Facultatea de Istorie „Alexandru Ioan Cuza” Iași

Autocefalia şi Patriarhatul Bisericii Ortodoxe Române

Student : Gheban Denisa-Maria

Grupa : H212 ( am venit cu grupa H213)

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după Învierea Sa din morţi a mandatat pe Apostoli să
propovăduiască Evanghelia la toată lumea [Mt 28, 19].
1
 Încreştinarea poporului roman s-a făcut odată cu formarea lui ca neam, iar acest lucru a
fost extrem de important în apărarea credinţei şi a neamului cu propriul sânge.
Biserica Ortodoxă Română care se adapă de la Sfinţii Apostoli, o credinţă exprimată prin
fapte, a trebuit să îşi câştige autocefalia şi patriarhatul prin “sudoarea feţei” sale, dovedind
Ortodoxiei dragostea şi spiritul de jertfă. Conştiinţa unităţii a fost mereu vie, alimentată de
ierarhii, preoţii şi credincioşii Bisericii.
Consecinţă a unor strădanii eroice, unirea sub un singur sceptru, cel al lui Mihai Viteazul,
a Ţării Româneşti, Transilvaniei şi Moldovei a străfulgerat peste veacuri idealul permanent al
unirii tuturor românilor într-o singură ţară.
În secolul al XV-lea s-au produs anumite mutaţii care au dus la creşterea importanţei
Ţărilor Române pe plan internaţional în cadrul luptei pentru libertate. În împrejurările
expansiunii otomane care a dus la însăşi căderea Bizanţului la 1453, Ţările Române au devenit
principalul bastion de apărare a creştinătăţii, a întregii Europe.
Înainte de a dobândi autocefalia1, Biserica Ortodoxă Română a manifestat mai multe
semne care dovedeau pregătirea necesară dobândirii acesteia:
- sprijinul acordat întregii Ortodoxii în faţa atacurilor ce veneau din partea otomanilor,
sprijin consistent venit din partea unei Bisericii puternice;
- ierarhii, începând cu mitropoliţii, erau aleşi în ţară şi abia apoi aduşi la cunoştinţa
Patriarhiei Ecumenice, doar pentru confirmare;
- momente în care la noi s-au discutat problemele importante privind învăţătura de
credinţă ortodoxă. Să ne aducem aminte, spre exemplu, de Sinodul de la Iaşi din
1642, când a fost studiată Mărturisirea de credinţă a mitropolitului Petru Movilă,
adoptată apoi în întregul Răsărit ortodox;
- mitropolitul Varlaam, din vremea lui Vasile Lupu, a fost chiar unul dintre candidaţii
la scaunul de patriarh ecumenic2;
- în 1643, patriarhul Ierusalimului, Teofan, aflat în vizită prin părţile noastre, împreună
cu alţi ierarhi din ţară au sfinţit Sfântul şi Marele Mir, care este un moment deosebit
de semnificativ pentru ceea ce însemna Biserica din Ţara Moldovei în acea vreme;
- o altă lucrare sfântă care dovedeşte autonomia Bisericii din Ţările Române este
canonizarea de sfinţi. Aici avem exemplul Cuviosului Nicodim de la Tismana,
considerat sfânt încă din perioada Evului Mediu. Ştim apoi de canonizarea Sfântului
Ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului, consfinţită la Curtea de Argeş prin
aducerea moaştelor sale de la Athos de către domnitorul Neagoe Basarab, în 1515. La
fel s-au petrecut lucrurile cu constituirea tradiţiei legate de canonizarea Sfântului Ioan
cel Nou de la Suceava, a cărui canonizare s-a consfinţit în părţile noastre.
