Pal Gabriel Biserica Catolică din România, de la Concordatul cu statul Vatican

până la legea cultelor din 1948

CAPITOLUL I

BISERICA CATOLICĂ DIN ROMÂNIA, DE LA CONCORDATUL CU STATUL

VATICAN PÂNĂ LA LEGEA CULTELOR DIN 1948

Acest capitol îl vom dedica evoluției relațiilor dintre România și statul Vatican și
implicit cu Biserica Catolică din România. Vom începe prin prezentarea unui scurt context
istorico-politic ce a precedat semnarea Concordatului dintre România și Vatican. Acest
context va favoriza semnarea unui acord atât de necesar între cele două părți, chiar nu va fi
privit cu ochi buni de anumite medii politice și ecleziastice ale vremii respective. După
acest punct vom proceda la tratarea celor mai relevante puncte din acest Concordat, atât la
nivel ecleziastic dar și patrimonial, căci vom putea observa pe parcursul acestui capitol
faptul că vor exista anumite neclarități ce vor fi soluționate pe cale diplomatică.
După explicarea principalelor puncte și rezolvarea acestora, vom încerca de
asemenea să creionăm un scurt cadru al anilor '30 și '40, perioade premergătoare instaurării
comunismului în țara noastră. Vom putea vedea cum prin natura sa, acest sistem este
antireligios, promovând o doctrină contrară învățăturii creștine. Acest regim va încerca să
impună și în România această ideologie în mod forțat. De asemenea vom detalia acțiunea
unilaterală de denunțare a Concordatului, care vor lovi în Biserica Catolică din România și
în relațiile cu statul Vatican. În continuarea operei de încercare de subordonare a clerului și
a credincioșilor catolici din România, statul comunist va promulga atât Legea pentru
reforma învățământului cât și Legea pentru regimul general al cultelor, ce vor face
imposibilă funcționarea la parametri optimi a instituției Bisericii Catolice din România.

1
Pal Gabriel Biserica Catolică din România, de la Concordatul cu statul Vatican
până la legea cultelor din 1948
1.1 Concordatul dintre România și Statul Vatican din 1927 și urmările acestuia

Întregirea României în cursul anului 1918, asemenea altor configurări politico-

statale europene în zona dintre spațiul rus și cel german, a fost fără îndoială, consecința
eforturilor conjuncturale ale forțelor politice patriotice românești, ale armatei naționale, în
circumstanțele internaționale favorabile de la sfârșitul primului război mondial,
caracterizate prin dispariția imperiilor multinaționale din Europa1.
Anul 1918 a însemnat o cotitură istorică pentru România. După plebiscitele care
au avut loc în Basarabia (9 aprilie), Bucovina (28 noiembrie) și Transilvania (1
decembrie), în baza dreptului la autodeterminare, populațiile acestor provincii au declarat
unirea cu România. Numărul mare de romano-catolici, precum și cel de greco-catolici din
Ardeal, Basarabia și Bucovina a schimbat geografia religioasă a României, deschizând,
astfel, noi perspective pentru negocierea și adoptarea unui viitor Concordat și pentru
stabilirea de relații diplomatice cu Sfântul Scaun. Aceste negocieri vor ține seama și de
legislația românească dar și legislația canonică a Bisericii Catolice2.
În contextul preocupărilor guvernelor de la București de unificare și armonizare
instituțional-administrativă a țării, printr-un sistem juridic ce dorea să promoveze și să
asigure aplicarea unor dispoziții constituționale în materie religioasă, s-au încadrat și
acțiunile care au urmărit reglementarea raporturilor dintre Stat și Biserică, care vor sta și la
baza negocierilor Concordatului dintre România și Sfântul Scaun. Aceste dispoziții legale
doreau reglementarea cu precădere a două chestiuni: organizarea denominațiunilor
religioase recunoscute de Statul român, implicit a exercitării jurisdicțiilor în limitele
statului și stabilirea cadrului juridic al relațiilor interconfesionale. Potrivit dispozițiilor
articolului 22 al Constituție din anul 1923, Statul român garanta tuturor cultelor ,,libertatea
de protecțiune”, însă aliniatele următoare atribuiau Bisericii Ortodoxe, în calitate de
biserică majoritară, atributul de dominantă, iar Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-
Catolice), în calitatea ei de biserică românească, un statut superior celorlalte culte
minoritare3.
În ciuda opoziției Bisericii Ortodoxe Române, care în anul 1925 a devenit
autocefală și a luat titlul de Patriarhie, Concordatul cu Statul Vatican se va semna. Pe data
1
Cf. Marius Ioan Bucur, Cristina Păiușan, România-Vatican: relații diplomatice 1920-1950, vol. I, cuvânt
înainte de Mihail Dobre și Jean-Claude Pérriset, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 24.
2
Cf. https://www.papalabucuresti.ro/2019/04/23/20-de-ani-2-papi/?fbclid=IwAR1DVjbQt-
XUYabplI6JoeOtVoc_M9tMkdUoJv8hs0IHS6TW5u7rab7dLMA, accesat la data de 09.11.2019.
3
Ibidem.

2
Pal Gabriel Biserica Catolică din România, de la Concordatul cu statul Vatican
până la legea cultelor din 1948
de 22 aprilie 1927, ministrul Cultelor, Vasile Goldiș, în numele guvernului condus de
generalul Averescu care îi urma guvernului național-liberal, în numele Majestății Sale
Regele Ferdinand I, a fost trimis la Roma cu mandatul de a încheia tratativele dintre
Sfântul Scaun și Guvernul României, iar în caz favorabil, să semneze Concordatul. Pe data
de 22 aprilie va avea loc prima conferință la care au participat cardinalul Gasparri și
Monseniorul Borbongini Duca, care era secretarul Congregației pentru Afaceri Ecleziastice
Extraordinare. Din partea României, au participat Vasile Goldiș și ministrul pe lângă
Sfântul Scaun, Penescu. Aceste întâlniri de lucru s-au desfășurat pe parcursul a mai mult de
două săptămâni. Reprezentantul României era interesat în mod special, de trei chestiuni o
importanță majoră. Ceea ce dorea în primul rând era faptul ca în Concordat să fie introduse
anumite chestiuni care ar fi lezat interesele statului și suveranitatea sa. Al doilea lucru pe
care el îl dorea, era salvarea prestigiului guvernului său, care, pentru mulți ani a purtat
tratativele cu Sfântul Scaun. Cea de a treia chestiune pe care dorea să o marcheze ca ideea
ce poate apărea în acest Concordat, ar fi aceea a Bisericii Ortodoxe majoritare în România,
pe care nu dorea să o jignească cu nici din clauzele Concordatului. Atent să nu dăuneze
prestigiului noului guvern, Vasile Goldiș a încercat să obțină tot ceea ce guvernul
precedent solicitase. Dintre acestea amintim jurământul de credință din partea preoților
catolici și programa studiilor în seminariile catolice4.
Jurământul de credință din partea preoților catolici era o chestiune pentru care
guvernul precedent celui din care făcea parte Vasile Goldiș, pentru a realiza o convergență
cu noul proiect de lege pentru regimul general al cultelor la care se lucra de câțiva ani și
care prevedea faptul că se cerea jurământul obligatoriu din partea tuturor funcționarilor
publici ai cultelor care primeau o funcție, în prezența reprezentantului guvernului. Vasile
Goldiș, va reaminti într-una din scrierile sale, faptul că Sfântul Scaun a refuzat mereu cu
fermitate, reafirmând că niciodată în trecut nu fusese inclusă o cerere similară într-un text
de Concordat. Reprezentanții Sfântului Scaun aduceau ca argument faptul că nici preoții
ortodocși nu erau obligați să presteze un jurământ similar; în sfârșit, reafirmau că ar fi
trebuit să fie de ajuns jurământul episcopilor pe care Sfântul Scaun l-a acceptat în formula
propusă de guvern, în care ei promiteau fidelitate față de rege, Constituție și legile țării,
chiar și în numele preoților lor5.
În Concordatele încheiate cu alte state se preciza faptul că jurământul se făcea în
mâinile regelui sau președintelui, pe când în Concordatul cu România nu se preciza acest
4
Cf. Cornel Damian, Concordatul dintre Sfântul Scaun și România, în: Revista de Istorie Ecleziastică Pro
Memoria, nr. 2, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, 2003, p. 163.
5
Cf. Vasile Goldiș, Concordatul, Tiparul Tipografiei Diecenezei, Arad, 1927, pp. 13-16.

