Biserica Romano-

Catolica

Biserica Romano-Catolică este Biserica Catolică de rit latin.

Conducătorul Bisericii Romano-Catolice este episcopul Romei, Papa, care este
urmaşul Sfântului Petru, căruia Mântuitorul i-a spus: "Pasce agnos meos", "pasce
oves meas" ("Paşte mieluşeii mei"; "paşte oile mele." Ioan 21:15, 21:17) şi "Tu es
Petrus et super hanc petram aedificabo Ecclesiam Meam" (Tu eşti Petru şi pe această
piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui." Matei 16:18).
Biserica Romano-Catolica este nu numai denominatia crestina, ci si confesiunea cu
cei mai multi aderenti din lume. Este cea mai timpurie Biserica Crestina, si se
considera urmasa de drept a Bisericii Apostolice, formata din Isus Cristos si apostolii
sai.
Cuprins
1 Etimologie
2 Caracteristici
2.1 Doctrina esenţială
3 Conducerea şi ierarhie bisericii
4 Istoria
4.1 Evul Mediu
4.2 Contrareforma
4.3 Contemporaneitate
4.4 Distribuţia în lume
5 Lista episcopilor Romei
6 Note privind numararea papilor

Etimologie
Termenul „biserică” provine din latinul „basilica” şi, ca nume propriu, desemnează
societatea religioasă fondată pe baza învăţăturilor lui Isus Cristos.
Termenul „catolic” provine din grecescul „καθολικός”, care înseamnă „universal”.
Ignaţiu de Antiohia, discipol al Apostolului Ioan, dă în anul 110 cea mai veche
mărturisire în care apare acest nume. În primele trei secole ale Bisericii, creştinii
spuneau: „creştin este numele meu, catolic este prenumele meu”. Ulterior s-a folosit
termenul „catolic”, pentru a face diferenţa faţă de unele grupuri creştine ale căror
doctrine diferă de dogmatica crestina (cum ar fi gnosticii).

Caracteristici
Biserica se consideră şi se proclamă ca fiind însărcinată de Isus Cristos pentru a ajuta
credinciosul creştin să străbată drumul spiritual către Dumnezeu, trăind dragostea
reciprocă prin sacramente (botez, mir, euharistie, pocăinţă, maslul, preoţie şi
căsătorie), prin intermediul cărora credinciosul se va mântui.
Biserica Catolică consideră că are misiunea de a elabora şi propaga învăţătura
creştină, precum şi aceea de a veghea asupra unităţii credincioşilor. Biserica Catolică
este formată într-o o structură piramidală, destinată să menţină unitatea tuturor
creştinilor şi respectarea dogmei oficiale a Papei de la Roma şi a Vaticanului.

Doctrina esenţială:
Papa se bucură în Biserica catolică de un status ierarhic suprem, posedând primatul
şi plenitudinea, de care poate dispune în mod universal, imediat şi suprem asupra
tuturor preoţilor şi credincioşilor catolici. Autoritatea Papei de la Roma este
recunoscută numai de catolici.

Atitudinea celorlalte ramuri ale creştinismului faţă de instituţia papalităţii diferă în

mod substanţial de la o ramură la alta. În decursul primului mileniu al erei creştine,
unele biserici ortodoxe orientale au recunoscut papalitatea sub diverse forme şi în
diverse contexte politice. Anglicanismul şi protestantismul resping supremaţia
papalităţii.

Conducerea şi ierarhie bisericii

În plan ierarhic clerul este clar definit de popor şi se divizează conform nivelelor de
sanctitate:
episcop;
preot;
diacon.
Ierarhia clerului presupune şi un număr mare de gradaţii şi posturi bisericeşti, ca
exemplu:
cardinal;
arhiepiscop;
mitropolit;
prelat;
abate;

Istoria
Conform doctrinei catolice, Isus a fondat o comunitate creştină organizată ierarhic şi
cu autoritate, condusă de apostoli (primul a fost Petru. După aceea, apostolii şi primii
adepţi ai lui Iisus au format o biserică organizată.
O scrisoare scrisă în jurul anului 100 de Ignaţiu din Antiohia este cel mai vechi text
conservat azi în care se foloseşte termenul ἡ καθολική ἐκκλησία (Biserica catolică).
Episcopul Romei a avut primat universal încă de la inceput, acesta venind însuşi de la
Petru care a primit misiunea Divină de a întări pe fraţii săi în credinţă, ulterior
primatul Episcopului Romei s-a văzut în primul secol din scrisoarea lui Clement I care
a trimis o epistolă Corintenilor spre a stinge un conflict local (deşi Sf. Apostol Ioan era
în viaţă şi era mult mai aproape de Corint decât Clement, totuşi corintenii au apelat
la Papa Romei pentru a le rezolva neînţelegerile). După unii, Primatul Roman se
datorează unor motive politice: Roma a fost capitala Imperiului Roman până la data
de 11 mai 330, însă ideea de primat politic apare mai târziu la Biserica din
Constantinopol, care dorea primatul.
Primul Conciliu de la Niceea (325) a condamnat Arianismul excluzându-i din Biserică
pe cei ce urmau această opinie teologică. Alte Concilii au definit mai precis credinţa
catolică şi au exclus alte grupuri.