1
Autocefalia, termen a cărui provenienţă etimologică se regăseşte prin reunirea cuvintelor din limba greacă, „autos“-
(prin sine) însuşi şi „kefali“ - cap, desemnează, în viaţa bisericească, independenţa unei unităţi bisericeşti constituită
la nivel sinodal în cadrul Ortodoxiei ecumenice, faţă de o altă unitate bisericească, de acelaşi nivel organizatoric,
independenţă înţeleasă în plan jurisdicţional, administrativ, şi nu în planul învăţăturii de credinţă, unde se păstrează
în mod firesc şi ferm o unitate între toate Bisericile Ortodoxe surori.
2
Eveniment unic în istoria Bisericii româneşti, la anul 1639
2
 - tot ţinând de autocefalie sunt elementele constitutive care se referă la cultul, cinstirea
deosebită pentru sfinţii ale căror moaşte au fost aduse pe teritoriul ţării noastre, unele
dintre ele rămânând aici. Putem aminti astfel pe Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfânta
Filofteea, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou de la Basarabi, adus în 1774 în Catedrala
mitropolitană din Bucureşti, Sfântul Grigorie Decapolitul, care din Evul Mediu are
moaştele la Mănăstirea Bistriţa. Toate vorbesc despre o viaţă bisericească extrem de
bine organizată, o trăire neabătută întru învăţătura ortodoxă, o comuniune frăţească
permanentă cu celelalte Biserici Ortodoxe.
Unirea Principatelor Române, realizată în 1859, a fost premisa şi cadrul aspiraţiei spre o
organizare bisericească pe un plan superior. Pentru că este bine ştiut faptul că organizarea
bisericească s-a adaptat celei de stat. Realizarea Unirii Principatelor aducea cu sine, în chip
imperios, şi necesitatea unei reorganizări a Bisericii, care avea două mitropolii în cele două ţări,
care trebuiau aduse împreună într-o structură unitară în cadrul noului stat.
În 3 decembrie 1864, s-a elaborat un proiect de nouă lege privind unirea şi organizarea
bisericească. Acest proiect a fost, însă, adoptat sub titulatura de Decretul Organic nr. 1.703,
pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale3, şi promulgat de domnitor la 6 decembrie. În
acest decret era inserată, în articolul 1, următoarea prevedere fundamentală: „Biserica Ortodoxă
Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină în ceea ce priveşte
organizarea şi disciplina“. Iar în articolul 3 se stipula că: „Sinodul General al Bisericii Române
păstrează unitatea dogmatică a sfintei credinţe ortodoxe cu Marea Biserică de Răsărit prin
coînţelegere cu Biserica Ecumenică a Constantinopolului“. Acestea sunt cele două idei principale
care au stat în cele din urmă la temelia autocefaliei aşa cum a fost ea consfinţită în 1885, dar pe
care o vedem deja pusă în proiect şi adoptată în lege încă la 1864.
Decretul Organic din 1864, supranumit, într-un context mai larg, Legea Sinodală, este
temeiul pe care s-a constituit un Sinod Unit al Bisericilor din Moldova şi Ţara Românească şi
care a creat condiţiile ca, în fruntea Bisericii, încă din vremea lui Cuza, să fie aşezat un
mitropolit primat. Mitropolitul Ţării Româneşti de la Bucureşti a devenit, din acel moment şi
până la ridicarea BOR la rang de patriarhat, mitropolit primat. În cazul nostru este vorba de
Nifon, care-şi începuse păstorirea la 1850 şi care a fost primul mitropolit ce a purtat, prin
ordonanţă domnească, titlul de „primat al României“, de la 11 ianuarie 1865 până în 1875.
Din toamna lui 1884, când a avut loc urcarea pe tronul de la Constantinopol a patriarhului
Ioachim al IV-lea, a început o activitate intensă de pregătire, de reluare a problemei autocefaliei,
printr-o contactare repetată a Patriarhiei Ecumenice.
