Date istorice ale Ordinului Franciscan (pe scurt)

 
Ordinul Fraţilor Minori Conventuali (în latină Ordo Fratrum Minorum Conventualium,
sigla: O.F.M.Conv.) este unul dintre cele trei ordine mendicante masculine de drept pontifical,
care astăzi constituie familia franciscană.
Religioşii acestui ordin sunt numiţi şi Minoriţi (Minoriten în ţările de limbă germană),
Fraţii Gri (Grey Friars în ţările anglofone) sau Cordelieri (Cordelier în franceză).
Ordinul nostru, încă de la întemeierea lui, din voinţa Sfântului Părinte Francisc, este o
adevărată fraternitate, de aceea membrii săi, constituind ca şi fraţi o singură familie, participă
la viaţa şi activităţile comunităţii, după condiţiile fiecăruia. Ei au drepturi şi obligaţii egale, cu
excepţia acelora care decurg din sfânta Ordinaţiune; căci Ordinul nostru este socotit de
Biserică printre institutele clericale.
Sfântul Francisc a voit ca fraţii săi să se cheme Fraţi Minori „pentru ca din însuşi
numele acesta, ucenicii lui să înveţe că au venit la şcoala lui Cristos cel smerit, spre a învăţa
smerenia”.
Fraţii noştri se adună împreună într-o fraternitate conventuală propriu-zisă, spre a li se
favoriza o mai mare pietate, o viaţă mai ordonată, un oficiu divin mai frumos, o mai bună
formare a candidaţilor; de asemenea a favoriza studiul teologiei precum şi alte opere de
apostolat în slujba Bisericii lui Dumnezeu, astfel ca Împărăţia lui Cristos să se răspândească
pe tot pământul, mai ales sub conducerea deosebită a Neprihănitei Feciaore Maria. (cf.
Constituţiunile Ordinului I, 1-4).
 
Istoria
Sfântul Francisc din Assisi împreună cu primii săi tovarăşi se prezintă înaintea papei
Inocenţiu al III-lea în anul 1209, obţinând aprobarea verbală a formei lor de viaţă evanghelică.
Prin puterea acestui consimţământ (ce le permitea penitenţilor din Assisi să şi predice
penitenţa), fraternitatea se răspândeşte considerabil până la a deveni Religiunea Fraţilor
Minori despre care vorbeşte Francisc în ultimele sale plănuiri din Regulă. Abia mai târziu,
după Conciliul Lateran al IV-lea, papa Honoriu al III-lea aprobă, prin bula Solet annuere (29
noiembrie 1223), Regula definitivă, numită după aceea bollata.
În anul 1274, la moartea Ministrului General, sfântul Bonaventura, în Ordin se vădeşte
tot mai mult ruptura dintre stilul de viaţă al „fraţilor de comunitate” (numiţi şi Conventuales,
care privilegiază prezenţa comunităţilor în oraşe pentru a predica evanghelia şi a-i sluji pe cei
săraci) şi dintre cei numiţi, mai întâi, „zeloşi” sau „spirituali”,  şi, mai târziu, Observantes
(care profesează idealuri de sărăcie absolută şi accentuează dimensiunea eremitică şi ascetică
a franciscanismului).
La începutul secolului al XVI-lea, papa Leon al X-lea, constatând imposibilitatea
convieţuirii, sub aceeaşi regulă şi acelaşi guvern, a Observanţilor şi a Conventualilor, prin
bula Ite vos (29 mai 1517), contopeşte toate grupările reformate în Ordinul Fraţilor Minori ai
Observării Regulei; ceilalţi au constituit Ordinul Fraţilor Minori Conventuali, sub îndrumarea
unui Maestru general. Separarea între cele două formaţiuni a fost confirmată şi de papa Leon
al XIII-lea, care prin bula Felicitate quadam (4 octombrie 1897) reorganizează ordinele
franciscane şi decide să-i reunească în patru ordine, fiecare dintre acestea având propriul
Ministru General: Ordinul Fraţilor Minori; Ordinul Fraţilor Minori Conventuali; Ordinul
Fraţilor Minori Capucini.
