UNIVERSITATEA ,,ALEXANDRU IOAN CUZA”, IAŞI

FACULTATEA DE FILOSOFIE ŞI ŞTIINŢE SOCIAL-

POLITICE

Toma de Aquino
Summa Theologiae
-argumentele existenței lui Dumnezeu-

Coordonator: Student:
Ioan Alexandru Tofan Pușcașu Miruna-Ioana

IAŞI 2023

1
 Introducere

Pentru lumea occidentală, secolele XIII-XIV au reprezentat o perioadă de înflorire

culturală și intelectuală remarcabilă; uneori se vorbește chiar de o ,,renaștere înainte de
Renaștere’’. Revenirea la vechile valori greco-latine s-a produs încă din vremea lui Carol cel Mare,
când vechile arte liberale (dialectica, gramatica, retorica, aritmetica etc) și-au recăpătat locul în
cadrul instrucției. De asemenea, istoria începe să vorbească din ce în ce mai mult și de o ,,Renaștere
ottoniană’’ la culmea dintre milenii, care va culmina cu scolastica latină din secolul ala XIII-lea1.
Cert este că redescoperirea culturii elene, conturarea centrelor de putere, cruciadele și contactul cu
Orientul arab, nașterea instituției cavalerești și diversificarea vieții sociale au impregnat lumii
occidentale un dinamism extraordinar, iar Europa a devenit recipientul unde tradițiile latino-
creștine, greco-bizantine și arabe se vor aduna și combina2.

În cadrul acestui nou context socio-cultural s-au dezvoltat numeroși gânditori latini, unul
dintre cei mai importanți fiind chiar Toma de Aquino (n. 1224/1225). Acesta s-a născut într-o
familie înzestrată din apropierea castelului Roccasecca, situat între Roma și Neapole. În 1230, este
admis, ca laic, la mănăstirea din Montecassino. În 1239 se întoarce înapoi la familia sa, urmând ca
la scurt timp să devina student la prestigioasa universitate din Neapole. La doar 20 de ani, Toma
de Aquino îmbracă rasa dominicană și pleacă către Paris pentru a studia teologia sub îndrumarea
lui Albert cel Mare3. După finalizarea studiilor și obținerea dreptului de a profesa, acesta se
întoarce în Italia pentru a preda, pe rând, la Anagni (1259-1261), Orvieto (1261-1265), Roma
(1265-1257) și Viterbo (1257-1278). După acest episod pleacă înapoi la Paris, urmând ca între
1273 și 1274 să predea la Neapole. Datorită experienței și talentului pe care l-a dovedit în
decursul acestor ani, papa Grigore al X-lea îl convoacă personal ca să ia parte la Conciliu
general de la Lyon, însă Toma de Aquino se îmbolnăvește în timpul călătoriei, acesta decedând

1
Datorită redescoperirii și a asimilării gândirii aristotelice, secolul al XIII-lea a fost catalogat drept secolul de aur al
gândirii creștine medievale.
2
Toma din Aquino, Despre fiind și esență, traducere, studiu introductiv, note și comentarii, referințe bibliografice şi
tabel cronologic de Eugen Munteanu, Ediția a II-a revăzută, ediție bilingvă, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 7-8.
3
Albert cel Mare (c. 1200 – 15 November 1280) a fost un important filosof si teolog german, profesor al lui Toma
deAquino și a lui Petro Hispano (viitorul papă Ioan al XXI-lea). Viitorul filosof german, G.W.F Hegel, l-a descris pe
Albert cel Mare drept ,,cel mai celebru școlar german’’, învățătura acestuia dobândind în școli o autoritate egală cu
cea a anticilor; Georg Wilhelm Frederick Hegel, Hegel’s Lectures on the History of Philosophy, vol. III, translated by
E. S. Haldane and F. H. Simson, London, 1892, p. 75; Vezi şi Hieronymus Wilms, Albert the Great: Saint and
Doctor of the Church, translated by Adrian English and Philip Hereford, London, 1933, p. 136 sqq.
2
la data de 7 martie 12734.

