SINODUL IV ECUMENIC

1. Disputele hristologice precalcedoniene

- Disputele hristologice declanșate la începutul secolului al V-lea nu au putut
fi aplanate definitiv de Sinodul III ecumenic. Formula de unire din 433 a
adus împăcarea între Sfântul Chiril şi Ioan al Antiohiei, însă nu a eliminat
disensiunile teologice dintre alexandrini şi antiohieni. Lui Ioan al Antiohiei i
se reproşa că a cedat în faţa alexandrinilor, pentru că a acceptat condamnarea
lui Nestorie şi în mare hristologia chiriliană, iar Sfântului Chiril i se reproşa
că a cedat în faţa antiohienilor pentru că nu a cerut expres aprobarea
Anatematismelor.
- Antiohienii considerau condamnarea lui Nestorie ca fiind o lovitură de
graţie dată şcolii şi teologiei antiohiene. Termenii şi formulele folosite de
Nestorie erau întâlnite şi la alţi teologi antiohieni încât formula de unire din
anul 433 abia la Calcedon şi-a găsit interpretarea şi folosirea efectivă.
- În dispute se remarcă Teodoret de Cyr care, după toate probabilităţile, ar fi
fost autorul textului Simbolului de unire din 433.
- Teodoret a admis unirea naturală a firilor în anul 447, atunci când a scris
lucrarea Eranistes (Cerşetorul), împotriva monofizismului. El admite unirea
firilor cu condiţia ca proprietăţile lor să rămână intacte.
- Pentru Teodoret unirea firilor însemna alcătuirea unei singure persoane.
Această persoană nu este o contopire a firilor deoarece ele s-au unit fără
amestecare, unitatea persoanei constând în unitatea morală a sentimentului, a
voinţei şi a lucrării celor două firi. Este de la sine înţeles că unirea morală
menţine deosebirea firilor.
- Încercarea lui Eutihie, un bătrân arhimandrit, stareţ al unei mănăstiri de
lângă Constantinopol, de a combate nestorianismul prin expunerea
hristologiei Sfântului Chiril într-o concepţie proprie, a dus la apariţia unei
noi erezii – monofizitism sau eutihianism.
- Monofizismul sau monofizitismul – monos- un; fisis – fire, natură -
denumeşte erezia conform căreia în persoana unică a Mântuitorului Iisus
Hristos ar exista o singură fire şi anume cea dumnezeiască.
- Se profilează două direcţii extremiste: cea alexandrină spre monofizism şi
cea antiohiană spre dioprosopism.
- După moartea lui Ioan al Antiohiei şi a Sfântului Chiril relaţiile dintre
alexandrini şi antiohieni s-a precipitat din nou. La Constantinopol, episcopul

1
Proclu a reuşit să menţină atmosfera favorabilă unirii de la 433, dar
episcopul Flavian a atras dezaprobarea alexandrinilor.
- Monahii, în frunte cu Eutihie, au protestat împotriva formulelor antiohiene.
- Teodoret de Cyr considera revenirea la formula Sfântului Chiril drept o
reactivare a apolinarismului sub formă de monofizitism.
- Scrierile lui Teodoret l-au nemulţumit pe episcopul Dioscor al Alexandriei.
Teodoret va scrie lui Dioscor, amintindu-i că l-a condamnat pe Nestorie şi că
s-a folosit de formulările Sfântului Chiril, dar atenţionează pe Flavian al
Constantinopolului şi pe alţi episcopi asupra monofizismului promovat de
alexandrini.
- Alexandrinii îl aveau de partea lor pe împăratul Teodosie II, care se afla
sub influenţa eunucului Hrisafie, finul de botez şi prietenul lui Eutihie.
- Eutihie a scris papei Leon că nestorienii şi-au reînceput propaganda.
Combătând direct formulările antiohiene din simbolul de unire, Eutihie îşi
dezvăluie concepţia monofizită.
2. Sinodul endemic din Constantinopol (448)
- Episcopul Domnus al Antiohiei, acuzându-l pe Eutihie de apolinarism, l-a
denunţat împăratului Teodosie II. De aceea va cere sinodului endemic din
Constantinopol (448) audierea lui Eutihie acuzat de monofizism.
- În cadrul sinodului a fost citită Epistola dogmatică a Sfântului Chiril
adresată lui Nestorie şi Scrisoarea către Ioan al Antiohiei, care cuprindea şi
formula de unire din anul 433.
- Eutihie va veni la sinod însoțit de o mulțime de monahi şi de o gardă
militară. Întrebat, el va răspunde: „Mărturisesc că Domnul a fost din două
firi înainte de întrupare, dar după întrupare nu mărturisesc decât o singură
fire”.
- Condamnarea sa a fost considerată de alexandrini ca revenire la
nestorianism.
- Papa Leon al Romei va cere şi va primi din partea episcopului Flavian al
Constantinopolului detalii asupra celor discutate la sinod. Flavian l-a
informat pe papa Leon asupra celor 2 afirmaţii apolinariste ale lui Eutihie
(Domnul este din două firi, dar după unire este numai o fire; Trupul
Domnului nu este deofiinţă cu noi) şi i-a trimis actele sinodului din 448.
3. Sinodul de la Efes (449)
- Sfătuit de Dioscor al Alexandriei, împăratul Teodosie II va convoca un
sinod ecumenic, care urma să se deschidă la 1 august 449 la Efes. Scopul era
acela de a examina ortodoxia episcopului Flavian al Constantinopolului şi de
a restabili pe Eutihie.

2
- Împăratul va acorda arhimandritului Barsuma dreptul de participa la sinod
ca reprezentant al tuturor arhimandriţilor din Orient, fiind însoţit de o
mulţime de călugări.
- Legaţii papali aduceau la sinod Tomosul de credinţă (Epistola dogmatică
adresată episcopului Flavian) şi o epistola adresată sinodalilor.
- La sinod vor participa 138 episcopi. Şedinţele ţinute până la 18 august
urmăreau reabilitarea lui Eutihie.
- Sinodul a fost numit de papa Leon I „sinodul tâlhăresc”, pentru că unii
episcopi, refuzând să semneze depunerea din scaunul episcopal a lui Flavian,
au fost obligați de Dioscor împreună cu garda militară şi cu o mulţime de
călugări. Se pare că episcopul Flavian a murit la 3 zile după maltratările
suferite.
- Sinodalii au fost de acord cu mărturisirea lui Eutihie că Domnul a fost din
2 firi înainte de unire, dar după unire este numai o fire.
- Dioscor a cerut condamnarea episcopilor Flavian de Constantinopol şi
Eusebiu de Dorylaeum. S-a refuzat categoric cererea legaţilor papali ca să
fie citită Epistola dogmatică a papei Leon I.
- Prin deciziile sale, sinodul de la Efes din anul 449 a anulat împăcarea
dintre antiohieni şi alexandrini realizată în anul 433. Împăratul Teodosie II a
confirmat deciziile acestui sinod, considerându-l a doua fază a Sinodului III
ecumenic.
- Sinodul din 449 deschidea o nouă schismă între episcopii din Siria, Asia şi
Pont pe de-o parte şi cei din Egipt, Palestina şi Tracia, pe de altă parte.
Schisma provocată de sinodul de la Efes (449) s-a reflectat şi asupra
relaţiilor dintre Răsărit şi Apus.
- Atunci când împăratul a cerut papei Leon recunoașterea lui Anatolie, ales
episcop al Constantinopolului, papa a condiționat aceasta de acceptarea din
partea împăratului a Epistolei Sfântului Chiril către Nestorie şi a Epistolei
dogmatică către Flavian. Papa era dispus chiar să renunțe la convocarea unui
alt sinod dacă legaţii săi trimiși la Constantinopol obțineau din partea
împăratului recunoașterea Epistolei dogmatice.
- Despotismul lui Dioscor nu numai că legalizase monofizismul, dar
răsturnase şi ordinea în Biserică. Erijându-se în șef al întregii Biserici de
Răsărit, el depusese samavolnic pe cei mai însemnați episcopi ai Orientului,
ridicând monahismul, provocând o adevărată anarhie în Biserică.
4. Sinodul IV ecumenic
- După moartea lui Teodosie II, sora sa Pulheria se va căsători formal cu
generalul Marcian. Acesta va aduce în capitală trupul episcopului Flavian.
- Episcopul Anatolie al Constantinopolului era împotriva monofizismului
eutihian.

