LUCRARE DE SEMINAR

Misiologie Ortodoxă

TEMA: Relația Biserică-Stat, misiunea Bisericii dintotdeauna

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

Susţinător: Coordonator:
Manole Eusebiu-Sorin Pr. Prof. Dr. Petraru Gheorghe
 Relația Biserică-Stat, misiunea Bisericii

dintotdeauna

Într-un mod tradițional, în țările majoritar ortodoxe relația dintre Biserică și Stat au urmat
principiul bizantin al simfoniei și al sincronizării, al cooperării și al înțelegerii dintre cele două
instituții: una politică și cealaltă spirituală, cele două fiin unite prin viața omună a credincioșilor
Bisericii și a cetățenilor Statului.
În Țările române, această simfonie din imperiul Bizantin a fost adaptată după realitățile
Principatelor iar mai apoi ale Statului Român modern, fiind influențat de spiritul occidental
secularizat. Totuși, această simfonie n-a fost niciodată simetrică în sens militar ci asimetrică.
Desi Biserica de ruga pentru Stat, așa cum o face până astăzi, adesea ea se și ruga de Stat pentru
ajutor și înțelegere. Pr. Mitr. Daniel Ciobotea spunea: “Oricum, in viața poporului român,
Biserica ortodoxă n-a fost niciodată un rival, un adversar sau un concurent real al Statului, ci
spațiul în care lumea trecătoare a pământului se întâlnește cu Împărăția veșnică a cerului, arcul
dintre “arșița” zilei de acum și speranța zilei de apoi. În acest sens, în toată istoria ei, simfonia
dintre Biserică și Stat a fost marcată de tensiunea dintre ideal și insuficiență, dintre tradiția
continuității și tendința înnoirii.”1

Istoric

Relaţia dintre stat şi biserică este un subiect destul de vechi. Dacă în societăţile pre-
creştine conducătorul statului (sau al tribului) era deseori şi conducătorul religios sau marele
preot, vrăjitorul, şamanul, etc. îşi avea un rol distinct ca sfătuitor al conducătorului, prin “Daţi
dar Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”, Sfânta Scriptură
introduce o idee care se va dovedi extrem de influentă cea a separaţiei dintre stat şi religie.
Credincioşii din Imperiul Roman au fost multă vreme persecutaţi datorită faptului că negau

1
Mitropolit Daniel Ciobotea, Relaţiile Stat – Biserică (tradiţie şi actualitate), în Libertatea religiasă în contextual
românesc şi european, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005, p. 15
divinitatea împăraţilor. După ce creştinismul a fost declarat religie oficială, biserica s-a bucurat
de o largă autonomie. Perioada migraţiilor a avut o singură constantă: existenţa scaunului papal
la Roma.
O altă etapă a istoricului relaţiei stat-biserică este legată de Reformă. În fiecare stat
războaiele şi conflictele religioase din secolele XVI-XVII, bazate pe încercarea de a oficializa o
religie sau alta au avut evoluţii şi rezultate diferite. Dieta de la Augsburg (1555) a consfinţit
dreptul principilor germani de a impune religia supuşilor lor conform principiului “cujus regio,
ejus religio”. Statul este în acea perioadă cel care decide care este biserica oficială. Exemplul cel
mai elocvent este cel al Angliei, în care Henric al VIII-lea înfiinţează Biserica Anglicană tocmai
pentru a evada de sub autoritatea Romei.

2. Situaţia României

Situaţia în România este clar diferită de cea existentă în alte state. În această zonă
Biserica Ortodoxă Română a constituit începând din secolul XIV, în Moldova şi Ţara
Românească biserica oficială de stat, după modelul bizantin. Clerul a fost întotdeauna supus în
statele române autorităţii lumeşti, reprezentată prin persoana domnului. În Transilvania biserica
ortodoxă era doar tolerată, spre deosebire de alte patru religii “recepte” (catolicism, calvinism,
luteranism şi unitarianism), care se bucurau de libertate religioasă încă din 1568. Între 1698-1701
se petrece unirea cu Roma, ortodocşii din Transilvania au petrecut 60 de ani până să se
reorganizeze la nivel de episcopie, ulterior, în 1864 Andrei Şaguna reuşeşte să refacă vechea
Mitropolie a Transilvaniei.2
În timpul lui Alexandru Ioan Cuza, în 1863, are loc secularizarea averilor mănăstireşti, un
an mai târziu Biserica Ortodoxă Română (constituită prin unirea bisericilor din cele două
principate) este declarată autocefală. În 1925 se înfiinţează Patriarhia Ortodoxă Română.
În 1948 a fost eliminat învăţământul religios din şcoli, s-au interzis slujbele în spitale,
azile şi cazărmi, au fost desfiinţate unităţi de învăţământ teologic. Biserica Unită cu Roma
(greco-catolicii) a fost alipită forţat Bisericii Ortodoxe Române.
La 4 august 1948 s-a publicat Legea pentru regimul general al Cultelor. Erau recunoscute
14 culte: ortodox, romano-catolic, armeano-gregorian, creştin de rit vechi (lipovean), reformat