Opera sa foarte vastă5 a fost și încă continuă să fie învăluită de unele critici și neclarități.
La doar 3 ani după moartea sa, în 1277, episcopul Parisului, Stephen Tempier, a interzis predarea
a 219 teze teologice și filosofice, dintre care trei teze -31, 96 și 191- îl aveau în vedere direct pe
Toma de Aquino6.

Deși acesta a fost un gânditor erudit prin excelență, teologia acestui „Angelic Doctor”
servind fie neoficial, fie oficial drept normă pentru Biserica Romano-Catolică încă din timpul vieții
sale, tradiția istorică afirmă că opera acestuia n-ar fi explicit filosofică, sfântul Toma alegând să
scrie aproape întotdeauna ca un teolog veritabil7. Însăși ideea existenței unei filosofii creștine,
respectiv recunoașterea lui Toma de Aquino drept ,,filosof’’, a fost pusa la îndoială. Istorici
faimoși, ca Brehier sau Durant, au refuzat sa recunoască lui Toma de Aquino calificativul de filosof
si l-au exclus din lucrările lor de istorie a filosofiei, iar filosofi cu autoritate, în special Heidegger,
au considerat că filosofia creștină e o ,,contradicție între termeni’’8.

În ciuda acestor poziții luate de diferiți gânditori împotriva filosofiei creștine, secolul al
XIX-lea, respectiv al XX-lea, produce o schimbare de perspectivă, sinteza dintre filosofia greacă

4
Etienne Gilson, Filosofia în Evul Mediu. De la începuturile patristice pînã la sfîrşitul secolului al XIX-lea, traducere
de Ileana Stãnescu, Editura Humanitas, 1995, p. 487.
5
Amintim cateva dintre cele mai importante opere astãzi recunoscute ca autentice; In IV libros Sententiarum Petri
Lombardi, Summa contra Gentiles, Summa Theologiae, In librum de Causis, In Dionysium de divis nominibus, Contra
errores Graecorum, De perfectione vitae spiritualis, De propositionibus modalibus, De fallaciis ad quosdam artistas,
De principiis naturae, De motu cordis etc. Pentru mai multe informatii si pentru lista completa a lucrarilor vezi Vernon
Bourke, Thomistic Bibliography, Saint Louis University Press, 1945.
6
Traditia istorica consemneaza ca Papa Ioan al XXI-lea l-a informat printr-o scrisoare pe Stephen Tempier, episcop
al Parisului, ca a auzit zbonuri cum ca in cadrul facultatii pe care o conduce se invata si se discuta anumite erezii si l-
a insarcinat cu examinarea si condamnarea celor ce predica acest lucru; Bianchi Luca, New perspectives on the
condemnation of 1277 and it’s aftermath,în Recherches de Théologie et Philosophie Médiévales, vol. 70, nr. 1, Peeters
Publishers, 2003, p. 206-209; Vezi si Hans Thijssen, Condemnation of 1277, in Edward N. Zalta (ed), Stranford
Encyclopedia of Philosophy, Stanford University, Stanford, 2018.
7
M. D. Jordan, Theology and Philosophy, în N. Kretzmann, El. Stump (ed), The Cambridge Companion to
Aquinas, Cambridge University Press, 1993, p. 233.
8
,,botezul impus de Toma doctrinei aristotelice fie conservã esenţa, fie o transformã în substanţa: în primul caz,
filosofia tomistã fiind în natura sa intimã aristotelica sau pãgânã nu este de tip creştin, în al doilea, este o credinţa, nu
o filosofie […] acest fapt ne ajutã sã concluzionãm cã: autorul unui sistem filosofic poate farã îndoialã sã fie creştin,
dar acest fapt este o accidentalitate fãrã nici un raport cu filosofia, ca şi în cazul unui autor al unui tratat de matematicã
sau de medicinã: sau dacã el este un creştin adevãrat, modul sãu de a face filozofie nu mai este cel al filozofilor’’;
Bulletin de la Societe de Philosofie, 1931, p. 76-76 apud Battista Mondin, Sistemul filosofic al lui Toma D’Aquino:
pentru o lecturã actualã a filosofiei tomiste, traducere de Marinel Mureşan, Editura Galaxia Gutenberg, 2006, p. 10.