 
Ordinul astăzi
Astăzi Fraţii Minori Conventuali îmbracă o haină neagră; în timp ce în ţările de
misiune se tinde la recuperarea vechii culorii pe care o avea haina franciscană: griul cenuşiu.
Continuă să aibă în grijă, printre altele, Bazilica Sfântului Francisc şi Sacro
Convento din Assisi, iar principalul centru de studiu este Facultatea Teologică Sfântul
Bonaventura, din Roma; printre alte centre de formare şi de cultură se numără, printre altele,
şi Institutul Teologic Sfântul Anton Doctor al Bisericii din Padova.
Curia Generală a Ordinului are sediul la Roma, în Conventul Cei doisprezece Sfinţi Apostoli.
La 1 ianuarie 2011, Ordinul avea 4.197 de religioşi (dintre care 17 episcopi, 2.907
preoţi şi 13 diaconi permanenţi), şi 664 de case grupate în 35 de provincii şi 19 custodii: erau
prezenţi în 66 de naţiuni (7 africane, 17 americane, 10 asiatice, 31 europene şi în Australia).
 
Mărturii grăitoare în Ordin
Familia Fraţilor Minori Conventuali se consideră în continuitate istorică şi spirituală
cu originarul Ordo Minorum întemeiat de sfântul Francisc: se inspiră, aşadar, şi se simte
legată aparte de toate modelele de sfinţenie pe care Ordinul, încă nedespărţit, le-a putut oferi.
Printre acestea, evident, tronează întemeietorul, Sfântul din Assisi.
Alături de el nu-i putem uita nici pe cei care au început şi au dat  avânt celui de-al
Doilea şi al Treilea Ordin: sfânta Clara pentru clarise, sfinţii Elisabeta de Ungaria şi Ludovic
al IX-lea al Franţei pentru laicii celui ce astăzi se numeşte Ordinul Franciscan Secular
(O.F.S.).
Printre sfinţii mai însemnaţi de la începuturile franciscanismului şi în mod aparte
legaţi de tradiţia conventuală nu se poate să nu fie menţionaţi: sfântul Anton de Padova,
protomartirii Ordinului, Bernard şi însoţitorii săi, sfântul Bonaventura de Bagnoregio, fericiţii
Egidiu de Assisi, Toma de Celano, Luca Belludi de Padova, Ioan Duns Scot, Andrea Conti de
Anagni, Odoric de Pordenone, Iacob de Strepa, Angelo da Monteleone din Orvieto. După
diviziunea din 1517, nu au lipsit sfinţii, recunoscuţi şi cinstiţi în Biserică, ca şi mărturisitori
tăcuţi şi neştiuţi.
Biserica a canonizat în secolul al XVIII-lea pe Iosif de Copertino. În vremurile
prezente papa Ioan Paul al II-lea l-a ridicat la cinstea altarelor pe sfântul Maximilian Maria
Kolbe şi pe sfântul Francisc Anton Fasani.
Printre fericiţi îi amintim pe: Bonaventura de Potenza, Raffaele Chylinski, Antonio
Lucci, martirii Revoluţiei franceze Jean-François Burté, Jean-Baptiste Triquerie, Nicola
Savouret şi Louis A.J. Adam, şapte martiri polonezi şi cinci martiri ai Revoluţiei spaniole.
 Date cronologice ale Ordinului Fraților Minori Conventuali
 
1208
Se formează primul grup de frați care vor să-l urmeze pe Sfântul Francisc de Assisi, primii
tovarăși sunt Bernardo di Quintavalle şi Pietro Cattani.
1209/1210
Sfântul Francisc, împreună cu cei unsprezece tovarăși care au decis să-l urmeze, merge la
Roma pentru a cere aprobarea papei. Papa Inocenţiu al III-lea aprobă, verbal, stilul lor de
viață.
1217
La Porţiuncula, are loc Capitulul general al Ordinului Fraților Minori. Frații decid să meargă
în misiune în lumea întreagă. Ordinul începe să-și dezvolte misiunea în principalele națiuni
ale Europei: Franța și Spania.
