UNIVERSITATEA BABEȘ -BOLYAI CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZARE: ORTODOXIE ROMÂNEASCĂ ȘI VIAŢĂ LITURGICĂ

NIVEL DE STUDIU: MASTER

ANUL I

Lucrare de seminar

CRUCIADA A IV-A ȘI
URMĂRILE EI

Îndrumător:

Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan-Vasile Leb

Masterand:

Pr. Lazar Cosmin-Cătălin

CLUJ-NAPOCA

2012
 CRUCIADA A IV-A

Introducere.
Cruciadele au fost un moment de răscruce în istoria Europei, mai bine zis sunt însăși cauza
istoriei moderne a acesteia. Au avut importante consecințe pe plan social-economic, politic și în primul
rând în viața bisericească și în relațiile dintre cele două Biserici, dar ele nu sunt decât un moment al
unei istorii ce a început la moartea lui Teodosie cel Mare. La moartea împăratului Imperiul Roman a
fost împărțit în două state: Imperiul Roman de Răsărit și Imperiul Roman de Apus. Înainte însă de
această împărțire Teodosie interzicea în anul 391 toate cultele păgâne instituind astfel creștinismul ca
religie unică în statul roman. Imperiul Roman devenea astfel un imperiu dacă nu creștin atunci al
creștinătății.
Cele două state ieșite din împărțirea Imperiului Roman au păstrat ambele creștinismul ca unică
religie de stat, aceasta fiind o dovadă a profundei și uniformei încreștinări între spațiul roman.
Arcadius, fiul lui Teodosie numit împărat al părții orientale (pars Orientis) cu centrul la Constantinopol
și Honorius, celălalt fiu al împăratului, proclamat împărat al părții occidentale (pars Occidentis) cu
capitala la Ravena, au dos o politică comună, tributară politicii tatălui lor. Dar după moartea lor
diferențele între cele două părți ale fostului imperiu cresc. Multe elemente contribuiau la această
diferență: începând de la însăși zonele în care existau și până la tradițiile popoarelor ce le constituiau
și la modul de a gândi și a acționa al acestora.
Elementul cel mai important era credința creștină, dar vom vedea că cele două biserici vor avea
un parcurs diferit în împlinirea rostului lor.
Chiar dacă de la nefericitul eveniment din anul 1204 au trecut mai bine de 800 de ani, percepția
pe care răsăritenii o au astăzi față de apuseni nu s-a schimbat foarte mult, putem spune în unele locuri
chiar deloc. Prăpastia psihologică existentă între creștinii celor două Biserici, Orientală și Occidentală,
neputând fi trecută.
De-a lungul secolelor noțiunea de cruciadă va cunoaște o amară decădere, singura adevărată,
singura interesată pentru noi fiind cea dintâi cruciadă, cum observa Nicolae Iorga, celelalte fiind mai
mult o înmănunchere de interese comerciale și politice ale unor principi și state ce părăsiseră
năzuințele religioase. Ca și scop cruciadele au eșuat, lucru care însă a atins prea puțin Europa
Occidentală, consecințele acestui eșec fiind suportate mai ales de Bizanț și de popoarele sud-est
europene.

2
 1. Pregătirea pentru o nouă cruciadă
Dintre toate cruciadele, cruciada a IV-a a reprezentat un moment de cotitură nu numai în istoria
Statului Bizantin, ci şi a întregii lumi1. Lumea a fost, a devenit alta după evenimentele din 1202-1204.
Oamenii au devenit alţii…Biserica a devenit alta…2
De aceea evenimentele petrecute atunci în numele dreptăţii nu sunt doar istorie…, ele revin
mereu în actualitate, mai ales azi în secolul XXI, un secol de cotitură în istoria lumii şi a Bisericii.
În fenomenul cruciada a IV-a, extrem de complicat de altfel se întâlnesc cele mai diverse
interese şi sentimente: sentimentul religios foarte înalt, nădejdea în răsplata vieţii viitoare şi împlinirea
obligaţiilor faţă de cruciadă s-au amestecat cu dorinţa de aventură şi câştig, cu pasiunea pentru
călătorie şi cu obiceiul feudal de a trăi viaţa în război 3. Cruciada a IV-a nu era altceva decât o cruciadă
a baronilor conduşi de Baldouin de Flandra şi de Enrico Dandolo, dogele Veneţiei4.
Situaţia dificilă a Bizanţului la sfârşitul secolului al XII – lea nu era o noutate pentru acesta.
De-a lungul istoriei sale zbuciumate, Imperiul mai făcuse faţă unor asemenea situaţii. Înfrângerea de la
Myriochephalon în Frigia, la 17 septembrie 1176 în faţa sultanului Kiligi Arslan, când după acest
eveniment turcii nu au mai putut fi scoşi din Asia Mică 5, precum şi înfrângerea diplomatică suferită la
congresul de la Veneţia din 1177, erau probleme de natură mai veche. Lor veneau să li se alăture, însă
două elemente noi ce au contribuit din plin la destabilizarea Bizanţului: alianţa cu francezii şi
dezvoltarea excesivă a puterii comercianţilor italieni.
În căutare de aliaţi basileul Manuel I Comnenul îşi va căsători fiul, moştenitorul tronului, cu
Agnes, fiica regelui Franţei, şi pe fiica sa Maria cu fiul marchizului de Monteferrat, care primea titlul
de cezar şi oraşul Thessalonic ca apanaj. Se deschidea astfel posibilitatea implicării directe a nobililor
apuseni în treburile Imperiului. Această implicare alături de activitatea tot mai intensă a comercianţilor
italieni în dauna celor bizantini, a provocat în rândurile populaţiei din Constantinopol o puternică
reacţie antilatină. Răscoala din 1182 a avut ca prim rezultat masacrarea occidentalilor din capitală, în
special a comercianţilor veneţieni, care doreau împreună cu cei genovezi să se erijeze în patronii
maritimi ai Bizanţului, ca să-i controleze comerţul6.
În legătură cu activitatea acestora trebuie spus că împăraţii din dinastia comnenă au acordat
privilegii imense neguţătorilor genovezi şi pisani pentru a contracara influenţa veneţiană, lucru care a

1
Ion Al. Mizgan, Cruciada a IV-a, Editura Universităţii din Oradea, 2005, p. 129;
2
John Meyendorff, Biserica Ortodoxă ieri şi azi”, trad. de Cătălin Lazurca, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, pp. 39-55;
3
A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, Ed. Polirom, 2010, p.433;
4
Pr. Prof. Dr. Milan Şesan, Cruciadele. Biserica ortodoxă şi actualitatea, în M. A., anul VI, nr. 4-6, 1961, p.220;
5
Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. II, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2008, p. 5;
6
Pr. Prof. Dr. Milan Şesan, art. cit., p. 222;

3
dus la transformarea, cu timpul, a Bizanţului într-o simplă anexă economică a republicilor maritime
italiene7.
Acestor eşecuri li s-au adăugat formarea statului vlaho-bulgar al Asăneştilor, cu capitala la
Târnovo pe versantul nordic al munţilor Balcani8, eveniment ce a contribuit la pierderea prestigiului
politic al Bizanţului în Balcani. În aceste condiţii lupta pentru tron a devenit acerbă, prima consecinţă,
imediată în timp, fiind înlăturarea dinastiei comnenilor şi venirea la putere a anghelilor, iar a doua
consecinţă pe termen lung de astă dată, a fost destabilizarea internă ce a cuprins Bizanţul şi care va
netezi cucerirea acestuia de către latini.
Când Inocenţiu al III-lea lansa ideea celei de-a patra cruciade, Occidentul se depărtase mai mult
ca niciodată de idealul cruciat, încât niciunul dintre suveranii europeni importanţi nu au dat răspuns
chemării lui Inocenţiu9. Stăpânirea Ţării Sfinte era acum un vis greu de realizat în condiţiile în care
creştinii ce păstrau acele puţine teritorii din Palestina erau măcinaţi de lupte interne. Templieri contra
ospitalieri, genovezi contra veneţieni, francezi contra englezi, aceasta era situaţia în rândul luptătorilor
cruciaţi. Aceste tabere se aliau la rândul lor cu diferiţi conducători musulmani, pentru a-şi impune
victoria una în faţa celeilalte. Şi cum să nu fie aşa când cu prilejul cruciadei a treia, împăratul german
se pregătea să asedieze Constantinopolul, obligându-l pe basileu să încheie o alianţă cu sultanul Salah-
ad-Dan împotriva lui Frederic I care până la urmă se va alia şi el cu sultanul de Ikonim, duşmanul
Bizanţului. Astfel cei doi împăraţi creştini erau în lupta lor unul împotriva celuilalt, aliaţi cu sultanii
musulmani. Nu e de mirare că cea de-a patra cruciadă a avut rezultate catastrofale.
În dieta de la Bari, din 31 mai 1195, ideea unei noi cruciade a fost adoptată de exaltaţii feudali,
gata oricând de război, precum şi de membrii casei imperiale. Conducătorii au fost aleşi în persoana
cancelarului Conrad şi a contelui Adolf de Holstein 10. Pentru a-i evita pe greci „cruciaţii” au plecat pe
mare, iar la 22 septembrie 1197 debarcau în portul Acra. Nu era propriu zis o cruciadă, nici nu fusese
proclamată ca atare de către papă, era doar o armată germană pornită într-un obişnuit război feudal,
nepregătită pentru o campanie de lungă durată pe pământ străin11.
Adevărata cruciadă însă a fost dorită şi declanşată de către papa Inocenţiu III-lea în luna august
a anului 1988. Scopul declarat era eliberarea Ţării Sfinte şi a Ierusalimului, căzut în anul 1187 în
mâinile lui Salladin, iar cruciada avea drept obiectiv Egiptul de care depindea Palestina12.