3
și adevărul provăduit de creștini nemaifiind văzută drept un ,,fier lemnos’’, așa cum afirmă
Heidegger, ci ca o construcție armonioasă ce a permis creștinismului să-și asume o expresie
rațională care îi lipsea la început. Etiene Gilson menționează că nu trebuie să vedem filosofia
creștină drept un sistem original de gândire, ci mai mult ca pe un mod particular de filosofare, care
poate să dea loc la sisteme diferite; între care îl găsim pe cel a lui Origen, Toma de Aquino si
Bonaventura. ,,Sfântul Toma, așa cum se va vedea, și-a construit filosofia sa creștină pornind de
la o intuiție luminoasă si fecundă, intuiția ființării intense ca și perfecțiune absolută și punct de
plecare al oricărei alte perfecţiuni.’’9

Summa Theologiae10

În Prolog, Toma de Aquino afirma că lucrarea are un scop pedagogic, ea prezentându-se

drept un manual introductiv în tainele teologiei creștine; ,,Deoarece unui doctor al adevăratei
credințe îi revine sarcina nu numai să instruiască pe avansați ci și să învețe pe începători […]
scopul urmărit de noi în această lucrare este acela că acele ce țin de religia creștină să le tratăm
după cum se potrivește cu puterea de înțelegere a începătorilor.’’11. Inovația pedagogică a acestei
lucrări constă tocmai în organizarea ei; cele scrise despre doctrină de diferiți autori îngreunează
procesul de învățare, deoarece fie multiplica inutil anumite chestiuni sau argumente, fie nu sunt
prezentate după o ordine precisă. Așadar, pentru a evita aceste probleme, sfântul Toma își propune
să prezinte ,,cele ce se referă la sfânta doctrină, pe scurt și cu claritate, după cum cere materia.’’12.

Ca orice bun pedagog, Toma de Aquino începe încă din primul articol al primei questione
cu unele precizări privind raportul dintre filosofie și teologie. Pentru că filosofia este caracterizată
nu doar de preocuparea pentru lucrurile care sunt subiect pentru rațiune, ci și de toate ființele care
există, inclusiv Dumnezeu, o anumită parte a studiilor filosofice pot fi numite teologice. Deși
acceptă această caracterizare a subiectului filosofiei ca universal și incluzând și probleme de ordin
teologic, el susține că sacra doctrina (teologia revelată) este diferită de teologia care este
considerată parte a filosofiei, deoarece cele două se folosesc de premise și evidențe diferite pentru

9
Ibidem, p. 13.
10
În linii mari, Summa este formatã din 518 întrebări împărțite în 2.652 de articole. Fiecare articol prezintă laturile
negative și pozitive ale propoziției examinate, argumentele pro și contra și apoi soluția lui Aquino.
11
Thoma de Aquino, Summa theologiae, Despre Dumnezeu, studiu introductiv de Gheorghe Vladutescu, traducere
din limba latina de Gheorghe Sterpu si Paul Galesanu, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1997, p. 38.
12
Ibidem.

4
a ajunge la cunoaștere. Această diversificare a rațiunii cunoscătoare duce inevitabil la diversitatea
științelor, ,,căci la aceeași concluzie ajung și astrologul și naturalistul când spun că pământul
e rotund. Dar astrologul demonstrează acest lucru în mod matematic, adică pe căi abstracte:
naturalistul o face însă prin mijloace materiale. Dar nimic nu oprește ca aceleași lucruri,
despre care disciplinele filosofice tratează în măsura în care sunt cognoscibile prin lumina
rațiunii naturale, ca altă știință să le trateze după felul cum sunt cunoscute prin lumina
revelației divine.’’13. Din ceea ce afirmă aici el pare a fi pregătit să conceadă că între teologia
revelată și cea naturală (parte a studiilor filosofice) există diferențe doar de ordin metodologic,
ele fiind la bază doar două moduri diferite de a aborda aceleași enunțuri despre Dumnezeu și opera
sa.