1217-1220
Frații minori ajung în zonele de misiune: Persia, Siria, Constantinopol și Maroc.
1219-1221
Franciscanii ajung în Dalmaţia, Ungaria și Germania.
1220
Sfântul Francisc renunță la responsabilitatea de Ministru general, în locul lui este ales Pietro
Cattani.
10.03.1221
Moare Pietro Cattani şi este ales Ministru general fratele Elia, care, din respect față de Sfântul
Francisc, decide să se numească Vicar general.
1221
La Capitulul general, la care participa circa 3.000 de frați, este aprobat textul Regulii non
bullata, care a fost scrisă pe parcursul a mai multor ani. Această Regulă a fost aprobată doar
de Capitul, nu și de Biserică, tocmai de aceea se numește „non bullata”.
29.11.1223
Papa Honoriu al III-lea, prin bula Solet annuere, aprobă Regula de viață scrisă de Sfântul
Francisc de Assisi.
1224
Fraţii minori ajung în Anglia.
15.08.1224
Pe muntele La Verna, Francisc începe postul Sfântului Mihail, iar în luna septembrie primește
stigmatele lui Cristos.
03.10.1226
Seara, în zi de sâmbătă, Francisc moare la Porziuncula.
1227
La 19 martie cardinalul Ugolino este ales papă şi îşi ia numele de Grigore al IX-lea. La 30 mai
Giovanni Parenti este ales Ministru general al Ordinului Fraţilor minori.
1228
Franciscanii ajung în Ţările de Jos.
16.08.1228
La Assisi, Sfântul Francisc este canonizat de Papa Grigore al IX-lea.
25.05.1230
Moaștele Sfântului Francisc sunt duse în Bazilica ce a fost construită în cinstea sa la Assisi.
1230
În urma unor discuții cu privire la Testamentul Sfântului Francisc, Papa Grigore al IX-lea
emite documentul Quo elongati, prin care se declară că Testamentul nu are valoare juridică, ci
spirituală.
1232
Franciscanii se îndreaptă și spre Danemarca și Țările Scandinave.
1232
Fratele Elia este ales Ministru general al Ordinului. În perioada mandatului său, care a durat
până în 1239, se deschid centre de studii ordinare de teologie aproape în toate Provinciile
Ordinului. Se construiesc convente și biserici păstorite de frații franciscani; se intensifică
angajarea fraților franciscani în activitatea pastorală, socială și misionară.
1238
Franciscanii ajung în Livonia (Letonia).
1238/1239
Prezența franciscană este dovedită cu documente în Valahia și Cumania.
1239
La Capitulul general, care s-a celebrat la Roma, Fericitul Alberto de Pisa a fost ales Ministru
general. Se compun primele Constituții ale Ordinului Fraților Minori. A fost favorizată
primirea și promovarea în Ordin a clericilor și preoților.
1240
Fratele Aimone de Feversham este ales Ministru general.
1244
Este ales Ministru general fratele Crescenzio de Iesi.
1247
Fericitul Giovanni de Parma este ales Ministru general.
1257
Este ales Ministru general Sfântul Bonaventura, care a aprobat, a continuat și a asigurat
orientarea definitivă a Ordinului, preferând viața fraternă în convente.
1260
Sfântul Bonaventura a compus noile Constituţii ale Ordinului Fraţilor Minori.
1274
Are loc Conciliul din Lyon. Moare Sfântul Bonaventura. În sânul Ordinului Fraților Minori se
naște mișcarea reformatoare numită a „zeloșilor”.
1293
Franciscanii ajung în mediul şi extremul Orient: Persia, India, Mongolia şi China.
1368
Prin Fericitul Paoluccio Trinci da Foligno, ia naștere noua mișcare reformatoare a
Observanţei, care mai apoi avea să înglobeze toate mișcările reformatoare ale Ordinului.
1388
În conventul din Mirabeau, ia naștere Observanţa franceză.
1390
Încep primele mișcări reformatoare al Observanţei în Spania şi Portugalia.