7
Stelian Brezeanu, O istorie a imperiului bizantin, Ed. Albatros, Bucureşti, 1981, p. 131;
8
Nicolae Chifăr, op. cit., p. 6;
9
A. A. Vasiliev, op. cit., p. 435;
10
Florentina Căzan, Cruciadele, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990, p. 94;
11
Ibidem;
12
Pr. Conf. Emanoil Băbuş 800 de ani de la cruciada a IV-a (1202-2004), în rev. B.O.R., an CXXII, nr. 9-12-2004, p. 595;

4
 Propovăduitorul cel mai zelos al cruciadei a fost începând cu anul 1198, Foulques de Neuilly,
una din cele mai remarcabile figuri ale istoriei cruciadelor ce propovăduia penitenţă şi reformă morală
drept condiţie esenţială a cruciadei13. Lăudabil zel, „bonum et justum”, care însă nu va da roade. Când
Foulques moare în 1202, cruciaţii erau deja angajaţi în aventura care face din cruciada a IV-a unul din
cele mai penibile momente ale istoriei europene. Este adevărat că înainte de acesta în dieta de la Bari
din anul 1195, ideea de cruciadă fusese adoptată de exaltaţii feudali, dar aceasta a fost o acţiune
singulară a împăratului german Heinrich al VI-lea ce ocupase în urmă cu un an regatul Siciliei şi dorea
în primul rând anexarea Imperiului Bizantin 14. Expediţia germană rezultată nu a avut viaţă lungă şi nici
nu a adus vreun câştig cruciaţilor, moartea împăratului Heinrich al VI-lea, oprind continuarea acesteia.
Adevărata cruciadă a fost proclamată în 1199 la turnirul de la Ecry de către cardinalul Pietro di
Capua. Aici ideea va fi îmbrăţişată de conţii Thibaud de Champagne şi Louis de Blois, fiind urmaţi la
începutul anului 1200 de contele Balduin de Flandra şi de fraţii săi Heinrich şi Eustache ca şi de alţi
mari feudali Occidentali15.
Nobilii, întruniți în același an (1200) la Campiegne au adoptat un plan de acțiune menit să
contureze cruciada. În primul rând trebuia desemnat un conducător care va fi ales în persoana lui
Thibaut de Champagne, cel mai mare senior dintre cei prezenți, care pe lângă faima sa mai putea pune
la dispoziție resursele bogatei sale provincii. Apoi s-a hotărât trimiterea unei solii la Veneția, pentru a
afla în ce mod orașele italiene erau dispuse să sprijinească cruciada, în condițiile în care drumul urma
să se facă pe mare. Ruta maritimă era obligatorie, pentru că se hotărâse ca războiul să înceapă prin
atacarea Egiptului. Era o soluție bine aleasă deoarece experiențele militare de până atunci din Palestina
au arătat că Egiptul era baza militară și economică a sultanului selgiucid ce stăpânea Ierusalimul și că
zdrobirea Egiptului ar fi dus probabil la o mult mai ușoară menținere a stăpânirii latine în Țara Sfântă.
Solia era condusă de omul de încredere a lui Thibaud, și anume Geofroy de Villehardouin, mareșal de
Champagne, cel care va realiza și o cronică a celei de-a patra cruciade16.
Această solie încheia cu comuna lui San Marco un acord (în anul 1201, februarie) în urma
căreia aceasta se obliga în schimbul primirii din partea cruciaților a sumei de 85000 de mărci de argint
să transporte în Egipt 4500 de cavaleri, 9000 de scutieri și 20000 de infanteriști precum și caii și

13
I. Al. Mizgan, op. cit. p. 24;
14
A. A. Vasiliev, op. cit., p. 431;
15
G. de Villehardouin, Cucerirea Constantinopolului, trad. de Tatiana Fluieraru, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002, p.26;
16
Cronica lui G. de Villehardouin se va intitula Cucerirea Constantinopolului, fiind tradusă și în limba română, ultima
ediție apărând la Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002, îngrijită de Ovidiu Pecican, traducere și note de Tatiana Ana Fluieraru;

5
proviziile necesare. Acest tratat, „târg în toată regula, neavând nimic în comun cu credința” 17, va fi
aprobat de cruciați în adunarea de la Corbie din luna mai a aceluiași an (1201)18.
Trebuie subliniat faptul că în predicarea acestei cruciade papa Inocențiu a ales ca motto un
verset biblic, din Ps. 136, 5: „De te voi uita Ierusalime” 19, arătând prin aceasta lumii întregi că lumea
creștină nu a uitat și nu va uita niciodată Ierusalimul, asemenea evreilor duși în robie în Babilon.
În paralel basileul Alexios al III-lea Anghelos, ce îl orbise și detronase pe fratele său, împăratul
Issac al II-lea Anghelos în 1195, simțindu-și poziția șubredă a încercat o apropiere de papalitate
ducând în acest scop o intensă corespondență cu papa Inocențiu al III-lea, în vederea unirii celor două
biserici creștine, sub obediența Romei, și pentru realizarea unei cruciade în Palestina sub comanda
împăratului. Aceste tratative purtate de-a lungul a patru ani, 1198-1202 au eșuat datorită, pe de o parte
poziției tot mai rigide a Romei, cât și a efortului diplomatic depus de Veneția de a submina poziția
Bizanțului în fața Occidentului. Veneția, cetatea ce-și datora puterea privilegiilor comerciale acordate
de bizantini și care dorea acum să preia controlul în relațiile comerciale cu Orientul, urmărea
distrugerea Imperiului Bizantin, sau mai bine zis transformarea acestuia într-o simplă sucursală lipsită
de orice putere politică. Desigur, la începutul cruciadei, obiectivul acesta era greu de atins, dar
diplomația venețiană, a găsit până la urmă o cale de realizare a lui20.

2. Deturnarea cruciadei – Cetatea Zara și cucerirea Constantinopolului

În primul rând cruciații adunați la Veneția în lunile iunie-iulie ale anului 1202 au constatat că
nu au posibilitatea să acopere suma pretinsă de republică pentru transport. Ei au achitat doar 51 000 de
mărci, având o datorie de 34 000 de mărci 21. Atunci dogele Enrico Dandolo, bătrân și orb 22 adresându-
se adunării poporului a arătat că deoarece cruciații nu puteau plăti întreaga sumă, ei, venețienii ar fi
îndreptățiți să rețină avansul primit ca despăgubire pentru efortul depus de ei la înjghebarea unei flote.
Dogele era totuşi foarte supărat pentru situaţia creată şi dorea cu orice preţ să îşi recupereze
suma investită în construcţia flotei, întrucât ajungeau într-un dezastru financiar devastator pentru
Republica lor. Aşa că în schimbul sumei datorate dogele le-a cerut cruciaţilor să le redea cetatea Zara,
care a depins de Veneţia şi care nu demult a fost răpită acesteia de către regele Ungariei 23. Această
primă acțiune a unei armate cruciate apărea ca stranie, deoarece ea se îndrepta împotriva unui oraș

17
Florentina Căzan, op. cit., p. 97;
18
Stelian Brezeanu, op. cit. p. 160;
19
Ion al. Mizgan, op. cit., p. 19;
20
John Godfrey, 1204-The Unholy Crusade, Oxford University Press, 1980, p.59;
21
Ion Al. Mizgan, op. cit., p. 53;
22
O legendă povesteşte că, înainte cu aproximativ 30 de ani, în timpul şederii sale la Constantinopol ca ostatic, Dandolo
fusese orbit în mod perfid de către greci cu ajutorul unei oglinzi concave, care reflecta foarte puternic razele soarelui;
23
Florentina Căzan, op. cit., p. 97;