În februarie 1885, Sinodul nostru a elaborat principalele doleanţe pe care le avea Biserica
Română pentru exprimarea acestei autocefalii într-o formă stabilă, care să aibă şi confirmarea
Patriarhiei Ecumenice. În 20 aprilie 1885, Sinodul nostru a trimis scrisoarea oficială de
recunoaştere a autocefaliei, iar la 25 aprilie s-a convocat Sinodul Patriarhal şi s-au întocmit trei
documente fundamentale: Tomosul de recunoaştere a autocefaliei şi două scrisori, una către
3
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, compendiu ediţia a II-a, revăzută şi întregită, Editura
Andreiană, Sibiu, 2007, p. 336
3
mitropolitul primat Calinic Miclescu şi alta către primul ministru D. A. Sturza. Cele trei
documente exprimă, într-un cadru solemn, recunoaşterea autocefaliei BOR, ca un fapt legitim în
concordanţă cu canoanele bisericeşti şi cu realităţile istorice. La 1 mai, în plenul Sinodului
nostru, a fost anunţată oficial recunoaşterea autocefaliei de către Patriarhia Ecumenică. Au fost
traduse aceste documente şi, în 6 mai, a fost citit Tomosul 4, iar scrisorile au fost făcute publice.
Pe 7 mai a fost trimisă o scrisoare de mulţumire Patriarhiei Ecumenice, pentru gestul
recunoaşterii. Toate Bisericile Ortodoxe au fost anunţate că, de acum, Biserica Română este
Biserică soră cu cea Ecumenică, iar Sinodul român este Sinod frate cu cel constantinopolitan, în
această comuniune a egalilor.
Aceasta a fost calea îndelungată, dar atât de impresionantă pe care Biserica Ortodoxă
Română a parcurs-o venind, din veacuri de luminoasă istorie, spre un răstimp de peste două
decenii din secolul al XIX-lea, la capătul căruia s-a consfinţit definitiv statutul de Biserică
autocefală a Ortodoxiei Româneşti, de la care moment aniversăm, cu înălţare sufletească, în
2010, împlinirea a 125 de ani.
După dobândirea autocefaliei, căldura vetrei Ortodoxiei Româneşti care nu hrănea şi
încălzea doar sufletul şi viaţa poporului român, ci răzbătea până departe, în toate zările
Ortodoxiei, doreşte şi realizarea Patriarhiei, ca semn de supremă recunoaştere de către Biserica
Constantinopolului.
Actul memorabil de la 1 decembrie 1918, care consfinţea unirea Transilvaniei cu
România, a deschis o nouă etapă în viaţa statului naţional, în dezvoltarea sa social-economică, în
creaţia cultural şi schimbul internaţional de valori materiale şi spirituale.
Bisericii îi revenea datoria de a se organiza unitar sub conducerea Sfântului Sinod din
Bucureşti.
Începând din primăvara anului 1919, s-a purces la unificarea structurilor bisericeşti, prin
intrarea în Sinodul de la Bucureşti a ierarhilor din provinciile încorporate, cu deplină şi veche
îndreptăţire, în cuprinsul României Mari.
În iunie acelaşi an au debutat, la Sinaia, lucrările pentru elaborarea unei legislaţii
bisericeşti unitare, sub conducerea locţiitorului de mitropolit primat, Pimen Georgescu,
mitropolitul Moldovei şi Sucevei.
Spre a se da expresie deplină unificării statale prin introducerea în sânul Bisericii
Româneşti a Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, teritoriile româneşti reintegrate
având cea mai însemnată întindere şi cel mai ridicat aport de populaţie ortodoxă, în fruntea
Bisericii Ortodoxe Române a fost ales, la 18 / 31 decembrie 1919, ca mitropolit primat, un ierarh
4
Tomosul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane“(...) Aşadar, după ce am deliberat cu Sfântul Sinod cel de pe
lângă Noi, al Prea iubiţilor noştri fraţi în Sfântul Duh coliturghisitori, declarăm că Biserica Ortodoxă din România să
fie şi să se zică şi să se recunoască de către toţi neatârnată şi autocefală, administrându-se de propriul şi Sfântul Său
Sinod, având ca Preşedinte pe Înalt Prea Sfinţitul şi Prea Stimatul Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Primat al României,
cel după vremi, nerecunoscând în propria sa administraţiune internă nici o altă autoritate bisericească, fără numai pe
capul Bisericei Ortodoxe celei una, sfântă, catolică şi apostolică, pre Mântuitorul Dumnezeu-Omul, carele este
singura temelie şi piatra cea din capul unghiului şi întâiul şi supremul şi veşnicul Arhiereu şi Arhipăstor.”