3
- Împăratul Marcian va convoca un sinod ecumenic la Calcedon, în fața
Constantinopolului.
- La sinod au participat între 520-630 episcopi.
- Papa Leon I dorea să-şi impună autoritatea ca „episcop apostolic al Romei,
care este capul tuturor Bisericilor”. Astfel, după ce a fost citit Tomosul de
credinţă al papei Leon I, s-a recunoscut ortodoxia episcopului Flavian,
condamnat la Efes în 449. Dioscor a fost depus din treapta episcopală pentru
brutalitatea şi despotismul cu care a condus sinodul de la Efes.
- În a doua şedinţă, prin reprezentanţii împăratului, s-a cerut sinodului să
elaboreze o nouă mărturisire de credinţă. S-a convenit ca noua formulă de
credinţă să aibă la bază următoarele texte: Simbolul niceean (325), Simbolul
constantinopolitan (381), Epistola a IV-a a Sfântului Chiril către Nestorie,
Scrisoarea a XL-a a Sfântului Chiril către Ioan al Antiohiei, formula de
unire din 433 şi Tomosul de credinţă al papei Leon I.
- După lungi dezbateri s-a proclamat solemn formula dogmatică sau
mărturisirea de credinţă a sinodului de la Calcedon aprobată de sinodali în a
doua parte a şedinţei anterioare.
- Textul repetă mai întâi simbolul de credinţă niceean şi pe cel
constantinopolitan. „Sinodul se opune acelora care încearcă să împartă
taina întrupării într-o dualitate de Fii, îndepărtează de la comuniunea
Bisericii pe cei ce îndrăznesc să afirme că dumnezeirea Unuia-Născut este
pătimitoare şi stă împotriva celor care născocesc amestecul sau contopirea
celor două firi ale lui Hristos… El anatematizează pe cei care fabulează,
spunând că au fost două firi ale Domnului înainte de unire (întrupare), dar
îşi imaginează că după unire a fost o singură fire… unul şi acelaşi Hristos,
Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi în chip neamestecat şi
neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit deosebirea firilor nefiind nicidecum
distrusă prin unire”.
- Această formulă poartă 452 de semnături ale episcopilor participanţi.
- Formula hristologică calcedoniană a îmbinat în mod fericit hristologia
patristică, eliminând orice interpretare greşită într-o direcţie sau alta.
- Sinodalii au aprobat mai multe canoane, ajungându-se la cifra de 30.
- O primă problemă a reprezentat-o impunerea ordinei în monahism.
- Celelalte canoane vizau înlăturarea unor abuzuri şi fapte reprobabile,
întărind disciplina Bisericii. Unele canoane erau legate de reglementarea
juridică a drepturilor şi prerogativelor scaunului episcopal din
Constantinopol.
- Canonul 28 de la Calcedon reafirmă egalitatea celor 2 scaune episcopale,
Roma şi Constantinopol, iar prin conferirea dreptului de hirotonie a

4
mitropoliţilor din diocezele Pont, Asia şi Tracia se făcea un pas hotărâtor în
extinderea jurisdicţiei Bisericii din Constantinopol asupra acestor dioceze.
- În înţelegere cu episcopul Maxim al Antiohiei şi cu aprobarea sinodului,
scaunul episcopal al Ierusalimului a obţinut autocefalia faţă de Antiohia,
jurisdicţie asupra Palestinei, Feniciei (2 provincii) şi Arabiei.
- Ca urmare a canonului 28 cele 5 scaune episcopale au fost ridicate la rang
de patriarhi, formând pentarhia.
5. Evaluarea sinodului
- Sinodul a preluat din hristologia leoniană doar învăţătura despre păstrarea
proprietăţilor specifice fiecărei firi.
- Sinodul de la Calcedon nu a desfiinţat sau negat hotărârile Sinodului III
ecumenic de la Efes. Calcedonul s-a opus nestorianismului, nu formulei de
unire şi a combătut eutihianismul şi nu hristologia chiriliană.
- Sinodul IV ecumenic a eliminat neregulile şi abuzurile în plan
administrativ şi disciplinar.
- Prin Sinodul de la Calcedon, Biserica Ortodoxă şi-a păstrat faţă de
eterodocşi doctrina, iar faţă de papalitate organizaţia şi independenţa.
- El a fixat prin celebra lui definiţie dogmatică acel cadru definitiv al
învăţăturii despre raportul dintre dumnezeirea şi umanitatea Mântuitorului
Iisus Hristos.

5
 SINODUL V ECUMENIC (553)

1. Disputele teologice privind hristologia calcedoniană

- Sinodul IV ecumenic nu a rezolvat definitiv problema hristologică.
Alexandrinii şi episcopatul egiptean au fost nemulţumiţi de condamnarea lui
Dioscor, dar au acceptat sub presiunea împăratului pe noul episcop
Proterius.
- Biserica Romei, contestând canonul 28, a tergiversat recunoaşterea
hotărârea calcedoniene până la 494.
- În Bizanţ, în timpul împăratului Justinian, se confruntau două mari partide
politice: verzii şi albaștrii. Justinian, sprijinindu-se pe partidul albaştrilor, a
început calcedonizarea imperiului, adică reîntoarcerea la Ortodoxie. Acest
lucru a dus la menţinerea unor situaţii tensionate în Biserică şi la dezlipirea
unei părţi a episcopatului din Egipt, Siria şi Palestina de Biserica imperială
sau melkită (melek – rege, în limba ebraică).
- Patriarhul Timotei Elur nu numai că a respins ofertele de împăcare ca
ortodocşi, ci a convocat un sinod la Alexandria şi a condamnat pe papa Leon
I al Romei.
- Iniţial, împăratul Leon I Tracul voia să convoace un sinod ecumenic pentru
a revizui formula dogmatică de la Calcedon, însă la îndemnul patriarhului
Anatolie a renunţat şi a organizat un referendum (457).
- Cei peste 1600 de episcopi care au răspuns împăratului, s-au pronunţat
pentru respectarea sinodului ortodox şi ecumenic de la Calcedon, iar marea
majoritate a respins alegerea patriarhului Timotei Elur.
- După împăratul Leon I a urmat Zenon. Acesta va fi detronat şi înlocuit de
Vasilisc. Sprijinit de necalcedonieni, uzurpatorul Vasilisc a aprobat
revenirea din exil a patriarhului Timotei Elur, primit la Constantinopol cu
rezervă de patriarhul Acachie, însă cu căldură de împărat.
- Împăratul a promulgat în 476 o Enciclică cu conţinut monofizit. Enciclica
aproba hristologia chiriliană despre unirea celor două firi şi condamna
hotărârile dogmatice ale Sinodului de la Calcedon, Epistola dogmatică a
papei Leon I către Flavian al Constantinopolului.
- În timp ce patriarhul Acachie al Constantinopolului s-a opus, patriarhul
Timotei Elur, Petru Gnafevs sau Fullo al Antiohiei, Anastasie al
Ierusalimului şi alţi aproximativ cinci sute de episcopi, mai ales din dioceza
Asia au semnat enciclica şi au consimţit la condamnarea formulei doctrinare
de la Calcedon.

6
- Ca o demonstraţie de forţă, patriarhul Timotei Elur a adus rămăşiţele
pământeşti ale episcopului Dioscor al Alexandriei, mort în exil la 4
septembrie 454.
- Întrucât împăratul Zenon se sprijinea pe ortodocşi, a anulat toate măsurile
luate de uzurpatorul Basilisc.
2. Henotikonul şi schisma acachiană
- La propunerea patriarhului Acachie, împăratul Zenon a publicat în
octrombrie 482 un edict de unire numit Henotikon. Erau anatematizaţi
Nestorie şi Eutihie şi afirmată divinitatea şi umanitatea lui Iisus Hristos, dar
se evita expresii precum o fire sau două firi.
- Acest decret a fost semnat de patriarhii Acachie al Constantinopolului şi
Petru Mong al Alexandriei. Cu toate acestea, Henotikonul a învrăjbit şi mai
mult pe ortodocşi şi pe anticalcedonieni şi a rupt comuniunea dintre Biserica
din Răsărit şi Apus prin cunoscuta schismă acachiană (484-519).
- Papa Felix III a respins Henotikonul prin 2 sinoade ţinute la Roma.
- Patriarhul Acachie al Constantinopolului a şters din diptice numele papei
Felix III şi a întrerupt orice legături cu Roma, declanşându-se schisma
acachiană pe o durată de 35 de ani.
- La 518 o delegaţie condusă de comitele Gratus pleca la Roma cu scrisori
către regele ostrogot Teodoric şi către papa, care era invitat să vină la
Constantinopol sau să trimită delegaţi pentru a discuta problema schismei
acachiene.
- Papa Hormisda a trimis la Constantinopol o delegaţie formată din episcopii
Ghermanos şi Ioan, preotul Blandus şi diaconii Felix şi Dioscor, care a fost
primită de Justinian în 519. Formula de împăcare propusă de papa Hormisda
prevedea anatematizarea lui Nestorie, Eutihie şi Dioscor, scoaterea din
diptice a patriarhilor Timotei Elur şi Petru Mong.
- Formula întocmită din anul 515 şi care urmărea recunoaşterea primatului
papei, corespundea situaţiei religioase din Orient din timpul împăratului
Anastasie I care fraterniza cu anticalcedonienii, însă nu se potrivea cu
atitudinea procalcedoniană a împăratului Justin I.
- Aplicarea acestui act crea probleme, întrucât nu toţi patriarhii
Constantinopolului nominalizaţi pentru a fi scoşi din diptice erau vinovaţi de
schismă, iar patriarhii Eutifie şi Macedonie II muriseră ca martiri pentru
Ortodoxie.
3. Politica religioasă a împăratului Justinian I
- Începând cu anul 527, Justinian va urca pe tronul imperial. Din punct de
vedere religios, în imperiu se observă două mari categorii de creştini:
ortodocşii sau calcedonienii şi monofiziţii sau anticalcedonienii.

