1

LECŢIA NR.2
ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

STATUL ŞI POLITICA
AUTONOMII LOCALE
ŞI INSTITUŢII CENTRALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC
SEC. IX-XVIII
DE LA AUTONOMIILE LOCALE LA CENTRALIZAREA POLITICĂ
Vechile forme de organizare ale românilor au fost:
1.OBŞTEA SĂTEASCĂ (satul)
2.CNEZATUL
3.VOIEVODATUL
4.„ŢĂRI ALE ROMÂNILOR”

În sec.VII-IX forma de organizare specifică spaţiului românesc a fost obştea sătească.

OBŞTEA SĂTEASCĂ = este o formă de organizare specifică românilor caracterizată prin îmbinarea
proprietăţii private cu cea comună , prin autoconducere şi apărare , prin
strânse legături economice între membrii ei.

Obştea sătească (satul) s-a caracterizat prin:

1.Îmbinarea proprietăţii private şi obşteşti (comune) asupra pământului.Astfel în cadrul obştii fiecare
membru poseda o proprietate funciară privată , iar o parte a pământului se lucra în comun („rezerva obştii”).
Fâneţele,păşunile,pădurile şi apele se aflau în folosinţa comună a membrilor obştei.
2. Numele de sat provine din limba latină, din cuvântul fossatum (aşezare întărită cu şanţ)
3.Conducerea obștei sătești . La începuturile existenței sale, obștea se baza pe o decizie colectivă – sfatul
(adunarea) satului ; cu timpul decizia se individualizează și atribuțiile militare, juridice, sociale sunt
încredințate unor membrii, numiți în documente jupân , cneaz, voievod.
În fruntea obştei săteşti se afla judele(dux = termen latin)sau cneazul(termen slav) care conducea satul şi
lua hotărîrile împreună cu „oamenii buni şi bătrâni” sau Sfatul bătrânilor şi înfăptuia justiţia pe baza
„obiceiului pământului”(jus valachorum sau dreptul vechi românesc) Juzii sau cnezii proveneau din
familiile de vază şi aveau o situaţie materială mai bună faţă de membrii de rând ai obştei ceea ce a dus la
stratificarea de tip feudal(domnitor-boieri-ţărani).
În documentul „Diploma cavalerilor ioaniţi” din 1247 conducătorii obştilor săteşti sunt
menţionaţi sub numele de „maiores terrae”(mai mari ai pământului); ei alcătuiesc treptat boierimea română
care aserveşte ţăranii dependenţi numiţi vecini(în Moldova), rumâni(în Ţara Românească), iobagi (în
Transilvania).
4. Obştile săteşti dispuneau de un centru fortificat-reşedinţă cu rol politico-administrativ.

Evoluţia obştilor săteşti

Creşterea demografică(a populaţiei) a dus la crearea uniunilor de obşti numite de Nicolae Iorga
„romanii populare”din care s-au format cnezatele , voievodatele şi „ţări”(terrae).Locuitorii lor erau
cunoscuţi sub numele de vlahi, volohi,valahi,blachi în izvoarele bizantine,ruse,maghiare,armene,iar în
vorbirea proprie se numeau români, aromâni.
„Autonomiile rurale”, „romanii populare” sau „democraţii ţărăneşti”cum le-a numit Nicolae
Iorga, „obşti de obşti”(în documentele medievale) era conduse de cnezi,juzi,jupani investiţi de comunitate
cu funcţii social-politice corespunzătoare.
Autonomie = dreptul unui teritoriu de a se conduce și administra singur ;
 2
CNEZATUL = este o formaţiune politică românească prestatală care reunea mai multe obşti săteşti sub
conducerea unui şef local numit cneaz(Cnezatele lui Ioan şi Farcaş pe Olt)

VOIEVODATUL = este o formaţiune politică statală care reunea mai multe cnezate sub conducerea
unui voievod(termen slav) sau duce(din dux=termen latin) Ex.:Voievodatele lui Gelu,
Glad şi Menumorut.
ŢĂRI ALE ROMÂNILOR = erau regiuni geografice care reuneau mai multe sate şi cătune locuite
de români: Țara Sipenițului – menționată în anul 1000 ; Ţara Amlaşului, Ţara Bârsei(terra Borza)-1222,
Ţara Făgăraşului consemnată terra Blachorum - 1222, Ţara Haţegului (terra Harszok) -1247, Ţara Vrancei,
Ţara Zarandului, Ţara Maramureşului (1299), Ţara Loviştei.
În secolul XIII dispuneau de autonomie locală Țara Bârsei, Țara Hațegului și Maramureșului.
La est de Carpaţi sunt menţionate diverse alte forme de organizare ale românilor în anul 1ooo:
1.CODRII (Codrii Herţei, Cosminului, Orheiului)
2.OCOALE (Câmpulung,Vrancea)
3.CÂMPURI (Câmpul lui Dragoş, Câmpul lui Vlad)

O parte dintre aceste autonomii au supravieţuit timp de secole pe temeiul înţelegerilor convenite cu puterile
care au dominat spaţiul est şi sud-est european(slavi,unguri,cumani,pecenegi)
Autonomiile românești au existat în cadrul unor complexe plurietnice – Imperiul Bizantin , Regatul Maghiar
- și a migratorilor turanici , pecenegii , uzii , cumanii și mai târziu tătarii.

PRIMELE FORMAŢIUNI POLITICE ROMÂNEŞTI (SEC.IX-XI)

1.Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic sunt menţionaţi sub numele de romani în secolul VII în
tratatul militar bizantin „STRATEGIKON”scris de bizantinul Maurikios.
2. În alte izvoare românii sunt numiţi blachi,valahi,vlahi
3. În secolul IX în „Geografia armeană”este amintită o ţară la nord de bulgari numită „Balak-Vlahia”,
aceasta fiind prima menţiune despre o entitate etnică românească.
4. În secolul al IX lea în documentul „Cronica lui Anonimus”(Gesta Hungarorum = „Faptele ungurilor”)
a regelui maghiar BELLA al III lea sunt menţionate trei voievodate româneşti în Transilvania aflate în
conflict cu maghiarii:
- Voievodatul lui Glad(în Banat) cu centrul la Cuvin
- Voievodatul lui Menumorut(în Crişana) cu centrul la Biharea
-Voievodatul lui Gelu(pe Someş) cu centrul la Dăbâca

Cronica lui Anonimus (Gesta Hungarorum) a fost scrisă în secolul al XII lea , dar relatează evenimente
petrecute la sfârșitul secolului al IX lea.
După o rezistenţă dârză Gelu, Glad şi Menumorut au fost înfrânţi de maghiari şi începând cu secolul
XI spaţiul intracarpatic este cucerit de maghiari.
5. În jurul anului 1000 la est de Carpaţi (în Moldova) tradiţia istorică localizează Ţara Sipeniţului
(pe locul țării ULAK ILI menționată de o cronică turcească).
6. În Dobrogea în anul 943 este menţionat în inscripţia de la Mircea Vodă numele unui conducător numit
jupan Dimitrie.
7.În sec.XI prinţesa bizantină Ana Comnena în lucrarea „Alexiada” menţionează în Dobrogea
formaţiunile conduse de SESLAV, SACEA, TATOS.
8. În 1185 vlahii balcanici împreună cu bulgarii au întemeiat la sud de Dunăre statul vlaho-bulgar al
Asăneştilor sub conducerea fraţilor Petru şi Asan.Urmaşul acestora Ioniţă Caloian(cel Frumos)(1197-
1207)- obţine de la papa Inocenţiu al III lea titlul de „rege al vlahilor şi bulgarilor” şi trece la
catolicism.Odată cu Ioan Asan al II lea (1218-1241) statul cunoaşte apogeul său politic şi revine la religia
ortodoxă.Treptat importanţa elementului vlah scade şi se va forma Ţaratul Bulgar.
 3
FORMAŢIUNI POLITICE ÎN SECOLELE XII-XIII

În secolul al XIII lea în epopeea germană „Cântecul Nibelungilor”este menţionat Ramunc , duce
din Ţara Valahilor.
În 1247 documentul „Diploma cavalerilor ioaniţi” menţionează existenţa la sud de Carpaţi a cinci
formaţiuni politice româneşti:
- Ţara Severinului – cuprindea vestul Olteniei şi o parte a Banatului.
- Voievodatul lui Litovoi- pe Jiu.
- Cnezatul lui Ioan- pe Olt, în sud
- Cnezatul lui Farcaş-pe Olt , în nord
- Voievodatul lui Seneslau- pe Argeş
1227 – este întemeiată Episcopia Cumanilor ;
1227 – organizarea Episcopiei catolice catolice de la Civitas Milcoviae (Odobești)
1285 – este întemeiată Mitropolia de la Vicina ;
 4

PREMISELE (CONDIŢIILE) ÎNTEMEIERII STATELOR MEDIEVALE

ROMÂNEŞTI
1. Întemeierea statelor medievale româneşti a avut la bază vechile forme de organizare ale românilor: obştea
sătească, cnezatul, voievodatul, ţări ale românilor;
2. Formarea statelor medievale româneşti a fost favorizată de factori interni precum: creşterea
demografică, dezvoltarea economiei, începutul procesului de feudalizare.
3. Întemeierea statelor româneşti a fost favorizată de factori externi precum:
- slăbirea Regatului Ungariei datorită stingerii dinastiei Arpadienilor(1.301) şi luptele interne pentru
ocuparea tronului;
- slaba influenţă a tătarilor;
- autonomiile locale au existat în cadrul unor complexe plurietnice: Imperiul Bizantin, Regatul
Maghiar şi a migratorilor turanici, pecenegi, uzii, cumanii şi tătarii.
În centrul și răsăritul Europei , ultimele invazii se prelungesc până în secolul al XIII, iar marile puteri
din zonă , Imperiul Bizantin, Regatul Ungariei (după anul 1000) și Regatul Poloniei își împart sferele de
influiență , iar uneori încearcă să-și impună stăpânirea propriu-zisă asupra spațiului românesc.
Instalarea ungurilor în Câmpia Panoniei(896) și apoi cuceririle lor după creștinarea Regatului
Ungar(1000) în răsăritul și sud-estul european , precum și ofensivele încununate de succes ale împăraților
bizantini IOAN TZIMISKES(969-976) și VASILE al II lea(976-1025) , care au anihilat primul Țarat
bulgar , mai întîi în estul apoi în vestul Peninsulei Balcanice au adus în lumina izvoarelor romanitatea
răsăriteană și autonomiile ei regionale.
În secolele XI-XIII, această populație romanică și structurile ei politice și ecleziastice erau
răspândite din sudul Peninsulei Balcanice până în nordul arcului carpatic . Autonomiile teritoriale ale
romanității răsăritene poartă în sursele epocii denumirea de Vlahia, Vlahia de Sus, Vlahia de Jos, Terra
Blachorum, denumiri care exprimă realitățile lor constitutive: caracterul lor romanic și existența lor
autonomă în cadrul unor mari complexe plurietnice: Imperiul Bizantin, Regatul Ungar și succesivele
”imperii ale stepelor” (peceneg,cuman,tătar).

