Sunteți pe pagina 1din 7

Biserica Ortodoxă din Transilvania

până la 1601

Rebeca Pîșlac
grupa H113

1
I.Înființarea și începutul Bisericii Ortodoxe în Transilvania

Creștinismul este prezent în Transilvania încă din secolul IX, o primă episcopie fiind
la Dăbâca, centrul stăpânirii lui Gelu, unde s-au descoperit mai multe ruine ale unor biserici.
Episcopia și-a încetat existența când a fost înlocuită cu una catolică în secolul al XII-lea

Au fost înființate alte înființate două episcopii, una la Biharea, în formațiunea politică
a lui Menumorut, mutată în 1092 la Oradea, cealaltă la Tășnad, mutată în același an la Alba
Iulia. 1 Anonymus spune că Menumorut aflat într-o situație critică cu maghiarii, se pregătea să
plece în Grecia, ceea ce denotă legăturile pe care le avea cu împăratul Bizanțului de atunci,
Leon VI Filosoful (886-912), nu doar politice, ci și religioase.2

După cucerirea Transilvaniei de către regatul maghiar, episcopiile ortodoxe au fost


înlocuite cu cele catolice. Episcopia catolică de la Morisena (Cenad) a fost creată de regele
Ștefan cel Sfânt al Ungariei în anul 1038, după ce a cucerit cetatea de la principele Ahtum, tot
el aducând călugări latini în mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul). În concluzie, episcopiile
catolice s-au format pe locul scaunelor episcopale sau horeepiscopale.

În ciuda acestor schimbări și a politicii de catolicizare dusă de regii maghiari,


îndrumați de papă, organizarea bisericească a românilor ortodocși din Transilvania a
supraviețuit. Astfel,

într-o scrisoare a papei Inocețiu al III-lea către episcopul din Calocea, din 1205, era
3
menționată o episcopie ortodoxă „pe moșiile fiilor cneazului Bâlea”.

O organizație bisericească superioară la românii transilvăneni este sugerată și de


existența unor mănăstiri între secolele XI-XIV. În 1204 regele Emeric al Ungariei informa pe
papa Inocențiu al III-lea că unele biserici al „călugărilor greci” , adică ortodocși, din regatul
său, se ruinează „din lipsa de grijă a episcopilor diecezani și din pricina acelor greci înșiși”.
Acest lucru înseamnă că în Transilvania existau nuclee de așezăminte monahale, care
presupun și existența unor ierarhi care îndrumau activitatea bisericească.4

Concludem, așadar că în Transilvania au existat centre religioase,fiecare voievod


având un episcop sau horeepiscop la curtea sa.

1
I. Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, editura Trinitas, Iași, 2000, p.127
2
G. Popa-Lisscanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. I, București, 1934, apud Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii
Ortodoxe Române, p.270
3
I. Rămureanu, Istoria Bisericească universală, editura IBMBOR, București, 2004, p. 234
4
Idem, p. 235

2
II.Știri despre organizarea bisericească ortodoxă.

În secolele XIII-XV întâlnim o seamă de biserici și mănăstiri din piatră. Existența lor
este o dovadă sigură a existenței vieții laice și monahale. Se întâlnesc astfel documente, nume
de preoți și de protopoi români mai ales în teritoriile peste care s-a întins stapânirea maghiară.

De exemplu, într-o inscripție care datează din anii 1313-1314, descoperită la biserica
din Streisângeorgiu (jud. Humedoara) apare numele preotului Naneș, cel mai vechi preot
cunoscut cu numele în Transilvania. Redactată în limba slavonă, uzuală la vremea respectivă,
pe teritoriile româneşti, în mediul ecleziastic, dar şi în cel al cancelariilor politice, se desluşesc
pe ea următoarele, conform specialiştilor: ”în anul 1313/1314 am făcut biserica cu ajutorul
Sfântului Gheorghe şi al Maicii Domnului şi al Tuturor Sfinţilor întru ajutorul şi iertarea
păcatelor cneazului Balea, şi întru ajutorul şi mântuirea şi iertarea păcatelor popii Naneş şi a
lui Teofil Zugravul.” 5

Mai târziu, prin 1330, cu prilejul unui scaun de judecată al românilor din Hațeg sunt
amintiți 12 cneji, 6 țărani și protopopul Petru (din Ostrov) și preoții Zampa (din Clopotiva),
Dalc (din Densuș), Dragomir (din Tuștea) și Balc (din Peșteana) 6