Evul Mediu
Iniţial, Biserica Creştină ocupa tot teritoriul Imperiului Roman (din Hispania până în
Siria). După Marea Schismă dintre Est şi Vest din anul 1054 datorată rivalităţilor
dintre Episcopul Romei şi cel Constantinopolului şi, teologic, adaosului Filioque.
In sec XVI apare protestantismul. Primul reformator, a fost călugăr augustinian, numit
Martin Luther, care a atras în noua sa biserică o mare parte din populaţia din Imperiul
German. Acesta a fost urmat de Jean Calvin şi Ulrich Zwingli în Elveţia. În Marea
Britanie reforma a fost impusă de regele Angliei, Henry al VIII-lea, iar în Scoţia de
predicatorul John Knox.
[modificare]Contrareforma
Pentru detalii, vezi: Contrareforma.
Ca replică la Reforma Protestantă propagată de Martin Luther şi alţii, Biserica
Catolică a realizat o serie de reforme în interior, reforme ce primesc colectiv numele
de Contrareformă. Conciliul care a salvat o mare parte din Biserică a fost Conciliul
Tridentin.

Contemporaneitate
Cronologie
1869, Conciliul Vatican I.
1870; Destrămarea Statului Pontifical.
1907, lupta contra modernismului.
1962, Conciliul Vatican II.
1973, Teologia eliberării.
1978, Începe pontificatul lui Ioan Paul al II-lea. Orientat în mod special către
ecumenism şi înţelegerea tuturor religiilor. Activ în recuperarea doctrinei tradiţionale
catolice despre sexualitate.
2005, Începe pontificatul lui Benedict al XVI-lea. Şi acesta este deschis către alte
religii.

Distribuţia în lume
Hartă ce arată procentajul catolicilor în lume
Numărul total teoretic al catolicilor, dacă se consideră a fi catolici toţi cei botezaţi în
această credinţă, în lume este mai mare de un miliard, concentrându-se în special în
Europa şi America. [1].
În Europa, cei botezaţi catolici sunt majoritari în următoarele ţări: Andorra, Austria,
Belgia, Croaţia, Franţa, Ungaria, Irlanda, Italia, Lituania, Malta, Monaco, Polonia,
Portugalia, San Marino, Slovacia, Slovenia şi Spania. În Germania, Republica Cehă,
Ţările de Jos, Elveţia şi Irlanda de Nord, sunt, la număr, similari cu protestanţii.
Potrivit datelor recensământului oficial din 2002 numărul romano-catolicilor din
România era de 1.028.401 de persoane. Potrivit recensământului intern al Bisericii
Catolice, numărul romano-catolicilor ar fi mai mare cu aprox. 100.000 de persoane.
În ţările anglofone şi, în general, în statele din Commonwealth, catolicismul nu a fost
foarte popular datorită puternicei tradiţii anglicane şi protestante a Imperiului
Britanic. Cu toate acestea, în unele din aceste state există puternice comunităţi
catolice, de origine irlandeză sau latino-americană.
Cea mai mare parte a populaţiei din America Latină se consideră catolică mai mult
sau mai puţin, cu excepţia Cubei, unde catolicismul este religia a mai puţin de
jumătate din populaţie.
În Asia, statele catolice sunt înconjurate de state musulmane: Filipine (influenţat de
faptul că este o fostă colonie spaniolă) şi Timorul Oriental (fostă colonie portugheză);
în alte ţări, cum ar fi Liban, reprezintă doar jumătate din populaţie şi în Israel, Siria,
Coreea, India şi Vietnam sunt mici comunităţi catolice.
În Africa, populaţia catolică este de circa a 100 milioane, fiind majoritară în Ruanda şi
Burundi.

