dă Bisericii monofizite egiptene.
Istoria ei începe în 451, o dată cu depunerea lui Dioscor, patriarhul
Alexandriei, care a refuzat să recunoască hotărârile Sinodului al IV-lea
ecumenic de la Calcedon, din 451.
Ea se poate împărţi în patru mari perioade, care corespund perioa-
delor istoriei politice a Egiptului:
1. Perioada bizantină (451-641 ); 2. perioada stăpânirii arabe
(641- 1517), cea mai lungă; 3. perioada stăpânirii turceşti ( 151 7- 1798);
4. perioada egipteană modernă (1 798 - până în prezent).
Termenul «copt» derivă de la cuvântul grecesc Ai.yu1t1:wc; -
egiptean. După cucerirea Egiptului de către arabi (639-641), aceştia
au transformat numirea de Ai.yunnoc; în Ghyptis, apoi în Quibt, ter-
men care în gura europenilor a devenit «copt».
ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ 167
Biserica coptă a Egiptului a fost formată în cea mai mare parte din
descendenţii vechilor egipteni, mai ales după cucerirea Egiptului de
arabi. Ea a devenit Biserică schismatică, în opoziţie cu Biserica
Ortodoxă din Egipt, în care au rămas mai mult grecii care trăiau în
Egipt, îndeosebi la Alexandria, fiind numită de copţi Biserică melkită
sau Biserică imperială, nume pe care 1-au dat monofiziţii şi altor
Biserici Ortodoxe din Orient, din Siria, Palestina şi Mesopotamia.
După exilarea patriarhului Dioscor, ortodocşii din Egipt au ales
ca patriarh pe Proteriu (451-457), care-şi păstră scaunul cât timp a
trăit împăratul Marcian (451-457). La moartea împăratului,
monofiziţii din Egipt şi-au ales ca patriarh, în timpul împăratului Leon
I (457-474), pe Timotei Elur (AtA-oupoc; =Pisică), la 16 martie 457,
iar la 28 martie acelaşi an, monofiziţii , la instigaţiile lui Timotei Elur,
au asasinat pe patriarhul Proteriu.
După moartea lui Timotei Elur în 477, monofiziţii au ales ca
patriarh pe Petru Mong (Moyyoc; = Răguşind), care a păstorit între
477-490. Acesta semnă în 482 Henoticul - Actul de împăcare dintre
ortodocşi şi monofiziţi, al împăratului Zenon (4 74-491 ).
În timpul împăratului lustin (518- 527), sub conducerea căruia se
renunţă la Henotic şi încetă schisma acachiană (484- 519), Egiptul a
scăpat de măsurile de rigoare luate de împărat împotriva monofiziţilor
în Siria.
Patriarhul monofizit Sever de Antiohia ( 512-518) şi episcopul
Iulian de Halicarnas, în Caria, se refugiară în Egipt, unde era mai
multă libertate religioasă, iar aci întăriră monofizismul. Sever de
Antiohia (t 538) mărturisea un monofizism moderat. Monofiziţii
egipteni, ca şi cei sirieni, au respins erorile lui Eutihie şi au rămas la
formula Sfăntului Chiril al Alexandriei: O singură fire fntrupată a lui
Dumnezeu Cuvântul - Mia q:r6cru; 'tOU 8tou A6you crecrapKC01!EV11,
pe care o interpretau în sens monofizit. În acest timp, monofiziţii se
împărţiră în mai multe partide, dintre care mai însemnate au fost seve-
rienii şi iulianiştii. Severienii s-au numit şi teodosieni, după numele
patriarhului Teodosie, ales de monofiziţi în 535 (t 566).
Spre deosebire de Iustin, împăratul Iustinian (527-565) nu s-a
gândit niciodată să trateze pe monofiziţi , cel puţin pe severieni, ca
168 Pr. Prof. Dr. IOAN RĂMUREANU
eretici şi a încercat tot timpul vieţii sale să găsească posibilitatea unei
înţelegeri cu ei, spre a-i aduce la Ortodoxie.