În decembrie 1978, s-a descoperit la mănăstirea Râmeț o inscripție în limba slavonă,


pe al doilea strat de zugrăveală care conținea numele arhiepiscopului Ghelasie, al zugravului
Mihul de la Crișul Alb și data de 2 iulie 1377. Din această inscripție reiese că în fruntea
Bisericii Ortodoxe din Transilvania se alfa arhiepiscopul Ghelasie, primul ierarh cunoscut cu
numele în Transilvania.7

În 1411 se judeca tot la Hațeg, un proces pentu proprietate, în care era implicat
protopopul Drobotă din Râu-Bărbat. În 1456, dintr-o scrisoare a unui călugăr minorit aflăm că
românii îsi păstrau credința datorită predicilor unui protopop cu numele Petru din părțile
Hunedoarei. Informații despre existența unor preoți avem și în Maramureș, unde întâlnum
numele preotului Miroslav, în 1364.

Un alt ierarh a fost Ioan de Caffa, care era originar din caffa Crimeii. Activitatea sa
încetează în 1456, când din ordinul închizitorului Ioan Capistrano este arestat și trimis la
Iancu de Hunedoara, care l-a închis. Alt ierarh este Ioanichie, despre care știm că la
5
M. M. Stan, http://www.mariamihaelastan.ro/, accesat la data de 10.03.2018
6
F. Dobrei, Bisericile ortodoxe hunedorene, editura Eftimie Murgu, Reșița 2011, p. 47
7
I. Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, editura Trinitas, Iași, 2000, p.132

3
rugămintea lui regele maghiar scutea pentru totdeauna de taxe pe preoții ortodocși. El este
succesorul lui Ioan de Caffa.

La Feleac, a fost reședința mitropoliților ortodocși pentru șapte decenii. Primul ierarh
cunoscut la Feleac a fost Daniil, menționat într-un tetraevanghel slavon din 1488. După el au
urmat Marcu, Danciu și Petru.

De asemenea, viața monahală a cunoscut o puternic dezvoltare prin intermediul


sfântului Nicodim de la Tismana, care a fost egumen la mănăstirea Hilandar, la muntele
Athos, de unde a venit la Vodița, organizând o comunitate monahală, apoi la Tismana, de care
se leagă numele lui pentru totdeauna. Aici organizează o puternica comunitate monahală,
având în vedere și statul deosebit al mănăstirii, care era independentă- era o samovlastie,
alegându-și singură conducătorul, cu un mod de viață chinovial.8

În concluzie, din moment ce existau protopopi episcopi și comunități monahale


înseamnă că era și o organizare bisericească, care avea o ierarhie superioară, adică episcopi
care să hirotonească preoți. Astfel, aceste știri dovedesc continuitatea bisericii ortodoxe pe
teritoriul Transilvaniei, în ciuda stăpânirii maghiare, de sorginte latină.

III. Persecuția Bisericii Ortodoxe

După ocuparea treptată a Transilvaniei de către regatul maghiar a început o largă


acțiune de organizare a Bisericii catolice de aici și o acțiune de prigonire a Bisericii Ortodoxe.
În acest scop, regii Ungariei, în acord cu papalitatea, au luat o serie de măsuri împotriva
Bisericii ortodoxe. În 1232, papa Grigorie al IX-lea îi cere regelui maghiar „să convertească
sau să nimicească pe schismaticii” din regatul său. Ca urmare, papa a obținut în 1234 de la
principele Bela un jurământ prin care se obliga să nimicească pe toți „ereticii” și pseudo-
creștinii din țara sa.9

Măsuri și mai aspre s-au luat în timpul regelui Ladislau IV Cumanul (1272- 1290)
când papa Nicolae al III-lea (1277-1280) a trimis ca „legat apostolic” în Ungaria pe episcopul
Filip de Fermo, cu misiune de a-l sili pe rege să alunge din țară pe nevinovați.

8
Idem, p. 136
9
Idem, p. 127

4
Un sinod al episcopilor catolici întrunit la Buda în 1279, decretează într-un capitol
intitulat „Despre preoții schismatici” că acestora nu le este îngăduit să-și țină cult
dumnezeiesc, să-și zidească capele sau alte case sfinte.10

Regele Ludovic cel Mare (1342-1382) a inaugurat o politică religioasă mult mai dură
față de români, fiind influențat mult de papalitate. Un colaborator apropiat al regelui a fost
franciscanul Bartolomeu de Alverna, vicarul Bosniei, care era foarte pornit în îndepărtarea
„schismaticilor” elaborând lucrări teoretice și memorii în care prezintă cauzele și necesitatea
îndepărtării lor. Unele măsuri au fost distrugerea și izgonirea monahilor ortodocși, expulzarea
lor și chiar pedeapsa capitală. Printr-un act din 1366, regele refuza să mai recunoască cnejilor
români calitatea de nobili. Printr-o altă măsură condiționa dreptul de stăpânire asupra
pământului și recunoașterea calității de nobili de apartenența confesională. Cu alte cuvinte,
confesiunea ortodoxă din Transilvania a fost eliminată de pe scena politică , fiind scoasă în
afara legii, și recunoscută numai confesiunea catolică. Apoi, biserica catolică pretinde dijme și
de la creștinii ortodocși, aceasta fiind printre cauzele care au condus la răscoala de la Bobâlna,
în 1437.