(IOACHIM cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscopul Constantinopolei, Romei nouă şi Patriarh icumenic.)

4
provenit din acele părţi de dincolo de Carpaţi, episcopul Caransebeşului, Miron Cristea, care
fusese prezent atât la Marea Adunare Naţională a reunificării de la Alba Iulia, de la 1 decembrie
1918, cât şi în delegaţia transilvăneană sosită, în aceeaşi lună, la Bucureşti pentru a aduce actul
de unire cu România a tuturor teritoriilor de dincolo de Carpaţi. Învestirea şi înscăunarea noului
mitropolit primat au avut loc în chiar ziua următoare, la 19 decembrie 1919 / 1 ianuarie 1920.
În ceea ce priveşte Legea şi Statutul de organizare şi funcţionare ale Bisericii Ortodoxe
Române, deşi Octavian Goga, ministrul de atunci al cultelor, dorea promovarea lor în parlament
încă din faza de proiect din toamna anului 1920, la solicitarea insistentă a mitropolitului Nicolae
Bălan al Ardealului discutarea lor a fost amânată până după adoptarea, în martie 1923, a noii
Constituţii a României, astfel încât legislaţia bisericească să preia şi să adâncească principiile
înscrise deja în actul fundamental al statului, între care cel al autonomiei Bisericii era cel mai
însemnat, dimpreună cu stipularea caracterului său de Biserică „dominantă“ şi cu menţionarea
participării, în administraţia bisericească, în spiritul statutului şagunian, a mirenilor alături de
clerici.
Pe această cale s-a ajuns la semnificativa întrepătrundere, până aproape de suprapunere,
în anul 1925, a adoptării noii legislaţii bisericeşti, votată în Senat la 24 martie şi în Camera
Deputaţilor la 3 aprilie şi promulgată de regele Ferdinand I la 6 mai, cu procesul de hotărâre şi de
consfinţire a noului rang de Patriarhat al Bisericii noastre, desfăşurat, efectiv, în intervalul
februarie - noiembrie 1925.
În condiţiile istorice consecutive desăvârşirii unităţii naţionale a României la sfârşitul
anului 1918, cea dintâi afirmare a necesităţii de înfiinţare a Patriarhiei Române s-a făcut auzită
încă din anul următor, 1919, când, în cadrul Congresului preoţimii transilvănene, desfăşurat la
Sibiu între 6 - 8 / 19 - 21 martie, protopopul Gheorghe Ciuhandu de la Arad a prezentat, în acest
sens, un amplu şi documentat referat în care, argumentându-şi propunerea, afirma că: „După
canonul 34 apostolic, se cuvine ca toţi ierarhii noştri să recunoască pe unul dintre ei drept protos.
Odată ajunşi la unitatea politică şi ierarhică bisericească, avem dreptul să ne gândim şi la
înfiinţarea demnităţii de patriarh ortodox român“.
În august acelaşi an, mitropolitul primat Miron sugera, de la Mănăstirea Căldăruşani,
Adunării Constituante, chemată să elaboreze proiectele noii legislaţii bisericeşti, perspectiva
evoluţiei către Patriarhat a Bisericii Ortodoxe Române, idee susţinută, cu căldură, de
personalităţile marcante ale vieţii publice româneşti precum regele Ferdinand, prim-ministrul
Ionel I.C.Brătianu, istoricii Nicolae Iorga şi Ioan Lupaş, ministrul cultelor Alexandru Lapedatu,
ministrul instrucţiunii Publice C. Angelescu şi mulţi alţii.