7
- Politica religioasă procalcedoniană inaugurată de împăratul Justin a fost
continuată cu şi mai mare zel de împăratul Justinian I. Fiecare credincios era
dator să respingă orice erezie şi să mărturisească învăţătura Sfinţilor
Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi aşa cum a fost stabilită de cele patru sinoade
ecumenice.
- Împărăteasa Teodora simpatiza şi sprijinea monofizismul. De aceea, multor
călugări şi episcopi anticalcedonieni li s-a permis să se întoarcă în
mânăstirile şi respectiv în eparhiile lor.
- Fără a-i constrânge, împăratul în provoacă la discuţii pe mulţi dintre
călugării monofiziţi, sfătuindu-i să adere la hristologia calcedoniană.
- Deşi anticalcedonienii perseverau în erezia lor, împăratul Justinian I nu a
renunţat la ideea găsirii unei soluţii de împăcare. Astfel, a convocat o
conferinţă religioasă într-una din sălile palatului Hormizda din
Constantinopol, la sfârşitul anului 532 şi începutul anului 533, pentru a se
discuta asupra diferenţelor doctrinare dintre ortodocşi şi anticalcedonieni.
- Necalcedonienii au motivat că nu pot accepta Sinodul de la Calcedon
întrucât au fost reabilitaţi adversarii Sfântului Chiril şi ai Sinodului al III-lea
ecumenic, adică: Teodor de Moqsuestia, Teodoret de Cyr şi Ibas de Edesa.
- Şedinţa a III-a prezidată de împărat, a evidenţiat faptul că necalcedonienii
au refuzat să accepte formula de la Calcedon, motivând că la acest sinod au
fost reabilitaţi episcopi nestorieni şi a fost acceptată formula teophasită a
călugărilor sciţi („Unul din Treime a suferit cu trupul”), pe care împăratul
Justinian o inclusese în mărturisirea lui de credinţă din anul 528.
- Împăratul va publica un edict la 15 martie 533, prin care este reafirmată
hristologia calcedoniană şi anatematizaţi Apolinarie, Nestorie şi Eutihie.
- Răspunzând invitaţiei împăratului Sever al Antiohiei va veni la
Constantinopol, unde va intra în legătură episcopul Antim al
Constantinopolului, care a mărturisit că acceptă numai primele 3 sinoade
ecumenice şi Henotikonul lui Zenon.
- Papa Agapet I va veni în 536 în Constantinopol ca trimis al regelui ostrogot
Teodat să ceară împăratului Justinian I încetarea războiului din Italia. Aici,
papa va excomunica pe patriarhii Sever al Antiohiei şi Antim al
Constantinopolului şi pe toţi adepţii lor necalcedonieni.
- În 536 ieromonahul Marian, stareţul mănăstirii Dalmatius şi reprezentanții
a 67 de mănăstiri au cerut împăratului şi papei Agapet I să ia atitudine faţă
de necalcedonieni. În 536 patriarhul Mina al Constantinopolului deschidea
lucrările unui sinod la Constantinopol. Sinodul hotăra depunerea patriarhului
Antim al Constantinopolului şi condamnarea lui Sever al Antiohiei.
Publicarea acestui decret însemna reabilitarea Ortodoxiei prin revenirea la
hotărârile de la Calcedon.

8
- În timp în Orient era restabilită ortodoxia calcedoniană, împărăteasa
Teodora căuta să câştige Biserica Romei în favoarea anticalcedonienilor,
prin papa Silvestru. Refuzul papei a determinat înlocuirea sa de către
diaconul Vigiliu.
- Papa Vigiliu, aliindu-se unor patriarhi ortodocşi din Orient, va întări
opoziţia anticalcedoniană.
- Anticalcedonismul nu a dispărut complet. Anticalcedonismul nu a dispărut
complet, ci se găsesc reînviorare prin Iacob de Tella saua Baradai, considerat
fondatorul Bisericii necalcedoniene siro-iacobite.
- După o activitate de 40 de ani de episcopat misionar, Iacob Baradai
instalase 27 de episcopi şi mitropoliţi, 2 patriarhi şi peste 1000 de preoţi.
4. Problematica Sinodului V ecumenic
- Origenismul. Acest curent este legat de numele marelui teolog Origen
(†256). Existau 2 curente: admiratorii marelui teolog şi criticii săi.
- O primă condamnare episcopală şi sinodală s-a concretizat prin depunerea
din preoţie şi alungarea sa din Alexandria (232).
- Numele marelui teolog alexandrin s-a păstrat în galeria marilor părinţi ai
Bisericii prin respectul şi admiraţia purtată de unii părinţi din secolul de aur.
- În disputele trinitare ale secolului IV era des amintit numele lui Origen,
atât de ortodocşi, cât şi de eretici.
- Rigorismul şi tradiţionalismul unilateral al Sfântului Epifanie de Salamina
a declanşat primul val de confruntări teologice.
- Conflictul dintre cele două partide s-a accentuat atunci când Sfântul
Epifanie l-a hirotonit preot pentru călugării certaţi cu episcopul lor pe
Paulinian, fratele Fericitului Ieronim. În această confruntare a intervenit
episcopul Teofil al Anexandriei, care manifesta profundă admiraţie faţă de
Origen. Acesta a reuşit să împace pe Ieronim cu Rufin, pe Epifanie şi Ioan,
în anul 397.
- În 398 Rufin va traduce în limba latină lucrarea fundamentală a lui Origen,
De Principiis, având grijă să corecteze acele paragrafe care ar fi compromis
personalitatea marelui teolog.
- Intrigat de aceste afirmații, Fericitul Ieronim a publicat o traducere fidelă
lucrării De Principiis printr-o lucrare specială, demascând formulările
eronate ale lui Origen.
- Episcopul Teofil al Alexandriei a condamnat erorile călugărilor
antropomorfiști din pustiul Schitic care îl considerau pe Dumnezeu-Tatăl ca
pe un om înzestrat cu trup omenesc. Călugării antropomorfişti în frunte cu
Serapion au venit la Alexandria în anul 449, amenințându-l cu moartea pe
episcopul lor „ateu”.

9
- La Constantinopol, călugării origenişti au primit azil din partea Sfântului
Ioan Gură de Aur. Orgoliosul Teofil, tergiversând venirea la Constantinopol,
l-a convins pe Sf. Epifanie să condamne pe Origen într-un sinod local din
anul 401 şi să ceară Sf. Ioan Gură de Aur acelaşi lucru. Sf. Epifanie a
descoperit manevrele lui Teofil şi a părăsit Constantinopolul în anul 403.
- În final, Teofil al Alexandriei s-a împăcat cu călugării origenişti şi astfel s-
a încheiat prima fază a disputelor origeniste.
- Disputele origeniste au reapărut în prima jumătate a sec. al VI-lea, cauzând
condamnarea definitivă a lui Origen şi a origenismului prin tratatul Contra
lui Origen al împăratului Justinian I şi prin cele zece anatematisme ale
Sinodului V ecumenic.
- Cele trei capitole. În cadrul discuţiilor teologice dintre ortodocşi şi
necalcedonieni, necalcedonienii au motivat printre altele că la Calcedon au
fost reabilitaţi adversarii Sinodului III ecumenic şi ai Sf. Chiril, printre care:
Teodor de Moqsuestia, Teodoret de Cyr şi Ibas de Edesa.
- Teodor de Moqsuestia, ucenic al lui Diodor din Tars. Coleg al Sf. Ioan
Gură de Aur şi dascăl al lui Nestorie, a fost de fapt creatorul
nestorianismului. Sinodul III ecumenic nu s-a ocupat de operele sale.
Denunţat de episcopul Rabuna de Edesa şi condamnat de Sf. Chiril al
Alexandriei şi Proclu al Constantinopolului, el şi opera sa au rămas
necondamnate de Sinodul V ecumenic.
- Teodoret de Cyr, discipol al lui Teodor de Moqsuestia, prieten şi apărător
al lui Nestorie până la Sinodul de la Calcedon, a fost condamnat la Sinodul
de la Efes din 449 şi a fost reabilitat la Sinodul de la Calcedon. Sinodul IV
ecumenic l-a reabilitat după ce a subscris condamnarea lui Nestorie şi l-a
numit „dascăl ortodox” pentru că denunţase monofizismul lui Eutihie în
lucrarea Eranistes încă din 447.
- Biserica Ortodoxă a fost mereu circumspectă privind ortodoxia sa, întrucât
în operele sale întâlnim concepţia despre unirea relaţională a celor două firi a
Mântuitorului, despre adorarea lui Toma ca fiind adresată nu lui Hristos cel
înviat din morți, ci lui Dumnezeu care l-a înviat pe acesta din mormânt şi
despre respingerea apelativului „Născătoare de Dumnezeu”.
- Ibas de Edesa este un alt reprezentant al curentului antiohian. Într-o
scrisoare adresată episcopului Maris Persanul sau Maris de Ardaşir, critica
aspru Sinodul III ecumenic şi pe Sfântul Chiril. Sinodul de la Tyr a constatat
că această scrisoare a fost trimisă după semnarea formulei de unire din 433,
iar refuzul lui Ibas de a-l anatematiza pe Nestorie şi adepţii lui, i-a adus
depunerea din scaunul episcopal.
- Problema Celor trei Capitole a devenit subiectul de discuţie dintre
calcedonieni şi necalcedonieni în timpul împăratului Justinian I. Împăratul