2
Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortoxe Romane, p. 355
(calvin), evanghelic-luteran C.A., sinodo-presbiterian, unitarian, mozaic, musulman, baptist,
adventist de ziua a şaptea, penticostal şi creştin după Evanghelie, toate având organizarea lor
specifică şi lăcaşuri de cult.
După 22 decembrie 1989 biserica greco-catolică este reînfiinţată, devenind al 15-lea cult
oficial.
Prin Constituţia din 1991, situaţia bisericii este reglementată la articolul 29, privitor la
libertatea de conştiinţă astfel:
(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi
îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o
credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.
(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi
de respect reciproc.
(3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile
legii.
(4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire
religioasă.
(5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv
prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.
(6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia
copiilor minori a căror răspundere le revine.
Discuţiile pe baza Constituţiei au fost destul de aprinse. Statul a renunţat pentru prima
dată să mai numească patriarhul. Printre amendamentele respinse trebuie menţionate unele
vizând interzicerea prozelitismului religios (după modelul Greciei şi pentru protejarea religiei
ortodoxe) înaintată de preotul-senator Neculai Simion Tatu, obligativitatea învăţământului
religios în şcoli şi licee, proclamarea Bisericii Ortodoxe Române ca biserică majoritară.
Cum se desfăşoară efectiv relaţia dintre stat şi biserică pe temeiul acestor prevederi
constituţionale? Trebuie analizate mai multe aspecte, printre care prezenţa religiei în armată şi
şcoli şi finanţarea oferită de stat, dar şi egalitatea de tratament a diferitelor religii.
În armată activitatea de asistenţă religioasă se organizează şi se desfăşoară pe baza
articolului 29 (5) din Constituţia României şi a legilor privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Apărării Naţionale. Până la adoptarea “Legii clerului militar şi a asistenţei religioase
în armată”, această activitate are ca temei legal “Protocolul cu privire la organizarea şi
desfăşurarea asistenţei religioase în Armata României”, încheiat în 1995 între Ministerul Apărării
Naţionale şi Patriarhia Română.
Asistenţa religioasă se desfăşoară în toate unităţile, marile unităţi şi instituţiile militare de
învăţământ. Obiectivele asistenţei religioase în armată sunt:
- transmiterea învăţăturii de credinţă proprii cultului căruia aparţin militarii şi cultivarea la
aceştia a respectului faţă de valorile spirituale ale poporului român;
- cultivarea sentimentelor patriotice, a dragostei şi ataşamentului faţă de armată şi a
respectului faţă de tradiţiile de luptă şi jertfă ale acesteia;
- contribuţia la combaterea manifestărilor antisociale şi a celor îndreptate împotriva ordinii
constituţionale pentru îmbunătăţirea stării morale, psihice şi disciplinare a militarilor.”
În învăţământ, Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional
includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau
al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. (2) La solicitarea scrisă a
părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie”9. Plata
orelor este asigurat ă de stat. Planul cadru de învăţământ pentru clasele I-a-VIII-a prevede o oră
pe săptămână în fiecare an pentru religie.10 Astfel, religia este singura disciplină din aria
curriculară Om şi Societate care se predă în fiecare an, numărul total de ore fiind de 8 (Geografia
sau Istoria, discipline pentru examenul de capacitate au prevăzute între 6 şi 10 ore pe totalul
celor 8 ani de şcoală generală).
În învăţământul superior există Facultăţi de Teologie la mai multe universităţi de stat din
ţară.
Scopul învăţământului religiei este multiplu. În parte este vorba de dobândirea unei
culturi generale în domeniu. Din alt punct de vedere: “Poate că prima sarcină a educaţiei
religioase rezidă în formarea bunului creştin, capabil de a cunoaşte şi a slăvi pe Dumnezeu”.3
În momentul în care se cere acceptarea unui pluralism în ceea ce priveşte credinţa,
răspunsul BOR încearcă să justifice neaplicarea principiului în acest domeniu: ,,Aşa cum