4.Un alt factor extern a fost Marea invazie mongolă(tătară) din 1241 asupra spaţiului românesc care
a distrus şi dezorganizat totul, în pofida unor încercări de rezistenţă locală (românii şi secuii încearcă să
apere trecătorile transilvănene, iar la sud de Carpaţi tătarii s-au confruntat cu Mişelau , probabil Seneslau,
care apare mai târziu în documente).
Marea invazie tătară din 1241 a pulverizat cnezatele şi voievodatele româneşti , dar a dezorganizat
şi regatul ungar care îşi extinsese dominaţia şi asupra spaţiului extracarpatic.Astfel influienţa maghiară
asupra spaţiului românesc scade şi sunt create condiţii favorabile întemeierii statelor româneşti la sud şi est
de Carpaţi.
După invazia mongolă, maghiarii încearcă să-şi recâştige terenul pierdut la sud de Carpaţi ,
aducându-i, în 1247, în Ţara Severinului pe cavalerii ioaniţi.
Diploma cavalerilor ioaniţi din 1247 are o mare însemnătate pentru istoria românilor.Pentru
a asigura stăpânirea în Transilvania şi pentru a răspândi religia catolică, ungurii au colonizat pe saşi şi secui
precum şi ordinele militare cavalereşti: templieri, teutoni, ioaniţi.
Regele maghiar Bella al IV lea a acordat cavalerilor ioaniţi largi privilegii(avantaje) în vederea
aşezării lor la sud de Carpaţi.Diploma cavalerilor ioaniţi încheiată la 2 iunie 1247 (între Rembald,
perceptorul ordinului ioanit şi regele maghiar Bella al IV lea) înfăţişează situaţia politică , economică ,
socială , militară şi religioasă a teritoriilor dintre Carpaţi şi Dunăre la scurt timp după marea invazie
mongolă din 1241.
În plan politic sunt menţionate în Diploma cavalerilor ioaniţi cele cinci formaţiuni politice româneşti
de la sud de Carpaţi : Ţara Severinului (Banatul) , Cnezatele lui Ioan şi Farcaş , Voievodatele lui Litovoi
şi Seneslau.
În plan militar în schimbul libertății recunoscute de regele maghiar Bella al IV lea voievodatele lui
Litovoi și Seneslau erau obligate să acorde sprijin militar Regatului Ungar și ioaniților.
 5
În plan religios , românii erau ortodocși și biserica era bine organizată ( Biserica ortodoxă din
Densuș , județul Hunedoara , datând din secolul al XIII lea) .
În plan social sunt menţionate cele două categorii sociale importante:
a) Ţăranii - numiţi „rustici”
b) „mai mari ai pământului” - „maiores terrae”- ei alcătuiesc treptat boierimea română care stăpânea
pământul şi aserveşte ţăranii dependenţi.
Diploma cavalerilor ioaniţi din 1247 are o deosebită importanţă pentru istoria românilor, deoarece
prezintă formaţiunile politice româneşti dintre Carpaţi şi Dunăre de unde va porni întemeierea statului
medieval Ţara Românească în secolul al XIV lea.

FORMAREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI

(Statul Vlaho-Bulgar al Asăneștilor; Transilvania; Țara Românească; Moldova; Dobrogea)

FORMAREA STATULUI VLAHO-BULGAR AL ASĂNEȘTILOR(la sud de Dunăre)-1185

Primul stat creat de romanitatea răsăriteană a aparținut vlahilor din Peninsula Balcanică(sudul
Dunării). Este vorba de Statul vlaho – bulgar al Asăneștilor .
În 1066 a avut loc Răscoala vlahilor din Thesalia (Sudul Dunării) împotriva stăpânirii bizantine.
În sec. al XII lea vlahii de la sud de Dunăre(balcanici) și-au văzut amenințate privilegiile de către
dinastia bizantină Anghelos. În 1185 vlahii din Balcani și bulgarii s-au răsculat sub conducerea
fraților Petru și Assan împotriva împăratului bizantin ISAAC al II lea Angelos . Vlahii din nordul
Dunării au sprijinit răscoala alături de cumani. Victoria vlahilor din sudul Dunării a însemnat formarea
unui stat românesc în sudul Dunării numit STATUL VLAHO-BULGAR AL ASĂNEȘTILOR(1185),
condus de frații Petru și Assan.
În timpul lui IONIȚĂ CEL FRUMOS(Caloian) (1197-1207) statul vlaho-bulgar al Asăneștilor a
recunoscut autoritatea spirituală a Romei în schimbul titlului dat de papa Inocențiu al III lea ca ”rege al
vlahilor și bulgarilor” (1204).
Sub Ioan Assan al II lea (1218-1241) statul vlaho-bulgar a atins apogeul puterii sale , a
rupt legătura cu Roma și a revenit la religia ortodoxă, restabilind relațiile cu Patriarhia Bizantină. Treptat,
elementul bulgar a devenit predominant , formându-se al doilea Țarat Bulgar.

FORMAREA VOIEVODATULUI TRANSILVANIEI

Numele de Transilvania vine de la cuvintele latine „terra ultra silvanus”= ţara de dincolo de păduri.
În secolele VIII-IX zona Tisei şi Transilvaniei era locuită de români si slavi.Majoritatea populaţiei
Transilvaniei era formată din români care sunt menţionaţi în izvoarele istorice împreună cu formaţiunile
lor politice.
În sec. al IX lea în documentul „ Cronica notarului anonim(Anonimus)” al regelui Ungariei
Bella al III lea sunt menţionate în Transilvania trei voievodate(ducate) româneşti :
1. Voievodatul (sau ducatul) lui Glad (în Banat) cu centrul la Cuvin ;
2. Voievodatul (ducatul) lui Menumorut (pe Crişuri) cu centrul la Biharea ;
3. Voievodatul (ducatul) lui Gelu (pe Someş) cu centrul la Dăbâca ;(vezi harta)
În Cronica lui Anonimus mai este menționat și Voievodatul lui SALANUS.
Cronica lui Anonimus (Gesta Huhgarorum) a fost scrisă în sec. al XII lea , dar prezintă evenimente
din sec.al IX lea.
Gelu este singurul dintre aceşti conducători locali numit de Anonimus „blach” , adică român , în condiţiile
în care populaţia din zonă era departe de a fi omogenă din punct de vedere etnic.O confirmare a prezenţei
 6
românilor în Transilvania o constituie „Cronica lui Nestor” din secolul al XII lea care menţionează
că la trecerea lor prin Carpaţii Păduroşi spre Pannonia , ungurii i-au găsit acolo pe români şi pe slavi.

Această evoluţie a civilizaţiei româneşti unitare a fost întreruptă de cucerirea Transilvaniei de către
regatul maghiar. În Cronica lui Anonimus ne prezintă lupta maghiarilor conduși de TUHUTUM împotriva
românilor transilvăneni conduși de GELU.

Formarea voievodatului Transilvaniei cunoaşte două etape :

I. o etapă a voievodatelor româneşti ;
II. o etapă cuprinde cucerirea Transilvaniei de către regalitatea maghiară ;

AŞEZAREA UNGURILOR ÎN PANNONIA. CUCERIREA TRANSILVANIEI DE CĂTRE

MAGHIARI (SEC. XI-XIII). COLONIZAREA SAŞILOR ŞI SECUILOR.

În anul 896 triburile maghiarilor conduse de ducele Arpad s-au aşezat în Câmpia Pannoniei , în
ţinutul Ugvarului de unde le vine numele de unguri.
După ce sunt înfrânţi în anul 955 de împăratul german Otto I cel Mare în bătălia de la Lechfeld ,
ungurii şi-au îndreptat atacurile spre est şi sud împotriva românilor şi slavilor.
În expansiunea spre est ungurii au fost ajutaţi de secui- origine turcică- înrudiţi cu maghiarii şi au
adus grupuri de populaţie germană (saşii).
În anul 1000 ducele maghiar Vaik s-a creştinat sub numele de Ştefan , împunând ungurilor
creştinismul de rit catolic (religia catolică).Pentru fidelitatea faţă de cauza creştină , papa i-a recunoscut pe
regii unguri ca regi apostolici , încredinţându-le misiunea de a răspândi religia catolică. Biserica catolică se
organizase ca o instituție suprastatală. Papa se considera superior suveranilor laici (regi, împărați), pentru că
era reprezentantul lui Dumnezeu pe Pământ. Conflictul dintre Biserica catolică și puterea laică este cunoscut
sub numele de „ lupta pentru investitură” .
În sec. XI în lucrarea”Legenda Sfântului Gerard” sunt menţionate două voievodate româneşti în
Transilvania :
1. Voievodatul lui Ahtum (în Banat) cu centrul la Morisena ;
 7
2. Voievodatul lui Gyla (Gyula) (pe Someş) cu centrul la Alba Iulia (Bălgrad)
Întemeierea voievodatului Transilvaniei s-a realizat în condiţiile cuceririi acesteia de către maghiari
în sec. XI-XIII.Cucerirea sistematică a Transilvaniei de către maghiari a început în sec. XI.
Cu sprijinul bisericii catolice regele maghiar Ştefan cel Sfânt (997-1.038) a acţionat în direcţia
desfinţării voievodatelor româneşti şi cuceririi Transilvaniei.
Ahtum a intrat în conflict cu maghiarii din cauza vămuirii sării ce era transportată pe Mureş spre
Ungaria , motiv pentru care a fost atacat de maghiari şi îşi pierde viaţa pe câmpul de luptă.
Gyla (GYULA) cu centrul la BĂLGRAD(Alba Iulia) - refuză convertirea la catolicism , este înfrânt şi
luat prizonier de regele maghiar Ștefan I în anul 1002-1003.
În opinia istoricului K. Horedt extinderea autorităţii ducale şi apoi regale maghiare asupra
Transilvaniei s-a produs în 5 etape :
I. în jurul anului 900 maghiarii ajung până la Someşul Mic ;
II. în jurul anului 1.000 este ocupată Valea Mureşului ;
III. în jurul anului 1.100 se atinge Valea Târnavei Mari ;
IV. în jurul anului 1.150 se atinge linia Oltului ;
V. în jurul anului 1.200 se atinge linia Carpaţilor Răsăriteni şi Meridionali ;
În 1075 maghiarii au cucerit cetatea TURDA . În Transilvania regalitatea maghiară își impunea
autoritatea prin intermediul nobililor unguri, deținători de fiefuri (pământuri), în virtutea relațiilor vasalice
care îi legau de regele Ungariei.
La sfârşitul sec. XI şi începutul sec. XII ungurii au cucerit Transilvania.Pentru a stăpâni şi apăra
Transilvania regele maghiar Geza al II lea (1141-1162) i-a colonizat(așezat) pe saşi (neam germanic)
şi pe secui (înrudiţi cu maghiarii, origine turcică).
Secuii de origine turcică au fost colonizaţi în sec. XII în Bihor, zona Târnavelor, Subcarpaţii
Răsăriteni. În cronicile maghiare medievale se spune că , în urma așezării secuilor în Transilvania, aceștia ar
fi preluat de la români scrierea (cel mai probabil fiind vorba de sistemul scrierii pe răboj).
Saşii, germani originari din Flandra , Luxemburg şi din teritoriile de la apus de Rin, au început să se
aşeze la începutul sec. XII în părţile Sibiului, Sighișoarei, Braşovului, Orăştiei, Bistriţei, primind privilegii
regale. Viața urbană a Transilvania a cunoscut un puternic impuls datorită sașilor.
În 1224 regele Andrei al II lea al Ungariei (1205-1235) le-a dat saşilor „Bula de aur”
(Andreanum) prin care primeau drepturi, libertăţi şi organizare autonomă în scaune, districte (unităţi
teritorial -administrative). În document se preciza că teritoriul din zona Sibiului nu putea fi înstrăinat prin
danii , iar dacă cineva intenționa să aibă aici o moșie , sașii aveau dreptul să protesteze. De asemenea , sașii
obțineau dreptul de a folosi „pădurea românilor și a pecenegilor” împreună cu aceștia.
Atât secuii cât și sașii aveau teritoriile lor, organizare juridică, dregători locali, își alegeau preoții.

