MINISTERUL EDUCAȚIEI

UNIVERSITATEA 1 DECEMBRIE 1918

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
TEOLOGIE PASTORALĂ, ANUL II

ÎNFIINȚAREA PATRIARHIEI ROMÂNE

COORDONATOR: ASIST. DRD. IONICĂ ALIN

STUDENT: DUMITRU ALEXANDRU

 INTRODUCERE

După evenimentul istoric al unificării statului român, înfăptuit la 1918 prin alipirea
Transilvaniei de Vechiul Regat, (format din Muntenia, Moldova, Oltenia, Dobrogea și
Bucovina) moment de excepție pentru acea vreme constituit prin efortul comun al regalități și
al guvernului de la București de a împlini dorința la unitate a acestui vechi popor, se vede
necesară și naționalizarea organismului de conducere a credinței după care se ghidează el,
creștinismul constituind unul dintre factori care au ținut acest neam consolidat și dincolo de
granițe.

Astfel că, după obținerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în 1885, se dorește
înființarea Patriarhiei Române ca organ unitar și național în cadrul Trupului tainic al Lui
Hristos care este Biserica Sa Sobornicească și Apostolească, care își asumă mântuirea tuturor
sufletelor credincioșilor ei până la sfârșitul lumii.

I. MOTIVAȚIA ÎNFIINȚĂRII PATRIARHIEI ROMÂNE

Un prim motiv care justifică înființarea unei Patriarhii române este acela al implicării
Țării Românești și Moldovei în apărarea creștinismului prin ajutorările date Patriarhiei
Ecumenice și Bisericilor locale balcanice, acestea constituind cel mai mare sprijin pe care l-a
avut Ortodoxia după căderea Imperiului Bizantin, prin jertfa materială pe care o făceau țările
române salvându-se continuitatea și istoricitatea Bisericii văzute, achitând datoriile pe care le
aveau Bisericile otomanilor.

Un alt argument este acela al numărului mare al credincioșilor care aparțin Bisericii
Ortodoxe Române, care în perioada cuprinsă între 1918 și 1925 număra 13 milioane de
creștini ortodocși, spre deosebire de Biserica Sârbă, care număra 7 milioane de credincioși și
care era proaspăt restabilită ca Patriarhie, iar raportându-ne la „Patriarhiile Apostolice”
(Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim), care numărau numai câteva zeci de mii
enoriași datorită contextului dificil în care trăiau.

Ca alt argument pentru înființarea structurii supreme de guvernare a Bisericii pe

pământ, putem aminti și de martiriul și vitejia creștinilor din aceste teritorii în apărarea
credinței dreptslăvitoare în fața atâtor asupritori precum otomanii, catolicii, uniții și
confesiunile reformate.

Alte argumente ar fii istoricitatea credinței ortodoxe a românilor, faptul că Biserica

română avea 5 mitropolii și 18 eparhii; România deținea două Facultății de Teologie, o a treia
fiind înființată la 1926, avea de asemenea cinci Academii Teologice, numeroase Seminarii
Teologice, acestea fiind puse și la dispoziția elevilor și studenților care doreau să studieze
Teologia și care proveneau din străinătate.
 II. SINODUL PANORTODOX DE LA IERUSALIM. PRETEXTUL
ÎNFIINȚĂRII PATRIARHIEI

Începând cu secolul al XX-lea, teologii români au dobândit un mare prestigiu, prin atât
prin tezele teologice pe care le susțineau, cât și prin participarea lor la multiple sinoade inter-
ortodoxe și inter-creștine1.

Mai ales după 1918, Biserica Ortodoxă Română a început să dialogheze cu celelalte
Bisericii Ortodoxe, ajungând să aibă un important cuvânt în Ortodoxie, primind adesea vizite
pastorale ale unor ierarhi din celelalte Biserici și Patriarhii.

În anul 1925, are loc un Sinod Panortodox care celebra 1600 de ani de la Primul Sinod
Ecumenic, iar lucrările acestui Sinod au loc la Ierusalim. Motivul participării Bisericii
Ortodoxe Române la Sinodul de la Ierusalim a fost acela că încă din 1885 îi este recunoscută
Autocefalia Bisericească și de curând a devenit un stat unificat, fortificat și cu o mare
importanță pentru Ortodoxie prin punct de vedere al numărului credincioșilor, al dimensiunii
și al istoricului ajutorărilor.

Toate acestea au dus la participarea Bisericii române la Sinod, însă cauza care a dus la
prezența Episcopilor Ortodocși a fost una intrinsecă, dorința de afirmare a românilor în
Ortodoxie nu putea avea loc decât prin ridicarea la rangul de Patriarhie de către Biserica
Constantinopolului.