6
creștin ce aparținea unui rege apostolic Emeric al Ungariei, declarat cruciat și el. Înainte de îmbarcare
însă, dogele Enrico Dandolo a mai oferit cruciaților și poporului prezent la San Marco un spectacol de
mare clasă: și-a anunțat participarea la cruciadă: „Sunt un om bătrân şi vlăguit şi aş avea nevoie de
tihnă. Şi mai sunt şi beteag la trup. Dar bag de seamă că nimeni altul nu poate să vă cârmuiască şi să vă
diriguiască [mai bine] ca mine care vă sunt domn. Dacă aţi vrea să-mi îngăduiţi să-mi pun semnul
crucii […] aş merge să împărtăşesc soarta voastră şi a pelerinilor”24.
Atunci, scrie Villehardouin: „O mare tulburarea a cuprins poporul și pe cruciați și multe lacrimi
au fost vărsate căci acest om încărcat de glorie nu avea de ce să plece: era doar atât de bătrân și deși
avea ochii frumoși nu vedea nimic”25.
Plângea nu numai poporul, plângea și bătrânul viclean în timp ce i se cosea crucea pe pălărie, în
frunte, ca astfel „persoana să-i fie recunoscută de departe” 26. Dar dogele trebuia să fie prezent la
cruciadă personal căci un nou eveniment venea să ofere șansa de a deturna cruciada direct către
Constantinopol: demersurile tânărului Alexios, fiul lui Issac al II-lea Anghelos, de a fi repus în drepturi
la Constantinopol tatăl său.
Filip de Saubia, rudă cu tânărul Alexios a intervenit pe lângă venețieni și cruciați, probabil cu
acordul papei în sprijinul tânărului prinț, pentru ca acesta să fie ajutat să redobândească tronul imperial
pentru tatăl său. Nu toți cruciații au fost de acord cu aceste noi planuri, o parte din ei părăsind tabăra.
Grosul oștirii cruciadei însă, sub comanda noului șef militar al expediției, Bonifaciu de Montefferat
(Thibaud de Champagne murise în 1201) începea în noiembrie 1202 asediul nefericitei cetăți Zara, în
ciuda interdictului și afuriseniei aruncate de Inocențiu al III-lea asupra acesteia, şi au distrus-o. Era un
prilej bun pentru Dandolo să se bucure pentru că era prima sa victorie în calitate de cruciat 27. Față de
eșecul acțiunilor papei, de a opri oștirile cruciate de la asediul Zarei, ne putem manifesta totuși o
nedumerire. Inocențiu era un abil diplomat ce știuse să se impună suveranilor occidentali așa că eșecul
repurtat de el apare ca inexplicabil. Papa Grigorie al IX-lea (1227-1241) fără calitățile lui Inocențiu, va
folosi cu succes arma excomunicării în conflictul cu Frederich al II-lea Hofenstaufen (1212-1250). Și
mai ciudată apare menținerea cardinalului Pietro de Capua ca șef spiritual al expediției, în momentul în
care, după un scurt asediu cruciații cucereau Zara, măcelărind populația28.

24
Geoffroy de Villehardouin, op. cit., pp.48-49;
25
Ibidem, p. 49;
26
Florentina Căzan, op. cit. p. 99;
27
A.A. Vasiliev, op.cit., p. 436;
28
Warren Treadgold, O scurtă Istorie a Bizanțului, trad. de Mirela Axente, Ed. Artemis, București, 2003, p. 204; pentru
mai multe informații vezi și Vasile Muntean, Bizantinologie, vol. 2, Ed. Învierea, Timișoara, 2000, pp. 34-35 și Ion Al.
Mizgan, op. cit., pp. 55-63;

7
 Cetatea Zara aparținuse Veneției, dar în momentul declanșării expediției cruciate, orașul se afla
sub protectoratul regelui Ungariei, Bela al III-lea, el însuși un cruciat 29. Cetatea Zara le provocase
multe neajunsuri venețienilor și la propunerea lui Enrico Dandolo, cruciații cuceresc cetatea și o redau
Veneției30.
După acest sângeros și penibil început cruciații au grăbit tratativele cu Alexios, fiul lui Isaac al
II-lea Anghelos, privind reinstalarea acestuia din urmă pe tronul imperial. Tratativele au avut loc inițial
chiar în tabăra de la Zara, după ce cruciații au trimis câteva solii la curtea regelui Filip de Saubia și la
Roma pentru a obține deslușiri în legătură cu Alexios. Astfel în cursul lunii ianuarie a anului 1203 se
încheie un tratat între cruciați și Alexios în urma căruia prințul în schimbul reinstalării tatălui său ca
împărat la Constantinopol se obliga la plata de 200000 mărci de argint, la unirea Bisericii Ortodoxe cu
Roma și recunoașterea primatului papal, la participarea la cruciadă cu o mie de soldați și la întreținerea
unei armate de 500 de cavaleri în Palestina până la sfârșitul vieții sale.
Dezbaterile aprige iscate între cruciați datorită acestei noi deturnări a cruciadei și soldate cu noi
plecări din oastea cruciată a unor nobili precum Simon de Monteffort, n-a oprit semnarea acordului
oficial între prințul Alexios și cruciați în insula Corfu la 29 mai 1203. De aici flota cruciată, o flotă
cum puține se mai văzuseră până atunci, pornește spre Constantinopol, unde ajunge după o lună, la
data de 24 iunie 120331.
La aflarea veștii că armata cruciată se îndreaptă spre Constantinopol pentru a-l ajuta pe Alexios,
papa Inocențiu nu a fost de acord. În acest sens, papa le trimite o scrisoare cruciaților în care își
exprimă nemulțumirea că oastea cruciată a derivat de la traseul ei. Coincidență sau nu scrisoarea nu a
ajuns în mâinile cruciaților.
Pentru a lămuri misterul, Arhiepiscopul Chrysostomos al Etnei subliniază faptul că ar fi greșit
să socotim netrimiterea scrisorii și devierea cruciadei a patra spre Constantinopol ca pe un simplu
accident și fără nici o legătură substanțială cu creșterea puterii papale în lumea medievală32.
După schimbul de mesaje și declarație de război pronunțată de contele Conon de Bethune a
urmat o demonstrație de forță din partea oștii cruciate la care a asistat dogele Veneției, ce insistase și
convinsese pe nobilii apuseni de necesitatea expediției împotriva Constantinopolului 33, și Bonifaciu de
Montefferat avându-l între ei pe Alexios Anghelos, fiul lui Isaac al II-lea.

29
Claudio Rendina, Dogii Veneției. Istorie și secrete, trad. de Radu Gâdei și Constantin Vlad, Ed. All, București, 2003,
p.130;
30
Ion. Al. Mizgan, op. cit., pp. 60-61;
31
Hans Eberhard Mayer, The Crusades, Oxford University Press, 1972, p. 188, apud Ion Al. MIzgan, op. cit., p. 70;
32
Arhiepiscopul Chrysostomos al Etnei, Relațiile dintre ortodocși și romano-catolici de la Cruciada a IV-a până la
controversa isihastă, Ed. Vremea, București, 2007, p. 49;
33
Faptul că Dandolo fusese Orbit la Constantinopol, reprezenta motivul pentru care acesta ura profund oraşul;

8
 A doua zi începu lupta. Armata împărțită în șapte corpuri a forțat intrarea în port după ce a
pornit asediul. Pe 1 august 1203 Isaac al II-lea Anghelos este restabilit pe tron alături de fiul său
Alexios al IV-lea Anghelos ca urmare a unei revoluții în oraș și după fuga rușinoasă a lui Alexios al
III-lea Anghelos.
Cei doi basilei neputându-și onora pe moment datoriile prevăzute în acord, cruciații hotărâseră
să își amâne plecarea spre Egipt până în primăvara anului următor. Adevărul este că populația
constantinopolitană nu i-a agreat pe cei doi, pe Isaac al II-lea Anghelos și pe fiul său Alexios al IV-
lea34.
Alexios al III-lea care a stat la domnie din anul 1195 până în 1203 s-a dovedit a fi un împărat
slab și departe de așteptări. Istoricii l-au asemănat cu „apusul soarelui” 35. Tânărul prinț nu era nici pe
placul bizantinilor așa cum își închipuise. Apusenii au realizat acest lucru și și-au dat seama că trebuiau
să riște totul în bătălie36.
Bizantinii înțelegeau bine că basileii nu erau decât „instrumente docile în mâinile papei și ale
nobililor apuseni”37. În aceste condiții locuitorii orașului s-au răzvrătit împotriva basileilor, slăbind
astfel apărarea orașului.
Cruciații nemulțumiți de încetineala cu care li se achitau sumele, încheie în luna martie a anului
1204 un tratat cu venețienii. Acest tratat hotărăște „modul concret al împărțirii statului bizantin între
cele două părți precum și „crearea unui Imperiu Latin per malurile Bosforului”38.
În vederea bătăliei, armata cruciată a fost împărțită în șapte batalioane. Primul atac asupra
Constantinopolului a avut loc în dimineața zilei de 5 iulie 1203 39. În oraș, pe fondul unei revolte
populare îndreptate împotriva lui Alexios al III-lea, domnea haosul. Acesta fuge din cetate când
realizase că cruciații avansaseră, iar în locul său este restaurat împărat orbul Isaac al II-lea Anghelos.
Papa Inocențiu al III-lea a considerat că prezența apusenilor la Constantinopol este o mare
oportunitate pentru a reunifica cele două Biserici40.
În oraș domnea haosul. Fiul lui Isaac al II-lea Anghelos se proclamă împărat și este recunoscut
ca atare. El încheie o alianță cu latinii, crezând că astfel va restaura ordinea. În 25 ianuarie 1204 are loc

34
Nicolae Chifăr, op. cit., p. 70;
35
Emanoil Băbuș, Bizanțul istorie și spiritualitate, Ed. Sophia, București, 2003, p. 289;
36
S. B. Dașkov, Dicționar de împărați bizantini, trad. de Dorin și Viorica Onofrei, Ed. Enciclopedica, București, 1999, p.
342;
37
Avram Andea, Sinteză de istorie bizantină, Ed. Mirton, Timișoara, 1995, p. 172;
38
Stelian Brezeanu, op. cit., 162;
39
G. de Villehardouin, op. cit., p. 78-79;
40
I. Al. Mizgan, op. cit., p. 83;