10
Justinian I dădu un edict prin care condamnă Cele trei Capitole. Teodor
Askidas a sugerat împăratului că această condamnare ar asigura revenirea
necalcedonienilor la Ortodoxie.
- În scrisoarea adresată clerului occidental Justinian I preciza că a condamnat
Cele trei Capitole nu pentru a da satisfacție anticalcedonienilor, ci pentru că
acestea conțin erori care reintroduc nestorianismul în Biserică.
- După publicare, edictul trebuia semnat de episcopii răsăriteni şi apuseni în
frunte cu patriarhii lor.
- Papa Vigiliu obţinuse scaunul episcopal din Roma cu sprijinul curţii
imperiale. De aceea, el a fost chemat la Constantinopol pentru a semna
edictul curţii. În drum spre Constantinopol el s-a oprit în Sicilia unde s-a
întâlnit cu mai mulți episcopi, care îşi exprimă regretul semnării edictului.
De aceea papa îi scrie patriarhului Mina sfătuindu-l să nu condamne Cele
trei Capitole.
- Ajuns la Constantinopol, papa l-a excomunicat pe patriarhul Mina,
impunându-i 14 luni de penitenţă pentru că a semnat edictul imperial.
- După mai multe discuţii papa Vigiliu a fost convins să cedeze. Papa a
convocat într-o conferinţă teologică pe cei 70 de episcopi apuseni aflaţi în
capitală şi a dat un document Judicatum (548), prin care condamna Cele trei
Capitole.
- Judicatum-ul a întâmpinat opoziţia episcopilor din Africa, Dalmaţia,
Illyricum şi Scythia Minor. Fiind conştient că prin emiterea Judicatum-ului,
îşi pierde susţinerea episcopatului apusean, a cerut împăratului restituirea
documentului şi l-a sfătuit să convoace un nou sinod ecumenic.
- Retragerea Judicatum-ului nu a aplanat agitaţia episcopatului apusean.
- În 551 împăratul va publica al doilea edict pentru condamnarea Celor trei
Capitole. Solicitat să-l semneze, papa Vigiliu a refuzat şi a rupt legătura cu
semnatarii săi. Datorită constrângerilor pentru semnarea edictului, papa fugi
în 551, în biserica Sfânta Eftimia din Calcedon. Aici a publicat Enciclica
către Biserica universală.
- Împăratul l-a rugat să revină la Constantinopol, asigurându-l de protecţie
personală. Pentru reuşita sinodului, împăratul ceru convocarea unei
conferinţe preliminare, lucru refuzat de răsăriteni.
5. Sinodul V ecumenic
La 5 mai 553, în absenţa papei Vigiliu şi în prezenţa a 150 de episcopi, s-a
deschis la Constantinopol Sinodul V ecumenic. Dintre aceștia numai 8 erau
occidentali.
Reprezentantul împăratului citi mesajul acestuia în care declara că doreşte
refacerea unităţii bisericeşti afectată de erezii, recunoaşterea celor 4 sinoade

11
ecumenice şi condamnarea lucrărilor eretice ale lui Teodor de Moqsuestia,
Teodoret de Cyr şi Ibas de Edesa.
Sinodul acordă mare atenţie cazului lui Teodor de Moqsuestia. El a respins
propunerea în legătură cu condamnarea operei, dar şi a persoanei.
Asupra lui Teodoret de Cyr, sinodul a condamnat acele lucrări care s-au
opus hristologiei Sfântului Chiril şi hotărârile dogmatice ale Sinodului III
ecumenic.
Referitor la scrisoarea lui Ibas de Edesa către episcopul Maris de Ardaşir,
sinodul a examinat-o în comparaţie cu hristologia Sinodului de la Calcedon
şi a constatat că are conţinut complet nestorian.
În şedinţa din 26 mai sinodul a discutat asupra cazului papei Vigiliu. Acesta
a refuzat să se prezinte la sinod. Din ordinul împăratului, el a fost exilat la 14
iulie 553 pe o insulă din Marea Marmara.
În şedinţa din 2 iunie, sinodul a formulat şi a aprobat cele 14 anatematisme.
Era confirmată condamnarea lui Arie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie,
Eutihie şi Origen, împreună cu Didim cel Orb şi Evagrie Ponticul.
În legătură cu problema lui Origen şi origenism, Sinodul V ecumenic nu s-a
ocupat decât tangenţial. În timp ce Origen era condamnat în anul 543 pentru
erori ca apocatastaza şi preexistenţa sufletelor, în anul 553 origenismul era
condamnat în legătură cu filosofia păgână din care s-a inspirat.
Sinodul V ecumenic a anatematizat pe Origen şi adepţii lui în contextul
condamnării celorlalți eretici, fără a discuta cazul lui.
Sinodul V ecumenic se încheia la 2 iunie 553, însuşindu-şi punctul de vedere
imperial în problema origenismului şi a Celor trei Capitole.
Sinodul V ecumenic a avut un mare rol în precizarea termenilor, în
purificarea expresiilor de interpretări nesingure şi în închegarea unei
hristologii ortodoxe. Un rol decisiv l-a avut împăratul teolog Justinian I care,
prin Mărturisirea de credinţă adresată sinodului a făcut o sinteză de mare
profunzime a teologiei ortodoxe.
Condamnarea oficială şi solemnă a Celor trei Capitole a făcut-o la 23
februarie 554 printr-un al doilea Constitutum adresat episcopatului
occidental. Umilit datorită inconsecvenței lui, papa Vigiliu pleca spre Roma
în primăvara anului 555, dar a murit pe drum, la Siracuza.
Asupra Celor trei Capitole, papa Pelagiu (urmaşul papei Vigiliu),
informându-se riguros, a ajuns la concluzia că trebuie să le condamne şi
regretă că nu a făcut-o de la început. El nu poate să nu se alăture sinoadelor
de la Illyricum şi Africa şi celor aproape 4000 de episcopi care au primit
hotărârile Sinodului V ecumenic.

12
ÎNFIINŢAREA VECHILOR BISERICI ORIENTALE: COPTĂ, SIRO-
IACOBITĂ ŞI ARMEANĂ

- Conflictul dintre nestorieni şi monofiziţii eutihieni a necesitat un răspuns

din partea ortodocşilor. Acest răspuns va fi dat de Sinodul IV ecumenic
(451).
- Precizarea teologică de compromis din Henotikon (482), era ortodoxă, dar
punea în umbră sau chiar omitea deciziile de la Calcedon. Henotikon-ul era
destinat ca lămurire pentru creştinii din Egipt, fiind apoi difuzat şi în Libia,
Pentapole şi Siria.
- Situaţia se complică din cauza confuziilor şi a filologiei teologice
neprecizate, a traducerii nepotrivite a termenilor greceşti în coptă şi siriacă
etc.
- Deoarece patriarhul Sever I al Antiohiei a respins Henotikonul, el a fost
aplaudat de adepţii săi, care îşi ziceau "severieni". Deciziile de la Calcedon
erau văzute ca expresie a "grecismului".
- Împăratul Anastasie a confirmat Henotikonul în 496. Acest lucru a dus la
reînceperea conflictului dintre Patriarhiile de Alexandria şi Antiohia.
- Între 512-528 majoritatea episcopilor de origine siriacă şi coptă au trecut la
"severieni", respingând Henotikonul.
- Ioan Filoponul, Iulian din Halicarnas, Filoxeniu din Ierapole şi alţii au
provocat o nouă tulburare printre monofiziţi. O altă frământare este produsul
acţiunilor lui Iacob Baradai sau Ţanţal, care a dat naştere grupului
monofizit, numit "iacobiţi".
- Împăratul Justinian I, susţinut de teologul Leonţiu de Bizanţ, a urmărit
condamnarea pe linie confesională a tot ceea ce era "eterodox". Prin cele 14
Anatematisme au fost respinse toate ereziile anterioare şi contemporane.
- Severianismul a generat un nou compromis, exprimat prin monotelism.
Ekthesis-ul imperial din 638, urmat de Typos-ul din 648, nu au adus linişte
în Biserică, provocând noi discuţii asupra dogmei hristologice.
1. Biserica egipteană-coptă
- Distanţarea dintre copţi şi melkiţi, după condamnarea patriarhului nestorian
Dioscor (451), a adus o mai mare nesiguranţă teologică.
- În opoziţie cu Sinodul V ecumenic (553), copţii l-au părăsit şi pe patriarhul
melkit şi au ales un nou patriarh - Petru IV. Acesta se va declara în 567
"patriarh al copţilor".

13
- La începutul secolului VII, patriarhia copţilor număra 100 de episcopii şi
câteva milioane de credincioşi. Copţii, în frunte cu patriarhul Veniamin, i-au
primit pe arabi ca eliberatori în 640.
- Pe la jumătatea secolului IX sediul patriarhului Hristodul a trebuit să se
mute forţat la Cairo şi mulţi copţi au fost forţaţi să treacă la islamism.
- Fiind legată jurisdicţional de Patriarhia Alexandriei, Biserica etiopienilor a
ajuns treptat prin aceasta la credinţa severiană monofizită. Pentru a nu-şi
dobândi autocefalia, protosul - "abuna" al Bisericii Etiopiene - nu avea voie
să hirotonească mai mult de 7 episcopi, fiind necesari pentru dobândirea
autocefaliei 12 episcopi.
2. Biserica siro-iacobită
- Sirienii chirilieni au trecut la monofizism îndemnaţi de Iacob din Şarug, de
Filoxeniu din Mabug, de Ştefan bar Sudaili şi de patriarhul Timotei III.
- Împărăteasa Teodora, soţia lui Justinian, i-a sprijinit pe monofiziţii
severieni.
- Sfinţirea lui Teodor de Bostra şi a lui Iacob Baradai în episcopi de către
patriarhul monofizit Teodosie al Alexandriei, şi aşezarea lui Iacob la Edesa
(543), cu sprijinul lui Teodor Askidas şi al împărătesei Teodora, a facilitat
crearea Bisericii siro-iacobite.
- Patriarhul siro-iacobit cu sediul instabil a ajuns să aibă sub jurisdicţie
numeroşi mitropoliţi şi episcopi. Credincioşii acestei patriarhii trăiau în
Siria, Asia Mică, Mesopotamia şi Cipru.
- Printre teologi s-a impus Iacob de Edesa, Moses bar Lepha, Iacob bar
Salibi.
- Influenţa siriană, nestoriană şi monofizită s-a resimţit până la creştinii
Sfântului Toma de pe coasta apuseană a Indiei, numită Malabar. Aceştia au
fost legaţi de Patriarhia siro-iacobită, crezând că aceasta reprezintă adevărata
Ortodoxie.
3. Biserica armeană
- Nemulţumiţi cu nestorianismul sirian care a fost combătut prin Henotikon,
teologii şi clericii armeni au căutat să se elibereze de teologia lui
Apolinarie, Diodor, Teodor de Moqsuestia, Eutihie, Teodoret de Cir,
Barsuma, apoi de deciziile de la Calcedon şi de Sever.
- Catolicosul Babghen din Ecimiadzin a convocat un sinod la Devin (527), la
care a fost oficializat Henotikonul şi cu timpul s-a introdus severianismul.
- La sinodul de la Mantzikiert (719 sau 736) hotărârile Sinodului IV au fost
din nou respinse ca fiind opuse chirilianismului şi s-a ratificat comuniunea
cu Biserica siro-iacobită.
- Biserica armeană a căutat în mai multe rânduri să se apropie din nou de
Patriarhia Ecumenică. Aceasta s-a putut realiza mai ales după eliberarea