3
Pal Gabriel Biserica Catolică din România, de la Concordatul cu statul Vatican
până la legea cultelor din 1948
aspect. De aici putea apărea ideea că fiind un act religios, dacă episcopul l-ar fi făcut în
mâinile regelui, aceasta însemna că el aderă la cultul ortodox și ar fi fost communicatio in
divinis, invocându-se canonul 1258, paragraful 16.
În ceea ce privește programa studiilor catolice, Guvernul cerea ca planurile de
studii să fie trimise autorității bisericești competente și să fie aduse la cunoștința
Ministerului Cultelor. Vasile Goldiș amintește faptul că dezbaterile au fost aprinse,
deoarece s-a insistat asupra necesității ca proiectele să fie comunicate autorității guvernului
deoarece se dorea o concordanță cu proiectul legii pentru regimul general al cultelor. După
îndelungi dezbateri s-a ajuns la ideea ca ministerul să fie informat asupra programelor de
instrucție școlară și să fie obligatorie în seminarii studierea limbii și istoriei naționale, în
conformitate cu programa stabilită de autoritatea bisericească în înțelegere cu ministerul
competent, în așa fel încât să nu aibă loc o ingerință în studiile teologice și să fie
compatibile cu caracterul religios7.
Pe plan internațional, atât Statul român cât și Sfântul Scaun au dorit să încheie un
concordat, pentru a putea reglementa situația Bisericii Catolice din România. În urma
nesiguranței la nivel guvernamental care s-a manifestat în deceniul al doilea al secolului al
XX-lea, tratativele dintre cele două state s-au desfășurat pe o perioadă îndelungată. Aceste
tratative s-au încheiat la data de 10 mai 1927. Textul definitiv al Concordatului a fost
prezentat Papei în cadrul audienței private din 13 mai, pe care acesta le-a acordat-o
miniștrilor Goldiș și Penescu8.
Ulterior Guvernele care s-au succedat au cerut anumite explicații cu privire la
anumite puncte sensibile, dar chiar și în ciuda acestor opoziții, Concordatul a fost ratificat
de către Parlamentul României la data de 24 mai 1929. Acest proiect a fost înaintat spre
ratificare Senatului. Ministrul de Externe de la acea vreme, G.G. Mironescu, în expunerea
de motive afirma faptul că, după înfăptuirea unității naționale, toate guvernele au urmărit
cu cel mai mare interes problema cultelor din România, căutând să găsească soluții practice
și juste pentru realizarea unui echilibru între confesiuni. Pe această linie, a afirmat G.G.
Mironescu, se înscrie și Legea Cultelor, publicată în anul 1927, care prevedea la articolul
7, că ,,în ce privește cultul catolic în mod excepțional relațiile dintre stat și această
confesiune se vor stabili printr-un acord special, care va fi supus Corpurilor legiuitoare
spre aprobare”, subliniind că acest acord a fost încheiat între statul român și Vatican la 10

6
Cf. Cornel Damian, op. cit., p. 164.
7
Cf. Vasile Goldiș, op. cit., pp. 17-18.
8
Cf. Marius Bîrlianu, Scurt istoric al Relațiilor României cu Vaticanul. Problema Concordatului, în:
Anuarul Sargetia, vol. XXIII, Editura Sargeția, Deva, 2004, p. 237.

4
Pal Gabriel Biserica Catolică din România, de la Concordatul cu statul Vatican
până la legea cultelor din 1948
mai 1927, dar că pe parcurs, în dorința de îmbunătăți acest acord, s-au făcut unele
precizări, interpretări, prin schimbul de scrisori din iulie și octombrie 1928, care au fost
anexate Concordatului. El sublinia de asemenea faptul că are speranța că acest tratat va
favoriza buna înțelegere între credincioșii diferitelor confesiuni ce erau prezente pe
teritoriul României. Proiectul a fost ratificat de către Senat pe data de 25 mai 1927 iar de
Adunarea Deputaților pe dat de 29 mai 1929. La data de 11 iunie 1929, Regele Mihai I a
promulgat legea pentru ratificarea Concordatului. După ratificare, Concordatul avea să fie
publicat în Monitorul Oficial și mai apoi să intre în vigoare. Textul Concordatului a fost în
România la data de 12 iunie 1929, iar de către Sfântul Scaun la data de 15 iulie în Acta
Apostolicae Sedis, sub titlul de ,,Solemnis Coventio”9.
Concordatul este format din douăzeci și patru de articole plus un act adițional.
Încă de la primele articole se poate observa cum confesiunea catolică din România este
indicată cu formula ,,Biserica Catolică Apostolică Română”. De asemenea, statul român
recunoștea Bisericii Catolice personalitatea juridică în baza dreptului comun al României,
iar membrii ei beneficiau de acelaşi tratament ca şi celelalte culte ale Regatului Român.
Prima problemă tratată de către acest Concordat este aceea a episcopilor. Aceștia își puteau
exercita autoritatea pastorală și cea administrativă pentru îndrumarea poporului creștin în
ceea ce privesc temele religioase, morale și ecleziastice. În cazul numirii unor prelați era
necesară înștiințarea guvernului, însă doar în cazul unor clerici străini era necesară
aprobarea guvernului. Episcopul putea înființa noi parohii fără a avea nevoie de aprobarea
guvernului dacă nu se cerea ajutorul acestei autorități. Episcopii greco-catolici și
arhiepiscopul romano-catolic de București erau numiți membri de drept în Senatul
României10.
În ceea ce privește organizarea ierarhiei Bisericii Catolice, putem afirma faptul că
aceasta prezenta o importanță specială din punct de vedere religios și politic, mai ales după
formarea României mari, deoarece a crescut numărul catolicilor la peste trei milioane și
devenise extrem de delicată problema diecezelor care fuseseră sub jurisdicția episcopilor
din Ungaria. Sfântul Scaun, așa cum a procedat și în alte cazuri de acorduri, a fost călăuzit
de următoarele principii: stabilirea granițelor diecezelor, astfel acestea să coincidă în mod
complet cu teritoriul național și reorganizarea diecezelor11.

9
Cf. Monitorul Oficial al României, Dezbateri parlamentare, nr. 54, partea a III-a, București, 1929, p. 1808.
10
Cf. Mariuca Vadan, Le relazione diplomatiche tra la Santa Sede e la Romania (1920-1948), Libreria
Editrice Vaticana, 2001, pp. 87-88.
11
Cf. Cornel Damian, op. cit., p. 172.

5
Pal Gabriel Biserica Catolică din România, de la Concordatul cu statul Vatican
până la legea cultelor din 1948
În Concordatul dintre România și Sfântul Scaun, aceste principii sunt respectate.
Articolul 3 din acest Concordat prevedea faptul că nici un teritoriu din Regatul României
nu ar fi depins de vreun episcop al unui alt stat și că nici o dieceză românească nu putea să
înglobeze teritorii dincolo de frontieră. O dispoziție asemănătoare vom putea găsi în
aceiași termeni în articolul 8 al Legii pentru regimul general al cultelor din 22 aprilie 1928,
în care era prevăzut faptul că nici o jurisdicție bisericească din România nu putea să se
întindă dincolo de frontiera de stat și, în același mod, nici o dieceză străină nu putea depăși
granițele Statului Român12.
În ceea ce privește numirea episcopilor, această puterea era a Papei. Sfântul Scaun
se angaja să notifice guvernul României asupra candidaților pentru a putea verifica dacă nu
există eventuale impedimente politice în momentul numirii unuia dintre aceștia. În ceea ce
privește credincioșii, cei care erau cetățeni români membri ai Bisericii Catolice trebuiau să
nu fie obiectul unui tratament discriminator în dauna unor alte categorii sociale sau
religioase. În ceea ce privește circumscripțiile și riturile, acestea erau următoarele: ritul
greco-catolic, ritul romano-catolic și cel armean. Pentru ritul greco-catolic este desemnat
ca punct central Mitropolia de Blaj, căreia îi erau sufragane trei eparhii (Lugoj, Oradea și
Cluj-Gherla), iar pentru ritul romano-catolic era desemnată ca punct central Mitropolia de
București cu trei dieceze sufragane (Alba-Iulia, Iași, Satu-Mare și Timișoara) și două
capitule iar pentru ritul armean este prevăzută o episcopie Gherla (pentru toți armenii din
Regat)13.
Prin intermediul Concordatului, Statul Român recunoștea personalitatea juridică a
Bisericii Catolice, dar în momentul ratificării Concordatului, articolul al IX-lea a pus
numeroase probleme care vor pretinde ulterioare scrisori interpretative din partea Sfântului
Scaun pentru o clarificare la nivel restrictiv asupra entităților care ar fi putut poseda această
caracteristică. Prin intermediul Concordatului se stipulează faptul că instituirea unui
patrimoniu ecleziastic pentru întreținerea diecezelor, a seminarelor și a personalului
aferent, constituit din fonduri date de către Statul Român prin exproprierea bunurilor
Bisericii Catolice, care va fi administrat de către consiliul episcopilor. Conform
reglementărilor, Statul Român ar fi putut să dispună de aceste bunuri doar în momentul în
care parohia ar fi încetat să existe14.