9
un fel de revoluție la Constantinopol, soldată cu restaurarea lui Isaac al II-lea Anghelos și a fiului său
Alexios al IV-lea41.
Noul împărat Alexios al V-lea nu poate onora promisiunile foștilor suverani față de latini și
cruciații iau cu asalt Constantinopolul în Vinerea Mare a anului 1204 42. Trei zile și trei nopți orașul a
fost jefuit de așa zișii cruciați apuseni.
Majoritatea istoricilor consideră ca cucerirea Constantinopolului la 1204 a fost începutul
sfârșitului pentru Imperiul roman de Răsărit. Mai mult decât atât, istoricul Steven Runciman constată
cu amărăciune că „niciodată nu a fost o crimă mai mare împotriva umanității precum cruciada a IV-
a”43.
Istoricul catolic român Ioan Marin Mălinaș făcând o comparație între cele două cuceriri ale
Constantinopolului din anii 1204 și 1453, evidențiază evenimentele tragice prin care a trecut marele
oraș al lui Constantin44. Clerici și soldați își vor lua partea lor de pradă și vor dispersa imense bogății
în întreg Occidentul. De acum înainte dezvoltarea Apusului se va face sub semnul rușinii de la 1204,
căreia de altfel îi va fi tributară întreaga istorie modernă a Europei45.
Dar dincolo de patimile mărunte de înavuțire rămânea marea pradă ce trebuia împărțită:
imperiul Bizantin propriu zis și Patriarhia Ecumenică. Nesocotindu-se orice legitimism, cei ce juraseră
să dezrobească Țara Sfântă au ales un nou împărat „în persoana ștearsă a lui Balduin de Flandra, iar în
fruntea Bisericii, a Patriarhiei latine, a fost numit venețianul Tomaso Morosini”46.
Veneția dobândea pentru reprezentantul ei la Constantinopol, „nu mai puțin de 1/8 din întreg
teritoriul imperiului și din capitală, inclusiv biserica Sfânta Sofia, și urma să fie legată de marele oraș
printr-o serie de porturi și insule din Adriatică și Egea. Ajunge astfel în posesia porturilor Dyrrachium
și Raguza la Marea Adriatică, Koron și Modron în Peloponez, a insulelor Ionice, Creta, Eubeea,
Andros, Rodos, Lesbos, a escalelor din Marmara și a orașului Adrianopol din Tracia, primind totodată
în capitală vastul cartier patriarhal și o scutire comercială absolută pe întreg teritoriul Imperiul Latin.
Toate acestea au făcut din Veneția principala beneficiară a cuceririi france și stăpâna incontestabilă a
Mediteranei orientale47.
Al doilea mare beneficiar a fost papa Inocențiu al III-lea. Cu toate afirmațiile unor istorici, cum
că acesta s-ar fi împotrivit în toate chipurile cruciadei, afirmații ce nu se pot sprijini pe nici un fapt
41
Emanoil Băbuș, 800 de ani…, p. 596;
42
G. de Villehardouin, op. cit., p. 115;
43
Steven Runciman, A history of the Crusades, vol. III, Cambridge University Press, London, 1994, p.130;
44
Ioan Marin Mălinaș, De te voi uita Constantinopol, , Ed. Sedan, Cluj-Napoca, 2004, p. 18;
45
Pr. Lect. Dr. Ioan Rudeanu, A patra cruciadă și cucerirea Constantinopolului, în rev. Teologia, nr. 3-4/2003, pp. 186-
196;
46
A. A. Vasiliev, op. cit. p. 443;
47
Avram Andea, op. cit., p. 173;

10
concret, Inocențiu liniștit că nu regele german va domina Constantinopolul recunoaște bucuros
Imperiul Latin de Constantinopol, numindu-l pe noul împărat Balduin de Flandra adevăratul soldat al
Bisericii în Orient.
Inocențiu al III-lea îl va binecuvânta pe Tomaso Morosini ca patriarh latin de Constantinopol,
recunoscându-i acestuia la Sinodul de la Lateran din anul 1215, rangul al II-lea după Roma, crezând că
astfel va cuceri definitiv patriarhiile orientale și că prin acesta va reuși să suprime rezistența Grecilor.
Astfel Roma consfințea nelegiuitului rod al nelegiuitei Cruciade a IV-a dezvăluind astfel
adevărata sa poziție față de Biserica Orientului: căci papalitatea răspândise în Occident ideea că grecii
erau schismatici și dușmani periculoși pentru Biserică.
Consecințele politice au fost aparițiile unor state latine și grecești în jurul nou-înființatului
Imperiu Latin de Constantinopol. Astfel au fost: Regatul Thessalonicului, sub o dinastie italiană (de
Montferrat), ducatul Atenei și al Thebei, sub conducerea lui Otho de la Roche și principatul Ahaiei sau
al Moreei întemeiat de Guillaume de Champlitte și Geoffroy de Villehardouin. Sub stăpânirea
grecească mai existau trei teritorii constituite mai apoi în tot atâtea state independente: despotatul
Epirului, în Grecia Occidentală, sub dinastia Anghelos, Imperiul din Trapezunt ocupând o fâșie a
coastei de sud-est a Mării Negre foarte bogat datorită minelor de argint și a drumurilor comerciale ce-l
străbăteau, și Imperiul de Niceea, din nord-vestul Asiei Mici. Acesta din urmă condus de Lascarzi va
deveni centrul eforturilor grecești de restaurarea a Bizanțului. Cel ce va începe această luptă va fi
întemeietorul lui Theodor Lascaris și care va fi sprijinit în acțiunile sale de către patriarhul ortodox
Ioan Kamateros.
Cruciada a IV-a s-a terminat prin distrugerea Imperiului de Răsărit și a strălucitei civilizații
bizantine48. Țelul ei a fost de la început, chiar dacă nemărturisit, cucerirea Constantinopolului și, așa
cum recunoștea Villehardouin, depunerea a întregului Imperiu Bizantin sub ascultarea față de Roma.
Principala consecință și cea mai nefastă totodată a acestei cruciade, a fost că s-a adâncit șanțul
despărțitor dintre lumea latină și cea greacă, ortodoxă49.
Astfel în 1204, la 150 de ani de la Schisma cea Mare se definitiva ruptura dintre Biserica Ortodoxă și
cea Romană50.

3. Sfârșitul cruciadei a IV-a și restaurarea Bizanțului

Imediat după cucerirea Constantinopolului, papa, știind că speranța unificării Bisericii s-a
năruit, l-a apostrofat pe Bonifaciu de Monteferrat, unul dintre conducătorii cruciadei, astfel: „neavând
48
Vladimir Roșulescu, Cruciadele, Ed. Scorillo, Craiova, 1999, p. 260;
49
Vladimir Guette, Papalitatea schismatică sau Roma în raporturile sale cu Biserica Răsăriteană, trad. de Iosif
Gheorghian, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, p. 252;
50
John Meyendorff, Ortodoxie și catolicitate, trad. de Călin Popescu, Ed. Sophia, București, 2003, p. 98;

11
nici dreptul, nici puterea asupra Greciei, v-ați abătut imprudent și nechibzuit de la planul vostru,
îndreptându-vă privirea spre Constantinopol în loc de Ierusalim…Dar vinovăția voastră se agravează
prin faptul că nu ați cruțat absolut nimic și pe nimeni. Puterea voastră a făcut ca Biserica grecească să
nu mai vrea să se supună tronului apostolic, văzând din partea latinilor numai fapte diabolice și
criminale, ceea ce le dă dreptul de a-i privi cu dezgust ca pe niște câini”51.
Nelegiuitul rod al cruciadei a IV-a, Imperiul latin de Constantinopol, a trăit de la începutul său
sub semnul primejdiei. Singure pretențiile de înlocuitor și continuator al Bizanțului ortodox, chiar și
sprijinite pe forța armelor, nu puteau să acopere realitatea.
Hăituit în permanență de vecini, subminat de supușii săi, împăratul latin ce domnea la
Constantinopol sub semnul Romei și al papei încercând să reînnoade tradiția veche și glorioasă a
basileilor ortodocși, se va vedea repede depășit de situație.
Pentru a înțelege destinul acestui Imperiu, precum și procesul de restaurare a Bizanțului, trebuie
să studiem și evoluția celorlalte formațiuni statale apărute la 1204 și, mai ales să înțelegem că luptele
duse între ele, alianțele lor, precum și ideile cărora le erau tributare, nu erau decât prelungirea cruciadei
a IV-a, continuarea acesteia.
Cruciada a IV-a nu se putea sfârși odată cu întemeierea Imperiului latin de Constantinopol.
Acesta nu este decât punctul culminant al unei evoluții ce începuse mult înainte de 1054, situație
complexă ce nu putea să sfârșească la 1204. Odată sfârșită, distrugerea Bizanțului trebuia desăvârșită
prin perpetuarea unui stat latin supus papei care să combată orice tendință legitimistă a ortodocșilor de
restaurare a Imperiului Bizantin și a Patriarhiei ecumenice ortodoxe în Constantinopol52.
Pentru aceasta vom vedea că nu după mult timp de la 1204, lupta anti-ortodoxă va fi asimilată
de papa Grigore al IX-lea, luptei anti-selgiucide. Efortul de a cuceri Țara Sfântă, un ideal moral care a
stat la baza declanșării cruciadelor, și care a existat ca pretext și pentru cea de-a patra cruciadă, se va
transforma de fapt, în efortul de a înfrânge ortodoxia, lucru de necontestat de către nici un istoric. În
mod normal istoria statelor din Balcani și din Asia Mică cu imixtiunile regatului Siciliei și ale
republicilor maritime italiene (Veneția și Genova), concentrează evenimentele importante ale istoriei
lumii creștine a acelor ani.
Vom începe cu Imperiul Latin de Constantinopol imediat de la formarea sa, primii săi ani de
existență constituind de fapt singura perioadă activă. Imperiul Latin de Constantinopol își avea capitala