1415
Are loc Conciliul din Konstanz, care dă prima aprobare canonică a Observanţei franciscane.
1430
La Capitulul general, celebrat la Assisi, printr-un text comun redactat de Franciscanii
Conventuali şi Observanţi, Conventualii renunţă la folosirea bunurilor imobile, iar
Observanţii renunţă la propria autonomie și ierarhie. Superiorii Oservanţilor erau Vicari ai
Ministrului general conventual.
1517
Papa Leon al X-lea, prin bula Ite vos, a despărțit Ordinul Fraţilor Minori în două mari familii,
cu Miniştri generali proprii: Ordinul Fraților Minori Observanţi și Ordinul Fraților Minori
Conventuali.
1525
Ia naştere cea de-a treia familie franciscană: Ordinul Fraţilor Minori Capucini.
1545
Începe Conciliul Tridentin.
1563
În cea de a XXV-a și ultima sesiune, Conciliul Tridentin acordă tuturor Odinelor religioase
mendicante şi non-mendicante dreptul de a poseda, în comun, bunuri mobile şi imobile.
1566-1567
Franciscanii conventuali sunt suprimaţi în Spania şi Portugalia.
1577
Franciscanii deschid noi convente în India.
1582
Franciscanii ajung în Peru.
1622
Este înființată Congregația Apostolică De Propaganda Fide.
1623
Congregația De Propaganda Fide încredințează Fraților Minori Conventuali misiunea din
Moldova și Valahia.
1789
Din cauza Revoluției franceze are loc confiscarea bunurilor Ordinelor religioase.
1790
Sunt suprimate Ordinele religioase.
1797-1810
Au loc diferite suprimări napoleonice ale Ordinelor religioase.
1814-1815
Redobândirea libertății Ordinelor religioase.
1848
În Italia se începe o nouă perioadă de suprimare a Ordinelor religioase, începând din regatul
Sardegna-Piemontese.
1873
Are loc ultima suprimare a Ordinelor religioase în Italia: la Roma şi în toată regiunea Lazio.
1882
Al VII-lea centenar al nașterii Sfântului Francisc de Assisi aduce cu sine o puternică renaștere
a Ordinului franciscan.
1895
Este întemeiată Provincia „Sf. Iosif” din Moldova şi Valahia.
1905
Ordinul Fraților Minori Conventuali, după aproape 350 de ani, este reînființat în Spania.
1914-1918
Primul Război mondial, care aduce cu sine o puternică criză şi în Ordinele religioase. După
care, în perioada interbelică, se constată o frumoasă înflorire a Ordinului Fraţilor Minori
Conventuali.
1930
În Japonia, la Nagasaki, începe misiunea mariană a franciscanului conventual Sfântul
Maximilian Kolbe.
După 1948
Ordinul Fraţilor Minori Conventuali, precum şi alte Ordine, Congregaţii şi Institute de viață
consacrată catolice sunt suprimate în majoritatea țărilor comuniste din Estul Europei, printre
care şi România.
1968
Franciscanii Conventuali revin în Portugalia.
1989
Datorită evenimentelor din decembrie, Franciscanii conventuali redobândesc libertatea în
România.
Actualmente Ordinul Fraţilor Minori Conventuali este prezent pe toate cele cinci continente
ale lumii și numără circa 4.500 de membri.
Istoric al Provinciei Sfântul Iosif din România
 
Conform tradiției, Ordinul Fraților Minori este prezent pe meleagurile noastre încă de la
începutul procesului de expansiune franciscană, adică din timpul vieții Sfântului Francisc de
Assisi. Astfel, înainte de confirmarea textului definitiv al Regulii Ordinului Franciscan, de
către Papa Honoriu al III-lea (29 noiembrie 1223), dată care consfințește oficial
instituționalizarea Ordinului Fraților Minori, găsim deja misionari franciscani (1221) într-o
provincie ultramontană (Ungaria-Schiavonia) ce se învecina cu Valahia și, apoi, cu Moldova.