În acest context, spre sfârşitul anului 1924, mitropolitul Pimen al Moldovei şi Sucevei a
redactat propunerea ca „Mitropolia Ungrovlahiei (sau a Munteniei) cu scaunul mitropolitan din
Bucureşti să fie ridicată la rangul de Patriarhie, iar mitropolitul Ungrovlahiei şi Primat al
României, care de drept e şi Preşedinte al Sfântului nostru Sinod, să poarte titlul de Patriarh al
Bisericii Ortodoxe Naţionale Române (cu reşedinţa la Bucureşti)“. Documentul a mai fost
semnat, apoi, de mitropolitul Nectarie al Bucovinei, de arhiepiscopul Gurie de la Chişinău şi de
episcopii Lucian al Romanului, Roman al Oradiei, Nicolae al Clujului şi Ilarie al Constanţei.
5
 Toate argumentele reiterate mai sus, în prima parte a acestei evocări, erau înscrise în
acest act fundamental, care se încheia afirmând că „se cuvine şi e drept ca Bisericii noastre
Ortodoxe Române să i se dea o nouă situaţie legală şi canonică, în rândul celorlalte Patriarhate
ortodoxe, de Răsărit“.
Astfel prezentată, propunerea a fost adusă în discuţia Sfântului Sinod în şedinţa din ziua
de 4 februarie 1925, condusă de arhiepiscopul Gurie al Chişinăului, lectura documentului fiind
încredinţată mitropolitului Nectarie al Bucovinei, din pricina absenţei autorului principal,
mitropolitul Pimen, care n-a putut participa, fiind, din păcate, bolnav.
Argumente
Deschizându-se, apoi, discuţiile, arhiepiscopul Basarabiei Gurie a salutat cel dintâi
propunerea, arătând că basarabenii au fost, în România întregită, primii care au cerut ridicarea
Bisericii Române Ortodoxe la rangul de Patriarhie, pe temeiul Canonului 34 apostolic. Episcopul
Lucian al Romanului a dat citire unui memoriu în acelaşi sens al Consiliului profesoral al
Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, iar arhiereul - vicar Dionisie al Eparhiei Chişinăului şi
Hotinului a citit o proprie declaraţie de susţinere, scrisă încă de la 11 decembrie 1924. Un amplu
expozeu a prezentat, în continuare, în numele guvernului, ministrul cultelor, prof. univ. dr.
Alexandru Lapedatu, care a început prin a arăta că „organizarea Bisericii Ortodoxe Române stă
în aşa de strânsă legătură cu aceea a statului, încât fazele dezvoltării acestuia sunt şi ale aceleia“.
După o serie de argumente de ordin istoric referitoare la relaţia dintre stat şi Biserică, ministrul
Lapedatu a afirmat, în privinţa titulaturii de Primat al României „… la care de nevoie se
recursese în 1865“, că ea „nu mai poate corespunde nici situaţiei actuale a Bisericii noastre şi
nici tradiţiilor de organizare din Bisericile Ortodoxe“. Ca atare, ridicarea arhiepiscopului şi
mitropolitului Ungrovlahiei la rangul de Patriarh „e o necesitate a noii organizaţii bisericeşti,
reclamată de situaţia Bisericii noastre înlăuntrul Statului român şi de situaţia acestuia între
celelalte State ortodoxe… Faptul e aşa de firesc şi în logica evoluţiei istorice a vieţii noastre
bisericeşti, că s-a impus simultan conducătorilor Bisericii şi ai Statului şi e privit de toţi ca o
necesitate de ordin naţional…“ Cât priveşte raporturile cu celelalte Biserici ortodoxe, acestea
„vor rămâne - preciza el, în final - aceleaşi - de unitate şi solidaritate spirituală şi dogmatică,
pentru apărarea intereselor bisericeşti comune… Patriarhatul românesc poate da, cel mult,
Bisericii noastre naţionale… o autoritate şi un prestigiu… (care) nu poate fi decât pentru binele
şi folosul Ortodoxiei, în general“.