12
Cf. Ibidem, p. 173.
13
Cf. Mariuca Vadan, op. cit., p. 90.
14
Cf. Mara Dissegna, Il Concordato tra la Santa Sede e il Regno di Romania: una introduzione, în: Pio XI:
le parole chiave. Atti del convegno internazionale, cura di A. Guasco, R. Perin, LIT Muenster, 2010 Milano
9-10 giugno 2009, LIT Muenster, 2010, p. 18.

6
Pal Gabriel Biserica Catolică din România, de la Concordatul cu statul Vatican
până la legea cultelor din 1948
În acest sens, al problemei interpretării articolului al IX-lea din Concordat vom
aminti de Status Romano-Catholicus Transilvaniensis. Se punea problema suprimării sau
menținerii acestui patrimoniu material. El a fost înființat ca o bază materială în secolele de
suprimare a Bisericii Catolice din Transilvania, acest vast domeniu a constituit o formă de
conservare patrimonial-ecleziastică sub conducere laică. El era, în perioada încheierii
Concordatului, o adevărată problemă, inadecvată unei societăți de orientare democratică și
liberală, fiind un instrument politic al nostalgicilor revizioniști, prin care ei determinau
menținerea vechiului regim. Prin Acordul privind interpretarea articolului al IX-lea al
Concordatului din 10 mai 1927, semnat la Vatican la 30 mai 1932, de către ministrul de
Justiție Valeriu Pop și Secretarul de Stat Cardinalul Julio Pacelli, a fost reglementată
problema contenciosului patrimonial dintre România și Sfântul Scaun, respectiv a
bunurilor care au aparținut instituției Status Romano-Catholicus Transylvaniensis, căruia li
s-a atribuit o formă legală constituțională, sub o nouă denumire: Consiliul Episcopiei de
Rit Latin de Alba Iulia15.
Episcopii erau direct responsabili de seminare iar statul putea interveni doar în
acest mediu doar pentru introducerea în cadrul programelor școlare a limbii și a istoriei
naționale. Biserica Catolică putea menține școli private doar pe cheltuielile sale, deci nu
intra în atribuțiile Statului Român să ajute în vreun fel aceste instituții de învățământ. În
acord cu Ministerul Cultelor, Biserica Catolică va putea numi profesorii de religie atât în
școlile superioare cât și în cele inferioare, dar și preoții care se vor ocupa de instruirea
studenților din seminarele catolice16.
Dispoziţiile Concordatului vizau şi Ordinele şi Congregaţiile din România, care
făceau parte din Biserica Catolică, acestea având obligaţia ca superiorul şi membrii lor să
fie cetăţeni români şi să locuiască în ţară. Statul român le recunoştea Ordinelor si
Congregaţiilor personalitatea juridică, în condiţiile în care noile Ordine şi Congregaţii se
puteau înfiinţa numai cu acordul său17.
Se poate considera că, Concordatul, a reprezentat un succes al ambelor diplomații:
română și vaticană. Evenimentul, cu un larg ecou internațional, a contribuit la consolidarea
prestigiului național român peste hotare și mai ales la ameliorarea sau dezvoltarea relațiilor
României cu țările de tradiție catolică. Acest Concordat a făcut din România, primul stat cu
o ierarhie catolică centralizată, într-un ambient majoritar ortodox și făcea primii pași spre

15
Cf. Cristian Gojinescu, Concordatul din 1929 şi organizarea cultului catolic în România, în: Etnosfera, nr.
1, Editura Academiei Române, București, 2009, p. 13.
16
Cf. Ibidem, p. 19.
17
Cf. Cristian Gojinescu, art. cit., p. 11.

7
Pal Gabriel Biserica Catolică din România, de la Concordatul cu statul Vatican
până la legea cultelor din 1948
un nou model de relații cu Biserica Ortodoxă și cu popoarele necatolice, inițiativă
finalizată prin adoptarea oficială a Constituțiilor privind unitatea Bisericii de la Conciliul
Vatican II18.
În concluzie se poate afirma faptul că Concordatul cu Statul Român, unit cu
evoluția legilor locale, a condus spre garantarea unui cert caracter românesc al Bisericii
Catolice, controlul afacerilor Bisericii Catolice din partea conferinței parohiilor diecezane,
respectul Constituției și a legilor țării și garanția unei certe libertăți de natură spirituală.
Acest Concordat a conferit un cadru legal și eficient de desfășurare a vieții religioase din
România, aducând mari beneficii pe multe planuri. Prin încheierea Concordatului s-a
soluționat integral, din punct de vedere juridic, problema confesională în România
întregită19.

1.2 Denunțarea Concordatului de către România

Relațiile dintre România și Vatican în deceniul al patrulea au evoluat într-un

context internațional tot mai complicat. În condițiile afirmării agresive a regimurilor
totalitare sau autoritare, ambele părți aveau să-și exprime temerile cu privire la viitorul
Europei. Corespondența diplomatică ilustrează preocuparea reciprocă asiduă față de
problemele ridicate de pretențiile revizioniste exprimate de unele dintre statele ce aveau la
bază o ideologie totalitară. Dacă în cazul României o atare poziție era legată în primul rând
de implicațiile revizionismului, ce puneau în pericol însăși construcția statului național
unitar edificat în anul 1918, în cazul Vaticanului această atitudine provenea din
incompatibilitatea ecleziologiei catolice cu proiecțiile ideologiei bolșevice. Nazismul,
fascismul, ca și comunismul bolșevic, puneau în pericol esența naturii umane, spoliată de
libertatea sa, de valorile fundamentale ale modului său de viață și de demnitatea sa.
Reconstrucția întregii lumi după aceste ideologii era total contrară viziunii creștine propusă
de către Biserica Catolică20.
În privința politicilor religioase promovate de aceste regimuri, unii autori
apreciază că acestea au fost ajustate în funcție de particularitățile societăților respective,

18
Cf. Marius Bîrlianu, Scurt istoric al Relațiilor României cu Vaticanul. Problema Concordatului, în:
Anuarul Sargetia, vol. XXIII, Editura Sargeția, Deva, 2004, p. 245.
19
Cf. Mariuca Vadan, op. cit., p. 145.
20
Cf. Marius Ioan Bucur, Cristina Păiușan, op. cit., p. 28.