51
Scrisoarea papei Inocențiu al III-lea către ducele de Monteferrat, în vol. Hrestomantia pe istorii Srednih vecov, ed. de
N.P. Gratianski si S.D. Skozkim, apud Nicolae Chifăr, op. cit. p. 17;
52
Ernst Christoph Sutter, Bisericile Răsăritului și Apusului de-a lungul istoriei bisericești, trad. de Mihai Săsăujan, Ed. Ars
Longa, Iași, 1998, pp. 53-55;

12
la Constantinopol și cuprindea fosta Tracie, regatul Tesalonicului, ducatul Atenei și principatul
Ahaiei53. Patriarhia Ecumenică a ajuns în exil, la Niceea, iar în Constantinopol se întemeia o nouă
„Patriarhie”, latină54, primul patriarh fiind Tommaso Morosini (1204-1211).
După unele succese în Asia Mică în confruntarea lui Theodor I Lascaris, soldate cu ocuparea
Bithiniei, Henri d’Angre, un om întreprinzător și abil, fratele împăratului latin Balduin I, a trebuit să
oprească campania anti-niceeană, începută sub auspicii favorabile și să evacueze aproape toate
teritoriile micro-asiatice, deoarece Constantinopolul era amenințat de oștile aliate vlaho-cumane
conduse de Ioniță Caloian (1197-1207), conducător al statului vlaho-bulgar. Ioniță, cea mai mare
personalitate a vlahilor balcani, remarcabil comandant militar și om politic, era sprijinit în acțiunea sa
nu doar de cumani ci și de aristocrația grecească din Tracia ce se răsculase împotriva stăpânirii latine la
1 martie 1205. Bătălia decisivă dintre oștile latine și cele vlaho-bulgaro-cumane are loc la 15 aprilie
1205 și se termină cu o groaznică înfrângere a oștirilor conduse de Balduin I 55. Acesta de altfel
împreună cu alți nobili, este preluat prizonier, lăsând astfel Statul Latin fără conducător 56. Cel ce va
restabili situația Imperiului latin este Henri d’Angre, care după un an de regență va fi proclamat
împărat (20 august 1206).
Politica lui Henri va avea ca principal scop cucerirea Imperiului de la Niceea, adversarul cel
mai puternic al latinilor. Pentru aceasta se va alia cu sultanul selgiucid Kaikosru, încheind cu acesta un
tratat de alianţă în anul 1209 tratat realizat prin medierea Veneţiei. Theodor Lascaris obţine însă o
victorie strălucită la Antiohia pe Maiandros (anul 1211) asupra sultanului Kaikosru I care moare pe
câmpul de luptă dizolvând alianţa latino-selgiucidă. În condiţiile acestea stăpânirea niceeană în Asia
Mică se va consolida de-a lungul domniei lui Theodor I Lascaris înglobându-și după teritoriile
dinastiilor de Philadelphia și Sampson (1205-1212) și Paphlagonia (în anul 1214) unde se aflase un
principat comnen.
Oprindu-ne puțin la Imperiul de la Niceea trebuie să zăbovim puțin și asupra întemeietorului
acestui stat, Theodor I Lascaris, un bărbat în vârstă de 30 de ani 57. Acesta era ginerele lui Alexios al
III-lea; a părăsit Constantinopolul înaintea asedierii capitalei de către cruciați și s-a stabilit la Niceea
în Asia Mică58. Personalitate puternică, Theodor I Lascaris s-a dovedit un capabil, cu admirabile
calități politice, militare și administrative. Învingător în luptele purtate cu turcii și cu latinii restauratori
al sistemului defensiv la granițele orientale, abil diplomat ce reușea zădărnicirea alianțelor formate
53
Nicolae Chifăr, op. cit. p. 18;
54
Ioan Mălinas, op. cit. p. 41;
55
G. de Villehardouin, op. cit. pp. 160-161;
56
Nicolae Chifăr, op. cit., p. 6;
57
A.A. Vasiliev, op. cit., p.482;
58
Emanoil Băbuș, 800 de ani…, p. 599;

13
împotriva statului niceean, a reușit impunerea Niceei și în plan religios. Astfel în urma insistențelor
sale Mihail al IV-lea Avtoreianos a fost ales Patriarh Ecumenic în Niceea în anul 1208, luna martie,
alegere recunoscută de aproape întreaga Biserică Ortodoxă. Basileul reușea să legitimeze statul său în
lupta de restaurare a Bizanțului în fața celorlalte state grecești, Imperiul de Trapezunt și Imperiul de
Tesalonic. La sfârșitul vieții sale, în anul 1222, Theodor I reușise să recupereze toate teritoriile din
Asia Mică pierdute inițial în favoarea francilor, consolidase granița orientală a statului său și începuse
reformarea vieții economice și sociale, lăsând ginerelui și succesorului său Ioan al III-lea Vatatzes un
stat solid construit cu largi posibilități de ascensiune59.
Revenind acum la celelalte state grecești ce apăruseră după tragedia de la 1204, trebuie
subliniat faptul că dintre cele două imperii grecești rivale imperiului niceean, doar imperiul de la
Tesalonic a reprezentat o importanță politică și militară. Imperiul de la Trebizonda, în ciuda bogăției
sale și în pofida faptului că era condus de o dinastie comnenă, nu putea să-și revendice decât formal
calitatea de moștenitor al vechiului imperiu ecumenic: puterea lui avea un caracter prea local
limitându-se la Anatolia, o fâșie a coastei Mării Negre60.
Principatul epirot, fondat de Mihai I Anghelos Duca la sfârșitul anului 1204, pe coasta
Adriatică s-a extins treptat în Epir, Acarnania și Etolia în dauna Veneției și baronilor latini, devenind
una din cele mai importante formațiuni statale din zonă. Oraşul Arta a devenit capitala noului stat 61.
Pentru a ilustra importanța și puterea principatului de Epir, precum și decăderea Imperiului Latin,
menționăm acțiunea urmașului lui Mihai I, și anume Theodor I Anghelos Duca, care în 1217 îl prindea
într-o ambuscadă pe noul împărat latin Pierre de Courtenay care avea să moară în captivitate62.
Apogeul expansiunii epirote va avea loc în anul 1224 când același Theodor I Anghelos Duca
cucerea Tesalonicul, desființând regatul latin de Tesalonic, ce se afla sub conducerea dinastiei de
Monteferrat și crea Imperiul de Tesalonic (1227/1228-1241) rival de acum Imperiului Niceean în lupta
pentru restaurarea Bizanțului. Însă după victoria obținută în fața lui Ioan al III-lea Vatatzes (1226),
împiedicându-l pe acesta să ocupe Tracia și Adrianopolul, Theodor Anghelos Duca suferă la Clocotnița
(pe malul Mariței) la 1230 un adevărat dezastru din partea țarului bulgar Ioan Asan al II-lea, împăratul
grec este luat prizonier și orbit, iar cea mai mare parte a teritoriilor sale (Tracia, Macedonia), cade în
mâna învingătorului63.

59
Stelian Brezeanu, op. cit. p. 166;
60
Steven Runciman, Vecerniile siciliene, trad. Mihai Moroiu, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p.43;
61
A.A. Vasiliev, op. cit. p. 492;
62
Stelian Bezeanu, op. cit., p.167;
63
Ibidem, p. 169;