Bula papală din 1234 dată de papa Grigore al IX lea către viitorul rege maghiar Bela
al IV lea menționează existența unor elemente de ierarhie bisericească ortodoxă la sud de Carpați.
În sec. XIII în vremea regelui maghiar ANDREI al II lea (1205-1235) se încheie cucerirea
Transilvaniei de către Ungaria prin acordarea Țării Bârsei , ordinului cavalerilor teutoni.
Tot regele maghiar Andrei al II lea a organizat Banatul ca marcă (ținut de graniță) , sub numele de
Banatul de Severin (anul 1230). De fapt formațiunile politice de la sud de Carpați (Țara
Românească) erau controlate de Regatul Ungar prin intermediul banului de Severin.

Tot pentru a stăpâni Transilvania, a o apăra şi pentru a răspândi religia catolică, ungurii au aşezat aici
ordinele călugăreşti predicatoare (dominicani, franciscani) şi războinice (ioaniţi , teutoni).
Teutoni (cavaleri) = ordin religios și militar creat de cruciații germani în 1198 , cu recrutare din
rândul nobilimii germane ; atinge apogeul în secolul al XIV – lea ; decade datorită Reformei în secolul al
XVI lea și este suprimat de Napoleon Bonaparte în 1809 .
 8
Teutonii: În anul 1211, regele Andrei al II lea a instalat ordinul cavalerilor teutoni în Ţara
Bârsei pentru stăvilirea invaziei cumanilor şi crearea premiselor expansiunii maghiare în ţinuturile
extracarpatice. În 1225 teutonii au fost alungaţi datorită iniţiativei acestora de a acţiona pe cont propriu.
Ioaniţii: Prin documentul „Diploma cavalerilor ioaniţi”(1247) regele maghiar Bella al IV lea a
acordat cavalerilor ioaniţi largi privilegii în vederea aşezării lor la sud de Carpaţi.
Invazia mongolă în Europa Centrală din 1241 și constituirea unui stat mongol cu capitala pe
fluviul Volga, la care se adaugă criza din interiorul Regatului maghiar , a frânat expansiunea acestuia în
afara arcului carpatic.

ORGANIZAREA TRANSILVANIEI

Din secolul al XII lea , Transilvania a fost organizată ca voievodat sub suzeranitatea regatului
medieval maghiar , dispunând de o organizare politică și administrativ-teritorială proprie , semn al
autonomiei sale.
În sec. al XII lea maghiarii au încercat să organizeze Transilvania ca principat(1111), între 1111-
1113 este atestat principele Mercurius („Mercurius princeps Ultrasilvanius”. Principatul a eşuat şi s-a
revenit la forma tradiţională de organizare a românilor cea a voievodatului (1176). Primul voievod al
Transilvaniei a fost LEUSTACHIU(1176)- comite de DĂBÂCA.
Primul episcop catolic al Transilvaniei a fost Simion-catolic, „ episcopus Ultrasilvanus” – cu
reședința în cetatea BĂLGRAD (azi Alba Iulia), evocat într-un document din anul 1111. Tot în acest an este
atestat și primul comitat, Bihorul .
Voievodatul Transilvaniei era condus de un voievod, ajutat de un vicevoievod. Voievodul
Transilvaniei era numit de regele Ungariei de comun acord cu nobilii transilvăneni.Voievodul Transilvaniei
era vasal regelui Ungariei. Primul voievod propriu-zis numit întotdeauna de rege apare documentar în
1199.
Funcţiile voievodului Transilvaniei erau :
1. militare;
2. administrative;
3. juridice;
Din a doua jumătate a secolului al XIII lea , voievozii încep să-și organizeze o curte separată,
cancelarie, aparat administrativ și armată.
Unii voievozi ai Transilvaniei au întemeiat dinastii şi au manifestat tendinţe de independenţă precum
Rolland Borşa(1282,1284-1285, 1288-1293 ) şi Ladislau Kan(1294-1319) în sec. XIII. Rolland Borşa
, autonom faţă de regatul maghiar convoacă la Deva în 1288 prima Adunare Obştească (Congregaţia
Generală) la care participă nobili din cele 7 comitate, clerul superior, orăşenii, ţăranii liberi . Ladislau Kan
și-a constituit la Deva o adevărată Curte.
Pe lângă conducerea centrală (voievod, vicevoievod) la conducerea Transilvaniei mai participau
stările privilegiate :
1. nobilimea maghiară;
2. clerul catolic;
3. patriciatul săsesc;
4. fruntaşii secuilor;
În 1288 s-a format ADUNAREA GENERALĂ A NOBILIMII.=care era o instituție cu caracter
reprezentativ care avea în primul rând atribuții judecătorești, administrative și legislative.La început
participă și românii, atestați prima dată în 1291, iar apoi au fost excluși.Ultima participare a românilor
la Adunarea Obștească (Congregația Generală) a fost în 1355.

STATUTUL ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA

 9
După cucerirea Transilvaniei de către maghiari, românii au fost deposedaţi de pământuri şi au
pierdut drepturile şi privilegiile, fiind exploataţi de regalitatea maghiară. Românii transilvăneni erau numiţi
„schismatici ortodocşi” (denumire dată de catolici ortodocşilor care face aluzie la marea Schismă din
1054).
În 1.366 regele maghiar Ludovic I de Anjou a condiţionat calitatea de nobil de apartenenţa
la catolicism , astfel românii ortodocşi au fost îndepărtaţi din structurile politice şi administrative.Românii
din Transilvania aveau statutul de „naţiune tolerată” (acceptată, îngăduită).
Tot Ludovic I a emis un decret care prevedea că stăpânirea pământului să se facă numai pe baza
unui act scris emis de regele Ungariei , ceea ce exclude de la dreptul de proprietate pe cnezii români ale
căror drepturi se bazează pe „ ius valahicum”.
După răscoala ţărănească de la Bobâlna din 1437 s-a constituit alianţa celor trei naţiuni
privilegiate numită „Unio Trium Nationum”(1437) (Unirea celor trei naţiuni) - prin care se dădea drept
de guvernare doar stărilor privilegiate: maghiarii, saşii şi secuii.
După 1437 s-au format Congregațiile Generale ale nobilimii maghiare, ale fruntașilor secuilor și a
patriciatului săsesc, care în sec.al XVI lea s-au transformat în Dieta Transilvaniei.Apartenența la
Congregații se făcea tot în funcție de apartenența la religia catolică .
Dieta Transilvaniei = era o continuare a Congregațiilor Generale și reunea reprezentanții celor trei națiuni
privilegiate (maghiarii, sașii și secuii), având sediul la Cluj. Dieta se întrunea anual sau chiar de mai multe
ori pe an. Dieta a fost un factor permanent de coguvernare alături de principe. Rolul ei a scăzut în condițiile
în care principele a căpătat puteri sporite în materie legislativă, armată și în alegerea Consiliului princiar.
Așadar , din 1437 românii transilvăneni nu mai făceau parte din sistemul națiunilor privilegiate și
erau națiune tolerată , neparticipând la conducerea Transilvaniei.
Feudalizarea Transilvaniei în cadrul Regatului Ungariei a dus la maghiarizarea și catolicizarea
treptată a nobilimii românești, astfel încât românii participă din ce în ce mai rar la Congregațiile
Generale , sfârșind prin a fi înlăturați complet din viața politică a țării.

FORMELE DE ORGANIZARE ADMINISTRATIV-TERITORIALE ALE TRANSILVANIEI au

fost:
1. COMITATELE = erau unităţi administrativ-teritoriale specifice maghiarilor în Transilvania.
Comitatele erau conduse de un comite, subordonat direct regelui. Au fost 7 comitate, la început regale, apoi
nobiliare. Primul comitat a fost Bihorul(1111), urmat de Crasna și Dăbâca la 1164, Clujul, Alba, Timișul
(CAT) la 1175, iar în sec.XIII Târnava, Aradul și Zarandul (TAZ)
În 1164 este atestat comitele de DĂBÂCA .
2. SCAUNELE = erau unităţi administrativ-teritoriale specifice saşilor şi secuilor care se bucurau de o
largă autonomie.Sașii mai aveau și 2 districte : Brașovul și Bistrița. Cele 7 scaune săsești împreună cu cele
2 districte formau o unitate politico-administrativă numită „Universitatea Saşilor” (1350).
3.DISTRICTELE = erau unităţi administrativ-teritoriale specifice românilor şi saşilor şi se întindeau în
zonele de margine ale Transilvaniei. Românii şi-au păstrat vechile stucturi organizatorice „ţările” şi
districtele, conduse de cnezi sau voievozi locali, care aveau atribuții administrative și juridice, unde jurații
proveniți dintre cnezi și preoți români cercetau și dădeau sentințele potrivit dreptului românesc (jus
valachicum) .
Dacă zonele centrale ale Transilvaniei sunt cucerite de maghiari , în regiunile mărginașe au
supraviețuit autonomiile românești, sub forma țărilor Bârsei, Amlașului, Făgărașului,
Maramureșului, cu importante funcții de apărare a granițelor. În schimbul serviciilor lor militare și a
fidelității față de Regatul Maghiar, acesta le recunoștea autonomia (dreptul de a se conduce singure).
Din astfel de autonomii românești tradiția vrea să fi pornit inițiativa întemeierii statelor
românești extracarpatice Moldova și Țara Românească( exemplu : descălecatul lui Negru Vodă dinȚara
Făgărașului care a trecut la sud de Carpați întemeind Țara Românească ; descălecatul lui Bogdan I din Țara Maramureșului care
a trecut la est de Carpați întemeind Moldova).
 10
Autonomiile locale ale acestor țări românești situate în zonele de margine ale Transilvaniei ,
încetează odată cu dispariția dinastiei Arpadiene în 1301. În secolele XIV – XV , „țările românilor” vor
fi organizate sub forma unor districte românești conduse de demnitari numiți de coroana ungară.
Autonomie relativă a avut o vreme districtul din Țara ZARANDULUI.

Oraşele din Transilvania au fost întemeiate de colonişti (Sibiu, Braşov, Bistriţa) şi erau conduse de:
a) Sfatul (Consiliu) orăşenesc - compus din 12 juraţi, având în frunte un jude care era şi reprezentantul
regelui;
b)Burgermeister (magister civium) - primar;
Categorii sociale:
1. nobilimea (cei care stăpîneau pămînturile);
2. ţărănimea dependentă numită iobagi (erau legaţi de glie) şi jeleri (se puteu muta de pe o moşie pe alta);
3. orăşenii (meşteşugari,negustori);
Obligaţiile ţăranilor dependenţi erau:
1. dijma - a zecea parte din produse;
2. claca - munca pe moşia nobililor;
3. censul - o dare în bani;

TRANSILVANIA ÎN SECOLELE XIV-XV. IANCU DE HUNEDOARA (1441-1456)

Începând cu secolul al XIV lea Voievodatul Transilvaniei este confruntat cu pericolul otoman.
Pe plan extern, voievodatul Transilvaniei participă la acţiunile militare împotriva Imperiului Otoman.In
timpul lui Mircea cel Bătrîn (1386-1418), voievodul Ştibor sprijină pe domnul Ţării Româneşti în lupta
antiotomană.

La sfîrşitul sec.XIV, turcii au ajuns la Dunăre, ameninţînd Ţările Române şi Regatul Ungariei. În faţa
primejdiei otomane, Ţările Române alături de Ungaria şi Polonia au participat la cruciadele tîrzii pentru
apărarea civilizaţiei creştine.

Odată cu venirea la tron a lui Mahomed al II-lea incepe extinderea stăpînirii otomane asupra ţărilor
Europei sud-dunărene şi cucerirea Constantinopolului (1453).Acest plan urmărea deschiderea porţilor
Europei centrale prin ocuparea Belgradului.
În 1441 este numit voievod al Transilvaniei IANCU DE HUNEDOARA (1441-1456), fiul lui Voicu,
un cneaz român din Ţara Haţegului care primise castelul şi domeniul Hunedoarei de la regele Ungariei
pentru serviciile aduse.Iancu de Hunedoara a avut un rol major în oprirea temporară a pericolului turcesc.
 11

Luptele lui Iancu de Hunedoara cu turcii

In 1441 Iancu de Hunedoara înfrînge o oaste turcească în Serbia.