Actul de înfiinţare al Patriarhatului românesc
În urma tuturor acestor luări de cuvânt, a fost prezentat, de către episcopul Vartolomeu
Stănescu, al Râmnicului - Noul Severin, „Actul de înfiinţare al Patriarhatului românesc“.
În contextul unei elocvente însumări de argumente, între care, la loc de frunte, figurau
rolul Ortodoxiei româneşti de-a lungul istoriei, precum şi realităţile noii etape de după
desăvârşirea unităţii noastre statale, documentul afirma că „poporul român îşi înfiinţează de
astăzi înainte, prin propria lui suveranitate, politică şi bisericească, Patriarhatul pentru Biserica
Ortodoxă Română…“

6
 Drept urmare, în memorabila şedinţă din 4 februarie 1925, Sfântul Sinod, cel dintâi
îndrituit a se pronunţa în istorica problemă a înfiinţării Patriarhatului, a adoptat
următoarea hotărâre:
„1. Se înfiinţează în Ţara Românească pentru Biserica Ortodoxă autocefală Română
demnitatea de PATRIARH;
2. Arhiepiscopul şi Mitropolitul Ungro-Vlahiei se ridică, în calitatea sa de Primat al
României, la rangul de PATRIARH al Bisericii Ortodoxe autocefale Române;
3. Înalt Prea Sfinţitul D.D. Miron, actualul Arhiepiscop şi mitropolit al Ungro-Vlahiei,
devine, în calitatea sa de Primat al României, PATRIARH al Bisericii Ortodoxe Române;
4. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române se va bucura de toate drepturile recunoscute de
Sf(intele) canoane şi legile ţării“.
Hotărârea prevedea, apoi, în alte cinci articole, faptul de a fi înaintată guvernului pentru
adoptarea sa printr-o lege specială, sancţionată de rege, că în viitor alegerea patriarhilor se va
face tot prin lege specială, dintre mitropoliţii şi episcopii în funcţie, şi că hotărârea în cauză se va
comunica Bisericilor Ortodoxe surori printr-o notificare ce se va înscrie şi în Condica Sfântă şi
care scrisoare va fi alcătuită de o comisie formată din mitropolitul Nectarie al Bucovinei şi
episcopii Vartolomeu al Râmnicului - Noul Severin şi Lucian al Romanului.
În încheierea istoricei întruniri sinodale, a luat cuvântul mitropolitul primat MIRON, care
a adresat mulţumiri tuturor celor ce pregătiseră şi înfăptuiseră înfiinţarea Patriarhiei, ţinând,
totodată, să-şi prezinte câteva gânduri semnificative ce urmau să constituie un adevărat program
al viitorilor săi ani de patriarhat: 1. trimiterea unor tineri teologi la studii peste hotare; 2.
dezvoltarea învăţământului teologic ortodox din România, prin crearea de noi catedre, inclusiv în
scopul primirii la pregătire a unor tineri din lumea greacă şi slavă; 3. înfiinţarea unei Academii
de muzică bisericească; 4. înălţarea unei „Catedrale a Mântuirii Neamului“, în concordanţă cu
noul şi înaltul rang de Patriarhat al Bisericii Ortodoxe Române.
Înfiinţarea Patriarhiei Române a fost primită, curând după data hotărârii sinodale,
de Senat cu 89 de voturi (din 91 exprimate) şi de Camera Deputaţilor cu unanimitatea celor
156 de voturi, la 12 şi, respectiv, 17 februarie 1925, fiind promulgată de regele Ferdinand I
la 23 februarie acelaşi an.
La 12 martie 1925, Bisericile Ortodoxe surori au fost înştiinţate, printr-o scrisoare
irenică, de cele împlinite.
Deşi a primit, după data de 6 mai, această scrisoare irenică, trimisă prin profesorul de
teologie dr. Dragomir Demetrescu, patriarhul ecumenic Constantin al VI-lea (dec. 1924 - mai
1925), aflat la Salonic, n-a mai apucat decât să-şi exprime dorinţa de a confirma, prin Sinodul
Patriarhal, actul săvârşit, întrucât, după numai câteva zile, s-a retras din scaun.