14
 În anii ce au urmat s-au format două despotate sub prinți ai familiei Anghelos: despotatul
Epirului sub Mihai al II-lea Ducas și fiul acestuia Ioan Anghelos Ducas, care au fost restaurați la putere
de către țarul bulgar și au reluat cu acest prilej însemnele imperiale. Însă Ioan al III-lea Vatatzes,
împăratul de la Niceea, îl va obliga pe Ioan Anghelos să renunțe la titlul imperial acordându-i totodată
titlul de despot al Tesalonicului (1241).
Demn urmaș al lui Theodor I Lascaris, Ioan al III-lea Vatatzes a fost un strălucit conducător
politic și militar. Realizatorul unor alianțe cu bulgarii și cu Frederich al II-lea Hohenstaufen în
încercarea sa de a redobândi Constantinopolul și de a stăvili primejdia latină va căuta să se alieze și cu
Roma, trimișii săi ducând tratative cu papa Grigore al IX-lea pentru unirea religioasă, tratative soldate
însă cu un eșec. Prin urmare atitudinea și politica religioasă a împăraților latini față de poporul grec
ortodox și Biserica Ortodoxă a fost de fapt politica Bisericii Romei64.
În ceea ce privește campaniile militare ale lui Vatatzes întreprinse după 1241, se remarcă cea
din 1246, când sunt ocupate aproape în întregime Tracia și Macedonia și când este desființat despotatul
de Tesalonic, ale cărui teritorii vor fi și ele înglobate statului niceean și campania din 1252 când
reușește să-l învingă pe Mihail al II-lea Anghelos, despotul Epirului. În anul 1254 se duc din nou
tratative de unire cu Roma în care în schimbul supremației papale recunoscute de patriarhul ecumenic,
Vatatzes cere lui Inocențiu al IV-lea retrocedarea Constantinopolului și desființarea Imperiului Latin.
Tratativele au fost întrerupte însă datorită morții concomitente a basileului, a patriarhului și a papei65.
La moartea lui Ioan al III-lea Vatatzes în 1254, acesta lasă un stat ale cărui teritorii se întindeau
din inima Asiei Mici și până în Tesalia, care chiar dacă nu se putea compara cu vechiul imperiu
devenise necontestat aproape, continuatorului lui66. Dar chiar dacă basileul ar fi reușit să cucerească
toată Asia Mică și toată zona Balcanilor și chiar și Ierusalimul, restaurarea Bizanțului nu ar fi fost
deplină fără Constantinopol. Acest oraș reprezenta însăși esența noțiunii de Imperiu Bizantin. În
consecință efortul împăraților de la Niceea se vor îndrepta spre redobândirea lui, redobândire ușurată și
de faptul că orașul era practic înconjurat de teritoriile Niceii. Era limpede că în curând imperiul de la
Niceea va cuprinde și Constantinopolul67.
Împotriva acestei realizări se vor ridica însă nobilii latini în frunte cu principele de Ahaia,
Guillaumme de Villehardouin și despotul Epirului Mihail al II-lea Ducas. Alianța pusă la cale de acesta
din urmă a acționat imediat după moartea lui Vatatzes, în momentul în care bulgarii atacaseră și ei

64
Ioan Roman, Situația Bisericii Ortodoxe bizantine în timpul Imperiului de la Niceea (1204-1261), în rev. Altarul
Banatului, an. V, nr. 10-12/1994, p. 61;
65
Pr. Lect. Emanoil Băbuș, Latini și bizantini în perioada cruciadelor, în rev. Teologia, nr. 3/2004, pp. 231-249;
66
Steven Runciman, op. cit., p. 43;
67
Ibidem;

15
posesiunile niceene. Dar Theodor al II-lea Lascaris, bucurându-se de serviciile unui general capabil,
Mihail Paleologul, a restabilit situația și a trecut chiar la contraofensivă, în urma căreia niceenii
cuceresc marele port Durazzo. Campania se încheie brusc prin chemarea lui Mihail Paleologul la curte
și disgrațierea acestuia (1257).
La nici un an însă în august 1258, Theodor al II-lea Lascaris moare lăsând ca succesor pe
minorul Ioan al IV-lea, regența fiind preluată de colaboratorul cel mai apropiat al lui Theodor al II-lea,
și anume protovestiarul Giorgios Muzalon68. Acesta va fi răsturnat de la putere de către Mihail
Paleologul, „un intrigant neobosit şi un ipocrit infam, dar un ofiţer capabil” 69 proclamat și încoronat ca
împărat la 1 ianuarie 1259. Dinastia Lascarizilor ai cărei reprezentanți făcuseră dovada unor strălucite
calități, dispărea astfel din viața politică bizantină. Locul și pretențiile erau preluate de dinastia
paleologilor, care reprezenta elita aristocratică constantinopolitană din exil. Împărații din această
familie vor susține mai departe lupte pentru restaurarea Bizanțului și de supraviețuire a acestuia mai
târziu. Primul împărat Paleolog, Mihail al VIII-lea (1259-1282) va continua efortul ultimului împărat
Lascaris de a redobândi Constantinopolul singurul oraș demn de a fi capitala Ierusalimului Bizantin.
Însă lucrul acesta era dificil de realizat: pentru a-l împiedica pe împăratul niceean să se încoroneze la
Constantinopol, dușmanii săi, greci și latini erau dispuși să facă din nou front comun trecând peste
orice divergențe.
Familia Anghelos, care fusese oprită din expansiunea ei dar nu zdrobită, era dispusă să-și facă
prieteni în rândul francilor, care ar fi putut să o ajute să-i îngenuncheze pe niceeni 70. Pentru aceasta
exista numeroși virtuali aliați din care se putea alege. În sudul Tesaliei și Epirului existau numeroase
domenii ale unor seniori greci, francezi și italieni, în frunte cu cele două mari principate: cel de la
Atena și cel de la Ahaia. Cel mai puternic era acesta din urmă, condus de principi din familia
Villehardouin.
În momentul venirii la putere al lui Mihail al VIII-lea Paleologul, principe de Ahaia era
Guillaumme, cel care îi urmase în 1246 fratelui său Geoffroy al II-lea și care devenise protectorul
suzeranului său, împăratul latin de Constantinopol, căruia îi acorda o subvenție anuală de aproape
10000 lire sterline71. În ciuda popularității de care se bucura în rândul grecilor, Guillaumme se simțea
solid instalat în principat. Baronii lui franci și ierarhii latini nu dădeau dovadă de prea multă îngăduință
față de populația autohtonă, lucru care coroborat cu expansiunea imperiului de la Niceea în care grecii
ajunseseră să vadă continuatorul Imperiului ortodox Bizantin, ducea la tensionarea relațiilor dintre
68
A.A. Vasiliev, op. cit. p. 509;
69
G. Finlay, A History of Greece, ed. H. F. Tozer, III, 328 apud A. A. Vasiliev, op. cit., p.509;
70
Steven Runciman, op. cit., p.43;
71
Ibidem, p. 44;

16
franci și grecii din Ahaia. În aceste condiții se înțelege de ce Guillaumme, care avea probabil și un plan
propriu pentru a pune mâna în folosul său pe Imperiul Latin, era oricând gata să participe la orice
alianță împotriva niceenilor72.
Alături de Mihail Ducas şi de Gillaumme de Villehardouin a mai apărut un personaj extrem de
interesat în distrugerea statului niceean: regele Manfred al Siciliei. Manfred ca şi rege al Siciliei a
preluat politica regilor normanzi a căror ţel era stăpânirea Mediteranei. Aflat în mijlocul acesteia la
confluenţa dintre trei civilizaţii (Bizanţul, Europa Apuseană şi Islamul) şi bucurându-se de o situaţie
economică înfloritoare ce depindea în primul rând de comerţul cu Orientul toate interesele regatului se
îndreptau spre stăpânirea Mediteranei Orientale şi deci spre un conflict direct cu Bizanţul. Cum
imperiul de la Niceea este continuatorul Bizanţului, este normal că s-a ajuns la conflicte între cele două
state, conflict care a avut la bază situaţia unor cetăţi libere de pe litoralul albanez intrat în stăpânirea
regelui sicilian. Afară de asta Manfred se găsea în conflict cu Roma şi printr-o acţiune directă a satului
niceean, regele Siciliei putea să apară în ochii Europei Apusene ca un apărător şi conducător al
creştinătăţii şi să-l pună astfel pe papă într-o situaţie delicată. 73 Aceştia trei (regele Manfred, principele
Guillaume şi despotul Mihail al II-lea Ducas) erau cei mai interesaţi de distrugerea statului niceean.
Acest ţel comun a dus la o alianţă anti-niceeană, alianţă întărită prin căsătoriile făcute de Manfred şi
Guillaume cu fiicele lui Mihail al II-lea Ducas.
Prima acţiune a fost întreprinsă de Mihail Ducas, care a ocupat Macedonia la începutul anului
1259. Surprins de armata trimisă de Mihail Paleologul, armată care avea la comanda sa pe
sebastocratorul Ioan Paleologul, fratele împăratului, despotul epirot se retrage aşteptând ajutorul
ginerilor săi. Aceştia nu s-au lăsat mult aşteptaţi. Manfred a trimis un corp de elită format din 400 de
cavaleri şi un pâlc de infanterişti sicilieni. Guillaume a strâns o oaste mult mai puternică, formată nu
numai din trupe aheene ci şi din trupe ale nobililor franci din nordul Greciei, care îl considerau deja pe
principe principalul lor conducător. La acestea s-au adăugat trupe de pe teritoriul ducatului de Atena ce
devenise vasal Ahaiei din anul 1258. În fruntea oştirii a pornit însăşi principele.
Trupele aliate s-au întâlnit lângă localitatea Arcta, de unde s-au îndreptat spre Thalassinon, o
regiune a Thessaliei locuită de triburi vlahe ce se aflau sub conducerea fiului lui Mihail al II-lea Ducas,
Ioan. Acesta a strâns toţi luptătorii vlahi disponibili şi s-a alăturat cu ei Armatei. De la Thalassinon
aliaţii s-au îndreptat în continuare spre nord fiind siguri de victoria asupra armatei niceene. Cert este că
forţele armatei epiro-franco-siciliene erau net superioare celor ale sebastocratului Ioan Paleolog 74. Cu
72
Răzvan Novachovschi, Viața bisericeasă în Răsăritul Creștin în timpul Imperiului latin de Constantinopol, în rev.
„Revista Teologică”, an VIII, nr 4/1998, p. 154;
73
Steven Runciman, op. cit., p.41;
74
Ibidem, p. 48;