In 1442 Iancu de Hunedoara este înfrînt de turci la Sîntimbru (lîngă Alba-Iulia), dar îşi reface forţele şi îi
învinge pe turci lîngă Sibiu, apoi trece în Ţara Românească şi-l înscăunează ca domn pe Basarab al II-lea
care era favorabil luptei antiotomane.
In 1442 Iancu îi înfrînge pe turci pe rîul Ialomiţa.
In 1443-1444 are loc „Campania cea lungă”,când Iancu trece la sud de Dunăre în Bulgaria, cucerind
Sofia, dar campania este întreruptă din cauza iernii, încheindu-se pacea de la Seghedin pe timp de zece ani.
In 1444 Iancu participă la Cruciada de la Varna condusă de Wladislav Jagello,rege al Ungariei şi
Poloniei, încheiată cu înfrîngerea creştinilor de către turci.Atras într-o luptă cu trupele de elită ale
sultanului, Wladislav Jagello moare pe cîmpul de luptă.
După moartea lui Wladislav Jagello Iancu de Huneroara a fost numit guvernator al Ungariei (1446-1453)
şi căpitan suprem al armatei regale maghiare.
In 1448 în bătălia de la Kossovopolje (Câmpia Mierlei) Iancu de Hunedoara este învins de armata
otomană.
În bătălia de la BELGRAD din 1456 , Iancu de Hunedoara a învins armata otomană condusă de
Mahomed al II-lea, oprind înaintarea turcilor spre Europa Centrală.
În 1456 Iancu de Hunedoara a murit la Zemun, bolnav de ciumă,fiind înmormîntat în Catedrala Catolică
din Alba-Iulia.
Politica lui Iancu de Hunedoara faţă de turci va fi continuată de fiul său, regele Matias Corvinul al
Ungariei (1458-1490).

TRANSILVANIA SUB STĂPÂNIRE OTOMANĂ (sec. XVI-XVIII)

În bătălia de la Mohachs (1526) Ungaria a fost cucerită de turci si transformată în paşalîc turcesc
(paşalîcul de la Buda).La 25 august 1541 sultanul Soliman Magnificul(1521-1566) a ocupat Buda și a
transformat Ungaria în pașalâc.
Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitatea otomană în 1541.
Banatul este transformat în paşalîc turcesc în 1552.
Instituţia supremă de conducere în Transilvania era Dieta de la Cluj formată din reprezentanţii maghiarilor,
saşilor şi secuilor. Automomia principatului s-a manifestat prin dreptul Dietei de a-l alege pe principele
Transilvaniei, confirmat de sultan şi care trebuia să plătească tribut Porţii otomane.Dreptul de a alege
 12
principele Transilvaniei , pe care sultanul îl acorda Dietei, a fost legiferat de Dieta de la Cluj din anul
1543.
În 1552 Banatul este transformat în pașalâc turcesc sub numele de Pașalâcul de Timișoara.
Principii Transilvaniei au dus o politică turcofilă, curmată de Sigismund Bathory, care aderă la alianţa
antiotomană numită „Liga Sfântă”, alături de Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti. În 1600 Mihai
Viteazul a unit pentru prima dată cele trei Ţări Române într-un singur stat. În 1599, Mihai Viteazul a intrat
în Transilvania şi a fost recunoscut de Dietă ca „locţiitor al împăratului”.
La începutul secolului al XVII lea , principele Transilvaniei GABRIEL BETHLEN (1613-
1629) a inaugurat politica de consolidare a absolutismului princiar , izvorâtă din necesitatea consolidării
statutului autonom al Principatului Transilvaniei în fața pericolului reprezentat de habsburgi(austrieci).
Habsburgii vor cuceri Transilvania în 1699 (Pacea de la KARLOWITZ).
INSTAURAREA STĂPÂNIRII HABSBURGICE ÎN TRANSILVANIA – 1699
PACEA DE LA KARLOWITZ
După înfrângerea turcilor la Viena – în 1683 – a început expansiunea habsburgilor spre Europa
Centrală şi Răsăriteană.
În urma bătăliilor de la Buda (1686) , Mohachs (1687) și Zenta(1697) Ungaria a fost cucerită de
habsburgi.
În 1686 s-a semnat la Viena un tratat între împăratul austriac Leopold I şi principele Transilvaniei
Mihai Apafi prin care se recunoştea protecţia habsburgilor asupra Transilvaniei.
În 1687 prin Tratatul de la Blaj s-a acceptat prezenţa armatei austriece în Transilvania.
La 9 mai 1688 prin Tratatul de la Sibiu generalul austriac Anton Caraffa a impus nobilimii din
Transilvania renunţarea la suzeranitatea otomană şi înlocuirea acesteia cu cea austriacă.
În 1699 prin Pacea de la Karlowitz turcii au renunţat la Transilvania în favoarea Imperiului
Habsburgic (Austriac).
Organizarea Transilvaniei la sfîrșitul secolului al XVII lea , sub habsburgi, s-a făcut printr-un act
emis în anul 1691 numit „Diploma Leopoldină”.
Diploma Leopoldină (de la împăratul LEOPOLD I) din 4 decembrie 1691 avea rol de constituţie şi
prevedea următoarele:

1. Împăratul Imperiului Habsburgic prelua și titlul de principe , iar conducerea propriu-zisă a

Transilvaniei nu mai era asigurată de DIETĂ, ale cărei atribuții au fost restrânse , ci de un Guberniu
, condus de un guvernator militar ;
2. Transilvania a devenit provincie imperială, fiind condusă de împărat prin intermediul unui
guvernator ales de Dietă;Acesta era ales de către Dietă și confirmat de către Curtea de la Viena.
3. era recunoscută autonomia şi statutul separat al Transilvaniei;
4. ortodocşii care vor accepta unirea cu Roma vor primii unele drepturi şi privilegii (preoţii, ţăranii
uniţi erau scutiţi de robotă) = prin unirea românilor ortodocși cu catolicii s-a format biserica greco-catolică(1691);
5. erau recunoscute privilegiile şi religiile oficiale (catolică, calvină, unitariană, luterană);
6. românii erau consideraţi natiune tolerată (îngăduită , acceptată), iar religia ortodoxă nu era
recunoscută;
Diplomele Leopoldine din 1699 și 1701recunoștea greco-catolicii între stările privilegiate ale
Transilvaniei.
Diploma Leopoldină din 1701 recunoștea dreptul greco-catolicilor (ortodoxii uniți
cu Roma) de a fi primiți între stările privilegiate ale Transilvaniei.

În 1765 Transilvania a devenit Mare Principat, împăratul având titlul de principe, fiind
reprezentat de un guvernator care era şeful Guberniului (guvernului), însărcinat cu aplicarea legilor
imperiale în principat.
A fost înfiinţată o Cancelarie aulică (imperială) a Transilvaniei care depindea direct de Viena şi
supraveghea aplicarea legilor austriece. Armata era condusă de un general austriac subordonat împăratului
 13
(Maria Tereza – 1740 – 1780; Iosif al II-lea – 1780 – 1790). În felul acesta autonomia Transilvaniei era
simţitor redusă, rolul Dietei locale devenea secundar, Transilvania fiind subordonată direct Austriei.

Din punct de vedere religios, secolul al XVIII lea aduce un element nou, și anume Unirea cu Roma
(formarea bisericii greco-catolice), acceptată de o parte a românilor transilvăneni în schimbul promisiunilor de a
li se oferi drepturi similare cu ale celorlalte națiuni.
În 1697 – Sinodul de la Alba Iulia a decis unirea cu biserica romano – catolică.
Administrația austriacă realizează primele măsuri de recenzare a populației de pe teritoriul
Transilvaniei. Acestea arată , începând cu secolul al XVIII lea , în mod constant o majoritate românească .
În 1784 s-a desfăşurat în Transilvania Răscoala ţărănească condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.

Instituțiile Transilvaniei în timpul stăpânirii austriece erau :

I. Cancelaria Aulică a Transilvaniei – cu sediul la Viena, înființată în 1694, supraveghea
aplicarea legilor austriece ;
II. Dieta de la Cluj – cu atribuții legislative. Și-a mărit numărul de membrii , dar o parte erau numiți
de Curtea de la Viena și nu mai puteau alege guvernatorul ;
III. Tabla Imperială – înalta instanță judecătorească ;
IV. Guberniul (Guvernul)- format din 12 consilieri în 1693 – însărcinat cu aplicarea legilor
imperiale în principat ;
V. Tezauriatul – care aplica politica economică a Imperiului, subordonat Vienei prin Cancelaria
Aulică ;

Regimurile politice din Transilvania sub austrieci au fost :

1. Regimul neoabsolutist(1849-1860)- instaurat de împăratul Francisc Iosif I caracterizat prin
măsuri de centralizare, germanizare și catolicizare ;
2. Regimul liberal (1860-1867) – s-a caracterizat prin acordarea unei largi autonomii
Transilvaniei;
În 1861 austriecii au adoptat principiul reprezentării naționalităților în Dieta de la Cluj și la alegerile din
1863 românii au obținut majoritatea.Însă Imperiul Habsburgic(Austriac) va intra în criză și regimul
liberal va fi înlocuit cu regimul dualist austro-ungar în care românii își vor pierde drepturile
politice(1867).

3. Regimul dualist austro-ungar(1867-1918).Pentru salvarea Imperiului austriecii au împărțit

puterea cu maghiarii, Ungaria și Austria formând Imperiul Austro-Ungar în care cele 2 state aveau
în comun armata, finanțele, ministerul de externe și suveranul.
 14

INSTAURAREA DUALISMULUI AUSTRO-UNGAR ÎN TRANSILVANIA (1867 – 1918)

În sec. XIX Imperiul Habsburgic (Austriac) se afla într-o profundă criză datorită înfrângerilor
suferite de austrieci în războaiele cu Franţa şi Prusia şi datorită luptei de eliberare a popoarelor aflate
sub stăpânirea austriacă.
Doar două naţiuni erau interesate în menţinerea imperiului (austriecii şi maghiarii) şi în 1867
pentru salvarea Imperiului Habsburgic austriecii au împărţit puterea cu maghiarii, Austria şi Ungaria,
formând Imperiul Austro-Ungar prin care cele două state aveau în comun: armata, finanţele, ministerul
de externe şi suveranul (Francisc Iosif I). Din 1867 Imperiul Habsburgic se va numi Imperiul Austro-
Ungar.
În 1868 Gh.Barițiu a redactat ”Pronunciamentul de la Blaj”- primul protest vehement al
românilor transilvăneni împotriva dualismului austro-ungar.

În 1869 s-au înființat 2 partide politice ale românilor transilvăneni :

a)PARTIDUL NAȚIONAL AL ROMÂNILOR DIN BANAT ȘI UNGARIA(Andrei Șaguna)
care a promovat activismul(participarea la viața politică din Ungaria pentru a apăra drepturile
românilor).
b)PARTIDUL NAȚIONAL AL ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA(Gh.Barițiu, I.Rațiu) au
adoptat pasivismul(refuzul de a participa la viața politică).

În 1881 cele 2 partide s-au unit formând PARTIDUL NAȚIONAL ROMÂN(PNR) care va
adopta la început pasivismul, iar din 1905 activismul. Ziarul PNR era ”Tribuna”- 1884.
În 1892 PNR – a redactat ”Memorandumul”(de ținut minte în latină) un document care
prevedea drepturile românilor transilvăneni.În 1894 autoritățile austro-ungare au intentat liderilor
memorandiști un proces desfășurat la Cluj.

UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA (1 DECEMBRIE 1918)

În Primul Război mondial(1914-1918), România a luptat alături de coaliţia Antantei (Anglia, Franţa,
Rusia) deoarece aceasta recunoştea Unirea Transilvaniei şi Bucovinei cu România.
La sfârsitul Primului Război Mondial, Antanta a iesit victorioasă şi cele trei imperii multinaţionale
vecine (Otoman, Ţarist şi Austro-Ungar) s-au destrămat, favorizând unirea Transilvaniei, Basarabiei şi
Bucovinei cu România.
La 1 Decembrie 1918 Transilvania s-a unit cu patria mamă România.
 15

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI (VALAHIA)- SEC.XIV

Întemeierea statului medieval Ţara Românească s-a realizat în sec. al XIV –lea şi a avut la bază
vechile forme de organizare ale românilor: obştea sătească, cnezatul, voievodatul şi ţări ale românilor.
În secolul al XIII- lea în documentul „Diploma cavalerilor ioaniţi” din 1247 , din timpul
regelui maghiar Bella al IV lea sunt menţionate în spaţiul cuprins între Carpaţi şi Dunăre 5 formaţiuni
politice româneşti (vezi harta) :
1. Ţara Severinului - cuprindea vestul Olteniei şi o parte a Banatului.Ţara Severinului a fost organizată în
1230 ca marcă (ţinut de graniţă) de regele maghiar Andrei al II lea sub numele de Banatul de Severin.
2. Voievodatul lui Litovoi (pe Jiu ; N Olteniei și Țara Hațegului);
3. Cnezatul lui Ioan (în Oltenia, pe Olt în sud);
4. Cnezatul lui Farcaş (în Oltenia, pe Olt în nord);
5. Voievodatul lui Seneslau (în Muntenia, pe Argeş ; N-V Olteniei și Țara Făgărașului);
O formațiune politică atestată în Diploma ioaniților care nu era controlată de regalitatea maghiară era
voievodatul lui Seneslau.
Întemeierea Ţării Româneşti s-a realizat în două etape, având la bază cele 5 formaţiuni politice
româneşti menţionate în Diploma cavalerilor ioaniţi din 1247.
Ţara Românească a avut ca moment decisiv înlăturarea dominaţiei Regatului Ungariei, deoarece la
începutul sec. al XIII- lea regii Arpadieni şi-au îndreptat atenţia asupra teritoriilor de la sud de Carpaţi.
Invazia mongolă în Europa Centrală din 1241 și constituirea unui stat mongol cu capitala pe
fluviul Volga, la care se adaugă criza din interiorul Regatului maghiar , a frânat expansiunea acestuia în
afara arcului carpatic. În contextul menționat, voievodul LITOVOI și fratele său BĂRBAT se ridică pe la
1277 – 1279 împotriva suzeranității maghiare.
Prima etapă a întemeierii Ţării Româneşti (sec. al XIII- lea)

Prima etapă a întemeierii Ţării Româneşti s-a realizat în sec. al XIII lea şi a pornit de la voievodatul
lui Litovoi (pe Jiu) , din dreapta Oltului , care a unit teritoriile de la sud de Carpaţi într-un singur stat.
Între anii 1272 - 1275 Litovoi a refuzat să mai plătească tribut Ungariei, intrând în conflict cu
maghiarii. În 1277 Litovoi a fost ucis în luptele cu maghiarii , iar fratele său Bărbat a fost luat prizonier, dar
s-a răscumpărat în schimbul unei mari sume de bani şi a păstrat pe mai departe stăpânirea ţării, recunoscând
suzeranitatea maghiară.
 16

Descălecatul lui Negru-Vodă din Făgăraş (1290-1291)

Descălecat = termen folosit de cronicari, însemnând „întemeiere de ţară”;
Tradiţia istorică(legenda, nu are acoperire în documente) menţionează în 1291 descălecatul lui
Negru-Vodă din Făgăraş care a trecut la sud de Carpaţi şi s-a aşezat la Câmpulung (prima capitală a Ţării
Româneşti), întemeind Ţara Românească. Descălecatul a fost urmat de întemeierea ţării prin unirea în jurul
voievodului de la Argeş.
De ce a trecut Negru Vodă din Făgăraş la sud de Carpaţi?
Răspuns: La sfârşitul sec. XIII, românii din Transilvania erau exploataţi de regalitatea maghiară, au pierdut
drepturile politice şi au fost deposedaţi de pământuri.În 1291 regele mahiar Andrei al III lea (ultimul
rege din dinastia Arpadiană) a anihilat autonomia Făgărașului. Din această cauză, o parte a
românilor transilvăneni, conduşi de Negru Vodă, au trecut la sud de Carpaţi pentru a întemeia o nouă ţară.
Descălecatul lui Negru Vodă demonstrează contribuţia românilor transilvăneni la întemeierea Ţării
Româneşti.

Anihilarea autonomiei Făgărașului în 1291 de către regele Andrei al III lea a coincis potrivit
tradiției istorice cu descălecatul lui Negru Vodă și instalarea sa la Câmpulung – prima reședință a
Țării Românești , care reprezenta și sediul unei comunități catolice, alcătuită din sași și unguri, etapă
importantă a drumului comercial care lega Transilvania cu Dunărea de Jos și Marea Neagră.
„Descălecatul de la Câmpulung” a fost urmat de întemeierea țării , adică de agregarea formațiunilor
politice preexistente (cnezate și voievodate din stânga și dreapta Oltului). În cazul Țării Românești tradiția
istorică nu are acoperire în documente.

A doua etapă a întemeierii Ţării Româneşti (sec. XIV)

A pornit de la Voievodatul lui Seneslau (pe Argeş). La începutul sec XIV, izvoarele menţionează
Valahia nord-dunăreană cu capitala la Argeş, conducătorul ei era Basarab „mare voievod şi domn”.

Întemeietorul Ţării Româneşti a fost Basarab I (1310 – 1352), fiul lui Tihomir care a unit(pe la
anul 1300-1310) teritoriile de la sud de Carpaţi într-un singur stat, incluzând şi sudul Moldovei, precum şi
teritoriul dintre Prut şi Nistru care poartă numele întemeietorului: Basarabia.
În cronicile maghiare Ţara Românească era numită „terra Bazarab” (ţara lui Basarab) sau „terra
transalpina” (ţara de peste munţi).
Numele de BASARAB este consemnat în documente din Țara Hațegului, considerat a fi de
origine cumană.

Obţinerea independenţei Ţării Româneşti. Bătălia de la Posada (9 -12 noiembrie 1330)

La început relaţiile lui Basarab cu maghiarii au fost paşnice. În 1324 Basarab recunoaşte
suzeranitatea regelui maghiar Carol Robert de Anjou, care în schimb recunoştea unitatea statului condus de
 17
Basarab, numit „voievodul nostru transalpin”. Cauza conflictului dintre Basarabi şi maghiari a fost
ocuparea Banatului de Severin de către Basarab.
În 1330 regele maghiar Carol Robert de Anjou(primul rege maghiar din dinastia de Anjou) a pornit
război împotriva Ţării Româneşti. Basarab a cedat maghiarilor Banatul de Severin, suma de 7000 de mărci
de argint (74 Kg aur) şi a cerut pace, dar regele maghiar a respins pacea şi a înaintat spre Argeş. Suma
oferită de Basarab este un indiciu al forței economice deținute de voievodul muntean , care poate fi legată și
de controlul segmentului final al drumului comercial care lega Europa Centrală și Marea Neagră prin
intermediul gurilor Dunării.
În bătălia de la Posada (9 -12 noiembrie 1330) oastea lui Basarab a învins armata maghiară,
obţinând independenţa Ţării Româneşti. Principalul izvor istoric care relatează lupta dintre români şi
maghiari la Posada este Cronica pictată de la Viena care descrie expediţia de pedepsire a lui Basarab
numit „răzvrătit”, „necredincios”, precum şi înfrângerea oastei maghiare la o „posadă”(nume dat de
istoricul Nicolae Iorga).
Bătălia de la Posada din 1330 a însemnat sfârșitul suzeranității maghiare și apariția primului stat
românesc independent.
Urmările bătăliei de la Posada au fost:
- obţinerea independenţei Ţării Româneşti – „ prima libertate românească” ( N. Iorga)
- încheierea procesului formării Ţării Româneşti;
Ulterior , raporturile lui Basarab cu Ungaria au fost reluate în contextul necesității de a duce o luptă
comună pentru eliminarea tătarilor din regiune. Acesta este contextul în care Basarab cucerește sudul
Moldovei actuale , ceea ce explică numele de Basarabia extins asupra întregului teritoriu dintre Prut
și Nistru . Regele ungar interpreta jurământul de vasalitate (supunere) prestat de domnul Țării
Românești ca o recunoaștere a faptului că acesta ar fi deținut întreaga țară ca feudă (pământ).
Basarab I l-a asociat la tron pe fiul său Nicolae Alexandru.

Urmaşii lui Basarab au fost:

1. Nicolae Alexandru (1352 – 1364), fiul lui Basarab, a avut următoarele realizări:
- a întemeiat prima mitropolie ortodoxă a Ţării Româneşti în 1359 cu sediul la Argeş,
dependentă de patriarhia din Constantinopol; Primul mitropolit al Țării Românești a fost IACHINT.
Întemeierea Mitropoliei ortodoxe a Ungro-Vlahiei în 1359 a avut o semnificație politico-
religioasă.
- şi-a consolidat puterea, luând titlul de domn autocrat (în 1359) „mare şi singur
stăpânitor”(sarmodâjeț - în limba slavă);
- în timpul domniei lui Nicolae Alexandru (1352-1364) s-a consolidat Valahia nord-dunăreană ,
adică s-a desăvârșit din punct de vedere teritorial și instituțional crearea Țării Românești ca stat
de sine stătător ;
- raporturile lui Nicolae Alexandru cu regele Ungariei , Ludovic de Anjou, sunt reluate în
contextul necesității luptei comune împotriva tătarilor ;

2. Vladislav Vlaicu (1364 – 1377)

- a emis prima monedă în Ţara Românească în 1365 (de argint)
- în 1370 a înfiinţat a doua mitropolie, la Severin;
- a încheiat un tratat cu Ungaria prin care recunoştea suzeranitatea maghiară, dar primea de la
regele maghiar ca feude Făgăraşul şi Banatul de Severin;
- în anul 1369 a respins primul atac turcesc asupra Ţării Româneşti la Dunărea de Jos;
- a întărit instituţiile statului: Domnia, Sfatul Domnesc, Adunarea Ţării, Armata, Biserica
După Vladislav Vlaicu au urmat: Radu I (1377 – 1383), Dan I (1383 – 1386), Mircea cel Bătrân (1386 – 1418).
 18

ÎNTEMEIEREA MOLDOVEI
(SEC. XIV)
Primele formaţiuni prestatale
La est de Carpaţi sunt menţionate în anul 1000 formaţiuni româneşti sub forma de:
1. câmpuri: Câmpul lui Dragoş; Câmpul lui Vlad ;
2. codrii: Codrii Cosminului, Codrii Orheiului, Codrii Lăpuşului; Codrii Herței ;
3. ocoale : Câmpulung , Vrancea ;
3. ţări: Ţara brodnicilor, berladnicilor, bolohovenilor, Ţara Sipeniţului (în Bucovina);
CONTEXTUL EXTERN Presiunile triburilor turanice nomade(asiatice) și tendințele agresive ale
statelor vecine, în special cnezatele rusești (Kiev și Halici), Regatul Ungar și Hoarda de Aur(tătari) în
teritoriul de la est de Carpați au necesitat structurarea autonomiilor românești pentru asigurarea apărării
comunităților.La nord de Moldova în teritoriile revendicate de Cnezatul Halician , Letopisețele rusești
semnalează în secolul XIII pe cnezii boholoveni. După invazia mongolă din 1241 regiunile unde sălăsluiau
triburile turanice au fost preluate de către mongoli.Pozițiile Hoardei de Aur în S-E Moldovei au fost
menținute până în anul 1370. Aceste elemente au împiedicat apariția formațiunilor prestatale românești în
partea de S-E a spațiului carpato-nistrean.
În 1332 sunt menționați în Moldova „puternicii acelor locuri” .
Întemeierea Moldovei a fost favorizată de factori externi precum slăbirea dominaţiei tătare ca
urmare a luptei desfăşurate de Ungaria, Polonia şi Ţara Românească.
Întemeierea Moldovei s-a petrecut în trei etape, cuprinzând două descălecate:
1. Descălecatul lui Dragoş din Bedeu (Maramureş) – 1352;
2. Descălecatul lui Bogdan din Cuhea (Maramureş) -1359 – 1364.
 19