14
Armeniei de sub stăpânirea arabilor islamici. Astfel, s-au putut iniţia
convorbiri cu patriarhul Fotie de la Constantinopol încă din 862, prin
catolicosul Zaharia, şi apoi pe vremea patriarhului Nicolae Misticul (901 şi
912).
- Pe la 991 monahul grec Nicon Metanoitul a propovăduit armenilor
Ortodoxia calcedoniană.
4. Biserica nestoriană
- Nestorienii s-au retras în cadrul Imperiului bizantin în Persia, la Nisibi,
având în frunte pe catolicosul Baboe.
- La sinodul de la Nisibi (489), prezidat de Toma Barsuma, s-a hotărât
înfiinţarea unui catolicat propriu. Numindu-se siro-haldei, nestorienii s-au
constituit în Biserica naţională nestoriană persană.
- Desele războaie dintre Bizanţ şi Persia l-au îndemnat pe catolicosul Babai
cel Mare să se îndepărteze de Bizanţ. Astfel, la sinodul de la Ctesifon-
Babilon din 585 s-a pronunţat distanţarea, fiind proclamat catolicatul
nestorian sub numele de "A 5-a patriarhie a Bisericii lui Hristos".
- Întrucât din 637 regiunea Mesopotamiei şi sediul catolicatului de la
Ctesifon au ajuns sub dominaţia arabilor islamici, existenţa acestei Biserici
devenea tot mai grea. Atunci sediul catolicatului se va muta la Bagdad (762),
iar mai târziu la Mosul (782).

15
SINODUL V ECUMENIC

16
 SINODUL VI ECUMENIC

1. Situaţia politico-religioasă a Imperiului bizantin la începutul

secolul al VII-lea
- Realizările împăratului Justinian (527-565) au fost de scurtă durată. În
Răsărit un mare pericol îl reprezentau perşii. Regele Chosroes II, sub
pretextul răzbunării împăratului Mauriciu, a declarat război Imperiului
bizantin pentru a redobândi teritoriile cucerite în 591.
- Din cauza atacurilor avarilor şi perşilor, noul împărat bizantin, Heraclie, a
fost tentat să mute capitala imperiului de la Constantinopol la Cartagina.
Patriarhul Serghie a reuşit să-l convingă să renunţe.
- Pierderea Egiptului - "grânarul imperiului" - şi răpirea Sfintei Cruci, l-au
determinat pe Heraclie să pregătească o campanie împotriva perşilor. Între
622-628 va susţine 3 expediţii militare împotriva perşilor, încheiate cu
victoria decisivă.
- Din punct de vedere religios, împăratul a avut întâlniri cu reprezentanţii
Bisericii iacobite necalcedoniene. Pentru realizarea unirii dintre ortodocşi şi
necalcedonieni a fost antrenat şi patriarhul Serghie al Constantinopolului. În
scrisoarea adresată lui Teodor de Faran (622), patriarhul Serghie anexează
libelul patriarhului Mina al Constantinopolului către papa Vigiliu al Romei,
în care se mărturisea o singură voinţă şi o singură lucrare în Hristos.
- Aceste documente l-au determinat pe episcopul Cir de Phasis să afirme că,
după unirea firilor, în Hristos există o singură lucrare sau energie.
- Episcopul Cir îşi va da acordul asupra formulei "o singură lucrare în
Hristos". El va fi numit de împărat patriarh al Alexandriei. Pe baza formulei
"o singură lucrare în Hristos", el va reuşi să realizeze unirea unei fracţiuni a
teodosienilor cu Biserica Ortodoxă sau calcedoniană. Această unire era
impusă şi a produs o mare discordie în Egipt.
- Sfântul Sofronie, viitorul patriarh al Ierusalimului, a descoperit erezia şi a
insistat pe lângă patriarhul Cir ca documentul să nu fie publicat.
- Ales patriarh al Ierusalimului (633), Sfântul Sofronie era pierdut pentru
cauza monoenergismului. Patriarhul Serghie va căuta să atragă de partea sa
pe papa Honoriu al Romei.
- Monotelismul (o singură voinţă) sau monoenergismul (o singură energie
sau lucrare) îşi au originea în concepţia apolinaristă şi au fost promovate de
Sever al Antiohiei şi Teodor de Faran din dorinţa de a apăra unitatea
persoanei lui Hristos faţă de dioprosopismul nestorian.

17
 2. Teologia ortodoxă în faţa monotelismului şi monoenergismului
- Sfântul Sofronie, imediat după întronizarea sa ca patriarh al Ierusalimului,
a trimis o scrisoare sinodală - Sinodicon - patriarhului Serghie al
Constantinopolului, papei Honoriu al Romei şi altor episcopi. El accentua
unitatea de lucrare în Hristos ca o consecinţă a unităţii subiectului lucrător
care acţionează şi cele dumnezeieşti şi cele omeneşti.
- Acceptând o lucrare teandrică (divino-umană), Sfântul Sofronie învăţa că
aceasta nu este o singură lucrare, ci ea se raportează după genuri diferite.
Sinodiconul său nu a alungat concepţia monoenergistă a patriarhului Serghie
şi a papei Honoriu.
- În 638 a fost publicat decretul imperial numit Ecthesis. Decretul interzicea
folosirea expresiilor: "o lucrare" sau "două lucrări", ca fiind foarte
periculoase, însă cerea să fie mărturisită "o singură voinţă în Hristos".
- Monoteliştii susţineau că în Hristos voinţa umană rămâne în stare pur
pasivă, fiind sub impulsul voinţei divine. Patriarhul Serghie, autorul textului
Ecthesis-ului, a ţinut un sinod la Constantinopol şi a publicat un decret
sinodal (638).
- Ecthesis-ul va fi semnat şi de patriarhul Cir al Alexandriei şi de împăratul
Heraclie.
- După moartea patriarhului Serghie va fi ales ca patriarh Pir. Acesta va fi
îndepărtat din scaun de împăratul Constans II.
- Odată cu redeschiderea conflictului dintre Roma şi Constantinopol,
împăratul Constans II publică un nou edict dogmatic - Typos (648).
- Publicarea Typos-ului a produs o mai mare discordie în Biserică. Papa
Martin I a convocat un sinod la Roma (649) care a respins atât Ecthesis-ul,
cât şi Typos-ul.
- În 643 noul exarh de Ravenna a intrat cu armata în Roma, l-a arestat pe
papa Martie I şi l-a trimis la Constantinopol. Aici el este acuzat că a acceptat
adaosul Filioque, iar din punct de vedere politic era învinuit de înaltă
trădare.
- Procesului de oprimare a opozanţilor monotelismului i-a căzut victimă şi
Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662).
- Doctrina Sfântului Maxim era construită pe tehnica filosofică aristotelică,
folosită şi de Leonţiu de Bizanţ. Două coordonate marchează doctrina sa:
a). Înomenirea lui Dumnezeu, hotărâtă de la început şi realizată în
istorie la plinirea vremii;
b). Îndumnezeirea omului iniţiată de întruparea lui Dumnezeu.
- Paralel cu acţiunile antimonotelite ale Sfântului Maxim, în Africa se
profilau mişcări revoltătoare împotriva regimului de la Constantinopol.

18
- În 656 Sfântul Maxim a fost mutat la mănăstirea Theoda din Rhegium,
unde a întreţinut o nouă discuţie cu trimişii de la Constantinopol. În 662 a
fost din nou interogat şi torturat la Constantinopol, tăindu-i-se mâna dreaptă
şi limba.
- Împăratul Constans II va muta capitala la Siracuza, sprijinind în continuare
monotelismul.
- Pe scaunul patriarhal de Constantinopol a revenit pentru scurt timp fostul
patriarh Pir, care a reconfirmat Typos-ul.
3. Sinodul VI ecumenic
- Împăratul Constantin IV Pogonatul a restabilit capitala la Constantinopol şi
a dezaprobat monotelismul. El va trimite o scrisoare papei Agathon în
vederea trimiterii unor delegaţi la Constantinopol spre a analiza erezia
monotelită.
- Înainte de a trimite delegaţii, papa va convoca un sinod la Roma, la care
vor participa 125 de episcopi, condamnând monotelismul.
- În 680 patriarhul Gheorghe al Constantinopolului era rugat de împărat să
convoace sufraganii săi pentru o cercetare riguroasă a ereziei monotelite.
- Împăratul Constantin IV îşi va rezerva conducerea sinodului fie personal,
fie prin reprezentanţi. Cele 5 scaune patriarhale erau prezente la sinod prin
titularii lor sau prin reprezentanţi. Patriarhia de Constantinopol era prezentă
la sinod prin titularul ei, patriarhul Gheorghe, şi prin 140 de mitropoliţi,
arhiepiscopi şi episcopi.
- Episcopii prezenţi la sinodul VI ecumenic reprezentau Biserica
calcedoniană. Bisericile necalcedoniene nu erau interesate de această
problemă, confruntându-se cu ocupaţia arabă.
- Pe lângă cei 174 de episcopi a participat un număr mare de călugări, în
special din Roma şi Italia, care susţineau diotelismul.
- La sinod au fost prezentat antologii de texte patristice care combăteau sau
susţineau monotelismul.
- Patriarhul Macarie a continuat să susţină monotelismul, fiind declarat eretic
şi anatematizat. Sinodul a condamnat şi pe: patriarhii Serghie, Pir, Pavel şi
Petru de Constantinopol; Cir al Alexandriei; episcopul Teodor de Faran şi
papa Honoriu al Romei ca eretici monotelişti.
- În şedinţa a 18 din 681, prezidată de împăratul Constantin IV, a fost citită
hotărârea dogmatică a sinodului: "...Mărturisim de asemenea că în Hristos
există, aşa după cum ne-au învăţat Sfinţii Părinţi, două voiri şi două voinţe
naturale, două lucrări, care sunt unite între ele în chip neamestecat şi
neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit...".
- Hotărârea purta semnătura celor 174 de episcopi sau a reprezentanţilor lor.