Documentul oficial care atestă orientarea franciscanilor către aceste teritorii este bula Cum
hora undecima (11 iunie 1239), emisă de Papa Grigore al IX-lea, în care franciscanilor le era
cerut să meargă în misiune la bulgari, valahi și cumani, și li se acordau anumite privilegii; iar
într-o scrisoare, din 1241, a regelui Bela al IV-lea al Ungariei, adresată regelui Konrad al
Germaniei, se confirmă prezența misionarilor franciscani în aceste teritorii.
În 1245, după tentativa Conciliului din Lyon de a uni Biserica Occidentală și cea Orientală,
Papa Inocențiu al IV-lea a trimis mai mulți misionari franciscani la bulgari, valahi, cumani și
tătari, același lucru repetându-se în 1253.
Fratele Angelo de Spoleto a fost ucis pentru credință în 1314 la Cetatea Albă, iar episcopul
Ieronim Catalano, întors din misiunea avută în Cumania, în relatarea făcută Papei Ioan al
XXII-lea, afirmă că dieceza sa se extinde „din orașul Varna, din Bulgaria, până la Saray, în
latitudine; și de la Marea Neagră, până la Țara Rutenilor, în longitudine” (6 martie 1322).
În urma unei cereri adresate Papei Grigore al XI-lea (1370-1378), de către voievodul Lațcu, la
9 martie 1371, s-a înființat Episcopia de Siret (1371-1434), care, după înființarea
Arhiepiscopiei de Lemberg (1412) și după moartea episcopului de Siret (1412), a trecut sub
jurisdicția acesteia din urmă. Episcopii au purtat titlul de Siret, primul episcop fiind
franciscanul polonez Andrei din Cracovia (9 martie 1371), iar ultimul care a purtat acest titlu
a fost franciscanul Ioan (29 iulie 1434).
Papa Grigore al XI-lea, în anul 1374, a cerut arhiepiscopului de Esztergom să numească un
episcop pentru românii catolici, indicându-l în acest sens pe franciscanul Antonio de Spoleto,
cu sediul episcopal la Argeș.
Ordinul Fraților Minori, prin documentul pontifical Ite vos, emis de Papa Leon al X-lea, avea
să se despartă, la 29 mai 1517, în două mari familii: Franciscanii Conventuali și Franciscanii
Observanți; la această dată, ambele familii activau pe teritoriul Moldovei și Valahiei,
misiunea lor comună continuând, în mod succesiv, până la începutul secolului al XVII-lea.
În anul 1622, la 14 ianuarie, Papa Grigore al XV-lea a înființat Congregația De Propaganda
Fide, care avea să înființeze prima ei misiune pe 25 aprilie 1623, încredințată Franciscanilor
Conventuali, sub titlul Misiunea Fraților Minori Conventuali din Moldova și Valahia.
Prefecții Misiunii, care între 1623–1650 aveau reședința la Constantinopol, deoarece erau și
Miniștrii provinciali de Orient și Vicari Patriarhali Latini, aveau sa fie prezenți în Misiune
începând cu anul 1650. Aceștia, de cele mai multe ori, inclusiv până în secolul al XIX-lea,
aveau și titlul de Vicari apostolici sau chiar de Episcopi și Vizitatori apostolici.
Prefectul Misiunii Franciscane Conventuale din Moldova, Nicolaus Iosephus Camilli, a fost
numit Vizitator apostolic pentru Moldova la 16 septembrie 1881, iar la 4 decembrie 1881 a
fost consacrat cu titlul de Episcop de Mosynopolis. După înființarea Arhiepiscopiei de
București de către Papa Leon al XIII-lea, la 27 aprilie 1883, prin bula „Quae in christiani
nominis incrementum”, avea să fie întemeiată și Episcopia de Iași, la 27 iunie 1884, fiind
numit titular episcopul franciscan conventual Nicolaus Iosephus Camilli.