Prima etapă a întemeierii Moldovei (1352 – 1353). Descălecatul lui Dragoş din Bedeu.
Din secolul al XIII lea , teritoriul Moldovei se afla sub dominația tătarilor , care își stabiliseră un
centru politic la gurile Dunării. Pe aici trecea și importantul drum comercial care lega Europa
Centrală cu Marea Neagră.
Ungaria era interesată să alunge tătarii din zona drumului comercial care străbătea Moldova,
făcând legătura între Marea Baltică şi Marea Neagră.
Regele maghiar Ludovic I de Anjou (1342 – 1382) a organizat o expediţie militară împotriva
tătarilor cu sprijinul unor voievozi români din Maramureş, printre care şi Dragoş din Bedeu. La sfârşitul
campaniei maghiarii au întemeiat la est de Carpaţi în 1347 o marcă de apărare (cu centrul la Baia)
condusă de voievodul român din Maramureş Dragoş. Marca stăpânită de Dragoş şi urmaşii săi Sas şi Balc
era subordonată regelui maghiar, situaţie neacceptată de populaţia locală. Acest prim stat organizat a fost
numit: Moldova Mică, dependentă de coroana Ungariei.
Dependența lui Dragoș și a urmașilor săi SAS și BALC de Ungaria, nu convenea aspirațiilor clasei
conducătoare autohtone (românești) și a determinat hotărârea acesteia de a îndepărta din fruntea ei pe
urmașii lui Dragoș și de a înlătura suzeranitatea Ungariei.

A doua etapă a întemeierii Moldovei (1359 – 1364). Descălecatul lui Bogdan din Cuhea

Întemeierea Moldovei s-a desfăşurat în condiţiile luptei pentru independenţă împotriva regatului
Ungariei.
Întemeietorul statului medieval Moldova a fost voievodul Bogdan din Maramureş, unde
stăpânea 22 de sate, având centru la Cuhea.
La mijlocul sec. XIV Bogdan se opune încercărilor de organizare a comitatului de către regalitatea
maghiară. În 1359 Bogdan din Maramureş a intrat în conflict cu maghiarii din cauza persecuţiilor întreprinse
de regele maghiar Ludovic I , a deposedării de pământuri şi a pierderilor drepturilor politice. Documentele
regale maghiare il numesc pe Bogdan „necredinciosul nostru!”.
Din această cauză în anul 1359, Bogdan I din Maramureş a trecut la est de Carpaţi şi cu sprijinul
populaţiei locale, i-a învins pe urmaşii lui Dragoş, Sas și Balc, a proclamat independenţa Moldovei şi nu a
mai recunoscut autoritatea regelui maghiar Ludovic I de Anjou. Voievodul Bogdan a profitat și de o revoltă
a moldovenilor împotriva Drăgoșeștilor (Sas și Balc).
Suzeranitatea(stăpânirea) maghiară este înlăturată în Moldova în 1364/ 1365.
Cronica lui Ioan de Târnave(numită și Cronica domniei lui Ludovic) prezintă întemeierea
Moldovei de către Bogdan I și semnalează eșecul expedițiilor repetate înteprinse de oștile Regatului Ungar
și rezultatul final al luptei, transformarea Moldovei într-un stat independent în 1364/1365.
În vremea domniei lui Bogdan , noul stat românesc și-a extins hotarele prin înglobarea în cadrul lui
și a altor formațiuni politice existente pe teritoriul de la est de Carpați. De pe Valea Moldovei , cu capitala la
Baia , statul s-a întins pe vremea lui Bogdan , înglobând treptat alte formațiuni, alte țări sau Vlahii.
 20
A treia etapă a întemeierii Moldovei
1227 – este întemeiată EPISCOPIA CUMANIEI ;
A cuprins unificarea teritorială şi organizarea politico-instituţională sub urmasii lui Bogdan:
1. Laţcu (1365– 1377) a obţinut sprijinul papei împotriva Ungariei, acceptând constituirea episcopiei
catolice de la Siret în 1370, iar papa a recunoscut statul condus de Laţcu. Sub urmaşii lui Laţcu se revine la
religia ortodoxă.

2. Petru I Muşat (1377 – 1392) a avut următoarele realizări:

- a încheiat în 1387 un tratat cu Polonia împotriva Ungariei şi a acceptat suzeranitatea regelui Poloniei
Wladislav Jagello. Petru Mușat a acordat un împrumut suzeranului său Wladislav Jagello.
- a mutat capitala la Suceava şi a construit cetatea Sucevei în 1388 ;
- în 1382 Petru Mușat a infiinţat prima mitropolie a Moldovei , la Suceava , recunoscută de Constantinopol
abia in 1402 în timpul lui Alexandru cel Bun (1400 – 1432);
- a emis prima monedă în Moldova;
3. Roman I (1392 – 1394) a avut următoarele realizări:
- a unit „Ţara de Sus” cu „Ţara de Jos”, asigurând Moldovei ieşire la Marea Neagră şi intitulându-se „Domn
de la Munte până la Mare”;
- prin acest titlu Roman I instituie domnia autocrată în Moldova în secolul al XIV lea ;
- a respins pe tătari;

ÎNTEMEIEREA DOBROGEI - (SEC. al XIV- lea )

Primele formaţiuni politice din Dobrogea

În secolul al X lea bizantinii sub cunducerea lui Ioan Tzimiskes(969-976) au ocupat teritoriul
dintre Dunăre și Mare.
Între 971-1204 Dobrogea este integrată Imperiului Bizantin cu numele de THEMA PARISTRION.
În sec. XI,XII,XIII pecenegii, uzii și cumanii (popoare migratoare) au invadat Dobrogea.
În sec. XIII Dobrogea a trecut sub stăpânirea vremelnică a Asăneștilor și apoi a conducătorilor celui
de-al doilea Țarat Bulgar.

Sec. X
1. În 943 a fost descoperită la Mircea Vodă o inscripţie care atestă în Dobrogea formaţiunea prestatală
condusă de Jupan Dimitrie;
2. În 992 la Basarabi – Murfatlar, o inscripţie menţionează pe Gheorghe, conducătorul unei
formaţiuni locale.

Sec. XI
- prinţesa bizantină Ana Comnena în lucrarea „Alexiada” menţionează în Dobrogea formaţiunile politice
conduse de:
1. Seslav – centrul la Preslav;
2. Tatos – centrul la Dârstor – Silistra;
3. Satza – centrul la Vicina;
TATOS , SESLAV și SATZA erau probabil de origine pecenegă , șefi ai unor formațiuni politice din
care însă făceau parte și românii .
- izvoarele mai menţionează un alt conducător al valahilor, Pudilă (1094);
În Dobrogea a fost organizată în 1285, o arhiepiscopie și apoi o mitropolie la VICINA.
Sec. XIV a reprezentat întemeierea Dobrogei având ca nucleu Ţara Cavarnei menţionată în 1230,
având centrul la Caliacra. Se cunosc numele a trei conducători:
1. Balica (1346 – 1354) care se amestecă în luptele pentru putere din Imperiul Bizantin între Paleologi și
Cantacuzini ;;
 21
2. Dobrotici (Dobrotiţă) – 1354 – 1386 – era supus Bizanţului şi a primit titlul de „despot de
Bizanţ”în 1357, apoi a unificat ţările dintre Dunăre şi Mare. Titlul de „despot de Bizanț”
semnifică independența față de Imperiul Bizantin.
De la numele lui Dobrotici vine numele Dobrogei.
3.Ivanco (1386 – 1388), fiul lui Dobrotici, a emis prima monedă în Dobrogea și iese de sub stăpânirea
bizantină. În 1388 Ivanco a murit într-o luptă cu turcii. După moartea lui Ivanco, Mircea cel Bătrân, a
unit Dobrogea la Ţara Românească în 1388.

În 1417 sau 1420 Dobrogea a intrat sub stăpânirea Imperiului Otoman până în 1878, când a revenit
României.
INSTITUŢIILE STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI
(sunt de inspirație slavo-bizantină)

BIZANȚUL a oferit românilor , ca și altor popoare din S-E Europei , modelul structurilor de stat și de
civilizație , inclusiv instituțiile statului. Regimul politic din Țara Românească și Moldova a evoluat spre
formula monarhiei feudale (mono=unul singur ; archos = conducător) ;
Instituțiile statelor medievale românești au fost:
1. DOMNIA – era instituţia centrală;
2. SFATUL DOMNESC;
3. ADUNAREA ŢĂRII;
4. ARMATA;
5. BISERICA.

DOMNIA = era instituţia centrală pentru Ţara Românească si Moldova, fiind deţinută de o
singură persoană care purta titlul de „mare voievod şi domn” (voievod = comandantul armatei; domn =
stăpânul Ţării) , proprietar de drept al întregului teritoriu al țării și căruia toți locuitorii îi datorau ascultare în
calitate de supuși . Domnul era stăpânul întregii țări , el afirma dreptul superior (dominium eminens).
Titlul de domn vine de la cuvântul latin dominus (stăpân ; în greacă despot) atribuit
împăraților romani, iar poziția sa independentă s-a concretizat prin formula „ de sine stătător”(autocrator =
în bizantină).
Domnia era:
1. electivă (domnul era ales de către marii boieri)
2. ereditară (puterea se transmitea din tată în fiu = dinastie)
3. viageră (domnul era ales pe viaţă)
Succesiunea la tron era ereditar – electivă , în principiu din cele două dinastii (Basarabii în Țara
Românească , Mușatinii în Moldova) , dar ignorând criteriul occidental al transmiterii tronului în
linie directă. Nu numai fii (femeile fiind oricum excluse), dar și frații sau rudele mai îndepărtate
puteau aspira la domnie. Singura condiție : să fie „os domnesc” , să aparțină familiei.
Succesiunea la tron era electiv –ereditară , dar nu exista dreptul primului născut, ceea ce a
determinat pe unii domni să-și asocieze la domnie pe unul din fii încă din timpul vieții (Basarab
pe Nicolae Alexandru ; Mircea cel Bătrân pe Mihail etc.)

Prerogativele (funcţiile) domnului erau:

1. executive – numea dregătorii (funcţionarii), conducea administraţia şi elabora politica internă şi externă
ajutat de sfatul domnesc;
2. legislative – stabilea legile
3. militare – era şeful armatei, declara război şi încheia tratate de pace;
4. juridice – era judecător suprem, aplica judecata supremă în caz de trădare; Domnul era judecătorul
suprem al țării, dar judecata era făcută împreună cu Sfatul boierilor ;
 22
5. fiscale – percepea birul, emitea moneda, stabilea impozitele; În primele secole de după întemeiere ,
fiscalitatea era relativ redusă , veniturile domniei provenind nu atât din impozite (biruri) , cât din beneficiile
aduse de drumurile comerciale care străbăteau spațiul românesc.
6. religioase – confirma episcopii şi mitropolitul; Domnul era apărător al Bisericii ortodoxe și colabora din
punct de vedere religios cu ierarhia bisericească .
Domnul semna tratate , declara război și încheia pace.
Titlul de voievod arată că domnul era comandantul suprem al armatei. În această calitate domnul
percepea birul (impozit) , dare în general destinată acoperirii cheltuielilor de apărare sau răscumpărării păcii
prin tributul impus de puterile străine.
În calitate de conducător al întregii administrații a statului , domnul îi numea pe marii dregători
(funcționari).