17
toate că începuseră să îşi dea seama că revendicările lor teritoriale se călcau între ele, raporturile dintre
aliaţi erau deocamdată cordiale, şi în această atmosferă plină de bunăvoinţă reciprocă au decis să tragă
la sorţi teritoriile ce urmau să le cucerească75.
Întâlnirea cu oastea niceeană a avut loc pe câmpia Pelagoniei, lângă un sat din apropierea
oraşului Monastir. Sebastocratorul cunoscând forţa net superioară a armatei inamice a evitat o ciocnire
frontală cu aceasta şi a preferat să aştepte într-o poziţie defensivă excelentă. Adevărul este că această
bună înţelegere dintre aliaţi nu putea să dureze mult. Pentru greci, francii şi sicilienii rămâneau acei
care au distrus Imperiul Bizantin, iar francii îi priveau pe greci cu neîncredere şi dispreţ. Totul a fost
amplificat şi de impresia proastă pe care o lăsase cavaleria francă în hărţuirile avute cu cavaleria uşoară
niceeană. Aşa se face că Ioan, fiul despotului epirot cel ce conducea oastea vlahă, după nişte jigniri
repetate aduse lui de nobilii franci, şi-a convins tatăl şi fratele să părăsească tabăra în frunte cu trupele
lor. Dimineaţa la trezire francii şi sicilienii au constatat dispariţia aliaţilor lor din Epir. Până să umple
golul apărut în dispozitivul de luptă, trupele franco-siciliene au fost atacate de niceeni. În scurta luptă
care a urmat, aliaţii deşi erau în continuare superiori ca număr armatei lui Ioan Paleologul, au dat bir cu
fugiţii. Mulţi dintre ei au fost ucişi, şi mai mulţi capturaţi, inclusiv majoritatea nobililor franci în frunte
cu principele Guillaume. Pentru istoria acestei părţi de lume, bătălia de la Pelagonia s-a dovedit a fi un
eveniment decisiv pentru restaurarea Imperiului Bizantin 76. Prin victoria dobândită, împăratul de la
Niceea îşi elimina definitiv rivalul epirot din lupta pentru apărarea Bizanţului şi totodată submina
puterea latinilor în Grecia77. Pe împăratul Balduin, care nu agrease persoana principelui Guillaume,
datorită intenţiilor abia mascate ale acestuia de cucerire a Constantinopolului în propriul folos, victoria
lui Mihail al VIII-lea paleologul îl punea într-o situaţie şi mai grea, căci de acum singura forţă care îl
mai putea sprijini cu adevărat era Veneţia. Prima acţiune importantă a Paleologului a fost să asedieze
Constantinopolul în vara anului 1260, asediu eşuat însă. În toţi anii scurşi de la cucerirea
Constantinopolului, Veneţia şi-a consolidat puterea comercială şi politică. Marele oraş Constantinopol
îi aparţinea mai mult Veneţiei decât împăratului latin şi de aici plecau firele ce legau Republica de
noile contoare deschise la Marea Neagră la începutul secolului XIII şi în care se desfăşura un intens
comerţ cu Asia Mongolilor. Puterea maritimă a Veneţiei crescuse şi ea, devenind de prim rang, şi nu-şi
mai avea decât un singur rival: Genova.
În anii la care am ajuns, aceasta din urmă a suferit o înfrângere severă din partea Veneţiei în
războiul purtat în apele siriene (anul 1258)78. Mihail al VIII-lea Paleologul nu avea o flotă pe măsura
75
Ibidem;
76
A. A. Vasiliev,op. cit, p. 510;
77
Steven Runciman, op. cit., p. 49;
78
Stelian Brezeanu, op. cit., p. 174;

18
celei veneţiene şi prin urmare sorţii de izbândă pentru redobândirea Constantinopolului erau mici.
Pentru a întări şansele de victorie s-a decis să-şi apropie Genova. Astfel la 13 martie 1261 împăratul
încheia un tratat cu reprezentanţii genovezi, un tratat de alianţă, numit „Tratatul de la Nymphaion” 79.
Prin acest act Genova primea aceleaşi privilegii pe care le deţinuse şi rivala ei înainte de 1204 pe
teritoriul bizantin80. Până la urmă însă Constantinopolul avea să fie cucerit fără concursul flotei
genoveze.
În iulie 1261 împăratul Mihail a trimis o armată sub conducerea unuia dintre generalii săi,
Alexie Strategopulos, să se ocupe de nişte probleme apărute la graniţa cu bulgarii. La trecerea prin
Tracia trupele niceene s-au apropiat de Constantinopol pentru a face o demonstraţie de forţă în faţa
zidurilor oraşului. Aici le-au ieşit în cale şeful „voluntarilor” din suburbiile constantinopolitane,
informându-l pe general că aproape întreaga garnizoană şi majoritatea vaselor veneţiene erau plecate
din oraş pentru a cuceri o insulă din Marea Neagră. După aceea s-a oferit să le asigure niceenilor
pătrunderea în oraş printr-un tunel secret pe care îl descoperise. Neavând multă încredere în această
propunere ce putea fi o capcană, Alexie a ales doar câţiva oameni care aveau misiunea de a intra în
oraş prin tunel şi de a deschide porţile acestuia. Acţiunea s-a petrecut în noaptea de 24 spre 25 iulie şi
s-a încheiat cu succes, porţile fiind deschise armatei niceene. În dimineaţa zilei de 25 iulie 1261 Alexie
Strategopulos şi-a făcut intrarea în oraş fiind întâmpinat pe străzi de grecii care îl aclamau pe împăratul
Mihail81.
Împăratul Balduin s-a întărit în palatul Vlacherne aşteptând întoarcerea vaselor veneţiene.
Acestea au ajuns la Cornul de Aur chiar în seara aceleiaşi zile dar atacul lor a fost respins de către
greci. Singurul succes al veneţienilor a fost că l-au putut salva pe Balduin şi pe nobilii din suita
acestuia. Imperiul Latin de Constantinopol dispărea.
Vestea redobândirii capitalei i-a fost adusă lui Mihail al VIII-lea Paleologul în timp ce acesta se
găsea în Meteorium, un sat aflat la 300 km sud de Constantinopol. Un slujbaş al sorei împăratului a
aflat ştirea şi i-a adus-o în cea mai mare grabă acesteia. Evlogia a intrat în camera fratelui său, care mai
dormea încă, strigându-i că oraşul era al lui. A trebuit să-i repete cu Iisus Hristos i-a dăruit
Constantinopolul pentru ca împăratul să o creadă82. A fost pregătit apoi drumul spre capitală.
Pe 4 august 1261 Mihail al VIII-lea Paleologul îşi făcea intrarea solemnă în oraşul Imperial, pe
Poarta de Aur şi străbătea vechea cale de procesiuni imperiale până la Sfânta Sofia unde a mulţumit lui

79
Ibidem;
80
Se prevedea: retrocedarea și amplificarea privilegiilor comerciale ale negustorilor din comuna ligură; încheierea unei
alianțe între Imperiul grec de la Niceea şi Genova împotriva Veneţiei în vederea recuceririi Constantinopolului
81
Emanoil Băbuş, 800 de ani…, p. 599;
82
Steven Runciman, op. cit, p. 50;

19
Dumnezeu83. La câteva zile după aceasta a avut loc în Sfânta Sofia, locul tradiţional de consacrarea al
împăraţilor, ceremonia solemnă a încoronării lui Mihail al VIII-lea Paleologul, ca împărat al Bizanţului
de către patriarhul ecumenic. Astfel după 57 de ani Constantinopolul redevenea capitală a Imperiului
Bizantin, sediul basileului şi al patriarhului ecumenic. Imperiul acesta era departe însă de prestigiul şi
strălucirea vechiului Bizanţ84.
Sfârşitul Imperiului Latin de Constantinopol însemna sfârşitul cruciadei a IV-a, căci aceasta nu
s-a oprit în anul 1204 ci a continuat până în anul 1261. Iniţiată ca o campanie anti-islamică, cruciada a
IV-a a sfârşit prin a îneca în sânge ţări creştine. Rezultatul ei, Imperiul Latin de Constantinopol, a fost
de la început un stat artificial fără şanse de supravieţuire.
Consecinţele Cruciadei a IV-a au fost dezastruoase pentru Imperiul Bizantin ca şi pentru
Biserica acestuia. Cucerirea Constantinopolului reprezintă din toate punctele de vedere, separarea
finală şi iremediabilă dintre Răsărit şi Apus85.
Occidentul a văzut în cucerirea Constantinopolului şi întemeierea aici a unui Imperiu Latin o
strălucită realizare. În momentul în care greci au început lupta de restaurare a Bizanţului, papii au
chemat Occidentul la cruciadă împotriva acestora, papa Grigorie al XI-lea asimilând-o chiar
cruciadelor anti-islamice86.
Dacă bilanţul cuceririi latine a Constantinopolului, nu a îndreptăţit speranţele lumii
occidentale87, pentru destinul Bizanţului, prin consecinţele sale, catastrofa din 1204 stă la originea
catastrofei din 1453.88
Mihail al VIII-lea Paleologul s-a dovedit un împărat capabil ce aproape a desăvârşit politica
Lascarizilor dar, totodată el este cel care, prin politica sa proprie a ajutat la ruinarea Bizanţului.
Tratatul de la Nymphaion din 1261 încheiat cu genovezii era necesar pentru a asigura Imperiului o
flotă puternică, dar acest tratat a stat şi la baza înrobirii comerciale ale Bizanţului de către republicile
maritime italiene. Mihail al VIII-lea a reuşit să-şi învingă rivalii săi şi să redobândească
Constantinopolul, dar, tot el a părăsit politica Lascarizilor de întărire a graniţei orientale, unde se
întrezărea puterea otomană, pregătind pierderea definitivă a tuturor posesiunilor micro-asiatice. A fost