După clarificarea distincției între teologia sacră și cea naturală, Toma de Aquino își
îndreaptă atenția către problema existenței lui Dumnezeu; această chestiune sensibilă a preocupat
atât pe filosofi, cât și pe teologi. O bună parte dintre teologi consideră existenta lui Dumnezeu
drept o evidență și că orice încercare de demonstrare a acesteia este superfluă sau, mai degrabă,
imposibilă, pentru că evidența nu e susceptibilă de demonstrație. Astfel, prima sarcină pe care
Toma de Aquino și-o asumă aici este de a prezenta succint câteva dintre argumentele teologilor
care consideră existența lui Dumnezeu drept o evidență. Primul argument adus în discuție aici are
la bază lucrarea lui Ioan Damaschinul, De fide Orthdoxa: ,,Cunoașterea tuturor celor cu privire
la Dumnezeu ne este însuflată în mod natural. Deci Dumnezeu este cunoscut prin sine în
mod evident.’’14. Al doilea argument pornește de la faptul că însăși propoziția ,,Dumnezeu există’’
este una cunoscută prin sine, adică al cărei adevăr se impune odată ce i se înțelege enunțul. Astfel,
daca prin termenul de Dumnezeu înțelegem acel ceva ce este astfel încât să nu se poată concepe
nimic mai mare, atunci ajungem la concluzia că existența lui Dumnezeu este cunoscută prin sine,
numai în virtutea definiției numelui său. Al treilea argument este cel mai direct: ,,este cunoscut
prin sine că adevărul există, deoarece acela care neagă că adevărul există recunoaște că adevărul
existã15.

Prin prezentarea acestor trei argumente, Toma de Aquino dorește să sublinieze faptul că
este greșit să considerăm existența lui Dumnezeu drept ceva dat, nedemonstrabil prin mijloacele

13
Ibidem, p. 41.
14
Ioan Damaschinul, De fide Orthodoxa, I, 3, apud Ibidem, p. 58.
15
Thoma de Aquino îşi bazeazã ultimul argument pe un citat din Noul Testament: ,,Eu sunt calea, adevãrul şi viaţã’’;
Ioan 14:6.
5
raționale. De fapt, existența lui Dumnezeu poate fi dovedită indiscutabil de cinci ori numai prin
filosofie. Prin aceste dovezi, chiar și o persoană care nu auzise niciodată de creștinism ar putea
deduce că Dumnezeu există. Aceste quinque viae (cinci căi), sau cinci dovezi pentru existența lui
Dumnezeu, sunt poate cea mai durabilă moștenire a lui Aquino; soliditatea lor a rămas până astăzi
o chestiune de dezbatere aprinsă între filozofii și teologii profesioniști16.

Structura celor cinci căi prezentare de Toma de Aquino este de o simplitate exemplară,
iar fiecare cale conține patru momente: ,,1) se atrage atenția asupra unui fenomen determinat
(devenire, cauzalitate secundară, posibilitate, gradele de perfecțiune, finalismul); 2) se evidențiază
caracterul său relativ, dependent, cauzat, adică contingența sa; ceea ce este mișcat este mișcat de
alții; cauzele secundare sunt la rândul lor căutate; posibilul primește existență de la alții; gradele
de perfecțiune își primesc perfecțiunea la un maxim; finalismul cere întotdeauna inteligență, în
timp ce lucrurile naturale în ele însele nu o posedă; 3) se arată că realitatea efectivă, actuală, a unui
fenomen contingent nu se poate explica printr-o serie infinită de fenomene contingente; 4) se
concluzionează spunând că unica explicație validă despre contingent este Dumnezeu. El este
motorul imobil, cauza necauzată, existență necesară, perfect în cel mai mare grad, inteligență
supremã.’’17.