Reşedinţa domnului era Curtea Domnească (Argeş, Suceava).

Basarab I şi Petru Muşat au întemeiat dinastii care le poartă numele: Basarabii şi Muşatinii.
Dinastie = familie de conducători ai cărei membrii se succed ereditar (din tată în fiu) la conducerea unei
ţări.
În 1359 , domnul Țării Românești , Nicolae Alexandru (1352-1364), fiul lui Basarab , și-a
luat titlul de „singur stăpânitor” sau „ domn autocrat” (sarmodîrjeț = în slavă) , reprezentând o afirmare
de suveranitate atât internă , cât și externă.

Inspirată după modelul bizantin , domnia autocrată se afirmă ca domnie de drept divin. Această
calitate o dobândeau prin ceremonia religioasă a ungerii domnitorului de către mitropolit , domnitorii
devenind conducători politici „ din mila lui Dumnezeu”.
Domnitorul dobândea însemnele puterii după ce era uns de mitropolit şi confirmat de Poartă
(I.Otoman). Prin ungere şi încoronare i se transfera harul divin, care confirma sprijinul divinităţii şi puterea
lui in faţa supuşilor .
Între Domnie și Biserică , în această perioadă a existat o colaborare. Domnul îl numea pe
mitropolit , iar acesta era principalul sfetnic în Sfatul Domnesc.

Domnul putea retrage proprietăţile boierilor care unelteau sau trădau(hiclenie) sau îi putea
condamna la moarte. În acest context putem aminti domni precum Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare , care au
reușit să întărească autoritatea domniei în raporturile cu marea boierime. În secolele XIV – XVI
autoritatea domnului a fost mare.

După instaurarea dominației otomane (sec.XVI) a început să se afirme sistemul numirii

domnitorilor direct de către Poarta Otomană , fără consultarea boierimii.Numirea domnilor români au
devenit simple acte de administrație ale Porții Otomane , domnul depunea omagiu și jurământul de credință
sultanului.
Ca urmare a creșterii influienței Porții , domnia a suferit o transformare notabilă din sec. XVI, în
sensul că domnia nu mai era considerată un atribut al voinței divine , ea depinzând de voința unui stăpân
lumesc care era sultanul. În concepția otomană, domnia a devenit din a doua jumătate a sec.XVI o funcție
administrativă, iar domnul un înalt dregător al Porții, ocupând un anumit grad în ierarhia administrativă
otomană.
Pe măsură ce dominația otomană se accentuează , autoritatea domnului începe să se restrângă , iar
boierii încep să exercite o tutelă asupra domnului. Boierii controlează viața politică prin susținerea unor
candidați sau prin încheierea unor înțelegeri cu alți suverani creștini sau chiar cu turcii. Astfel în secolele
XVII – XVIII domnia își pierde din autoritate în favoarea boierilor.

După instaurarea dominaţiei otomane domnul era ales de:

1. boieri şi confirmat de Poartă;
2. numit de sultan-din sec.al XVI lea;
 23
3. din 1711/1716 – până în 1821(regimul fanariot) dispare domnia pământeană,adică domnul nu era
de origine română;
4. din 1821 s-a revenit la domniile pământene;
În secolele XIV – XVI domnia a avut un rol esențial în lupta antiotomană , reușind să păstreze
autonomia statală , păstrându-se dreptul de a se alege domnul dintre boierii pământeni.
În secolul XVII ascendentul boierimii în viața social economică a țării s-a reflectat în tendințele ei
de instituire a regimului nobiliar , simultan cu evoluția spre monarhia feudală reprezentată de Matei
Basarab și Vasile Lupu.
În sec. XVII domnii și principii sunt aleși de Stările privilegiate sau numiți direct de Poarta
otomană ; și unii și ceilalți aveau nevoie de confirmarea puterii suzerane (I. Otoman).

Semnificaţia titlului domnesc al lui Mircea cel Bătrân şi Roman I

„Eu Io Mircea,mare voievod şi domn,singur stăpânitor a toată ţara Ungrovlahiei şi al părţilor de peste
munţi, încă spre părţile tătărăşti şi herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului de
Severinului şi de amândouă părţile peste toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare şi singur
stăpânitor al cetăţii Dârstor(Silistra).”(titlul domnesc al lui Mircea cel Bătrân)

În evul mediu, titlul pe care şi-l atribuiau conducătorii de state reflectă concepţia lor despre
originea puterii pe care o deţineau şi întinderea ţărilor pe care le stăpâneau.
Titlul domnitorilor români este de inspiraţie bizantină de unde a pătruns în titlul
conducătorilor politici din S-E Europei.Ceremonialul de la Curtea Domnească era de inspiraţie bizantină.
În titlul domnesc întâlnim particula „Io”care precede numele domnitorului şi care este o prescurtare
a numelui Ioannes, adică cel ales de Dumnezeu. Persistenţa numelui „Io”în titlul domnitorilor români arată
originea divină a puterii domneşti.În acea vreme se credea că domnia este un dar al lui Dumnezeu, care
trebuia răsplătit prin credinţă dreaptă şi iubire, domnul intitulându-se „binecredincios”şi „iubitor de
Hristos”.
Domnia era deţinută de aceeaşi persoană care purta titlul de mare voievod (conducătorul armatei)şi
domn(stăpânul ţării; proprietar de drept al întregului pământ al ţării) În 1359 Nicolae Alexandru s-a
intitulat „domn autocrat” (singur stăpânitor), reprezentând o afirmare a suveranităţii atât internă cât şi
externă.
În Ţara Românească şi Moldova unificarea statală s-a realizat treptat, titlul domnitorilor arătând
etapele procesuluide extindere teritorială. Fiecare nou teritoriu încorporat sau primit ca feudă de la suveranii
vecini îşi găseşte loc în titlul domnesc.Titlul lui Mircea cel Bătrân, de inspiraţie bizantină, exprimă una din
marile lui înfăptuiri şi anume întinderea maximă a hotarelor Ţării Româneşti.
Ungrovlahia, adică Vlahia dinspre Ungaria, desemnează Ţara Românească.În titlu sunt menţionate
apoi feudele de peste munţi din Transilvania: Amlaşul şi Făgăraşul, pe care Mircea le stăpâneşte în calitate
de herţeg (duce=conducător). Dreptul feudal sau domeniul(pământul) deținut de un vasal care recunoaște
suzeranitatea seniorului se numea FIEF.
Mircea stăpânea şi „spre părţile tătărăşti”, adică regiunea din sudul Basarabiei , vecină pe atunci cu
tătarii de peste Nistru.Mircea stăpânea şi Banatul de Severin. Stăpânirea „Podunaviei până la Marea cea
Mare” se referă la Dobrogea, stăpânită de Mircea, împreună cu cetatea Dârstorului (Silistra).
Titlul lui Mircea este întregit cu atributul „ mare singur stăpânitor”care înseamnă că domnul stăpânea
singur ţara(dominium eminens) şi nu depindea de nimeni.
În Moldova, urmaşii lui Bogdan au extins teritoriul Moldovei.În timpul lui Roman I Moldova
atinsese gurile Dunării, ajungând să cuprindă întregul spaţiu dintre Carpaţi, Nistru şi Marea Neagră.Este
 24
pentru prima dată când Moldova îşi afirma într-un document oficial, deplina independenţă în raport cu
pretenţiile de suzeranitate ale Poloniei sau Ungariei.

SFATUL DOMNESC = era instituţia politico-administrativă cu ajutorul căreia domnul conducea

ţara. Sfatul Domnesc era format din boieri şi reprezentanţi ai bisericii (întâiul sfetnic al domnitorului a fost
totdeauna Mitropolitul). Boierii erau cei care deţineau pământurile şi îndeplineau o serie de funcţii în
conducerea ţării numite dregătorii :
1. VORNICUL= era şeful Curţii Domneşti, locţiitorul domnului şi avea atribuţii legislative și judiciare ;
2. VISTIERUL(TEZAURUL)= era şeful finanţelor;
3. LOGOFĂTUL(CANCELARUL)= era şeful cancelariei domneşti care redacta documentele
interne şi externe ale domniei ;
4. POSTELNICUL = era şeful diplomaţiei, avea grijă de camera domnului şi era sfătuitorul de taină ;
primea solii străini ;
5. STOLNICUL = se ocupa de aprovizionarea Curţii Domneşti şi era şeful bucătăriei domneşti ;
6. PAHARNICUL (CEAŞNICUL) = avea grijă de pivniţele domneşti ;
7. SPĂTARUL (ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ) sau HATMANUL (MOLDOVA) = avea
atribuţii militare, conduceau cavaleria şi purtau spada domnului la ceremonii.
8. COMISUL= se ocupa de grajdurile domneşti ;
9. BANUL OLTENIEI (în Ţara Românească)= era reprezentantul domnului în Oltenia şi locuia în
cetatea Băniei (Craiova);
10. PORTARUL SUCEVEI (în Moldova)= era comandantul cetăţii de scaun Suceava ;
Cei mai importanți dregători din Sfatul Domnesc erau Banul Olteniei și Portarul Sucevei.
Boierii care alcătuiau Sfatul Domnesc se vor transforma treptat, în limbajul documentelor vremii ,
din „boieri ai domniei mele” , în „boieri ai țării” , marcând astfel procesul de cristalizare a
instituțiilor domniei ca stat.
Istoria(evoluția) Sfatului Domnesc
- Atribuțiile Sfatului Domnesc : asistau pe domn la scaunul de judecată, participau la încheierea
tratatelor cu puterile vecine;
- Principalele acte ale domniei nu aveau legitimitate dacă lipsea consimțămîntul marilor boieri din
Sfat ;
- În a doua jumătate a secolului al XV lea , odată cu întărirea autorității centrale , din Sfatul
Domnesc au început să fie eliminați boierii fără dregătorii (funcții);
- Accentuarea dependenței față de Poarta otomană a făcut ca de la sfîrșitul sec.al XVI lea , Sfatul
Domnesc să fie numit cu termenul turcesc de DIVAN ;
- În timpul domniilor fanariote , numărul dregătorilor a crescut foarte mult, iar dregătoria a
devenit repede principalul mijloc de îmbogățire ;

ADUNAREA ŢĂRII(Adunarea de Stări) = reunea reprezentanţii stărilor privilegiate :

1.boierimea mare ;
2.boierimea mică ;
3.cler ;
4.oştire ;
5.târgoveţi ;
Adunările de Stări reprezintă o instituție semnalată încă din secolul al XV- lea , purtând numele de
Marea Adunare a Țării în Țara Românească și Moldova. Adunarea Țării se compunea din marii boieri,
din clerul înalt, din boierimea mică și mijlocie și din curteni. Întrunită cînd o convoca domnul , Adunarea
Țării nu a devenit o instituție permanentă , ci una sporadică , din ce în ce mai frecventă în sec. XVI , când
era vorba de alegerea domnului , declarații de război împotriva turcilor sau încheierea păcii cu aceștia.
 25
Adunările Stărilor Privilegiate (Adunarea Țării) nu au cunoscut însă aceeași evoluție din Occident , unde din
secolul al XIV lea au devenit parteneri ai puterii centrale în procesul de luare a deciziilor. În Țara Românească și
Moldova , Adunarea Țării era rar consultată în problemele fiscale sau administrative.
În timpul lui Matei Basarab Adunarea Stărilor și-a definit atribuțiile când au apărut conturate
deosebirile astfel :
1. Sfatul sau Divanul Domnesc al marilor boieri ;
2. Soborul – fețele bisericești ;
3. Adunarea a toată țara – cuprindea pe reprezentanții tuturor stărilor privilegiate îndreptățite să
participe ;
În timpul regimului fanariot (1711-1821) a scăzut semnificativ rolul Adunării Stărilor.