Sub împăratul Heraclie (610--641) monofiziţii severieni, sau teodo-
sieni din Egipt, la îndemnul patriarhului ortodox Cir (Cyrus) al Alexandriei
(630-644), s-au unit în 633 cu Ortodoxia, dar unirea n-a durat.
Între anii 639-641 arabii şi-au întins dominaţia lor şi asupra
Egiptului, sub conducerea generalului Amr Ibn al Asi (634-640), în
timpul califului Omar (632-644). La 29 septembrie 643 Alexandria
căzu sub dominaţia arabă. Patriarhul ortodox Cyrus se refugie cu
armata bizantină la Constantinopol.
Monofiziţii din Egipt s-au bucurat la început de noii cuceritori
arabi, văzând în ei pe eliberatorii lor de dominaţia bizantină, dar s-au
înşelat amar, deoarece, în urmă, arabii i-au persecutat tot atât de crunt
ca şi pe ortodocşi.
În timpul cuceririi arabe şi a celor care urmară, egiptenii copţi
păstrară un monofizism moderat, în acord cu crezul lui Dioscor al
Alexandriei, al lui Sever de Antiohia şi al patriarhului Teodosie.
Din Egipt, monofizismul moderat se întinse în secolul al VII-lea
în Etiopia sau Abisinia. Creştinii din Abisinia depindeau acum din
punct de vedere jurisdicţional de scaunul de Alexandria, transferat la
jumătatea secolului al Xl-lea la Cairo.
Pentru a nu-şi putea dobândi autocefalia, protosul sau «ah una» al
Bisericii etiopiene nu avea voie să hirotonească mai mult de 7 epis-
copi, pentru dobândirea autocefaliei fiind necesari 12 episcopi.
Patriarhia coptă din Egipt alegea pe abuna etiopian de regulă dintre
monahii mânăstirii eapte a Sfântului Anton.
Conducătorii arabi ai Egiptului interziseră copţilor orice legături
cu Patriarhia de Constantinopol.
Faţă de monofiziţii din Egipt, ortodocşii de acolo au rămas o mino-
ritate, formată mai mult de creştinii de origine greacă, numiţi de copţi -
cum am mai spus - «melkiţi», adică «imperiali», pentru că ţineau reli-
gia împăratului din Bizanţ; ei au fost crunt persecutati de arabi.
După 641, ortodocşii erau o minoritate de 200.000 de credincioşi,
în timp ce patriarhia copţi lor număra 100 de episcopii, cu aproape 6
milioane de credincioşi.
ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ 169
Dar în curând musulmanii i-au persecutat pe copţi cu aceeaşi vio-
lenţă ca şi pe ortodocşi, atât în timpul dominaţiei arabe (641-1517),
cât şi în timpul dominaţiei turceşti ( 1517-1798), încât mulţi dintre
copţi trecură la islamism.
Copţii au suferit mult după înfiinţarea califatului fatimid la Cairo,
în 91 O, care şi-a întins autoritatea în 969 peste întreg Egiptul. De
aceea, în timpul dinastiei Fatimizilor (969-1171 ), copţii au căutat,
prin patriarhii lor, ajutaţi de patriarhul ortodox grec al Alexandriei, să
înnoiască legăturile cu Patriarhia ecumenică de la Constantinopol,
spre a beneficia de ajutorul Imperiului bizantin.
Din pricina grelei şi îndelungatei persecuţii îndurate, mai întâi
sub arabi, apoi sub turci, la sfârşitul dominaţiei turceşti mai
rămăseseră în Egipt abia 100.000 de copţi.
În perioada egipteană modernă, care începe în istoria Egiptului de
la 1798, creştinii din Egipt se bucurară de o mai mare libertate, iar nu-
mărul copţilor s-a mărit mult.
În Biserică, copţii au folosit până în secolul al XVI-lea limba
coptă, care e vechea limbă a egiptenilor, îmbogăţită cu multe cuvinte
greceşti. Din secolul al XVI-lea capta a fost înlocuită cu araba, limba
învingătorilor, Egiptul fiind socotit ţară arabă.
b. Biserica siro-iacobită. în Siria, monofizismul avea partizani
fanatici, îndeosebi printre monahi. Sirienii nu erau monofiziţi în sen-
sul strict al cuvântului, deoarece respingeau, ca şi ortodocşii, erorile
dogmatice ale lui Eutihie, ci, împreună cu egiptenii, ei rămăseseră la
formula Sfântului Chiril: «0 singură fire întrupată a lui Dumnezeu
Cuvântul» - Ml.a <pucru; 'tOU 0EOU A6you crEcrapKrollEV11, interpre-
tată de ei in sens monofizit.