19
- În 681, prin decret imperial, afişat în nartexul catedralei Sfânta Sofia din
Constantinopol, hotărârile sinodului primeau putere de lege.
- Papa Agathon a murit în 681, iar noul papă Leon II va confirma hotărârile
sinodului în 682, anatematizând ereticii, inclusiv pe papa Honoriu.
4. Sinodul quinisext sau Trulan II (691-692)
- Disputele hristologice dintre calcedonieni şi necalcedonieni au dus la
slăbirea disciplinei şi moralităţii din Biserică.
- Întrucât sinoadele V şi VI ecumenice nu au dat canoane, împăratul
Justinian II a convocat un sinod în 691-692, la Constantinopol, în sala boltită
a palatului imperial.
- Au participat 240 de episcopi, completând opera canonică a sinoadelor V şi
VI ecumenice.
- Au fost elaborate 102 canoane care vizau întărirea disciplinei bisericeşti,
sporirea moralităţii clerului şi credincioşilor şi reglementarea unor rânduieli
cultice.
- A fost recunoscută din nou egalitatea dintre scaunele episcopale din Roma
şi Constantinopol pe baza canoanelor 3 de la Sinodul II ecumenic şi 28 de la
Sinodul IV ecumenic.
- Sinodul interzicea: realizarea semnului Sfintei Cruci pe pardoselile
bisericilor; pe viitor să nu mai fie zugrăvit Mântuitorul sub forma mielului,
ci cu chip uman; s-a condamnat celibatul clerului impus de Biserica romană;
era respinsă practica de a mânca brânză, ouă şi lapte în postul mare, precum
şi alte tradiţii apusene şi răsăritene, care nu erau conforme Sfintei Tradiţii.
- Întrucât Biserica Romei a fost indignată de respingerea unor practici
proprii Apusului şi de reafirmarea egalităţii dintre cele 2 scaune episcopale,
a refuzat să accepte acest sinod.

20
 SINODUL VII ECUMENIC (787)

- Din timpul împăratului Justinian iconografia ortodoxă a luat un avânt

deosebit, în cadrul noului "stil bizantin" arhitectonic cu cupolă. Paralel s-au
înmulţit şi icoanele portative şi praznicale.
- Canonul 82 de la Sinodul Trulan II întemeia cinstirea icoanei Mântuitorului
pe dogma "Întrupării" sale.
- În secolul VIII Biserica va fi greu încercată de iconoclasm (distrugerea
icoanelor) sau iconomahie (luptă împotriva icoanelor).
- Cel dintâi împărat iconoclast a fost Leon III Isaurul (717-741). El se credea
"împărat şi preot" şi urmărea o reformă bisericească. Prima măsură
iconoclastă a fost porunca să fie îndepărtate icoanele din biserici (729).
- Măsura imperială a scandalizat pe credincioşi, dând naştere la tulburări.
- Încercarea sa de a câştiga pe papa Grigore II şi pe venerabilul patriarh
Gherman al Constantinopolului nu a reuşit.
- Leon III va convoca în 730 un sfat al senatorilor şi demnitarilor statului şi
Bisericii cu scopul de a-i câştiga de partea sa. Singurul care s-a opus a fost
patriarhul Gherman.
- Patriarhul Gherman este învinuit de crimă de les-majestate, iar Anastasie,
ucenicul şi singhelul patriarhului, l-a acuzat de purtare necuviincioasă. În
730 scaunul patriarhal de Constantinopol va fi ocupat de Anastasie.
- Împăratul va da primul edict prin care dispunea distrugerea icoanelor, dar
admitea cinstirea Sfintei Cruci (730).
- Apusul creştin a condamnat iconoclasmul, pentru că, deşi în Apus icoanele
bisericeşti aveau numai o utilizare estetică şi pedagogică, distrugerea
acestora strica educaţia religioasă.
- Atunci, papa Grigore III şi-a îndreptat interesul politic spre regatul
francilor.
- Împotriva iconoclaştilor a scris Sfântul Ioan Damaschin († 749). Scrierile
Sfântului Ioan Damaschin au adus argumente pentru cinstirea icoanelor şi l-
au înfruntat pe împăratul Leon III pentru abuz de putere, precizând că "nu se
cuvine împăratului să dispună de capul său în Biserică".
- Icoana are un rol multiplu: de a împodobi lăcaşul de cult (estetic); de a
învăţa din istoria Bisericii (pedagogic); de a însoţi cultul divin (latreutic); de
a mijloci harul divin (haric).
- După moartea lui Leon III a urmat Constantin V, zis şi Copronymus (740-
775). El a fost un fanatic iconoclast, dar şi un bun general.

21
- În 754 s-a întrunit la Hieria, în palatul imperial, un mare sobor, la care au
participat 338 de episcopi. Acesta urma să fie socotit al VII sinod ecumenic.
- La sinod nu au participat patriarhii din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim,
aflaţi sub stăpânirea sarazinilor (arabi), şi nici vreun delegat al Romei.
- Tomosul sinodului din 754 hotăra ca orice icoană să fie neîntârziat
aruncată din casa Domnului, iar cine îndrăzneşte ca pe viitor să facă o icoană
sau s-o cinstească, de era episcop sau preot sau diacon să fie depus, iar dacă
era călugăr sau laic să fie anatematizat şi predat autorităţilor civile spre a fi
judecat.
- Împăratul a mai dispus ca şi moaştele sfinţilor să fie profanate şi arse.
- Pentru a împodobi bisericile s-a dispus aşezarea tablourilor împăratului, a
unor picturi inspirate din natură: păsări, fructe, precum şi scene profane, ca
alergări de cai, scene de vânătoare, teatrale şi de război etc.
- Dacă majoritatea clerului superior, terorizat de puterea împărătească, s-a
plecat, călugării au manifestat o rezistenţă dârză faţă de hotărârile sinodului
de la Hieria.
- Căutând să silească supuşii să se lepede de cultul icoanelor, împăratul a
cerut supuşilor prestarea unui jurământ solemn făcut pe Sfânta Evanghelie,
că nu vor mai avea nici o legătură cu vreun călugăr, căutând dimpotrivă să
prindă "pe toţi trântorii îmbrăcaţi în haine negre". Primul care a prestat acest
jurământ a fost patriarhul Constantin II.
- Ulterior, în 766, patriarhul Constantin, după ce fusese timp de 12 ani o
unealtă în mâna împăratului, a fost depus şi exilat.
- Urmaşul lui Constantin V a fost fiul său, Leon IV Chazarul (775-780).
Influenţat şi de soţia sa, Irina, şi conştientizând că părintele său făcuse
excese, Leon îi va schimba atitudinea faţă de icoane.
- După moartea sa, tronul va reveni fiului său de 10 ani, Constantin VI
Porfirogenetul. Mama sa Irina va fi cea care va prelua frâele guvernului.
- Acum este ales ca patriarh de Constantinopol, Tarasie - om învăţat, hotărât
să lucreze pentru izbânda iconodulilor.
- În 786 s-a decis întrunirea unui sinod în biserica Sfinţii Apostoli din
Constantinopol. Cu o zi înainte mulţimea înfuriată, sprijinită de soldaţi
iconoclaşti, a căutat să împiedice desfăşurarea sinodului.
- Împărăteasa Irina, folosindu-se de un pretext, a ştiut să îndepărteze din
capitală trupele iconoclaste, iar în locul lor au fost aduse trupe iconodule din
Tracia.
- Noul sinod se va ţine în 787, la Niceea. Împărăteasa şi fiul ei au fost
reprezentaţi prin doi demnitari superiori, papa Adrian I, prin arhipresbiterul
Petru şi abatele Petru de la Sfântul Sava, iar patriarhii Alexandriei şi
Antiohiei prin monahii Ioan şi Toma.