Confirmarea Patriarhiei Ecumenice a rămas, aşadar, pe seama noului întâistătător
al său, patriarhul Vasile al III-lea (1925-1929), care a dat-o la 30 iulie 1925, prin Tomosul 5
5
„ Preţuind şi înţelegând avântul şi hotărârea prea iubitei şi prea cinstitei sale fiică şi soră în Hristos, Preasfânta
Biserică a României, nu a găsit nici o piedică de neînvins ca. Folosind cu bun chip iconomia, de acum să-şi dea cu
dragoste consimţământul şi recunoaşterea sa la cele …ce s-au săvârşit în România”, Pr. Prof. Dr. Nicolae
7
Nr. 1579, felicitând pe patriarhul Miron pentru ridicarea la această „nouă vrednicie de
înaltă cinste“.
O delegaţie specială a Patriarhiei constantinopolitane a adus şi a prezentat în
catedrala din Bucureşti, duminică 27 septembrie 1925, acest important TOMOS de
recunoaştere a Patriarhiei Române.
Răspunsuri însoţite de felicitări au sosit şi din partea Patriarhiilor istorice răsăritene din
Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, de la Patriarhia Sârbă şi de la Arhiepiscopia Ciprului, de la
Bisericile din Grecia, Bulgaria, Polonia, de la fostul mitropolit Antonie al Kievului, precum şi
din partea patriarhului suprem şi catolicos al tuturor armenilor Kevork V, de la episcopul
Bisericii Vechi Catolice din Berna - Elveţia, dr. Adolph Kury, de la Primatul Angliei, Randal
Cantuar, ş.a.
Întronizarea primului patriarh
Au urmat, în sfârşit, în ziua de duminică, 1 noiembrie 1925, ceremoniile de
învestitură şi înscăunare ale întâiului nostru patriarh, dr. Miron Cristea, festivităţi
desfăşurate într-o atmosferă de mare sărbătoare, urmându-se întreaga rânduială
tradiţională.
După Sfânta Liturghie săvârşită în Catedrala patriarhală, patriarhul Miron, însoţit de
membrii Sfântului Sinod şi de delegaţiile străine prezente la Bucureşti, a mers la Palatul Regal,
unde a avut loc ceremonia de învestitură. După citirea decretului regal de învestitură de către
ministrul cultelor, Alexandru Lapedatu, primind cârja patriarhală de la mitropolitul
Pimen al Moldovei şi Sucevei, regele Ferdinand a înmânat-o patriarhului Miron rostind
solemnele cuvinte de învestire: „Îţi încredinţez cârja de patriarh, pentru a păstori turma
Patriarhiei Române“. Apoi patriarhul Miron a rostit o impresionantă cuvântare în care a evocat
urarea pe care regele i-o făcuse la învestirea sa ca mitropolit primat, aceea de a înfăptui unitatea
bisericească a tuturor românilor, aşa după cum Mihai Viteazul o înfăptuise, la 1600, fie şi numai
vremelnic, pe cea politică. De asemenea, patriarhul a afirmat necesitatea unui sprijin, pe multiple
planuri, acordat Bisericii din partea statului român.
A urmat un memorabil cuvânt de răspuns din partea regelui Ferdinand, care a accentuat,
la rându-i, legătura de secole prin care „statul a crescut împreună cu Biserica. Voievozii apărau
Biserica şi Biserica era mângâierea şi întărirea Voievozilor. Limba s-a creat, una şi nedespărţită,
prin Biserică şi peste hotarele vremelnice… Iar spiritul naţional a urmat acestei dezvoltări unitare
a limbei şi a culturii“.
Apoi suveranul a rostit, iarăşi cu înaltă solemnitate: „Din unificarea sufletească ies
operele mari, naţionale, de gândire şi simţire, şi răsplată meritată va fi adusă Bisericii noastre
care va ajuta poporul spre înfăptuirea acestui ţel pământesc“.