83
Ibidem;
84
Spre sfârşitul existenţei sale nici Imperiul Latin de Constantinopol nu o ducea prea bine. Se spune că pentru a putea trăi
împăratul vindea sfinte moaşte, şi se încălzea cu lemnul recuperat din construcţia propriului palat;
85
Steven Runciman, op. cit. p. 161;
86
Pentru mai multe informaţii legate de percepţia latinilor în Răsăritul Bizantin în perioada 1204-1261, vezi: Marius
Tepelea, Latinii percepuţi în Imperiul Bizantin în sec. XI-XIII, în rev. Teologia, nr.1/2007, pp. 93-105
87
Stelian Brezeanu, Relaţii Occident, Bizanţ şi lumea islamică în sec. XI-XIII. Cruciadele, art. în Revista de istorie,
Bucureşti, nr. 9/1987, p. 918;
88
Ibidem;

20
fără îndoială un ilustru întemeietor de dinastie, dar dinastia aceasta a slăbit şi însângerat Bizanţul în
războaie civile.
Pe teren religios, după ce cucerirea brutală a occidentalilor a înlăturat orice posibilitate de
colaborare89, între latini şi bizantini s-a desăvârşit ruptura din 1054. Unii istorici au subliniat faptul că
nici Fotie, nici Cerularie nu au creat schisma şi că schisma a fost un fapt împlinit de abia de la 1204,
căci schisma nu exista realmente înainte de această epocă. Exista doar o contestare făcută de Biserica
orientală împotriva inovaţiilor romane. Adevăratul autor al Schismei este papa Inocenţiu al III-lea.
Mergând mai departe, Stelian Brezeanu observa: „De aceea tratativele de unire dintre cele două
Biserici aveau să cunoască până în ajunul evenimentelor din 1453 eşecuri răsunătoare, chiar dacă pe de
o parte sau alta nu a lipsit bunăvoinţa […]. S-a ajuns, cel mult la o înţelegere interesată şi aceasta
numai la nivelul elitelor”.90 Pentru populaţia grecească însă orice înţelegere sinceră şi durabilă cu
străinii latin s-a dovedit a fi o imposibilitate91.
Barbaria sângeroasă cu care fusese săvârşită cucerirea latină precum şi binecuvântările acordate
acesteia de către papă au îndepărtat ortodoxia de romano-catolicism. Prin toate acestea, resentimentele
lumii bizantine faţă de Occident au crescut neîncetat92 şi au ruinat nădejdile de unire religioasă.
Amara experienţă de la 1204 nu avea să fie uitată la Constantinopol, nici chiar în tragicele
momente ce au precedat anul 1453 şi, putem spune asta, nici până în ziua de azi 93, dar ca să încheiem
într-o doză optimistă spunem că încă ,,există speranţa că balsamul iertării şi al împăcării va cicatriza
rana separării şi o dată, cu ajutorul dialogului în dragoste şi adevăr, vom reuşi să găsim calea spre
refacerea unităţii”94.

89
Ibidem;
90
Ibidem;
91
Pr. Lect. Emanoil Băbuş, Bizanţ, Occident şi Islam în perioada Cruciadelor, în rev. S. T., an LX, nr. 3-4/2003, p. 37
92
Stelian Brezeanu, op.cit., p.919;
93
Arhiepiscopul Chrysostomos al Etnei, op. cit., pp. 132-133;
94
Pr. drd. Gabriel-Viorel Gârdan, Ziua care nu se uită: 13 aprilie 1204; 800 de ani de la cucerirea Constantinopolului de
către cruciaţi, în Renaşterea, anul XV, nr. 4, aprilie, 2004, p.7.

21
 Bibliografie:

Dicţionare:

1. Dașkov, S. B., Dicționar de împărați bizantini, trad. de Dorin și Viorica Onofrei, Ed.
Enciclopedica, București, 1999.

Cărţi:

1. Andea, Avram, Sinteză de istorie bizantină, Ed. Mirton, Timișoara, 1995;

2. Băbuș, Emanoil, Bizanțul istorie și spiritualitate, Ed. Sophia, București, 2003;
3. Brezeanu Stelian, O istorie a imperiului bizantin, Ed. Albatros, Bucureşti, 1981;
4. Căzan Florentina, Cruciadele, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990;
5. Chifăr Nicolae, Istoria creştinismului, vol. II, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2008;
6. Chrysostomos, Arhiepiscopl al Etnei, Relațiile dintre ortodocși și romano-catolici de la
Cruciada a IV-a până la controversa isihastă, Ed. Vremea, București, 2007;
7. Guette,Vladimir Papalitatea schismatică sau Roma în raporturile sale cu Biserica Răsăriteană,
trad. de Iosif Gheorghian, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001;
8. John, Godfrey, 1204-The Unholy Crusade, Oxford University Press, 1980;
9. Mayer, Hans Eberhard, The Crusades, Oxford University Press, 1972;
10. Mălinaș, Ioan Marin, De te voi uita Constantinopol, , Ed. Sedan, Cluj-Napoca, 2004;
11. Meyendorff John, Biserica Ortodoxă ieri şi azi”, trad. de Cătălin Lazurca, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 1996;
12. Idem, Ortodoxie și catolicitate, trad. de Călin Popescu, Ed. Sophia, București, 2003;
13. Mizgan, Ion Al., Cruciada a IV-a, Editura Universităţii din Oradea, 2005;
14. Rendina, Claudio, Dogii Veneției. Istorie și secrete, trad. de Radu Gâdei și Constantin Vlad, Ed.
All, București, 2003;
15. Roșulescu, Vladimir, Cruciadele, Ed. Scorillo, Craiova, 1999;
16. Runciman, Steven, A history of the Crusades, vol. III, Cambridge University Press, London,
1994;
17. Runciman, Steven, Vecerniile siciliene, trad. Mihai Moroiu, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993;

22
18. Sutter, Ernst Christoph, Bisericile Răsăritului și Apusului de-a lungul istoriei bisericești, trad. de
Mihai Săsăujan, Ed. Ars Longa, Iași, 1998;
19. Treadgold, Warren, O scurtă Istorie a Bizanțului, trad. de Mirela Axente, Ed. Artemis,
București, 2003;
20. Vasiliev A. A., Istoria Imperiului Bizantin, Ed. Polirom, 2010;
21. Villehardouin, Geoffroy de, Cucerirea Constantinopolului, trad. de Tatiana Fluieraru, Ed.
Limes, Cluj-Napoca, 2002.

Reviste şi articole

1. Băbuş, Pr. Lect. Emanoil, Bizanţ, Occident şi Islam în perioada Cruciadelor, în rev. S. T., an
LX, nr. 3-4/2003;
2. Idem, Latini și bizantini în perioada cruciadelor, în rev. Teologia, nr. 3/2004;
3. Idem, 800 de ani de la cruciada a IV-a (1202-2004), în rev. B.O.R., an CXXII, nr. 9-12-2004;
4. Brezeanu, Stelian, Relaţii Occident, Bizanţ şi lumea islamică în sec. XI-XIII. Cruciadele, art. în
Revista de istorie, Bucureşti, nr. 9/1987;
5. Gârdan, Pr. drd. Gabriel-Viorel, Ziua care nu se uită: 13 aprilie 1204; 800 de ani de la cucerirea
Constantinopolului de către cruciaţi, în Renaşterea, anul XV, nr. 4, aprilie, 2004;
6. Novachovschi, Răzvan, Viața bisericeasă în Răsăritul Creștin în timpul Imperiului latin de
Constantinopol, în rev. „Revista Teologică”, an VIII, nr 4/1998;
7. Roman, Ioan, Situația Bisericii Ortodoxe bizantine în timpul Imperiului de la Niceea (1204-
1261), în rev. Altarul Banatului, an. V, nr. 10-12/1994;
8. Rudeanu, Pr. Lect. Dr. Ioan, A patra cruciadă și cucerirea Constantinopolului, în rev. Teologia,
nr. 3-4/2003;
9. Şesan, Pr. Prof. Dr. Milan, Cruciadele. Biserica ortodoxă şi actualitatea, în M. A., anul VI, nr.
4-6, 1961.

23
 CUPRINS:

Introducere …………………………………………………………………………………….2

1. Pregătirea pentru o nouă cruciadă……………………………………………………………3

2. Deturnarea cruciadei – Cetatea Zara și cucerirea Constantinopolului …………………...6

3. Sfârșitul cruciadei a IV-a și restaurarea Bizanțului………………………………………..12

Bibliografie……………………………………………………………………………………23

24