3
Constantin Cucoş, Problema educaţiei religioase. Necesitatea şi funcţiile educaţiei religioase, în Biserica şi
Problemele Vieţii, nr. 1/1998.
economia de piaţă se referă la economie, tot astfel pluralismul se referă la viaţa socială şi
politică. Or, viaţa religioasă nu poate fi confundată cu cea socială sau politică”4

Misiunea Bisericii dintotdeauna

Misiunea Bisericii este o expresie a vieţii de comuniune a Sfintei Treimi, având la bază
actul trimiterii Fiului în lume de către Dumnezeu Tatăl: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât
pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”
(In. 3, 16); precum şi cel al trimiterii Duhului Sfânt: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă
va da vouă, ca să fie cu voi în veac” (In. 14, 16).
Datorită acestei chemări, Biserica este preocupată cu propovăduirea Evangheliei, în orice
timp şi în orice loc, acum şi aici. Se poate spune că toţi creştinii și întreaga Biserică sunt într-o
„stare de misiune”.
Sfânta Liturghie este lucrarea de taină în care creştinii se pregătesc pentru misiune, unde
li se oferă Cuvântul Lui Dumnezeu şi deopotrivă Trupul şi Sângele Mântuitorului, ca „hrană”.
Misiunea evanghelică (chemare la convertire) şi iubirea aproapelui constituie tocmai
prelungirea Liturghiei euharistice în afara spaţiului şi timpului liturgic propriu-zis, slujire la care
fiecare creştin este chemat să participe ca „mădular” al Trupului lui Hristos.
Biserica are nevoie de mărturia evanghelică a oricărui credincios, pentru că nici un „dar”
nu este aşa de bine primit de Dumnezeu, ca acela de a aduce un suflet la pocăinţă.
De aceea, creştinul nu poate ţine „Vestea cea Bună” pentru sine, deoarece împărtăşirea
din Cuvânt şi transmiterea lui, precum şi mărturisirea dreptei credinţe sunt esenţiale pentru
îndumnezeirea omului, a cărei temei este unul exclusiv „christocentric” şi „sfinţitor”.5
Această atitudine misionară a fiecărui credincios, ce vizează pe toţi cei care nu cunosc
viaţa în Hristos, trebuie să fie în consens cu vorbele Apostolului Pavel, adresate conaţionalilor
săi: „Fraţilor, bunăvoinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru Israel, este spre
mântuire” (Rm. 10, 1).
Iar semnul celor ce au ajuns la desăvârşire se vădeşte prin jertfa de sine asumată în
schimbul vieţii oamenilor, lucru arătat de Sf. Pavel în epistolele sale: „Căci aş fi dorit să fiu eu

4
Alexandru Duţu, Ortodoxie şi laicitate, Almanah bisericesc, Arhiepiscopia Bucureştilor, 1999, pag. 67.
5
John Meyendorff, Sfantul Grigorie Palama si mistica ortodoxa, p. 78
însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup” (Rm. 9, 3);
„Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor
lui Hristos pentru trupul Lui, adică Biserica” (Col. 1, 24). Spre acest chip al asemănării cu
Dumnezeu tind toţi sfinţii, adică spre dragostea desăvârşită faţă de aproapele.
Sfânta Biserică a manifestat dintotdeauna un interes deosebit în ceea ce priveşte
propovăduirea Evangheliei: „Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii
dintre ei. Dar toate le fac pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea” (I Co. 9, 22-23).
Acum, după o experienţă bimilenară trăită pe calea creştinismului, se poate spune cu
certitudine, că orice societate care nu are ca temelie pe Mântuitorul Iisus se va prăbuşi.
De aceea, în contextul zilelor noastre, misionarul trebuie să insiste ca societatea să fie
condusă în spiritul creştin, întrucât numai atunci se poate vorbi atât despre o democraţie reală,
cât şi despre dreptate şi solidaritate umană.
Orice popor se înalţă şi se perfecţionează din punct de vedere moral doar prin valorile
creştine. Astfel, Evanghelia asumată și trăită, este sursa care reînnoiește viaţa societăţii,
călăuzindu-ne paşii pe calea descoperită de însuși Domnul nostru Iisus Hristos.