După încheierea ceremoniei de învestitură, somptuosul alai patriarhal a parcurs, pe jos,
drumul până pe Dealul Patriarhiei, unde, în catedrală, a avut loc ceremonia înscăunării. Au rostit
Şerbănescu, Şaizeci de ani de la înfiinţarea Patriarhiei Române, în rev. Biserica Ortodoxă, nr. 9-10, sept.-dec.,
1985, pp. 835-852, apud Mitropolit Nicolae Corneanu, Dublă aniversare bisericească, în Învierea, an. VI, nr. 3,
februarie, 1995, p. 1 în
8
cuvinte înălţătoare de salut conducătorii de delegaţii bisericeşti participante la solemnităţile
instalării primului patriarh al României. În cuvântul său de răspuns, patriarhul Miron a mărturisit
nădejdea în ajutorul Tatălui Ceresc pe care şi-o pune întru împlinirea slujbei încărcate de
dificultăţi şi responsabilităţi din Scaunul Patriarhal al Ortodoxiei Româneşti.
Astfel s-a scris istoria memorabilă a înălţării Bisericii Ortodoxe Române la rang de
Patriarhat, cu învestirea şi înscăunarea primului nostru patriarh, în persoana lui Miron Cristea,
fiul de ţărani ardeleni, pe numele său cel dintâi Elie, dăruit Ţării şi Bisericii de meleagurile
mureşene ale Topliţei şi ridicat la treapta episcopală pentru eparhia bănăţeană a Caransebeşului.
Momentele unice de acum 85 de ani, izvodite din adâncul însuşi al istoriei noastre
creştine, au fost, la rându-le, deschizătoare ale unui nou, nelipsit de dificultăţi, dar consecvent,
bogat şi înălţător drum al Ortodoxiei Româneşti, precum spunea Nicolae Iorga, întru aceeaşi
neabătută „călăuzire a neamului pe cărările pământului, fără a-şi desface ochii de la cer“.
Prestigiul câştigat atunci, în 1925, de Patriarhia Română, pe plan intern şi internaţional, a dăinuit
şi a crescut mereu, în pofida oricăror vicisitudini ale vremurilor. Şi aceasta pentru că, o dată mai
mult, Biserica strămoşească nu şi-a abandonat niciodată crezul de a fi „suflet din sufletul
neamului“, mereu preînnoit întru una şi aceeaşi neapusă lumină a Mântuitorului nostru Iisus
Hristos.
În concluzie, se poate afirma că ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie
acum 85 de ani constituie unul dintre momentele fundamentale ale istoriei ei, un adevărat pilon
de forţă pe care s-a construit apoi prestigiul Bisericii noastre în ţară şi în afara graniţelor. De
atunci, Biserica Ortodoxă Română a fost păstorită de cinci vrednici de pomenire patriarhi: Miron
Cristea (1925-1939), Nicodim Munteanu (1939-1948), Justinian Marina (1948-1977), Justin
Moisescu (1977-1986) şi Teoctist Arăpaşu (1986-2007).
Cel de-al şaselea patriarh al României, Preafericitul Părinte Daniel, a fost întronizat în
ziua de 30 septembrie 2007, ca urmare a alegerilor organismele statutare ale Bisericii Ortodoxe
Române din 12 septembrie 2007.
La împlinirea a 125 de ani de la dobândirea autocefaliei şi a 85 de ani de la ridicarea sa la
rang de Patriarhie, Biserica Ortodoxă Română se prezintă deci ca o Biserică vie, activă, în
mijlocul poporului pe care-l slujeşte, profund implicată în promovarea dialogului cu celelalte
Biserici Ortodoxe surori, cu lumea creştină şi cu societatea contemporană.

Bibliografie:
1. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, compendiu ediţia a II-a, revăzută
şi întregită, Editura Andreiană, Sibiu, 2007