„S-a cerut stăruitor în presa vremii ca Biserica Ortodoxă Română să i-a parte la
proiectat Sinod ca Patriarhie. Deci prestigiul ei crescând –ca și prestigiul tării întregite -,
cereau imperios ca Biserica Ortodoxă Română, considerată de Constituția de la 1923 ca
„dominantă„ și ca Biserică oficială a statului, să fie ridicată la suprema treaptă ierarhică în
cadrul Ortodoxiei, aceea de Patriarhie autocefală.”2

O primă personalitate care a luptat pentru ca România să devină o Patriarhie a fost

preotul Gheorghe Ciuhandu din Arad, în calitate de președinte al Asociației Clerului „Andrei
Șaguna” din Transilvania, urmat fiind de numeroase alte nume sonore are vieții bisericești și
culturale din acea vreme.

Având in vedere aceste propuneri ale clerului, credincioșilor și ale presei, în 4

februarie 1925 a avut loc ședința de lucru a Sfântului Sinod, unde s-a dezbătut această
problematică.

Mitropolitul Nectarie al Bucovinei a lecturat în plenul sinodal propunerea de înființare

a Patriarhiei Române, alcătuită de mitropolitul Pimen al Moldovei. Această propunere a fost
semnată de șapte membri ai Sfântului Sinod, invocându-se motive precum cel istoric, cu

1
Pr. Păcurariu, Mircea, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol. 3, Iași, Editura Trinitas, 2008, p.362.
2
Ibidem.
precădere ajutoarele oferite Patriarhiei de Constantinopol și Sfântului Munte de către
domnitorii români.

Punctul culminant al sinodului care a luat parte în România a fost cel al citiri de către
episcopul Vartolomeu al Râmnicului a „Actului de înființate a Patriarhatului ortodox român”,
în unanimitate Sfântul Sinod adoptând hotărârea, Mitropolitul Bucureștiului devenind astfel
Patriarhul României.

Pe lângă latura bisericească, cea politică și-a spus și ea cuvântul, Senatul, aprobând la
rândul lui decizia de creștere în rang cu 89 de voturi pentru și 2 contra, iar în ceea ce privește
Camera Parlamentului, aceasta a votat în unanimitate pentru cu 156 de voturi.

Având în vedere cele două aprobări de înființare, mitropolitul primat Miron Cristea a
primit titulatura de prim Patriarh al României. Recunoașterea din partea României era
finalizată, dar cea provenită din partea Patriarhiei de Constantinopol încă nu s-a înfăptuit, așa
că, după vechiul obicei al Bisericii, Patriarhul Miron Cristea a trimis câte o scrisoare
Bisericilor, anunțându-le de înființarea noii Patriarhi.

„Ceremonia învestirii și înscăunării primului patriarh Miron Cristea a avut loc la

București, în ziua de duminică 1 noiembrie 1925, în prezența membrilor Sfântului Sinod, a
reprezentanților statului și a 21 de trimiși ai unor Biserici Ortodoxe surori, din care nouă
ierarhi (Patriarhiile din Constantinopol, Ierusalim și Serbia, Bisericile Greciei, Bulgariei,
Poloniei și Rusă din emigrației), a șefilor celorlalte culte din România. În catedrala patriarhală
au luat cuvântul mitropolitul Pimen Georgescu, conducătorii celor șapte delegații străine și
patriarhul Miron.”3

Acesta a fost momentul cu care s-au terminat acțiunile de ridicare a Bisericii Ortodoxe
Române la rangul de Patriarhie, dobândind o înaltă cinste printre Bisericile Ortodoxe surori,
datorită implicării istorice și a numărului mare de credincioși din patriarhia sa.

3
Ibidem, p.364.
 III. ORGANIZAREA NOII PATRIARHII

Sub autoritatea legii și a statului de organizare din 1925, se atesta autocefalia Bisericii
Ortodoxe Române ca Patriarhie. Din punct de vedere canonico - administrativ, Patriarhia
Română cuprindea:

1. Mitropolia Ungrovlahiei:

1.1 Arhiepiscopia Bucureștilor

1.2 Episcopia Râmnicului – Noul Severin

1.3 Episcopia Buzăului

1.4 Episcopia Argeșului

1.5 Episcopia Tomisului

2. Mitropolia Moldovei și Sucevei:

2.1 Arhiepiscopia Iașilor

2.2 Episcopia Romanului

2.3 Episcopia Hușilor

2.4 Episcopia Dunării de Jos (Galați)

3. Mitropolia Ardealului:

3.1 Arhiepiscopia de Alba Iulia

3.2 Arhiepiscopia de Sibiu

3.3 Episcopia Aradului

 3.4 Episcopia Caransebeșului

3.5 Episcopia Oradiei

3.6 Episcopia Clujului

4. Mitropolia Bucovinei

4.1 Arhiepiscopia Cernăuților

4.2 Episcopia Cetății Albe – Ismail

Organizarea administrativă a Bisericii Ortodoxe Române, în cei 98 de ani funcționare

neîntreruptă a Patriarhiei Române, aceasta a organizat pentru fiecare domeniu de activitate
bisericească câte un departament, în ordinea ierarhică acestea sunt următoarele:

1. Ca autoritate supremă a Patriarhiei Române se află Sfântul Sinod care este „cea
mai înaltă autoritate pentru chestiunile spirituale și canonice și for suprem pentru
chestiunile bisericești de orice natură”4. Sfântul Sinod era format din Patriarh, în
rolul de președinte, și din toți mitropoliții, episcopii și arhiereii vicari care
funcționau la acea vreme.

Pentru pregătirea lucrărilor Sfântului Sinod, s-au înființat în decursul anilor patru
comisii:

a. Comisia Pastorală, Monahală și Socială

b. Comisia Teologică, Liturgică și Didactică
c. Comisia Canonică, Juridică și pentru Disciplină
d. Comisia pentru Comunități Externe, relații inter-ortodoxe, inter-creștine și
inter-religioase

2. Sinodul Permanent, reprezintă organismul național decizional care are autoritate

între ședințele Sfântului Sinod, fiind alcătuit din:
a. Patriarh
b. Toți Mitropoliții în funcție
4
Ibidem
 c. Trei ierarhi aleși în fiecare an, dintre care un Arhiepiscop și doi Episcopi.

3. Adunarea național bisericească este de asemenea, un organism central

deliberativ al Bisericii Ortodoxe Române, îndeletnicindu-se cu problemele de
sorginte administrativă, culturală, socială, economică și patrimonială. Ca alcătuire
ea este compusă din trei reprezentanți ai fiecărei eparhii, un cleric și doi ierarhi.

4. „Patriarhul este Întâistătătorul între Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române și

Președintele organismelor centrale deliberative și executive bisericești.”5 Patriarhul
României la vremea aceea avea titulatura de Mitropolit de Muntenia și Arhiepiscop
al Bucureștilor, la care s-a adăugat și titulatura de locțiitor al tronului Cezareei
Capadociei.

5. Ca organism executiv al Patriarhiei române s-a format Consiliul Național

Bisericesc, care întrunește doisprezece membri ai Adunării Naționale Bisericești,
un cleric și un laic pentru fiecare Mitropolie, aleși pe un mandat de patru ani.
Pe lângă cele douăsprezece locuri desemnate în Consiliul Național Bisericesc, toți
membri Sfântului Sinod și vicari patriarhali au vot deliberativ și dreptul de a
participa la întrunirile acestui tribunal bisericesc.

Părțile care constituiau Biserica până la acea vreme erau: parohia, protopopiatul,
mănăstirea, episcopia și mitropolia.

Parohia ca organ al Bisericii avea la conducere consiliul parohial, format din 10-30 de
membri, iar de latura financiară se ocupa epitropul.

Protopopiatul era format din 20-50 de parohii adunate sub jurisdicția unui protopop,
care răspundea direct de ierarh și era ales ca licențiat în teologie sau absolvent al Academiei
Teologice.

5
***Patriarhia Română: Misiune – Organizare – Activități, București, Editura Bazilica, p. 8.
 Episcopia era condusă de un episcop, ajutat fiind de adunarea eparhială, formată din
45-60 de membri, numărul depinzând de întinderea teritorială a eparhiei. Fiecare episcopie
putea beneficia de un vicar, care era preot de mir sau călugăr, și care în eventualitatea morții
sau a bolii putea fi declarat arhiereu vicar.

În ceea ce privește mitropolia, aceasta reprezenta un conglomerat de episcopii, cu

sediul într-unul dintre marile orașe aparținătoare aceleiași regiuni. Mitropoliții aveau dreptul
la un arhiereu vicar.

CONCLUZII

În concluzie, contextul Înființării Patriarhiei Române a fost unul favorabil numai după
unificarea național-politică a României și după acordarea Autocefaliei de către Patriarhia
Ecumenică, ceea ce a dus la o sinergia bicefală de tipul celui bizantin între Biserica Ortodoxă
Română și statul român, până la instaurarea comunismului. Vrednică de ridicarea ei la rangul
de patriarhie, Biserica Ortodoxă Română urmărește cu tact pastoral mânuirea tuturor
credincioșilor din jurisdicția ei spre Slava Lui Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE

1. Patriarhia Română: Misiune – Organizare – Activități, București, Editura Basilica,

2. Pr. Păcurariu, Mircea, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol. 3, Iași, Editura Trinitas, 2008.