După moartea patriarhului ortodox Martiriu (459-4 70), scaunul
Antiohiei a fost ocupat de monofizitul Petru Grafevs (Fullo), - adică
«Piuarul» sau «Înălbitorul», numit astfel de la ocupaţia sa de înălbitor
pe care a avut-o în mânăstirea achimiţilor (= a celor neadormiţi) din
Constantinopol -, care a contribuit la răspândirea monofizismului
printre sirieni. De asemenea, episcopul Filoxeniu de Mabug
(Hierapolis) a răspândit monofizismul în părţile Orientului, adică în
Siria şi ţările vecine, în timpul împăratului bizantin Anastasie J
(491 -5 18).
170 Pr. Prof. Dr. IOAN RĂMUREANU
Cel care a contribuit însă în cea mai mare măsură la răspândirea
monofizismului moderat printre sirieni a fost patriarhul monofizit
Sever de Antiohia (512-518), exilat în 518 de împăratul Iustin
(518-527), în Egipt, unde a murit, la Xois, un canal derivat al Nilului,
la 8 februarie 538.
Sub împăratul Justinian (527- 565) monofiziţii, sprijiniţi de
împărateasa Teodora, se bucurară de mai multă libertate.
Cel care a întărit Biserica monofizită din Siria şi din ţările vecine
acesteia, restabilind în întregime ierarhia monofizită, în timpul împăra­
tului Justinian, a fost Iacob Baradai, «Cerşetorul», sau Iacob Ţanţal
(T~avt~aÂ.oc;) (t 477), supranumit aşa din cauza exteriorului lui
sărăcăcios, originar din Oraşul Tella, hirotonit la Constantinopol în 543
episcop de Edesa de către patriarhul monofizit Teodosie de Alexandria,
atunci la Constantinopol. El a aderat la monofizismul moderat, verbal,
al lui Sever de Antiohia. Timp de 35 de ani, între 543 şi 578, Iacob
Baradai, acest neobosit misionar al monofizismului severian, a străbătut
Siria, Mesopotamia şi ţările vecine, îmbrăcat când ca monah, când ca
episcop, când ca cerşetor, hirotonind pe unde trecea episcopi, preoţi şi
diaconi, restabilind astfel ierarhia monofizită.
Iacob Baradai însuşi se lăuda că a hirotonit 27 de episcopi, 2 patri-
arhi şi o sută de mii de preoţi şi diaconi, număr ce pare foarte exagerat.
În cinstea activităţii sale neobosite, sirienii monofiziţi sau necal-
cedoneni se numesc până azi siro-iacobiţi sau numai iacobifi. !aco-
biţii, ca şi copţii din Egipt, se socotesc pe ei «ortodocşi», iar pe creş­
tinii ortodocşi îi numesc, în derâdere, «melkiţi», adică partizanii Bise-
ricii imperiale de la Constantinopol.
Patriarhul siro-iacobit, neavând un sediu stabil se numea pe
nedrept patriarh de Antiohia; a locuit un timp la Amida (Diarbekir), în
Mesopotamia, apoi în alte localităţi. El a ajuns să aibă sub jurisdicţia
sa, până la cucerirea arabă, numeroşi mitropoliţi şi episcopi. Ca ajutor
sau vicari în administraţia Bisericii s-au impus «mafrianii», colabora-
torii intimi ai patriarhilor siro-iacobiţi pentru regiunile orientale.