Lista episcopilor Romei

Această listă cuprinde numele episcopilor Romei, precum și anii între care aceştia au
păstorit acea comunitate creştină, de la începuturi (după martirizarea sfinţilor
apostoli Petru şi Pavel) și până la ruptura dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica
Romano-Catolică din 1054, cunoscută în istorie ca Marea Schismă.
La început, succesorii Sf. Petru erau numiți doar episcopi ai Romei. Titlul de „Papă” a
intrat în folosință abia după câteva secole[1]. Chiar şi astăzi, „Suveranul Pontif”
poartă următoarele titluri, în ordinea lor: Episcop al Romei, Vicar al lui Isus Hristos,
Succesor al Sfântului Petru, Prinț al Apostolilor, Pontif Suprem al Bisericii Universale,
Primat al Italiei etc.

A
Papa Adeodat al II-lea
Papa Adrian I
Papa Adrian al II-lea
Papa Adrian al III-lea
Papa Adrian al IV-lea
Papa Adrian al V-lea
Papa Adrian al VI-lea
Papa Agapet I
Papa Agapet al II-lea
Papa Agaton
Papa Alexandru al II-lea
Papa Alexandru al III-lea
Papa Alexandru al IV-lea
Papa Alexandru al VI-lea
Papa Alexandru al VII-lea
Papa Alexandru al VIII-lea
Papa Anastasie I
Papa Anastasie al II-lea
Papa Anastasie al III-lea
Papa Anastasie al IV-lea
Papa Anteriu

B
Papa Benedict al XV-lea
Papa Benedict al XVI-lea
Papa Benedict I
Papa Benedict al II-lea
Papa Benedict al III-lea
Papa Benedict al IV-lea
Papa Benedict al IX-lea
Papa Benedict al V-lea
Papa Benedict al VI-lea
Papa Benedict al VII-lea
Papa Benedict al VIII-lea
Papa Benedict al XI-lea
Papa Benedict al XII-lea
Papa Benedict al XIII-lea
Papa Benedict al XIV-lea
Papa Bonifaciu I
Papa Bonifaciu al II-lea
Papa Bonifaciu al III-lea
Papa Bonifaciu al IV-lea
Papa Bonifaciu al IX-lea
Papa Bonifaciu al VI-lea
Papa Bonifaciu al VIII-lea
Papa Bonifaciu al V-lea

C
Papa Caius
Papa Calixt al II-lea
Papa Calixt al III-lea
Papa Celestin I
Papa Celestin al II-lea
Papa Celestin al III-lea
Papa Celestin al IV-lea
Papa Celestin al V-lea
Papa Clement al II-lea
Papa Clement al III-lea
Papa Clement al IV-lea
Papa Clement al IX-lea
Papa Clement al VI-lea
Papa Clement al VII-lea
Papa Clement al VIII-lea
Papa Clement al X-lea
Papa Clement al XI-lea
Papa Clement al XII-lea
Papa Clement al XIII-lea
Papa Clement al XIV-lea
Papa Conon
Papa Constantin

D
Papa Damasus I
Papa Damasus al II-lea
Papa Deusdedit

E
Papa Eugen I
Papa Eugen al II-lea
Papa Eugen al III-lea
Papa Eugen al IV-lea
Papa Eusebiu

F
Papa Felix I
Papa Felix al III-lea
Papa Felix al IV-lea
Papa Formosus

G
Papa Gelasius I
Papa Gelasius al II-lea
Papa Grigore al II-lea
Papa Grigore al III-lea
Papa Grigore al IV-lea
Papa Grigore al IX-lea
Papa Grigore al V-lea
Papa Grigore al VI-lea
Papa Grigore al VII-lea
Papa Grigore al VIII-lea
Papa Grigore al X-lea
Papa Grigore al XI-lea
Papa Grigore al XII-lea
Papa Grigore al XIV-lea
Papa Grigore al XV-lea

H
Papa Honoriu I
Papa Honoriu al II-lea
Papa Honoriu al III-lea
Papa Honoriu al IV-lea
Papa Hormisdas

I
Papa Ilarie
Papa Inocenţiu I
Papa Inocenţiu al II-lea
Papa Inocenţiu al III-lea
Papa Inocenţiu al IV-lea
Papa Inocenţiu al IX-lea
Papa Inocenţiu al V-lea
Papa Inocenţiu al VI-lea
Papa Inocenţiu al VII-lea
Papa Inocenţiu al VIII-lea
Papa Inocenţiu al X-lea
Papa Inocenţiu al XI-lea
Papa Inocenţiu al XII-lea
Papa Inocenţiu al XIII-lea
Papa Ioan al XXIII-lea
Papa Ioan I
Papa Ioan Paul I
Papa Ioan Paul al II-lea
Papa Ioan al II-lea
Papa Ioan al III-lea
Papa Ioan al IV-lea
Papa Ioan al IX-lea
Papa Ioan al V-lea
Papa Ioan al VI-lea
Papa Ioan al VII-lea
Papa Ioan al VIII-lea
Papa Ioan al X-lea
Papa Ioan al XI-lea
Papa Ioan al XII-lea
Papa Ioan al XIII-lea
Papa Ioan al XIV-lea
Papa Ioan al XIX-lea
Papa Ioan al XV-lea
Papa Ioan al XVII-lea
Papa Ioan al XVIII-lea
Papa Ioan al XXI-lea
Papa Ioan al XXII-lea
Papa Iuliu I
Papa Iulius al II-lea
Papa Iulius al III-lea