8
Pal Gabriel Biserica Catolică din România, de la Concordatul cu statul Vatican
până la legea cultelor din 1948
configurația etnico-confesională, cultura politică dominantă, un rol particular având
simbioza dintre religie și naționalism și care a constituit o sursă de frustrare pentru elita
comunistă. Din această perspectivă, cazul României reprezintă un interesant exemplu.
Strategia adoptată de Partidul Comunist Român în scopul subordonării și controlării
activităților bisericești, aplicată după 6 martie 1945 de guvernul Petru Groza, a căutat să
fructifice experiența sovietică, manifestând în același timp ,,o adâncă înțelegere a
realităților de la noi”. Implicațiile evoluțiilor interne și internaționale asupra politicilor
religioase a guvernului Groza erau corect evaluate în unele medii catolice din țară. Potrivit
unei note informative din iulie 1947, specialiștii în probleme ,,catolice” din Ministerul
Afacerilor Străine român, anticipau chiar un conflict global între Vatican și comunismul
din întreaga lume21.
Pe fondul tensiunilor social-politice generate de comuniști, care, cu sprijin
sovietic, câștigau din ce în ce mai mult teren pe scena politică a României spre finele anilor
’40, la începutul anului 1946, Nunțiul papal Andrea Cassulo a fost declarat persona non
grata. Ca urmare, la 19 februarie 1946, Sfântul Scaun l-a numit pe Monseniorul Gerald
Patrick O’Hara, Episcop de Savannah-Atlanta, regent al Nunțiaturii Apostolice din
România. O’Hara a ajuns la București pe 29 ianuarie 1947 şi a rămas în funcție până la 4
iulie 195022.
În acest context de tensiune creat de puterea comunistă instalată cu ajutorul
tancurilor sovietice în România, putem afirma faptul că în prima parte a anului 1948
autoritățile de la București și-au intensificat eforturile menite să conducă la încadrarea
tuturor cultelor de pe teritoriul țării în noua ordine politico-instituțională. Cu toate acestea,
rapoartele și evaluările serviciilor secrete nu erau încurajatoare, concluzia lor fiind că o
mare parte a clerului continua să se situeze ,,pe o poziție de ostilitate față de regim și
interesele poporului”23.
În acest context, la 17 iulie 1948, denunțarea unilaterală de către Guvernul
Republicii Populare Române a Concordatului cu Statul Vatican a avut consecințe majore
pentru comunitatea catolică din România. Acest act a fost precedat de o propagandă
denigratoare împotriva Sfântului Scaun și a reprezentanților săi24. De la Moscova, unde se
afla în acel moment Patriarhul Iustinian Marina a declarat:

21
Cf. Ibidem, pp. 32-33.
22
Cf.https://www.papalabucuresti.ro/2019/04/23/20-de-ani-2-papi/?fbclid=IwAR1DVjbQt-
XUYabplI6JoeOtVoc_M9tMkdUoJv8hs0IHS6TW5u7rab7dLMA, accesat la data de 11.11.2019.
23
Cf. Marius Ioan Bucur, Cristina Păiușan, op. cit., p. 33.
24
Cf. Flavio Popan, Il martirio della Chiesa di Romania, Opuscolo stampato, a cura della commissione
diocesana per la Chiesa del silenzio, Urbania, 1976, p. 35.

9
Pal Gabriel Biserica Catolică din România, de la Concordatul cu statul Vatican
până la legea cultelor din 1948
Interesele politice ale Vaticanului sunt străine și contrare spiritului credinței noastre creștine, astfel că
patriarhii și reprezentanții tuturor Bisericilor Ortodoxe au salutat cu bucurie decizia guvernului român, de
a împiedica orice posibilitate de intervenție a papalității în afacerile interne ale Republicii Populare
Române. Cu această ruptură a Concordatului, guvernul a dorit să împiedice credincioșii să aibă orice fel
de contact cu Sfântul Scaun, întărind și mai mult Cortina de Fier. În același timp credincioșii catolici
orientali nu mai erau protejați de nici o lege internațională care să apere dreptul lor la existență25.

În aceeași ordine de idei, ministrul Cultelor, Stanciu Stoian a afirmat

următoarele: ,,Denunțarea Concordatului îi constrângea pe credincioși la restrângerea
gândirii lor doar la ceea ce privește patria, pentru a nu fi nici pe ascuns, nici în mod fățiș cu
gândurile rătăcitoare peste graniță. Înainte de toate trebuie să fie buni cetățeni ai Republicii
Populare Române și doar după aceea să fie și catolici”26.
Acest act al denunțării Concordatului a fost precedat și de o virulentă campanie de
presă menită să justifice gestul. Sfântul Scaun era acuzat de pactizare cu interesele
capitalului financiar internațional, de favorizare a imperialismului american și acțiuni de
spionaj. Unele articole publicate în ziarele epocii sunt interesante deoarece sugerează
obiectivele politicii comuniste față de Biserica Catolică din România: întreruperea
legăturilor canonice și spirituale cu Sfântul Scaun, etatizarea învățământului confesional,
confiscarea proprietăților bisericești, reducerea numerică a comunității catolice prin
,,revenirea” catolicilor de rit greco-catolic la Biserica Ortodoxă. În acest sens, un ziar
cunoscut din acea perioadă, ,,Națiunea”, scria următoarele: ,,ca urmare a rupturii
rușinosului Concordat, creștinii catolici vor putea în sfârșit să se unească cu poporul și vor
putea participa la aspirațiile sale, ieșind de sub jugul marii puteri de la Roma”27.
Ceea ce deranja mai mult conducerea Republicii Populare Române era ascultarea
episcopilor greco-catolici și romano-catolici față de Sfântul Părinte. În acest sens, în
articolul ,,Scurta și furtunoasa relație Vatican-România” din revista ,,Evenimentul Istoric”,
Alecu Racoviceanu nota următoarele:

Denunțarea Concordatului, în ziua de 17 iulie 1948 a fost considerată o măsură ce trebuia luată pentru
,,protejarea” credincioșilor, a masei credincioșilor catolici care refuză să se lase păcăliți de agenții
imperialismului american travestiți în haină bisericească. De altfel, regimul comunist considera că prin
Concordat, întreaga ierarhie a Bisericii Catolice era dependentă direct de Vatican, iar jurământul față de
Papă, conținea obligația de a combate și prigoni celelalte culte și pe oricine nu se supune Papei.
Acceptarea unei asemenea situații nedemne, după mentalitatea comuniștilor români, oglindește încă un
aspect al modului cum burghezia română umilea iarăși poporul, supunându-l la un regim de vasalitate și
față de Vatican, care sub masca bisericească slujește interesele politice și economice ale capitalului
internațional28.

25
Cf. Ibidem, pp. 35-36.
26
Cf. Ibidem, p. 36.
27
Cf. Marius Ioan Bucur, Cristina Păiușan, op. cit., p. 33.
2827
Cf. Alecu Racoviceanu, Scurta și furtunoasa relație România-Vatican, în: Evenimentul istoric, nr. 17,
iunie 2019, p. 25.

10
Pal Gabriel Biserica Catolică din România, de la Concordatul cu statul Vatican
până la legea cultelor din 1948
Acest Concordat nu a încălcat suveranitatea poporului român, nu a favorizat calea
pătrunderii comunismului în România, ci dimpotrivă, a fost suportul celor care l-au
respins. De aceea, într-o logică a dreptății am putea afirma faptul că acesta a fost un act de
nedreptate majoră. Efectele denunțării s-au putut observa imediat în scoaterea în afara legii
a Bisericii Greco-Catolice din România, în trecerea în patrimoniul statului a școlilor
catolice și a bunurilor lor, în desființarea ordinelor religioase din România, în respingerea
proiectelor de organizare a Bisericii Catolice din România dar și în închiderea Nunțiaturii
din București, care pentru o scurtă perioadă a asigurat continuitatea pe linie episcopală a
Bisericii Greco-Catolice din România după desființarea acesteia. Prin nota verbală nr.
3092, din 4 iulie 1950, Ministerul Afacerilor Externe al RPR îi declara pe Monseniorul
Gerald Patrick O’Hara, regent al Nunțiaturii Apostolice în România, pe Monseniorul
Mestri Schönberg, auditor, şi pe Monseniorul Kirk C. John, secretar, drept persoane
indezirabile pentru noua putere și le cerea să părăsească teritoriul țării în termen de trei
zile. Două săptămâni mai târziu, palatul Nunțiaturii Apostolice de la București
era confiscat de către autoritățile statului. Până în anul 1967 nu au mai existat nici un fel de
„relații” între RPR/RSR și Sfântul Scaun29.

1.3 Legea pentru reforma învățământului și consecințele acesteia

Amplele ,,prefaceri” ce au cuprins și societatea românească, după terminarea celei

de a doua conflagrații mondiale, ca urmare a modificării dramatice a raporturilor
geopolitice în centrul și în estul Europei și al înglobării statului român în sfera de
dominație sovietică, comuniștii nu puteau să nu dăuneze și sistemului educațional
românesc. În condițiile în care noua conducere politică și-a instaurat controlul deplin la
București la 30 decembrie 1947, sub umbrela Moscovei, printre primele măsuri adoptate,
de instituire a unui control total asupra statului și populației, s-a numărat și ,,Legea de
Reformă a Învățământului”, din 3 august 1948, rămasă în vigoare, cu unele modificări
ulterioare, până în anul 196830.