Sirienii monofiziţi favorizară pătrunderea arabilor în Siria, noii
invadatori fiind consideraţi întrucâtva eliberatori ai Siriei de sub domi-
naţia bizantină, încât cucerirea ei de către arabi a fost uşoară. În sep-
tembrie 635 Damascul s-a predat arabilor. În 636 bizantinii suferiră în
ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ 171
lupta cu arabii de la Yarrnuk o înfrângere dezastruoasă, care mar-
chează pentru ei pierderea Siriei. Ierusalimul a fost cucerit în 637,
Antiohia în 638, iar Mesopotamia în 639.
După cucerire, arabii şi-au arătat adevărata lor faţă, persecutându-i
pe iacobiţi ca şi pe copţii din Egipt, încât mulţi au trecut la islamism.
Persecuţia împotriva iacobiţilor şi mai ales împotriva ortodocşilor
s-a accentuat din secolul al IX-lea.
În timpul stăpânirii turceşti au suferit şi mai mult, încât astăzi
numărul lor este mic, puţin peste 90.000. Cei mai mulţi iacobiţi se află
în Siria, Liban, Irak, Palestina şi Turcia, unde au două mitropolii, una
la Mardin şi alta la Tur Abdin. Iacobiţii din Irak au o mitropolie în
oraşul Mosul.
Influenţa siriană, mai întâi nestoriană, apoi monofizită, s-a întins
până la creştinii Sfântului Toma, numiţi «tomifi», din India de Sud. Pe
aceştia îi menţionează pe la 547 negustorul alexandrin Cosma Indi-
coplevstul în lucrarea sa Topografia creştină.
Începând din secolul al VI-lea, au început să pătrundă la tomiţii
din Mesopotamia idei monofizite de tip iacobit. Astfel, creştinii
Sfântului Toma, care fuseseră atraşi între timp de nestorianism, au fost
câştigaţi, începând din secolul al VI-lea până în secolul al IX-lea, de
siro-iacobiţi, crezând că ei reprezintă adevărata Ortodoxie. În timpul
«mafrianului» Isaiak (650-666) Biserica siro-iacobită din India a
primit autonomia bisericească, rămânând însă în legătură cu siro-iaco-
biţii din Siria. Centrul acestei Biserici se află, până azi, în statul
Kerala, din Malabar.
c. Biserica armeană gregoriană. Monofizismul s-a introdus în
Armenia în împrejurări cu totul deosebite faţă de cele din Egipt şi Siria.
În secolul al III-lea creştinismul pătrunsese adânc în Armenia, datorită
operei de evanghelizare a Sfântului Grigorie Luminătorul (t 332).
Până la sfârşitul secolului al V-lea armenii au stat în legătură cu
Biserica Ortodoxă.
În 482, împăratul Zenon (474-491) al Bizanţului , crezând că
poate împăca şi atrage pe monofiziţi la Biserica Ortodoxă, publică
edictul de unire bisericească numit «Henoticon», prin care se treceau
sub tăcere hotărârile dogmatice ale Sinodului IV ecumenic din Calce-
172 Pr. Prof. Dr. IOAN RĂMUREANU
don din 451. Din nefericire, în timpul împăraţilor Zenon şi Anastasie
I (491-518) Bizanţul se află aproape în întregime sub influenţa mono-
fiziţilor. Monofizismul moderat a pătruns şi în Armenia, care, după
încheierea păcii cu Persia, sub regele persan Balaş (484-488), şi-a
reluat relaţiile ei cu Imperiul bizantin. Astfel, în sinodul ţinut în 491 la
Valarşapat, armenii au condamnat sinodul de la Calcedon, rămânând
credincioşi monofizismului. În alte trei sinoade, ţinute mai târziu la
Dovin, primul în 506, al doilea în 554 şi al treilea la 596, episcopii
armeni au respins, de asemenea, Sinodul al IV-lea ecumenic de la
Calcedon.
Armenii încercară totuşi, în mai multe rânduri, unirea cu Biserica
Ortodoxă. O înţelegere trecătoare s-a realizat în 622 şi în sinodul de la
Garin din 630, în timpul împăratului Heraclie (610-641), dar au
renunţat la ea în 645, când Armenia a trecut sub stăpânirea arabă.
Sinodul quinisext de la Constantinopol, din 692, i-a condamnat pe
armeni ca monofiziţi.