Un adversar înverșunat al ortodocșilor din Transilvania este Ioan Capistrano, care a


persecutat și evreii. A fost un inchizitor, fiind expert la tortură pentru a face oamenii să
apostazieze. Ioan de Capistrano a fost beatificat în anul 1690 şi este omagiat pe 23 octombrie.
A murit de ciumă, ca și Iancu de Hunedoara.

Acțiunea prozelitistă catolică în Transilvania a pierdut din intensitate dupa 1526, când
Ungaria a fost învinsă la Mohacs, iar din 1451 aceasta a fost transformată în pașalâc,
Transilvania devenind principat autonom sub suzeranitate otomană. După 1556, o dată cu
venirea la conducere a principilor de confesiune calvină, a fost desființată Episcopia catolică
de la Alba, începând o nouă propagandă prozelitistă, care a durat până la înfrângerea turcilor
sub zidurile Vienei în 1683, când propaganda catolică a revenit în forță prin Imperiul
Habsburgic, ducând în final la , așa cum se știe, crearea Bisericii Greco-Catolice.11

Situația confesională a Transilvaniei în secolul al XVI-lea este destul de tensionată,


stare determinată de mișcările de reformă . la curt după apartiția Reformei lui Luther, ideile
sale au pătruns și la sașii din Transilvania, aduse fie de negustorii sași care aveau legături cu
marile centre comerciale din Europa apuseană, fie de tinerii sași, care întorcându-se de la
studii din germania au propagat intens ideile lui Luther, mai ales la Sibiu și Brașov,
10
M. Păcuraru, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, editura EIBMBOR, București, 1980, p. 270
11
.I. Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, editura Trinitas, Iași, 2000, p.130

5
principalele centre de răspândire a luteranismului între sași. Cel mai de seamă propagator al
doctrinei a fost Ioan Honterus (1498-1549), prin editarea și răspândirea ei în tipografia
înființată de el la Brașov. Dieta Transilvaniei, întrunită în 1550 la Turda a recunoscut
luteranismul ca religio recepta. În același timp, s-a propagat între maghiari calvinismul,
centrul confesiunii fiind Clujul, iar cel mai de seamă propagator fiind Gaspar Heltai, un sas
maghiarizat. Deoarece însuși principele Ioan Sigismund era adept al acestei confesiuni, în
dieta de la Aiud in 1564 a fost recunoscut calvinismul ca religie oficială de stat. În Dieta de la
Turda în 1568 a fost recunoscut ca religio recepta unitarianismul, propăvaduit între unguri de
către Francisc David și de medicul Giorgio Blandrata. Astfel, Biserica Ortodoxa, care
constituia religia majoritară a rămăs în vechea ei stare, de religie tolerată. 12

De asemenea, domnitorul Mihai Viteazul în scurta sa domnie a arătat mare îngăduință


fața de Biserica Ortrodoxă. În tratatul încheiat cu Sigismund Bathory la 20 mai 1595 era scris
și un articol privitor la biserică, care prevedea ca tot clerul, mirean și monahal „ să fie lăsat în
obiceiul și tradiția din vechime, cu ritul, ceremoniile și libertățile lor”13

IV.Concluzie

În concluzie, deși a avut multe provocări și greutăți, Biserica Ortodoxă din


Transilvania a reușit să-și mențină existența de-a lungul timpului, in ciuda vicisitudinilor.

Bibliografie
1.Surse web:

M. M. Stan, http://www.mariamihaelastan.ro/, accesat la data de 10.03.2018


2. Surse edite:
I. Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, editura Trinitas, Iași, 2000

G. Popa-Lisscanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. I, București, 1934, apud Mircea


Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române

I. Rămureanu, Istoria Bisericească universală, editura IBMBOR, București, 2004

F. Dobrei, Bisericile ortodoxe hunedorene, editura Eftimie Murgu, Reșița 2011


M. Păcuraru, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, editura EIBMBOR, București, 1980

12
M. Păcuraru, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, editura EIBMBOR, București, 1980, p.479
13
Idem, p. 480

6
7