22
- Hotărârea Sinodului cuprindea: "Este permis şi chiar util şi bineplăcut lui
Dumnezeu a face icoane religioase şi a le venera; dar aceasta venerare să
fie numai cinstire, iar nu adorare, căci aceasta se cuvine numai lui
Dumnezeu, apoi cinstirea icoanelor este numai relativă, pentru că
respectăm icoana numai pentru că ea reprezintă no persoană sfântă, pe
Hristos".
- Sinodul a dat 22 de canoane pentru remedierea încălcărilor din timpul
iconoclasmului. Delegaţii papali au înştiinţat despre aprobarea la Roma a
Sinodului quinisext din 692.
- După închiderea sinodului VII ecumenic Carol cel Mare a primit
traducerea latină deformată a actelor sinodului. El a predat-o teologilor de la
palat, comentând cu ei atitudinea ce trebuia luată. Teologii latini au fost
însărcinaţi să realizeze o scriere polemică împotriva celor stabilite la Niceea.
- Ecourile ereziei iconoclaste au revenit la viaţă odată cu domnia lui Leon V
Armeanul. Acesta era armean de origine şi iconoclast. Din 814 luptele
iconoclaste au izbucnit din nou. În fruntea iconodulilor se aflau Teodor
Studitul, Nichifor Mărturisitorul şi alţii.
- În sinodul din 815 au fost anulate deciziile Sinodului VII ecumenic.
- În anul 842, presimţind că se apropie sfârşitul împăratul Teofil a trecut
treburile împărăţiei în sarcina soţiei sale Teodora şi a fiicei sale Tecla.
- Teodora s-a hotărât să convoace un sinod care să hotărască asupra ereziei
iconoclaste. Tot acum va fi ales ca patriarh Metodie (843).
- Patriarhul Metodie va convoca un sinod la Constantinopol. Sinodalii au
declarat valabile la 11 martie 843 hotărârile celor şapte Sinoade ecumenice,
restabilind cultul icoanelor, rostind anatema asupra tuturor iconoclaştilor.
- Tot cu acest prilej (11 martie 843) s-a hotărât ca prima duminică din postul
mare să fie denumită "Duminica Ortodoxiei", ca să fie spre amintire despre
biruinţa Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor.
- Pomenirea părinţilor de la Sinodul VII ecumenic se face în duminica a 21-a
după Rusalii.

23
 MAREA SCHISMĂ (1054)

- Este tragicul eveniment de la 16 iulie 1054, care a marcat istoria şi viaţa

Bisericii timp de aproape 1000 de ani.
- A fost un eveniment complex cu implicaţii politice şi religioase majore.
- Schisma a fost privită în Răsărit ca rezultat al unei înstrăinări reciproce şi
învrăjbiri crescânde între reprezentanţii creştinismului oriental şi ai celui
occidental.
1. Cauzele schismei
a). Sub aspect politic: împăratul Diocleţian va împărţi Imperiul roman în
Imperiul roman de răsărit şi Imperiul roman de apus. Tot el îşi va stabili
reşedinţa la Nicomidia.
- Împăratul Constantin cel Mare va inaugura oraşul Constantinopol (330),
"Roma cea nouă".
- Împăratul Teodosie cel Mare va împărţi imperiul între fiii săi: Arcadie şi
Honoriu. Începând cu secolul al VII-lea Imperiul roman de răsărit va fi
numit Imperiul bizantin. Roma va cădea sub ocupaţia lui Odoacru, regele
tribului germanic al herulilor, în 476.
- Împăratul Justinian va reface parţial Imperiul roman, rolul politic al Romei
diminuându-se semnificativ. Italia nu mai era decât o provincie a Imperiului
roman de Răsărit, iar papa de la Roma patriarhul Apusului.
- Criza iconoclastă a grăbit procesul de scindare.
- În Apus, papa Ştefan II solicită ajutorul regelui franc Pipin cel Scurt, care
distruge regatul longobarzilor şi dăruieşte papei teritoriul statului papal,
denumit "Patrimonium Sancti Petri" sau "Respublica Romanorum", care
datează până în 1870.
- Încoronarea regelui franc Carol cel Mare (800) ca "împărat al Apusului", a
însemnat crearea unui nou imperiu creştin.
- Cele 2 imperii aveau diferenţe lingvistice, culturale şi de mentalitate.
b). Sub aspect religios: a fost motivată de atitudinea diferită a grecilor şi
latinilor faţă de înţelegerea adevărului de credinţă creştin. Spiritul practic
latin acorda mai multă importanţă problemelor de cult şi aspectului moral-
disciplinar; pe când grecii erau înclinaţi spre filosofie şi metafizică,
analizând doctrina. De aceea erau acuzaţi de latini ca fiind născători de erezii
şi chiar eretici.
- În Răsărit nu se regăseau anumite concepte: Biserica privită de Tertulian ca
instituţie administrativ pământească; concepţia augustiniană despre
determinismul haric pentru mântuire; teoria primatului papal (fundamentată

24
pe concepţia F. Augustin asupra celor 2 cetăţi); învăţătura despre Purgatoriu
(papa Grigorie cel Mare); introducerea adaosului Filioque prin Sinoadele de
la Toledo (447 şi 589) şi Aachen (809); introducerea missei romane; tendinţa
de generalizare a celibatului preoţesc; renunţarea la pascalia alexandrină
stabilită la Sinodul I ecumenic.
- În 482 împăratul Zenon I publica Henotikonul cu scopul împăcării dintre
calcedonieni şi necalcendonieni. Acesta a fost respins de Biserica Romei,
provocând schisma acachiană timp de 35 de ani.
- Rivalitatea dintre cele 2 scaune s-a accentuat şi din cauza hotărârii
Sinodului local de la Constantinopol prin care patriarhul Ioan IV Postitorul
şi-a luat titlul de "patriarh ecumenic" (588). Ca urmare papa Grigorie cel
Mare îşi va lua titlul de smerenie "servus servorum Dei".
- Un prim rechizitoriu asupra diferenţelor va fi făcut de Sinodul II trulan
(691-692). Apusenii erau acuzaţi că: au introdus celibatul preoţesc, postesc
sâmbăta, mănâncă brânză şi ouă în sâmbetele şi duminicile postului mare;
zugrăvesc pe Mântuitorul în chip de miel etc.
- Patriarhul Fotie în Enciclica către patriarhii din Răsărit 867, incrimina
diferenţe dogmatice, cu precădere adaosul Filioque. Deşi papa Leon III se va
opun introducerii acestui adaos, împăraţii franco-germani vor insista pentru
generalizarea sa.
- Folosirea pâinii nedospite sau azimei la Sfânta Liturghie s-a generalizat
începând cu secolul al IX-lea în Apus.
- Şi latinii au întocmit un rechizitoriu răsăritenilor, acuzându-i de: simonie,
de hirotonie în treapta de episcop a unor eunuci, rebotezarea celor botezaţi în
numele Sfintei Treimi, acceptarea căsătoriei preoţilor, însuşirea unor
concepţii eretice.
- Toate aceste tradiţii specifice (ale răsăritenilor şi apusenilor) ar fi putut fi
menţinute şi acceptate unanim dacă erau în conformitate cu învăţătura
Bisericii sau eliminate cu concursul ambelor părţi dacă contraveneau
acesteia.
2. Prima fază a schismei
- Iconoclasmul a marcat viaţa politică şi religioasă din Bizanţ, lăsând loc
tensiunilor din sânul Bisericii din Constantinopol, dar şi în cadrul relaţiilor
cu Biserica Romei şi cu puterea imperială bizantină.
- După moartea patriarhului Metodie nu s-a ţinut cont de alegerea sinodului
asupra arhiepiscopului Gregorios Asbestas al Siracuzei. S-a impus voinţa
împărătesei Teodora. Noul patriarh a fost Ignatie, fiul fostului împărat Mihai
I Rangabe.

25
- Acesta nu va invita la hirotonia sa pe arhiepiscopul Gregorios. Mai mult
chiar, Ignatie va convoca un sinod care îl va suspenda din funcţie şi
excomunica pe arhiepiscopul Gregorios.
- Gregorios solicită intervenţia Romei.
- Patriarhul Ignatie, rămas fidel împărătesei Teodora şi fără să verifice
zvonul că cezarul Bardas ar întreţine relaţii sexuale cu nora sa văduvă, a
refuzat să-l împărtăşească. Bardas a hotărât înlăturarea şi exilarea sa pe
insula Terebint.
- Acest act a stârnit nemulţumirea susţinătorilor patriarhului Ignatie.
Alegerea noului patriarh a fost tensionată, în final privirile s-au îndreptat
asupra lui Fotie, prim-secretar, şeful gărzii imperiale şi profesor la
Universitatea din Bizanţ.
- Hirotonirea patriarhului Fotie a fost o piatră de încercare pentru ignatieni.
Susţinătorii lui Ignatie, adunaţi în Biserica Irina din Constantinopol, au
hotărât depunerea lui Fotie şi reabilitare Ignatie.
- În primăvara anului 860 patriarhul Fotie trimite obişnuita enciclică prin
care îşi anunţa alegerea sa ca patriarh de Constantinopol. Delegaţia
constantinopolitană va merge la Roma şi va înmâna papei Nicolae I alături
de enciclică şi scrisorile din partea împăratului bizantin, prin care se cerea
trimiterea unor delegaţi la sinodul ce se va ţine la Constantinopol, menit a
discuta ultimele probleme legate de iconoclasm.
- Papa Nicolae I, un mare susţinător la universalismului roman, va refuza să
se pronunţe asupra celor întâmplate până când legaţii săi nu vor analiza
situaţia la faţa locului. În plus el cerea împăratului restituirea Illyricului şi
sudului Italiei.
- În 861 s-a ţinut un sinod în Biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol la
care au participat 381 de episcopi. Roma va fi reprezentată de episcopii
Raboald de Porto şi Zaharia de Anagni.
- Problema retrocedării sudului Italiei şi a Illyricului nu a figurat pe ordinea
de zi. Sinodul a aprobat depunerea lui Ignatie şi a anulat excomunicarea lui
Gregorios al Siracuzei.
- Papa nu a ratificat alegerea lui Fotie. Acesta va trimite papei o lungă
scrisoare în care justifica în mod exemplar şi competent alegerea sa din
rândul laicilor şi dădea de înţeles că ar fi abordat şi problema Illyricului dacă
nu s-ar fi opus împăratul.
- Papa a răspuns patriarhului şi împăratului cerând dovezi pentru cazul
Ignatie şi discutarea problemei Illyricului. Sinodul din Biserica Lateran
(863) va excomunica pe patriarhul Fotie şi clerul hirotonit de el.