În sinodul de la Mantzikert din 719 sau 736 armenii au respins din
nou Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon din 451 şi au ratificat
comuniunea cu Biserica siro-iacobită, despre care credeau că exprimă
adevărata credinţă. La sinodul armean din 869 s-a repetat condam-
narea Sinodului al IV-lea ecumenic de la Calcedon, dar a fost con-
damnat nominal şi ereticul Eutihie, fapt care pare curios.
Tratativele de unire cu Biserica Ortodoxă s-au reluat de armeni în
timpul marelui patriarh Fotie al Constantinopolului (858-867;
877-886), când se părea că pacea dintre armeni şi greci va fi defini-
tivă. Alte încercări de unire s-au făcut în secolul al XII-lea.
Romano-catolicii au încercat în mai multe rânduri să atragă pe armeni
la catolicism, iar încercările lor au fost încoronate de oarecare succes.
Armenii rămaşi până azi aderenţi ai monofizismului moderat se
numesc armeni gregorieni, în cinstea numelui Sfântului Grigorie
Luminătorul, apostolul şi întemeietorul Bisericii armene în secolul al
III-lea. Mai pe larg despre Biserica armeană vom vorbi în lecţia despre
Bisericile necalcedoniene, din partea a II-a a acestui manual (pentru
Bisericile necalcedoniene, a se vedea pe larg: 1. Pulpea (Pr. Prof. Ră­
mureanu), Posibilitatea intoarcerii Bisericilor monojizite la Orto-
doxie, în «Ortodoxia» III ( 1951 ), nr. 4, p. 5 86-636).
ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ 173
d. Biserica nestoriană. După condamnarea lor la Sinodul al III-lea
ecumenic de la Efes, din 431 , nestorienii s-au retras pe teritoriul
Persiei, la Nisibi, având în frunte pe catolicosul Baboe (t 484). Alţi
nestorie~i au venit din Siria. În sinodul ţinut la Nisibi în 489, prezidat
de catohcosul Toma Barsuma (t 495), s-a hotărât înfiinţarea unui
catolicossat nestorian. Astfel, nestorienii, care se numeau acum
«sir~haldei», s-au constituit în Biserică naţională persană.
In sinodul de la Ctesifon-Babilon din 485 s-a proclamat catoli-
cossatul nestorian sub denumirea de «A 5-a Patriarhie a Bisericii lui
Hristos», separată de Patriarhia ortodoxă de Antiohia. Catolicosul
Nerses (t 507) a fost proclamat «lumina Orientului».
Reşedinţa catolicosului - socotit conducătorul spiritual al tuturor
nestorienilor din lume - s-a mutat în mai multe localităţi: întâi la
Ctesifon, apoi la Bagdad şi, după 782, la Mosul în Mesopotamia.
Din Persia creştinismul de formă nestoriană s-a răspândit în ţările
din Asia centrală, în vestul Chinei şi în India.
În 485, misionarii nestorianismului au ajuns la creştinii Sfântului
To~a•. de pe coasta Malabarului, din India. Ei au reuşit să câştige pe
unu dmtre aceştia la nestorianism şi să-i lege de catolicossatul nesto-
rian de Ctesifon, din Persia. S-a produs astfel o sciziune confesională
!ntre creştinii «tomiţi», nestorianismul fiind confirmat în 774 şi 824.
Insă cei mai mulţi credincioşi «tomiţi», au îmbrăţişat credinţa siro-
iacobită, începând din secolul al VI-lea, până în secolul al IX-lea,
rămânând în legătură cu iacobiţii din Siria până azi.
Monotelismul.
Sinodul al VI-lea ecumenic de la Constantinopol (680-681).
Sinodul II trulan (quinisext) din 691-692
a. Monotelismul. Toate concesiile fiicute succesiv monofiziţilor
nu avură ca efect decât să-i încurajeze în poziţia lor faţă de Biserica
Ortodoxă. Condamnarea «Celor Trei Capitole» la Sinodul al V-lea
ecumenic de la Constantinopol din 553 fu considerată de ei un triumf.
În .secolul al VII-lea monofiziţii constituiau un pericol grav pentru
umtatea Imperiului bizantin.