L
Papa Lando
Papa Leon al XII-lea
Papa Leon al XIII-lea
Papa Leon al II-lea
Papa Leon al III-lea
Papa Leon al IV-lea
Papa Leon al IX-lea
Papa Leon al V-lea
Papa Leon al VI-lea
Papa Leon al VII-lea
Papa Leon al VIII-lea
Papa Leon al X-lea
Papa Leon al XI-lea
Papa Liberiu
Papa Lucius al II-lea
Papa Lucius al III-lea

M
Papa Marcel I
Papa Marcel al II-lea
Papa Marcelin
Papa Marcu
Papa Marin I
Papa Marin al II-lea
Papa Martin I
Papa Martin al IV-lea
Papa Martin al V-lea
Papa Miltiade

N
Papa Nicolae I
Papa Nicolae al II-lea
Papa Nicolae al III-lea
Papa Nicolae al IV-lea
Papa Nicolae al V-lea
P
Papa Alexandu I
Papa Anaclet
Papa Anicet
Papa Calixt I
Papa Clement I
Papa Clement al V-lea
Papa Corneliu
Papa Dionisiu
Papa Donus
Papa Eleuteriu
Papa Eutichie
Papa Evarist
Papa Fabian
Papa Grigore I cel Mare
Papa Grigore al XIII-lea
Papa Grigore al XVI-lea
Papa Hygin
Papa Leon I cel Mare
Papa Linus
Papa Lucius I
Papa Pius I
Papa Pius al VIII-lea
Papa Pius al XI-lea
Papa Pius al XII-lea
Papa Ponţian
Papa Silvestru I
Papa Silvestru al II-lea

Note privind numărarea papilor

Hermannus Contractus este posibil primul istoric care a numărat papii continuu. Lista
lui se încheie în 1049 cu Papa Leon al IX-lea ca fiind numărul 154. Pe acest principiu,
actualul - Papa Benedict al XVI-lea - este al 265-lea papă.
Unele anomalii în această listă menţionate anterior necesită explicaţii suplimentare:
Felix al II-lea (356-357), Bonifaciu al VII-lea (974, 984-985), Ioan al XVI-lea (997-998),
Benedict al X-lea (1058-1059) şi Alexandru al V-lea (1409-1410) nu apar în listă
pentru că ei sunt consideraţi antipapi.
Numărarea papilor pe nume Felix a fost îndreptată să omită antipapa Felix al II-lea.
Însă, majoritatea listelor încă îi numesc pe ultimii doi Felicşi Felix al III-lea şi Felix al
IV-lea. În plus, a existat un antipapă pe nume Felix al V-lea.
Nu a existat niciodată un papă Ioan al XX-lea ca rezultat al unei confuzii în sistemul
de numărare în secolul XI.
Ştefan al II-lea, care a murit înainte de a fi consacrat, este listat mai sus şi în
Enciclopedia Catolică, dar nu se află întru lista oficială a papilor emisă de Vatican.
Numărătoarea succesorilor purtând acelaşi nume ai acestuia este dată ca Ştefan al II-
lea până la Ştefan al IX-lea, echivalând cu Ştefan al III-lea până la Ştefan al X-lea.
Când Simon de Brion a devenit papă în 1281, a ales să fie numit Martin. La acea
vreme, Marinus I şi Marinus al II-lea au fost consideraţi din greşeală a fi Martin al II-
lea şi Martin al III-lea, şi astfel, oarecum eronat, Simon de Brion a devenit Papa Martin
al IV-lea.
În legendă, o femeie engleză a domnit ca Papa Ioana în urma morţii Papei Leon al IV-
lea, din 855 până în 858. Însă, aceasta este imposibil: Leon al IV-lea a fost succedat
imediat de către Benedict al III-lea şi a fost provocat de către un antipapă în acel
timp.
Papa Donus al II-lea, despre care se spune că ar fi domnit în jurul anului 974, nu a
existat niciodată. Această credere a rezultat dintr-o confuzie între titlul dominus
(lord) şi un nume propriu.

Sunca Andrei Cls a XI-a E