29
Cf. Ovidiu Bogzan, România versus Vatican. Persecuția Bisericii Catolice din România comunistă în
lumina documentelor diplomatice franceze, Editura Sylvi, București, 2000, p. 17.
30
Cf. Dan Constantin Rădulescu, Învățământul Românesc 1948-1989. Între derivă și recuperare
instituțional-funcțională, în: Calitatea vieții, vol. XVII, nr. 3-4, Editura Academiei Române, București, 2006,
p. 307.

11
Pal Gabriel Biserica Catolică din România, de la Concordatul cu statul Vatican
până la legea cultelor din 1948
Decretul de lege numărul 175 din 4 august 1948, privitor la organizarea
învățământului era o nouă lovitură împotriva Bisericii Catolice din România. Primul articol
era următorul:

Învățământul public constituie, în Republica Populară Română, un drept egal pentru toți cetățenii
Republicii Populare Române, fără deosebire de sex, naționalitate, rasă sau religie. El este organizat
exclusiv de Stat pe temeiul unității de structură și este așezat pe baze democratice, populare și realist-
științifice. Învățământul public este laic31.

Deci, putem extrage de aici ideea că învățământul public în Republica Populară

Română era un drept pentru toți, indiferent de sex, naționalitate sau de religie. Sistemul de
învățământ era organizat în mod exclusiv de către stat și era fondat pe ,,principii
democratice, realiste și științifice”. Învățământul public este laic32.
Articolul al II-lea al legii specifica faptul că scopul învățământului era educarea
tineretului în spiritul democrației populare. După cum se afirma în acest articol, el tinde să
pregătească cadre medii și superioare de specialiști, urmând baze științifice. Acești
specialiști trebuiau să răspundă exigențelor de întărire a democrației populare și de
construire a societății socialiste. Educarea tineretului ,,în spiritul democrației populare”
dorea să sublinieze faptul că tinerii trebuiau formați în doctrina materialismului ateu. Statul
nu permitea Bisericii nici o intervenție în educarea tineretului. Pentru a putea înțelege mai
bine ce dorește să însemne ,,caracterul realist și științific”, ministrul Cultelor din acea
perioadă, Stanciu Stoian, afirmă: ,,Scopul este combaterea misticismului, a ideilor
preconcepute și a superstițiilor, demonstrând elevilor că toate fenomenele au cauze
naturale, pe care știința cu instrumentele ei le cunoaște sau le va cunoaște în viitor”33.
Articolul al VI-lea al acestei legi prevedea introducerea limbii ruse din clasa a IV-
a elementară. Ministrul Stanciu explică: ,,S-a introdus limba rusă pentru a pune la
dispoziția maselor instrumentul de cercetare al lumii progresiste, așa cum s-a întâmplat cu
limba franceză atunci când limba franceză a devenit limbă universală34.
Toate bunurile mobile și imobile ale școlilor confesionale deveneau proprietate
statului. Cu acest decret au fost închise toate școlile Bisericii Catolice, care avuseseră un
rol determinant, în special cele greco-catolice, în a forma și a ține trează conștiința unității
naționale și care în mod spiritual a ajutat la formarea statului român modern. Școala avea

31
Monitorul Oficial al României, partea I, art. 1, publicat în temeiul art. 44, alin. 2, al Constituției Republicii
Populare Române, vizând și decizia Consiliului de Miniștri, nr.1.178 din 31 iulie 1948.
32
Cf. Flavio Popan, op. cit., pp. 36-37.
33
Cf. Ibidem, p. 37
34
Cf. Monitorul Oficial al României, partea a II-a, art. 6, publicat în temeiul art. 44, alin. 2, al Constituției
Republicii Populare Române, vizând și decizia Consiliului de Miniștri, nr.1.178 din 31 iulie 1948.

12
Pal Gabriel Biserica Catolică din România, de la Concordatul cu statul Vatican
până la legea cultelor din 1948
dreptul de a întreține școli doar pentru formarea personalului de cult, dar chiar și în acest
caz sub controlul strict al statului. Elevii școlilor pentru personalul cultului trebuiau să
frecventeze înainte cel puțin școala elementară, unde erau îndoctrinați cu principiile atee.
Episcopii catolici au protestat, fără ezitare, împotriva limitărilor dreptului părinților de a-și
educa proprii copii în mod liber. Consecințele protestului au constat după aceea, printre
altele în ani grei de închisoare și de bătăi și umiliri crunte35.

1.4 Legea pentru regimul general al cultelor din 1948 și consecințele acesteia

Dacă în accepțiunea occidentală laicitatea a fost o modalitate prin care statul

și-a exprimat neutralitatea față de religie, în statele comuniste, aceasta urma să fie garanția
faptului că un număr tot mai mare de cetățeni vor fi sustrași influenței cultelor religioase.
Ostilitatea comunismului față de religie are multiple surse. Unii autori consideră faptul că
comunismul, dar și național-socialismul sau fascismul drept ,,religii politice” în sensul că
cele trei ideologii contestă orice altă concepție filosofică, politică sau religioasă asupra
lumii. Din această perspectivă, statele totalitare care au avut la bază astfel de ideologii, au
ajuns mai devreme sau mai târziu, în conflict cu Biserica, urmărind să impună un control
total asupra individului și asupra tuturor activităților și nevoilor lui36.
Cucerirea deplină a puterii politice în urma abdicării forțate a regelui Mihai și
proclamarea Republicii Populare România, favoriza accelerarea procesului de integrare a
cultelor religioase în ,,noul regim”. Această evoluție, vizibilă în toate țările în care
comuniștii au cucerit puterea, se datorează existenței în politica religioasă a regimurilor
comuniste a unor instrumente comune forjate de experiența sovietică. Este vorba de o
experiență care favorizează o biserică fără legături spirituale și canonice cu centre externe,
încadrată în politica guvernamentală și a cărei autonomie era redusă la spațiul eclezial. În
cazul Bisericii Catolice ostilitatea era o atitudine comună tuturor guvernelor comuniste,
metodele și mijloacele prin care s-a urmărit încadrarea acesteia în sistem au fost diferite37.
În cazul comunismului, ostilitatea față de Biserică se datorează, pe de o parte
naturii sale atee și, pe de altă parte, structurii sale totalitare. Nu este întâmplător faptul că

35
Cf. Flavio Popan, op. cit., p. 38.
36
Cf. Carlo Cardia, Stato e confessioni religiose. Il regime pattizio, Editrice Il Mulino, Bologna, 1992, p. 16.
37
Cf. Marius Bucur, Lavinia Stan, Persecuția Bisericii Catolice din România. Documente din arhiva Europei
Libere:1948-1960, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 20052, pp. 30-31.

13
Pal Gabriel Biserica Catolică din România, de la Concordatul cu statul Vatican
până la legea cultelor din 1948
conceptul de libertate de conștiință, în cazul regimurilor comuniste, este pus în relație
directă cu obiectivul emancipării individului de ,,prejudecăți”, inclusiv de cele religioase38.
În privința raporturilor dintre stat și Biserică, Giovanni Barberini definește
sistemul de inspirație sovietică (cum va fi cel românesc în acea perioadă), drept un
separatism jurisdicționalist. În accepțiunea comunistă, apreciază Barberini, separatismul
era înțeles ca o garanție a libertății de conștiință și a suveranității statului organizator al
unui nou tip de societate, iar jurisdicționalismul ca pe o modalitate prin care statul a căutat
să restrângă autonomia cultelor religioase, prin supravegherea și controlarea activității lor,
având adesea și pretenția disciplinării instituționale39. În consecință, putem afirma faptul că
exista un interes al statului în supravegherea și controlarea activității organizațiilor
religioase, astfel încât neutralitatea statului a devenit ostilitate, deoarece statul era orientat
ideologic în favoarea opțiunii ateiste40.
În România, oficializarea campaniei anticatolice a fost prilejuită de congresul
Partidului Muncitoresc Român din februarie 1948. În discursul rostit cu acel prilej,
Gheorghe Gheorghiu-Dej declara că Vaticanul s-a asociat taberei reacționare pro-
imperialiste. În consecință, clerul catolic, în opinia lui, nu poate abuza de libertatea
religioasă pentru a influența credincioșii potrivit instrucțiunilor Vaticanului care este un
apărător al imperialismului. O astfel de atitudine a clerului catolic ,,nu poate lăsa indiferent
nici clerul Bisericii Ortodoxe și nici pe credincioșii aparținând Bisericii Catolice”41.
Acest fragment din cuvântarea liderului Partidului Muncitoresc Român ilustrează
maniera în care comuniștii români căutau să adapteze modelul sovietic al relațiilor dintre
stat și Biserică la realitățile românești. Nu vor lipsi amenințările la adresa clerului catolic
căruia i se recomandă să renunțe la atitudinea ostilă, altminteri va avea de suferit. În fine,
în ultima parte relevă rolul pe care Biserica Ortodoxă urma să-l aibă în soluționarea
,,problemei catolice”42
În ceea ce privește ,,Legea pentru regimul general al cultelor”, aceasta a intrat în
vigoare pe data de 4 august 1948. În argumentația ministrului Cultelor de la acea vreme,
această lege reprezenta culmea modernității românești în domeniul religios, prin cultivarea
celui mai deplin spirit laic, fără nici un compromis, prin proclamarea deplinei libertăți de