Prima dovadă/cale adusă în discuție este și cea mai evidență, deoarece fenomenul pe care-
l ia în considerare, mișcarea, este un fenomen accesibil simțurilor umane. Sursa primă a
demonstrației o găsește la Aristotel18; fizica aristotelică considera că nimic nu se mișcă de la sine19.
Summa theologiae expune demonstrația în felul următor. Existența mișcării în lume naturală este
un fapt cert, deoarece putem constata mișcarea lucrurilor prin propriile simțuri. Însă, pentru orice
lucru din lumea naturală care se mișcă, trebuie să existe ceva care se mișcă deja; lucrurile naturale
nu se mișcă de la sine, ci sunt mișcate de altceva. Deci, pentru mișcarea oricărei entități naturale,
există o altă entitate în mișcare care a cauzat mișcarea acesteia; dacă acea entitate este naturală,
există o altă entitate în mișcare care i-a cauzat mișcarea. În consecință, când urmărim aceste cauze

16
Toate cele cinci moduri fac apel la experienţele umane din lumea naturalã, presupunând cã aceste experienţe nu s-
ar putea întampla în afarã de existenţa lui Dumnezeu. Pe scurt, Dumnezeu poate fi cunoscut în mod natural ca fiind
cauza necesarã a efectelor sale în ordinea naturalã
17
Battista Mondin, op.cit, p. 195.
18
Aristotel a fost un filosof nu prea cunoscut lumii occidentale, opera sa fiind aproape necunoscutã de gânditorii
occidentali pânã spre sfârşitul secolului al XII-lea.
19
Acest principiu se gaseşte şi în scrierile lui Albert cel Mare, care se inspirã din Maimonide.

6
înapoi, găsim un întreg lanț de lucruri în mișcare care se află în spatele lumii așa cum este ea în
prezent. Dar din moment ce un regres infinit este imposibil, trebuie să existe un singur lucru în
mișcare la începutul lanțului. Cu toate acestea, acel lucru original în mișcare nu poate fi ceva în
lumea naturală, altfel ar fi trebuit să fi fost mișcat de altceva. Concluzia lui Aquino este că acel
lucru original ce se mișcă la începutul lanțului trebuie sa fie neapărat supranatural, adică, ceea ce
,,toată lumea înțelege că este Dumnezeu’’20.

Spre deosebire de Summa contra Gentiles, în Summa theologiae, Toma de Aquino

justifică principiul ,,ceea ce se mișcă este mișcat de alții’’ nu printr-un apel la
cosmologia aristotelică, ci la doctrina metafizică a actului și potenței. Prin aplicarea acesteia
fenomenului de mișcare, Toma de Aquino arată că ceea ce este mișcat este în potență și ceea ce
mișcă pe alții este în act; ,, căldura în acțiune, precum focul, face lemnul, care este cald
potențial, să devină cald, în acțiune și prin acest fapt este schimbat și alterat el însuşi.’’21.
Din acest motiv, primul mișcător, pus în mișcare de nimeni altul sau mișcătorul nemișcat care a
pus lumea naturalăîn mișcare, trebuie să fie actus purus (act pur).

Cea de-a doua dovadă a existenței lui Dumnezeu se bazează pe noțiunea de cauză
eficientă, ex ratione causae effcientis22. Bazându-se pe Aristotel23, sfântul Toma subliniază
imposibilitatea unui regres infinit în ordinea cauzelor secundare, subordonate, instrumentale.
Adică, nu există vreo ființă care să-și fie propria cauză eficientă, deoarece cauza trebuie să fie în
mod necesar anterioară efectului sãu24; o ființă care și-ar fi propria cauză eficientă ar trebui să-și
fie anterioară ei însăși, iar acest lucru nu este efectiv cu putință. De asemenea, e imposibil să se
înainteze la infinit în seria cauzelor eficiente ordonate: ,,dacă s-ar proceda la infinit în privința
cauzelor eficiente nu va fi nici o primă cauză eficientă, deci nu va fi nici un ultim efect,