26
- Împăratul Mihail al III-lea va răspunde în 865 spunând că nu există
premise canonice şi istorice pentru imixtiunea Romei în problemele interne
ale Bisericii din Constantinopol.
- Ţarul Boris I al bulgarilor se va converti la creştinism şi va fi botezat sub
patronajul Constantinopolului în 864.
- Întrucât Bizanţul nu a fost dispus să acorde şi autocefalie Bisericii bulgare,
în 866 o delegaţie bulgară va merge la Roma şi va cere papei Nicolae I să
trimită un arhiepiscop şi misionari franci la bulgari. Tot acum suveranul
bulgar va trimite şi o listă cu 106 întrebări privind credinţa şi disciplina
creştină.
- Papa Nicolae I va trimite o suită de preoţi franci în frunte cu episcopii
Formosus de Porto şi Paul de Populonia, aducând şi scrisoarea Responsa ad
consulta Bulgarorum.
- Ţarul Boris-Mihail I se orientează din nou spre Bizanţ şi trimite acasă
clerul franc.
- Premisele schismei erau create. Patriarhul Fotie demarase marea operă de
încreştinare a popoarelor slave prin misiunea fraţilor Chiril şi Metodiu.
- Sinodul de la Constantinopol (867) va condamna acţiunea misionarilor
latini în Bulgaria. Fotie va trimite o enciclică patriarhilor din Răsărit prin
care se expun deciziile sinodului local. Deciziile sinodului vor fi duse la
Roma de către fostul legat papal, Zaharia de Anagni. Papa va muri în 867.
- Noul împărat Vasile I Macedoneanul nu s-a implicat în problemele
bisericeşti. Atunci când Fotie refuză să-l împărtăşească, acuzându-l de
complot, Vasile I îl va depune şi va reabilita pe Ignatie.
- Împăratul va convoca un nou sinod la Constantinopol (869). Ex-patriarhul
Fotie va fi anatematizat, iar primatul papal este înţeles ca "primus inter
pares" (cel dintâi dintre egali).
- S-a hotărât ca jurisdicţia Bisericii bulgare să aparţină Constantinopolului.
- Papa Adrian II a aflat de deciziile sinodului prin 870. El a scris patriarhului
Ignatie acuzându-l de încălcarea dreptului canonic.
- Papa Ioan VIII va cere clerului grec ca în 30 de zile să părăsească Bulgaria.
- În 877 patriarhul Ignatie a murit şi este reinstalat Fotie.
- În 879 se deschid lucrările sinodului din Sf. Sofia din Constantinopol, la
care au participat 383 de episcopi. Întrucât nu a fost formulată nici o
definiţie de credinţă (horos), s-au adunat în palatul imperial cei mai
reprezentativi sinodali pentru a rezolva această problemă.
- Horos-ul sinodal precizează că Simbolul de credinţă niceo-
constantinopolitan nu trebuie să sufere modificări.

27
- În problema Bisericii bulgare, Fotie preciza că dacă ar fi de competenţa sa,
şi-ar retrage jurisdicţia şi clerul grec. Actele sinodului, scrisoare împăratului
şi raportul legaţilor papali vor fi primite de papă în vara anului 880.
- Patriarhul Fotie va fi nevoit să se retragă din scaunul patriarhal în 886, iar
în locul său fi ales fratele cel mic al împăratului, Ştefan.
- Fotie va muri în 891, rămânând în istoria Bisericii Ortodoxe ca cel mai
valoros scriitor bisericesc şi profan din secolul al IX-lea.
3. A doua fază a schismei
- Redeschiderea ostilităţilor dintre Roma şi Constantinopol s-a făcut tot pe
fondul "problemei bulgare". În 894 ţarul Simeon a învins Bizanţul, iar
Biserica bulgară a fost pusă sub jurisdicţie papală.
- Situaţia tensionată s-a păstrat şi datorită disputei tetragamice din timpul lui
Leon VI Filosoful. După încheierea păcii cu bulgarii, Biserica bulgară a fost
ridicată la rang de Patriarhie.
- Împăratul Vasile II Bulgaroctonul va cuceri primul ţarat bulgar. Tot în
timpul său vor fi încreştinaţi ruşii (988).
- În 962 papa va încorona pe Otto I cel Mare ca împărat al Imperiului
romano-german. Refuzul împăratului Ioan Tzimiskes de a oferi prinţului
Otto II mâna prinţesei bizantine au determinat deteriorarea relaţiilor dintre
Roma şi Constantinopol.
- În perioada 927-1047 se vor succeda pe scaunul papal aproximativ 28 de
papi. Papa Leon IX, format în disciplina mănăstirii Cluny nu urmărea numai
redresarea morală a clerului latin (prin combaterea simoniei şi impunerea
celibatului), ci şi întărirea autorităţii faţă de casa imperială germană şi a
primatului papal.
- El urmărea redobândirea jurisdicţiei asupra Siciliei şi sudului Italiei.
- În 1050 va hirotoni pe Humbert ca arhiepiscop de Sicilia, ridicându-l la
rang de cardinal de Silva Candida.
- În contextul tensiunilor cu împăratul german, papa se va orienta spre
Bizanţ. Alianţa papalităţii cu Bizanţul s-a lovit de opoziţia patriarhului
Mihail Celularie. Cunoştinţele sale teologice limitate secondau caracterul
său foarte orgolios. Ceea ce nu a putut realiza pe linie politică a încercat să
pună în practică pe linie bisericească.
- Compromisul făcut de papalitate în 1024 în sensul acceptării
universalismului bizantin în sfera de influenţă a Patriarhiei de
Constantinopol va fi corectat de papa Leon IX. Acţiunilor sale îi vor
răspunde propaganda antilatină a patriarhului Mihail. Din încredinţarea sa,
arhiepiscopul Leon de Ohrida va scrie în 1053 o lucrare polemică împotriva
latinilor. Latinii erau acuzaţi de erori dogmatice (Filioque), de tradiţii
diferite etc.

28
- La acestea se adaugă şi scrisoarea stareţului Nichita Pectoratul de a
mănăstirea Studion din Constantinopol asupra problemei azimelor. Această
scrisoare a ajuns pe mâinilor cardinalului Humbert, care a tradus-o în limba
latină şi a înaintat-o papei.
- Papa era forţat să trateze cu interes alianţa cu Bizanţul. De aceea, el va
trimite legaţi la Constantinopol care să trateze cu împăratul alianţa politică,
iar cu sinodul reglementarea problemelor bisericeşti dintre Răsărit şi Apus.
- Delegaţia papală era alcătuită din: cardinalul Humbert de Silva Candida,
Friederich de Lotharingia şi arhiepiscopul Petru de Amalfi.
- Era respins titlul de "patriarh ecumenic" purtat de patriarhii de
Constantinopol începând cu Ioan IV Postitorul. I se reproşa patriarhului
Mihail Celularie că s-a erijat ca "primat" peste patriarhii răsăriteni şi că
incită la nerespectarea ritului latin.
- Împăratul a primit delegaţia papală cu multă căldură, iar patriarhul cu
multă răceală. Locul de cazare al delegaţiei papale a fost mănăstirea Studion.
Cu apostrofări de genul "câine murdar, muşcă-ţi limba" cardinalul Humbert
nu putea atrage simpatia stareţului care descoperă ura necontrolată a acestuia
faţă de greci.
- Tergiversarea convocării sinodului şi vestea morţii papei Leon IX a pus
capăt răbdării cardinalului, care a intrat în catedrala Sfânta Sofia, sâmbătă 16
iulie 1054, în timpul Sfintei Liturghii, a aruncat actul de excomunicare a
patriarhului Mihail Celularie, a arhiepiscopului Leon de Ohrida, a stareţului
Nichita Pectoratul şi a tuturor celor care s-au asociat cu ei.
- Legaţii papali şi-au luat rămas bun de la împărat şi au părăsit oraşul.
- Patriarhul Mihail, primind actul de excomunicare, a dispus traducerea lui în
limba greacă. Actul respingea titlul de "patriarh ecumenic" şi-l acuza pe
patriarh că practica simonia, încuviinţează sterilizarea masculină, cere
rebotezarea latinilor, permite căsătoria preoţilor etc.
- La 20 iulie 1054 patriarhul Mihail Celularie, în prezenţa reprezentanţilor
împăratului, a aruncat anatema asupra autorilor actului de excomunicare din
16 iulie.
- Analizând documentele schismei se trage concluzia că formal nu se rupea
comuniunea dintre cele 2 Biserici, ci se anatematizaseră reciproc patriarhul
Mihail Celularie şi cardinalul Humbert. Abia în timpul cruciadelor,
credincioşii din Răsărit au făcut efectiv despre schismă.
- În urma dialogului ecumenic, s-au ridicat la 7 decembrie 1965 anatemele
reciproce printr-o „declaraţie comună", citită de papa Paul VI şi de
patriarhul Atenagora I. Ridicarea formală a anatemelor n-a îndepărtat
consecinţele schismei, iar deosebirile dogmatice, cultice şi disciplinar-
canonice trebuie discutate cu multă seriozitate şi sinceritate.

29
- Reactivarea Bisericilor unite cu Roma sau a Bisericilor greco-catolice după
evenimentele politice din 1989-1990 a trezit sentimente noi ale ortodocşilor
faţă de romano-catolici.

30