38
Cf. Erich Weingartner, Church Within Socialism. Church and State, în: East European Socialist Republics,
IDOC, Europe Dossiers, Santa Clarita, CA, 1976, p. 18.
39
Cf. Giovanni Barberini, Stati socialisti e confessioni religiose, Editrice Giuffre, Milano, 1973, p. 5.
40
Cf. Carlo Cardia, op. cit., pp. 19-20.
41
Cf. Gheorghe Gheorghiu-Dej, Raportul politic al Comitetului Central la Congresul Partidului Muncitoresc
Român, 21 februarie 1948, în: Articole și cuvântări, ESPI, 1952, pp. 166-167.
42
Cf. Marius Bucur, Lavinia Stan, op. cit., pp. 31-32.

14
Pal Gabriel Biserica Catolică din România, de la Concordatul cu statul Vatican
până la legea cultelor din 1948
conștiință și prin tratarea relațiilor stat-biserică într-un mod pur pragmatic, ca între oricare
alte instituții ale statului. El invocă o așa-zisă libertate religioasă care în mod practic nu a
existat, ea transformându-se într-un instrument de șantaj și tortură, pentru cei care erau
considerați ca fiind elemente reacționare. Legea din 1948 este interesată să evite un rol
prea mare pentru religie în viața statului și contrar celor afirmate de ministrul Cultelor,
Stanciu Stoian, perfecționează o serie de mecanisme care permit statului un amestec mai
mare în viața bisericească43.
Vom semnala în cele ce urmează câteva articole de lege care au stârnit foarte mari
controverse. Vom începe cu articolele 13 și 14:

Art. 13 Cultele religioase pentru a se putea organiza și să funcționeze trebuie să fie recunoscute prin
decret al Prezidiului Marii Adunări Naționale, dat la propunerea Guvernului, în urma recomandării
Ministrului Cultelor. În cazuri bine motivate se va putea retrage recunoașterea în același mod.
Art. 14 În vederea recunoașterii, fiecare cult religios va înainta, prin Ministerul Cultelor, spre examinare
și aprobare, statutul său de organizare și funcționare, conducere și administrare, însoțit de mărturisirea de
credință respectivă44.

Se poate observa din aceste articole faptul că este introdusă ideea ,,reacreditării”
tuturor cultelor religioase din România și refuzul de a lua în considerație trecutul istoric al
unora, dispărând sintagma de Biserică, fiind înlocuită cu termenul de cult. Statul își rezerva
dreptul de a da Bisericii dreptul de existență, iar acordându-i acest drept o putea și
controla45.
O altă chestiune importantă în cuprinsul legii era modalitatea concretă prin care
statul își exercita controlul asupra cultelor. Textul de lege enumeră domeniile în care poate
interveni statul, aceste prevederi fiind interpretate și folosite pentru ca statul să exercite o
influență cât mai mare46. Pentru ca să existe o evidență cât mai clară a credincioșilor, care
se va dovedi extrem de utilă în aplicarea măsurilor represive, legea din 1948 prevedea
următoarele: ,,Art. 17 Părțile componente locale ale cultelor religioase recunoscute,
precum comunități, parohii, unități, grupe, vor trebuie să fie înscrise într-un registru special

43
Cf. George Enache, Legea pentru regimul general al cultelor din 1928 și Decretul 177 din 4 august 1948.
Privire comparativă., Analele Universității ,,Dunărea de Jos”, Seria 19, Istorie, tom XII, Galați, 2013, p. 109.
44
Monitorul Oficial al României, capitolul II, art. 13 și art. 14, publicat în baza Decretului nr. 177/1948 din 3
august 1948, cu modificările și completările ulterioare, publicate în Monitorul Oficial al României la data de
3 septembrie 1948.
45
Cf. Ibidem, p. 112.
46
Cf. George Enache, Strategii de infiltrare și atragere la colaborare a cultelor religioase elaborate de
autoritățile procomuniste din România în perioada 1945-1989, în: Caietele CNSAS, an. 1, nr. 1, Editura
CNSAS, București, 2008, p. 65.

15
Pal Gabriel Biserica Catolică din România, de la Concordatul cu statul Vatican
până la legea cultelor din 1948
al primăriei respective, cu arătarea nominală a organelor de conducere și control și cu
indicarea numerică a membrilor care fac parte din ele”47.
Un alt aspect în care s-au făcut modificări majore a fost organizarea diecezelor.
Legea din 1948 prevedea următoarele:

Art. 22 Cultele religioase, ca organizații eparhiale, pot avea un număr de eparhii în raport cu numărul
totala al credincioșilor. Pentru crearea și funcționarea de eparhii (dioceze, superintendențe), se vor socoti
în medie 750.000 de credincioși de fiecare eparhie. Delimitarea eparhiilor și repartizarea credincioșilor pe
eparhii se vor face de către organele statutare ale cultului respectiv și se va confirma printr-un decret al
Marii Adunări Naționale, la propunerea ministrului cultelor48.

Prevederile urmau să intre imediat în vigoare, constituind baza legală pentru ca

autoritățile să opereze schimbări brutale și radicale de organizare bisericească, prin care se
va limita inclusiv numărul de episcopi, eliminându-se astfel un potențial pericol49.
O altă interdicție susținută în acest cadru legislativ este interdicția de a mai avea
personal bisericesc care să nu provină din rândurile cetățenilor români. Această interdicție
va fi de mare ajutor în anii care vor urma, deoarece a facilitat expulzarea unor persoane
străine implicate în viața religioasă a comunităților catolice din România. În plus, textul
jurământului pe care reprezentanții cultelor fuseseră obligați să-l depună față de
guvernul ,,democrat popular” până la 30 martie 1948 a fost ușor modificat față de cel din
1928, prin adăugarea unei precizări care lipsea în textul vechi50:

Art.21 Jur că nu voi îngădui subalternilor mei să întreprindă și să ia parte și nici eu nu voi întreprinde și
nu voi lua parte la nici o acțiune de natură a aduce atingere ordinei publice și integrității Republicii
Populare România”. Coroborate cu cele arătate mai sus, se poate observa responsabilitatea ce cădea pe
umerii episcopilor, care erau obligați să supravegheze acțiunile clerului și ale credincioșilor, fiind
transformați în adevărați ,,polițiști” ai propriului cult. De asemenea, pentru a fi recunoscuți de autoritățile
comuniste, episcopii trebuiau să depună acest jurământ, care împărțea între obligația de a-l ține, pe de o
parte și de a apăra pe cei din turma sa, pe de altă parte51.

Printre punctele esențiale ale legii din anul 1948 s-au numărat cele referitoare la
patrimoniul cultelor, care au fost elaborate astfel încât să ajute la desființarea mai ușoară a
47
Monitorul Oficial al României, capitolul II, art. 17, publicat în baza Decretului nr. 177/1948 din 3 august
1948, cu modificările și completările ulterioare, publicate în Monitorul Oficial al României la data de 3
septembrie 1948.
48
Monitorul Oficial al României, capitolul II, art. 22, publicat în baza Decretului nr. 177/1948 din 3 august
1948, cu modificările și completările ulterioare, publicate în Monitorul Oficial al României la data de 3
septembrie 1948.
49
Cf. George Enache, Legea pentru regimul general al cultelor din 1928 și Decretul 177 din 4 august 1948.
Privire comparativă., Analele Universității ,,Dunărea de Jos”, Seria 19, Istorie, tom XII, Galați, 2013, pp.
113-114.
50
Cf. Idem, Depunerea jurământului față de statul ,,democrat popular” de către cultele religioase în anul
1948, în: Analele Universității Dunărea de Jos din Galați-seria 19-Istorie, tom VII, Galați, 2008, p. 183.
51
Monitorul Oficial al României, capitolul II, art. 21, publicat în baza Decretului nr. 177/1948 din 3 august
1948, cu modificările și completările ulterioare, publicate în Monitorul Oficial al României la data de 3
septembrie 1948.