La 2 iulie 1895, misionarul franciscan conventual Daniel Pietrobono, Vicar general, a
convocat la Bacău pe toți misionarii franciscani din zonă, pentru a decide împreună înființarea
unei provincii în Moldova, iar episcopul franciscan de Iași, Dominic Jaquet, a cerut
Congregației De Propaganda Fide înființarea unei Provincii regulare. Drept rezultat, la 26
iulie 1895, Sacra Congregație a hotărât înființarea Provinciei „Sf. Iosif – Soțul Preasfintei
Fecioare Maria”, a Fraților Franciscani Minori Conventuali din Moldova, al cărei prim
Ministru provincial a fost Pr. Daniel Pietrobono (1895-1899).
De asemenea, s-a stipulat împărțirea Provinciei în 4 Custodii cu 10 parohii, împreună cu
filialele lor: Bacău (Prăjești, Bacău, Fărăoani, Luizi-Călugăra), Galați (Galați, Huși), Săbăoani
(Săbăoani, Adjudeni, Hălăucești) și Trotuș (Târgu-Trotuș).
În România modernă, până la 1928, nu au existat dispoziții speciale care să reglementeze
situația juridică a Ordinelor religioase. Prima lege care a luat în seamă crearea ca și persoane
juridice ale Ordinelor religioase a fost Legea Cultelor din 1928, art. 36, pentru ca, mai apoi,
prin art. 17, din Legea pentru ratificarea Concordatului dintre Statul Român și Sfântul Scaun
(12 iunie 1929), Statul să recunoască personalitatea juridică a Ordinelor și Congregațiilor
religioase catolice din Regat, numai dacă membrii erau români și Superiorul lor provincial
locuia în țară.
Ministerul Instrucțiunilor Publice și al Cultelor, la 17 mai 1941, a eliberat următorul act
juridic prin care se recunoștea personalitatea juridică a Provinciei „Sf. Iosif”: „Se certifică,
prin prezentul, că Ordinul Fraților Minori Conventuali (Provincia Sf. Iosif) este înscris în
registrul persoanelor juridice al Ordinelor religioase din țară, potrivit art. 36 din Legea
Cultelor”. Prin Decretul-Lege nr. 176 din 3 august 1948, Ordinele religioase din
România, inclusiv Provincia „Sf. Iosif” OFMConv. din Moldova, au fost suprimate, iar mulți
dintre membrii ei au fost arestați și condamnați la ani grei de detenție. Preoții franciscani își
vor continua activitatea de păstori sufletești în parohiile diecezane până în 1990, când
Provincia avea să se reorganizeze, atât sub îndrumarea Pr. Gheorghe Pătrașcu, care a condus
Provincia și în clandestinitate, cât și prin laborioasa inițiativă a celorlalți preoți franciscani
rămăși în viață, sprijiniți fiind de conducerea centrală a Ordinului Fraților Minori Conventuali
și având aprobarea autorităților bisericești.
Reorganizarea Provinciei a început de la Nisiporești (NT), unde parohul de atunci, Pr. Petru
Albert, a deschis o Școală Preteologică și, în luna mai, precum și în lunile succesive ale anului
1990, a primit un număr de circa 60 de tineri, spre a-i pregăti să intre în Ordin. În toamna
aceluiași an, prima serie de novici a început pregătirea pentru voturi la Luizi-Călugăra, iar în
1991, primul grup de frați profeși a fost trimis la studii în străinătate. În același an, s-au
început lucrările la actualul Institut Teologic Franciscan din Roman și s-a restaurat casa de
noviciat din Prăjești. În 1993, primii frați au reluat activitatea în ritul oriental și au pus bazele
unei prime comunități la Oradea, urmată, câțiva ani mai târziu, de comunitățile din Holod și
Carei. În 1994 s-a construit Postulandatul franciscan din Huși. Episcopia de Iași a redat
fraților comunitățile parohiale din Luizi-Călugăra, Prăjești, Tg. Trotuș, Galați, Huși și
Hălăucești, la care s-au adăugat comunitățile din Buruienești, Nisiporești și Cacica.
Din această succintă prezentare istorică reiese cu claritate mărturia de viață creștină și zelul
apostolic al înaintașilor noștri, ceea ce ne obligă și pe noi, cei de astăzi, la un răspuns pe
măsură, spre gloria lui Dumnezeu și spre mântuirea sufletelor.