20
Thoma de Aquino, op. cit, p. 62.
21
Ibidem.
22
Tot ceea ce ia naștere, indiferent dacă se mișcă sau nu ulterior, a fost adus la ființă de altceva.
23
Aristotel considerã cã este imposibilã o regresie la infinit în vreuna dintre cele patru feluri de cauze: materie, motrice,
finalã sau formal: ,,toate pãrţile unei serii/ temporale/infinite şi, la modul general, ale nelimitatului sunt /toate/ termeni
medii pânã în momentul de faţã, încât dacã nu existã nici un element prim, în general nu existã nici o raţiune de a fi
sau principiu.’’; Aristotel, Metafizica, traducere, comentariu şi note de Andrei Cornea, ediţia a II-A revãzutã şi
adãugitã, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 105.
24
Battista Mondin, op.cit, p. 199.

7
nici cauză eficientă medie, ceea ce e vădit fals. Așadar e necesar să se stabilească o cauză
eficientă primă: pe care toți o numesc Dumnezeu.’’25.

A treia cale pornește de la distincția dintre posibil și necesar. Două premise pot fi
considerate drept fundamentale acestei dovezi. Prima presupune că posibilul e contingent, adică
este opus necesarului. A doua premisă face referire la faptul că posibilul nu își are existența de la
sine însuși, ci într-o cauză eficientă, care i-o comunică. Datorită faptului că această dovadă
consideră posibilul ca neavându-și existența din sine însuși, ea presupune admisă o anumită
distincție între esență și existență în lucrurile creata. Această distincție, evidențiată pentru prima
oară de filosofii arabi, în special de Alfarabi, va deveni resortul secret al dovezilor tomiste ale
existenței lui Dumnezeu. Trebuie menționat că înainte ca sfântul Toma să opereze cu această
distincție, ea a fost folosită atât de Avicenna, cât și de Maimonide. Baeumker apreciază că Toma
de Aquino a preluat-o de la Maimonide, demonstrația teologului latin urmând efectiv aceiași pași
ca cea a filosofului evreu; ,,Maimonide pleacă de la faptul că există ființe, și admite posibilitatea
a trei cazuri: 1) nici o ființă nu se naște și nu piere; 2) toate ființele se nasc și pier; 3) există ființe
care se nasc și pier și ființe care nu se nasc și nu pier.’’26. Primul caz este fals, deoarece experiența
noastră ne arată ca există ființe care se nasc și pier, cel de-al doilea caz nu rămâne nici el în
picioare, deoarece daca toate ființele ar avea capacitatea de a se naște și de a pieri, atunci ar urma
ca la un moment dat toate ființele să moara în mod necesar27; daca dispariția ar constitui
posibilitate reală pentru o anumită specie, atunci acea specie ar fi dispărut deja. În acest ultim
caz, daca ele ar fi dispărut în neant, nu ar fi putut niciodată să revină prin ele însele la existență,
iar astăzi nu ar mai fi existat nimic. Dar noi constatăm că ceva totuși există; trebuie în ultimă
instanță să admitem ca adevărată pe ce-a de-a treia ipoteza. Adică, anumite ființe se nasc și pier,
însă trebuie neapărat să existe o ființă care să fie scutită de posibilitatea distrugerii și care posedă
în ea însăși existența necesară; această ființă primă este Dumnezeu28.

25
Thoma de Aquino, op. cit, p. 63.
26
Maimonide, Guide des Egares, traducere în fracenzã de Munk, II, cap. I, p. 39 sqq, apud Etienne Gilson, Tomismul.
Introducere în filosofia sfântului Toma D’Aquino, traducere din francezã de Adrian Niţã, traducere din latinã de Lucia
Wald, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 92.
27
Battista Mondin, op.cit, p. 201.
28
Etienne Gilson, op. cit, p. 92.