16
Pal Gabriel Biserica Catolică din România, de la Concordatul cu statul Vatican
până la legea cultelor din 1948
unui cult ,,ostil”. Aceste lucruri s-au verificat în special în Biserica Greco-Catolică, când
multiple biserici au fost trecute în patrimoniul Bisericii Ortodoxe, în urma așa-zisului val
de treceri ale unor preoți și credincioși uniți la Biserica Ortodoxă. Putem observa în această
procedură de trecere forțată, făcută cu amenințări, la Biserica Ortodoxă, o încălcare
grosolană a dreptului la libertate religioasă stipulată în Constituția acelei vremi cât și în
,,Legea pentru regimul general al cultelor”. Ceea ce este și mai paradoxal este că această
libertate religioasă a fost reafirmată și în Constituția din anul 1952, dar cu anumite
,,limitări” în domeniul religios, adică a putea profesa credința în mod ,,condiționat”. Vom
vedea într-o altă parte a lucrării, mai pe larg, ce a însemnat în mod concret această
posibilitate de manifestare a libertății religioase52.
Pentru Biserica Catolică din România reprezentau un interes viu și articolele 40 și
41 ale acestei legi. Articolul 40 stipula că nici un cult religios și nici un reprezentant al
unui cult vor putea avea raporturi cu culte religioase, instituții sau persoane oficiale care se
află în afara teritoriului Republicii Populare România, doar cu aprobarea ministrului
Cultelor, prin intermediul ministrului de Externe. Articolul 41 stipulează faptul că nici un
cult din afara granițelor nu poate exercita nici o jurisdicție pe teritoriul Republicii Populare
România. Prin acest articol, orice contact cu Sfântul Părinte era în mod definitiv întrerupt
și era negată în acest fel și posibilitatea unei Biserici Universale pe teritoriul Republicii
Populare România53.
Biserica Catolică a avut o reacție demnă și curajoasă în fața acestei nedreptăți
manifestate față de ea prin această lege. Prin această lege erau încălcate într-un mod
grosolan prevederile Concordatului cu Sfântul Scaun semnat în anul 1927 și aprobat de
Parlamentul Regatului României în anul 1929. După cum am precizat, acest Concordat a
fost denunțat în mod unilateral de puterea comunistă a Republicii Populare România.
Prevederile decretului referitor la culte consfințeau denunțarea Concordatului. Biserica
Catolică din România a reafirmat prin nenumărate note de protest, injustețea politicilor în
materie religioasă pe care guvernul României le promova prin această lege total
inechitabilă. Ea nu a ținut cont de nici un document anterior privitor la organizarea
Bisericii Catolice din România, dar nici de temeinicul Concordat încheiat între România și
Sfântul Scaun, care, în ciuda unor opoziții din partea unor anumite părți a societății
românești, a adus roade spirituale bogate pentru societatea românească. În fața acestor

52
Cf. George Enache, Legea pentru regimul general al cultelor din 1928 și Decretul 177 din 4 august 1948.
Privire comparativă..., pp. 119-120.
53
Cf. Ibidem, p. 120.

17
Pal Gabriel Biserica Catolică din România, de la Concordatul cu statul Vatican
până la legea cultelor din 1948
nedreptăți Biserica Catolică nu a rămas impasibilă și a protestat, demontând punct cu punct
argumentația acestei legi54.
În acest sens, vom prezenta în integralitate nota de protest a Nunțiaturii
Apostolice adresată Ministerului Afacerilor Externe din data de 7 august 1948:

Nunţiatura Apostolică a luat cunoştinţă de noua Lege a Cultelor publicată în „Monitorul Oficial” nr. 178
din luna august şi se vede obligată să atragă atenţia asupra unor dispoziţii pe care le conţine şi care ne
apar ca fiind în contradicţie flagrantă cu principiile de libertate şi egalitate promulgate în Constituţia RPR,
principii reafirmate de altfel prin noua lege.Nunţiatura Apostolică are datoria să protesteze în mod
special, în numele Bisericii Catolice şi a conducătorului ei reprezentat în România de Nunţiatură, contra
articolelor din noua lege care violează în mod evident drepturile imprescriptibile ale acestei Biserici.
Nunţiatura reclamă dispoziţiile articolelor 13 şi 14 care fac să depindă existenţa cultului catolic în
România de un decret al Prezidiului MAN, la propunerea Ministerului Cultelor, în aşa fel încât este
suficient un refuz al acestui Minister al Cultelor sau al Prezidiului pentru ca cultul catolic să fie declarat
ilegal. Dreptul de existenţă a Bisericii Catolice într-o ţară, oricare ar fi aceasta, nu ţine seama decât de
misiunea sa universală de esenţă divină şi nu de puterea seculară, oricare ar fi aceasta.
La fel, prin articolul 21 al legii, exercitarea misiunii spirituale a episcopilor catolici, misiune care este
relevată numai de Dumnezeu şi de Şeful lor Spiritual Suprem, este dependentă de o aprobare a
Prezidiului, la propunerea Ministerului Cultelor. Acest amestec al statului într-un domeniu care este în
afara competenţei sale, este în flagrantă opoziţie cu independenţa Bisericii Catolice într-un domeniu care-
i este rezervat în exclusivitate. Şeful acestei Biserici este singurul competent să desemneze episcopii şi să
le dea jurisdicţie spirituală asupra credincioşilor.
Prin articolul 22, Statul îşi arogă competenţa şi puterea de a judeca nevoile spirituale ale cetăţenilor,
voind să limiteze la o medie de 750.000 de credincioşi teritoriile diecezane. Prin această reducţie
inadmisibilă, care pune în pericol sufletele credincioşilor, statul îşi asumă o mare responsabilitate, făcând
titularilor eparhiilor practic misiunea imposibilă, aceștia nemaiputând exercita în mod satisfăcător
misiunea lor.
Printre altele, se poate observa că noua lege restrânge, chiar dacă nu suprimă în mod oficial, libertatea
cultelor despre care se declară că au deplină libertate, prin faptul că Congresele şi Adunările lor generale
trebuie să primească aprobarea prealabilă a Ministerului Cultelor, iar adunările diecezane se află la bunul
plac al autorităţilor locale, conform articolului 24.
În plus, articolul 25, care suprimă în fapt toate relaţiile posibile între episcopi şi credincioşi pe teren
administrativ, cultural, educativ, filantropic etc., face dependentă de o simplă decizie ministerială, sub
pretextul „siguranţei statului şi a ordinii publice”, toate iniţiativele de ordin pur spiritual care ar putea fi
adoptate de un episcop, pentru a fi credincios misiunii sale de păstor.
Articolul 28 recunoaşte fără îndoială personalitatea juridică a cultelor, dar se fereşte să precizeze dacă
această personalitate este de ordin public sau privat. Aluziile la «numărul legal de membri» necesar
pentru a primi recunoaşterea, pare a situa cultul la acelaşi nivel cu o asociaţie culturală sau sportivă. Ori,
Biserica Catolică, al cărei scop este să-şi asume salvarea sufletelor şi binele suprem al comunităţii, nu
poate abandona dreptul ei de a fi considerată de utilitate publică în stat.
Este în mod cert inutil să atragem atenţia Ministerului asupra consecinţelor incalculabile pe care le
conţine articolul 37 al noii legi. În trecut, orice legislator român a ezitat să introducă în regimul cultelor
acest element care poate fi generator de consecinţe grave în prezent şi în viitor. Ne este suficient să
remarcăm că Biserica Catolică nu a abandonat niciodată principiul că Biserica şi nu comunitatea de
credincioşi are în posesie bunurile ecleziastice, deci „defecţiunea” unei părţi a credincioşilor nu le dă
dreptul să revendice o parte cât de mică din acest patrimoniu sacru, pentru a nu stimula o dizidenţă a cărei
raţiune este rar de ordin spiritual.
În sfârşit, Nunţiatura Apostolică are datoria să protesteze contra prevederilor cuprinse în articolele 40 şi
41 din noua lege: Şeful Suprem al Bisericii Catolice, Suveranul Pontif, nu poate renunţa la dreptul său
divin de a-şi exercita deplina jurisdicţie spirituală pe teritoriul unde se găseşte, nu numai un catolic, dar
orice suflet preocupat de cele veşnice. El nu poate renunţa să pună în practică ordinul lui Hristos căruia
Sfântul Părinte îi este Vicar pe pământ, anume «de a învăţa şi de a salva toţi oamenii de pe acest pământ».
Pe de altă parte, restrângerea dreptului şi obligaţiei episcopilor de a rămâne sub jurisdicţia papei şi
obligarea lor să accepte controlul de stat, atacă legătura intimă dintre organele de cult catolice şi

54
Cf. Ibidem, p. 121.

18
Pal Gabriel Biserica Catolică din România, de la Concordatul cu statul Vatican
până la legea cultelor din 1948
autoritatea supremă. Între această autoritate şi organele de cult, relaţiile doctrinale şi cele disciplinare
incumbă secrete de conştiinţă pe care cancelariile laice nu au căderea să le cunoască şi să le gestioneze 55.