8
 Cea de-a patra cale are la baza gradația ce se găsește în lucruri29. Recunoaștem că unele
lucruri sunt mai bune sau mai rele decât altele și chiar și cele mai bune lucruri sunt întotdeauna
capabile de îmbunătățire. Astfel de gradații sau judecăți de valoare necesită un standard obiectiv
sau un etalon în raport cu care sunt măsurate. Oamenii nu pot, prin definiție, să ajungă la cele mai
bune lucruri, deoarece există întotdeauna potențiale lucruri puțin mai bune; societatea umană nu
are capacitatea de a concepe acest standard obiectiv. Prin urmare, acest standard obiectiv trebuie
să fie caracterul sau natura lui Dumnezeu30 însuși31. Trebuie menționat că această dovadă a stârnit
numeroase controverse, deoarece, spre deosebire de celelalte, ea prezintă un aspect conceptual
destul de accentuat. De exemplu, Stabb nu ii acordă decât o valoare de probabilitate, iar Grunwald
consideră că dovada trece de la un concept abstract la afirmarea fiinţei32.

A cincea și ultimă cale se bazează pe luarea în considerare a guvernării lucrurilor; este de

neconceput ca lucrurile opuse și disparate să se potrivească și să se împace în același ordine, fie
întotdeauna, fie în majoritatea cazurilor, dacă nu există o forță sau ființă (Dumnezeu) care să le
guverneze și să le determine să tindă spre un scop determinat. Din punct de vedere istoric, ideea
unui Dumnezeu ordonator al universului a fost una comună încă din antichitatea greacă. Platon,
Zenon, Aristotel, Filon, Clement, Origen, Plotin, Augustin, Bonaventura etc au mers cu toții pe
această cale pentru a ajunge de la lume la Dumnezeu. Kant afirmă despre ea că ,,merită să fie
întotdeauna menționată cu respect. Ea este cea mai veche, cea mai clară, cea mai potrivită
rațiunii umane comune. Ea reînvie studiul naturii, așa încât de la aceasta ea își are existență și
primește întotdeauna forţã’’33.

29
Thoma de Aquino işi bazeazã argumentul pe o idee preluatã de la Aristotel: ,,Fiecare lucru este raţiune în cel
mai mare grad, în măsura în care nota comună /pe care el o posedă în cel mai mare grad/ aparţine şi
celorlalte lucruri (de exemplu: focul este elementul cel mai cald şi, prin urmare, el este raţiunea căldurii
pentru celelalte lucruri)’’; Aristotel, op. cit, p. 104.
30
Deşi traducerea în limba românã se foloseşte de pronumele masculin ,,Dumnezeu’’, originalul latin nu specifica
genul, iar Toma de Aquino îl considerã pe Dumnezeu dincolo de orice distincţie de gen.
31
Thoma de Aquino, op. cit, p. 63-64;
32
Etienne Gilson, op. cit, p. 95.
33
E. Kant, Critica della ragion pura, Bari, 1940, vol. II, p. 488, apud Battista Mondin, op.cit, p. 205.

9
Concluzii

In cadrul acestui masiv rezumat al doctrinei creștine, Toma de Aquino se angajează în

ceea ce a fost numit teologie filosofica; ,,aplicarea rațiunii revelației, împărtășind metodele
teologiei naturale concepute pe larg, dar ridicând restricția teologiei naturale asupra premiselor si
acceptând ca asumpții enunțuri revelate.’’ 34.

Pentru realizarea scopului propus, Toma de Aquino apelează la o sursă de mare valoare
(filosofia aristotelică), însă care nu se bucura de prea multă simpatie în acea perioadă. Pentru Toma

de Aquino, moștenirea lui Aristotel nu se mărginește doar la un simplu bagaj de teorii și idei;
filosofia aristotelică i-a oferit o concepție organică și ierarhică a științei, instrumente de analiză și
de demonstrație logică și, nu în ultimul rând, un ansamblu de principii si definiții, precum și unele
concepte fundamentale (substanță-accident, potență-act, materie-formă).

În concluzie, întreprinderea lui Toma de Aquino în Summa Theologiae, pe lângă scopul

pur didactic, ne apare drept o încercare de a folosi instrumentele și tehnicile filosofiei elene în
clarificarea și susținerea enunțurilor pe care le consideră ca fiind fundamentale teologiei; Summa
Theologiae este o veritabilă teologie filosofică. Așa cum teologia naturală este subordonată
metafizicii, teologia filosofică este, la rândul ei, subordonată altei științe identificată de Toma de
Aquino cu însăși cunoașterea lui Dumnezeu și a atributelor acestuia.

34
Marin Balan, Doua proiecte teologice de interes filosofic ale lui Thoma de Aquino. Summa Contra Gentiles si
Summa Theologiae, in ,,Analele Univeristatii din Bucuresti’’, vol. LII, nr. 1, 2003, p. 57

10
 Bibliografie

 Anton Veronica, Timp şi eternitate în filosofia greacã şi în gândirea patristicã, Editura

Doxologia, Iaşi, 2018.

 Aristotel, Fizica, traducere şi note de N. I. Barbu, studiu introductiv, note, indice tematic
şi indice terminologic de Pavel Apostol, studiu analitic asupra ,,Fizicii’’ lui Aristotel şi
note de Alexandru Posescu, Editura ştiinţificã, Bucureşti, 1966.

 Idem, Metafizica, traducere, comentariu şi note de Andrei Cornea, ediţia a II-A revãzutã şi
adãugitã, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.

 Bagdasar Nicolae, Antologie filosoficã, Editura Casa Şcoalelor, 1943.

 Balan Marin, Doua proiecte teologice de interes filosofic ale lui Thoma de Aquino. Summa
Contra Gentiles si Summa Theologiae, in ,,Analele Univeristatii din Bucuresti’’, vol. LII,
nr. 1, 2003, p. 55-77.

 Fergurson B. Sinclair, Wright D. (ed), New Dictionary of Theologie, Inter-Varsity Press,

Leicester, 1991.

 Gilson Etienne, Filosofia în Evul Mediu. De la începuturile patristice pînã la sfîrşitul

secolului al XIX-lea, traducere de Ileana Stãnescu, Editura Humanitas, 1995.

 Idem, Tomismul. Introducere în filosofia sfântului Toma D’Aquino, traducere din francezã
de Adrian Niţã, traducere din latinã de Lucia Wald, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002.

 Hegel G.W.F, Hegel’s Lectures on the History of Philosophy, vol. III, translated by E. S.
Haldane and F. H. Simson, London, 1892

 Jordan M. D., Theology and Philosophy, în Kretzmann N. , Stump El. (ed), The
Cambridge Companion to Aquinas, Cambridge University Press, 1993, p. 232-251.

11
 Kenny Anthony, Toma d’Aquino, traducere de Mihai C. Udma, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2006.

 Kerr Fergus, Thomas Aquinas. A very short introduction, Oxford University Press, New
York, 2009.

 Luca Bianchi, New perspectives on the condemnation of 1277 and it’s aftermath,în
Recherches de Théologie et Philosophie Médiévales, vol. 70, nr. 1, Peeters Publishers, 2003,
p. 206-229.

 Mondin Battista, Sistemul filosofic al lui Toma D’Aquino: pentru o lecturã actualã a
filosofiei tomiste, traducere de Marinel Mureşan, Editura Galaxia Gutenberg, 2006.

 Toma din Aquino, Despre fiind şi esenţã, traducere, studiu introductiv, note şi comentarii,
referinţe bibliografice şi tabel cronologic de Eugen Munteanu, Ediţia a II-a revãzutã, ediţie
bilingvã, Editura Politrom, Iaşi, 2008.

 Idem, Summa theologiae, Despre Dumnezeu, studiu introductiv de Gheorghe Vladutescu,

traducere din limba latina de Gheorghe Sterpu si Paul Galesanu, Editura Stiintifica,
Bucuresti, 1997

12
13
14