Guvernul Republicii Populare România nu a considerat necesar faptul de a

clarifica în situație de urgență această notă a Nunțiaturii Apostolice. Abia în luna
octombrie, în condițiile frământărilor legate de așa-zisa ,,trecere” a unor greco-catolici la
ortodoxie, se elaborează un proiect de răspuns care nu va fi mai fi trimis niciodată,
deoarece la 30 octombrie problema era considerată ,,depășită”. Din acest proiect vom
menționa următoarele rânduri cu caracter relevant în ceea ce privește această poziție:

Ministerul Afacerilor Externe, se pune în document, consideră că noua lege pentru regimul general al
cultelor religioase din R.P.R, publicată în Monitorul Oficial, nr. 178 din 4 august a.c nu cuprinde, nici în
text și nici în spiritul ei, nimic de natură a contrazice principiile de libertate și egalitate a cultelor înscrise
în Constituție […] ca urmare, M.A.E consideră cu totul neîntemeiate obiecțiunile pe care le face
Nunțiatura Apostolică56.

În cuprinsul notei Nunțiaturii Apostolice din august 1948 se observă teama că

statul român se va folosi de mecanismele create pentru a elimina religia din viața
oamenilor, dat fiind caracterul manifest ateist al ideologiei Partidul Comunist. Începând cu
acest an și până în anul 1989, Biserica Catolică va face diferite propuneri la Legea
Cultelor, acestea fiind refuzate în mod sistematic de statul comunist. Datorită faptului că
Biserica Catolică din România a refuzat în mod sistematic să-i fie încălcate drepturile și să
se subordoneze comuniștilor, a ajuns să fie persecutată și batjocorită. Biserica Catolică din
România a considerat ofensator decretul 177/1948 pe baza căruia statul comunist
reglementa funcționarea cultelor din România după bunul plac, neținând cont de nici o
normă de drept canonic sau de drept internațional57.
Potrivit logicii ,,războiului rece”, fidelitatea credincioșilor de rit latin sau
răsăritean față de Sfântul Scaun devenise sinonimă cu trădarea. Nu întâmplător, la sfârșitul
anilor '40 și începutul anilor '50, în Republica Populară Polonă, Republica Populară
Ungară, Republica Populară Cehoslovacă și Republica Populară Română au avut loc
procese spectacol inspirate din experiența sovietică a anilor '30. În cazul României,
procesul desfășurat la București între 10-17 septembrie 1951, după expulzarea regentului
Nunțiaturii, Gerald Patrick O'Hara și a altor membri ai acesteia, a prilejuit resuscitarea
campaniei împotriva Sfântului Scaun58.
55
Cf. AMAE, fond Vatican, Problema 220, vol. 1/1948-1956, nepaginat.
56
Cf. George Enache, Legea pentru regimul general al cultelor din 1928 și Decretul 177 din 4 august 1948.
Privire comparativă..., p. 124.
57
Cf. Ovidiu Bozgan, Cronica unui eșec previzibil. România și Sfântul Scaun în epoca pontificatului lui Paul
al VI-lea (1963-1978), Editura Curtea Veche, București, 2005, p. 25.
58
Cf. Marius Ioan Bucur, Cristina Păiușan, op. cit., p. 34.

19
Pal Gabriel Biserica Catolică din România, de la Concordatul cu statul Vatican
până la legea cultelor din 1948
Această campanie împotriva Sfântului Scaun și împotriva Bisericii Catolice din
România va continua atât prin denigrare în presa partidului cât și prin diferitele umilințe și
torturi la care au fost supuși numeroși credincioși și clerici catolici de rit greco-catolic și de
rit romano-catolic. Statul comunist va încerca în continuare să-l scoată pe Dumnezeu din
sufletul, conștiința și viața oamenilor, neștiind de fapt că acesta este sursa puterii lor în fața
persecuțiilor. După cum vom vedea în alte etape ale lucrării, în ciuda desființării Bisericii
Greco-Catolice dar și așa-zisei ,,tolerări” a Bisericii Romano-Catolice, credincioșii și clerul
vor oferi frumoase și prețioase mărturii de demnitate și credință59.

1.5 Sumar

În acest capitol am dorit să facem o trecere în istorie a relațiilor dintre România și

statul Vatican, dar și cu Biserica Catolică din România, de la momentul semnării
Concordatului până la lovitura dată prin Legea pentru regimul general al cultelor din anul
1948. Pentru început am prezentat etapele premergătoare semnării Concordatului,
introducându-le în cadrul istorico-politic corespunzător anilor '20. Am putut observa
necesitatea semnării acestui acord pentru buna funcționare a Bisericii Catolice din
România dar și pentru o bună relaționare de natură diplomatică cu statul Vatican. În ciuda
unor ostilități vădite din partea unor medii politice și ecleziastice, totuși acordul a fost
semnat la 10 mai 1927, pentru a fi ratificat după ulterioare lămuriri de natură juridică a
unor articole, la data de 11 iunie 1929 de către regele Mihai I și publicat ulterior în
Monitorul Oficial al României. Acest Concordat a reglementat atât probleme de natură
patrimonială cât și probleme de natură ecleziastică, incluzând aici inclusiv problemele ce
țineau de școlile confesionale, seminarii dar și de organizarea diecezelor.
Ulterior am conturat un scurt cadru al transformărilor socio-politice care au dus la
transformări în societatea românească, cea mai nocivă transformare în societatea
românească fiind instaurarea regimului comunist. Acest regim, de sorginte atee, a dorit
denunțarea Concordatului cu statul Vatican, deoarece crearea unei Biserici naționale, căci
în viziunea lor, nici un alt stat nu trebuie să se amestece în treburile interne ale Republicii
Populare Române. S-a făcut acest lucru fără nici o respectare a normelor de drept
56
Cf. Sergiu Grossu, Calvarul României creștine, Editura Convorbiri Literare-ABC Dava, Chișinău, 1992, p.
68.
59

20
Pal Gabriel Biserica Catolică din România, de la Concordatul cu statul Vatican
până la legea cultelor din 1948
internațional și fără nici o consultare prealabilă între părți, căci se dorea formarea ,,omului
nou”, debarasat de ,,balastul misticist”.
În acest sens s-a procedat la reformarea societății prin două legi fundamentale:
Legea pentru reforma învățământului și Legea pentru regimul general al cultelor. Prin
legea învățământului se dorea construirea și educarea ,,omului de tip nou”, pe baza
materialismului ateu. Inclusiv cei care doreau să urmeze o școală confesională catolică,
trebuiau să urmeze cel puțin ciclul primar într-o școală de stat în care se preda
materialismul ateu. În ceea ce privește legea cultelor, aceasta dorea să dea o lovitură
profundă Bisericii Catolice din România. Se dorea ruperea relațiilor cu statul Vatican,
crearea unei Biserici naționale și organizarea după structuri necorespunzătoare necesităților
pastorale. Prin acestea se dorea subordonarea fără echivoc a Bisericii Catolice din
România. În ciuda notelor de protest ale Nunțiaturii Apostolice, s-a procedat la adoptarea
acestei legi injuste pentru catolicii din România. S-a ajuns până acolo încât corpul
diplomatic al Nunțiaturii Apostolice din România a fost expulzat din țară. Dar, cum vom
vedea și în capitolul următor, credincioșii și clerul a dată dovadă de o credință și o tărie de
caracter impresionantă, mărturisindu-l pe Cristos chiar și în aceste circumstanțe grele.

21