Ultima alegere a unui domn de către Adunarea Țării a avut loc în 1730.(în Țara Românească
când a fost ales de Adunare ultimul domn – Constantin Mavrocordat ).
Ultima reuniune a Adunării Țării în forma medievală, dedicată desființării șerbiei, a
avut loc în 1749.(în Moldova).
Sub formă modernă Adunarea Țării va renaște între 1831 și 1848 sub numele de Adunarea
Obștească.
În Adunarea Stărilor categoriile sociale erau convocate periodic şi adoptau hotărâri în
domeniul vieţii politice, fiscale şi religioase.În Transilvania era Dieta, iar după instaurarea dominaţiei
habsburgice atribuţiile Dietei le preia Guberniul(instituție politico-administrativă organizată în 1693).

ARMATA = asigura apărarea ţării şi era formată din:

1. oastea cea mică – avea caracter permanent şi era formată din garda domnului, garnizoanele cetăţilor,
cetele boiereşti şi trupe de mercenari.
2. oastea cea mare – era armata nepermanentă, care cuprindea toţi bărbaţii capabili să poarte arme;
Transformări care apar în domeniul strategiei şi tacticii militare:
- în sec. XIV – XV s-au introdus armele de foc şi apar armatele de mercenari;
- au fost construite cetăţi de apărare: Giurgiu, Turnu, Brăila (în Ţara Românească); Suceava, Chilia,
Neamţ, Cetatea Albă, Soroca, Orhei (în Moldova); Timişoara, Făgăraş, Arad (în Transilvania).

BISERICA = era instituţia religioasă a ţării, având ca sediu mitropolia, care era dependentă de
patriarhia din Constantinopol.
Un prim sediu al bisericii a fost Mitropolia de la Vicina întemeiată la sfârșitul secolului al
XIII lea (1285).
Mitropolia Țării Românști a fost creată în 1359, iar mitropolia Moldovei a fost înființată în
1382,fiind recunoscută de Patriarhia din Constantinopol abia în 1402. Mitropolitul a fost întotdeauna
întâiul sfetnic al domnitorului.
Între domnie și biserică era o strânsă legătură . Mitropolitul ocupa un loc important în Sfatul
Domnesc și ținea locul domnului în caz de vacanță a tronului.
Mitropolitul era membru marcant și în Sfatul Țării și asista la scaunul de judecată al domnului.
Mitropolitul Țării Românești mai purta și titlul de ”exarh al plaiurilor”datorită faptului că trebuia
să-i păstorească și pe românii ortodocși din Transilvania.
Mitropolitul era subordonat instituțiilor centrale , în sensul că putea fi desemnat sau îndepărtat de domn.
În Transilvania, românii, deși majoritatea de religie ortodoxă, erau considerați tolerați.
Cooperarea dintre puterea centrală și Biserică a avut , în această ceremonie de inspirație bizantină,
expresia ei simbolică supremă. Un exemplu elocvent al acestei colaborări l-au reprezentat domniile lui
Ștefan cel Mare , Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu în timpul cărora s-au ridicat
numeroase lăcașuri de cult :
1. Mănăstirea Cozia a fost ctitorită de Mircea cel Bătrân , reprezentat într-o frescă aflată în mănăstire ;
 26
2. Mănăstirile Putna și Voroneț au fost ctitorite de Ștefan cel Mare ;
3. Biserica Trei Ierarhi din Iași a fost ctitorită de Vasile Lupu ;

Organizarea judecătorească a Ţărilor Române

În evul mediu nu existau legi scrise şi judecata se făcea pe baza „obiceiului pământului”. Din sec.
XIV – XV a început uniformizarea legislativă după scrierile juridice bizantine. Primele legiuiri scrise ale
Țării Românești au fost de origine bizantină. În Transilvania în 1517 a fost publicat Tripartitul lui
Werboczy (culegere de legi).
În justiție au fost adoptate coduri de legi :
1. 1765 – Mihail Fotino a scris un „Manual de Legiuiri în Țara Românească”;
2. 1780 – „Pravilniceasca Condică” scrisă de Alexandru Ipsilanti ;
3. 1816 – „ Codul lui Scarlat Calimachi” în Moldova ;
4. 1818 – „Legiuirea Caragea” în Țara Românească;
Organizarea administrativă a Ţărilor Române
1. Ţara Românească era organizată în judeţe;
2. Moldova era organizată în ţinuturi;
3. Transilvania era organizată în:
- districte (la români) Sașii – aveau și „Universitatea Sașilor”(1350) – formă
- comitate (la unguri) de organizare politică și administrativă proprie .
- scaune (la saşi şi secui)

ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL XVI

În sec.XIV-XV domnia a avut un rol esenţial în lupta antiotomană, reuşind să păstreze autonomia
statală (dreptul unui stat de a se conduce singur). Domnul era ales dintre boierii pământeni (de origine
română).
În sec. XVI datorită creşterii puterii Imperiului Otoman Ţările Române au devenit vasale
(dependente, supuse) Imperiului Otoman, obligându-se la plata unui tribut anual (sumă de bani plătită în
schimbul păcii).
În urma bătăliei de la Mohachs (1526) turcii au cucerit Ungaria şi au transformat-o în paşalâc turcesc,
iar Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitatea otomană. (1541).
În 1538 sultanul Soliman I l-a învins pe Petru Rareş, fiul lui Ștefan cel Mare cu ajutor polonez şi
tătar.
Anul 1538 a marcat intrarea completă a Ţărilor Române sub dominaţia otomană.Domnii români
recunoşteau suzeranitatea sultanului, acceptau plata unui tribut (haraci) şi promiteau şă urmeze politica
externă otomană.
. Deşi şi-au pierdut independenţa Ţările Române nu au fost transformate în paşalâcuri, păstrându-şi
autonomia (dreptul de a se guverna după propriile legi, de a avea domni aleşi de ţară, religia ortodoxă).
Raporturile între Ţările Române şi Poarta Otomană erau reglementate prin tratate numite capitulaţii (nume
dat tratatelor încheiate între Ţările Române şi Poarta Otomană).

EVOLUŢIA DOMNIEI ÎN SEC. XVII – XVIII

Autoritatea domniei începe să scadă pe măsură ce dominaţia otomană se accentuează şi creşte puterea
boierilor. În sec. XVII – XVIII domnia îşi pierde din autoritate în favoarea boierilor (statul aristocratic).
După înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei în 1683, Imperiul Otoman decade ca forţă şi creşte
puterea militară şi politică a Rusiei Ţariste şi a Imperiului Habsburgic (Austriac).
În 1699 prin pacea de la Karlowitz Imperiul Otoman a renunţat la Transilvania în favoarea
Imperiului Habsburgic, moment ce a marcat instaurarea regimului Habsburgic în Transilvania.
 27

INSTAURAREA REGIMULUI FANARIOT ÎN

REGIMUL FANARIOT ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ (1716)
ŞI MOLDOVA (1711)

La începutul sec. XVIII turcii nu mai aveau încredere în domnii de origine română şi au numit la
conducerea Ţării Româneşti şi Moldovei domni de origine greacă din cartierul Fanar al Constantinopolului,
regimul numindu-se regim fanariot. Astfel Imperiul Otoman instaurează controlul asupra domniei prin
înlocuirea domnului pământean cu unul străin adus din cartierul grec – Fanar al Constantinopolului.
În timpul domnilor fanarioți se grecizează nu numai domnia, ci și Sfatul Domnesc și Biserica.
 Regimul fanariot se instaurează în:
1. 1711 în Moldova;
2. 1716 în Ţara Românească;
 Nume de familii de domni fanarioţi:
- Mavrocordat;
- Caragea;
- Ipsilanti;
- Şuţu;
- Ghica;
- Racoviţă;
- Callimachi;

Caracterizarea epocii fanariote:

1. domnii erau numiţi de sultan dintre grecii din Fanar (cartier al Constantinopolului) mai ales dragomani
(dregători otomani care se ocupau de relaţiile diplomatice ale Porţii). Nu toți domnii fanarioți au fost de
origine greacă , ci erau și descendenții unor familii de origine română, greacă sau albaneză.

2. domnii fanarioţi aveau statutul de înalţi funcţionari ai Porţii, cu rang de paşă cu două tuiuri (tui = steag
otoman alcătuit din două cozi albe de cal atârnate de o lance cu o semilună în vârf; însemn al puterii
sultanului acordat domnitorilor Ţărilor Române); Domnii fanarioți erau responsabili numai în fața
sultanului.

3. odată ajuns la tronul Ţărilor Române, domnul căuta să se îmbogăţească cât mai repede posibil, punând
biruri asupra populaţiei: pogonăritul, văcăritul, dijmăritul, fumăritul; Pe fondul nevoii permanente de bani ,
s-a generalizat sistemul venalității (al vânzării , chiar în sistem de licitație) dregătoriilor (funcțiilor).
În măsura în care deținerea unei dregătorii în aparatul domnesc echivala cu înobilarea (intrarea în rândul
boierimii) , venalitatea funcțiilor a favorizat ascensiunea socială a oamenilor care acumulaseră un anumit capital,
bănesc sau funciar, dar care prin naștere nu aparțineau boierimii.
 28
Principala funcție a statului devine cea fiscală. Veniturile mai mari ale domniei nu au putut însă
fi folosite pentru constituirea unui aparat de stat modern, așa cum s-a întâmplat în Occident în perioada
modernă, întrucât acestea erau orientate spre Istanbul.
4. domniile s-au schimbat foate des, în medie la 2,5 – 3 ani : în Ţara Românească au fost 36 de domnii,
iar în Moldova 34;

5. teritoriul Principatelor Române era considerat parte integrantă a Imperiului Otoman, drept pentru care
putea fi înstrăinat;

6. cresc obligaţiile economice faţă de Poartă:

- tributul;
- mucarerul (reînnoirea domniei);
- peşcheşurile (daruri ocazionale);
După aprecieri generale , mai bine de jumătate din veniturile Principatelor Române erau preluate
uneori de Poarta Otomană numai pentru prelungirea domniilor.

7. din 1802, domnul trebuia să consulte DIVANUL în legătură cu stabilirea și repartizarea impozitelor.

8. în timpul regimului fanariot pe teritoriul Ţărilor Române s-au desfăşurat 6 războaie (turco-ruso-
austriece) soldate cu pierderi umane, perioade de ocupaţie militară şi cu pierderi teritoriale:
- în 1699 Transilvania a fost anexată de Habsburgi;- Pacea de la Karlowitz ;
- în 1718 Banatul şi Oltenia a fost anexat de Habsburgi; - până în 1739 – Pacea de la Passarowitz ;
- în 1775 Bucovina a fost anexată de Habsburgi; - Pacea de la Kuciuk- Kainargi ;
- în 1812 Basarabia a fost anexată de Ruşi; - Pacea de la București ;

9. armata a fost desfiinţată, domnii păstrând doar o gardă personală de arnăuţi (mercenari); Dispariția
armatei este legată în principal de dispariția funcției externe a Principatelor Române , care erau considerate
de Poarta otomană și celelalte puteri europene drept teritorii autonome în cadrul Imperiului Otoman.
Principate Române = nume dat Țării Românești și Moldovei de diplomația europeană în sec. XIX;

10. schimbările de domni au fost foarte dese, iar boierii români pământeni sunt treptat eliminaţi din
conducere. Boierimea pământeană (română) se grupează în „partida naţională” ce avea ca principal
obiectiv revenirea la domniile pământene, adoptarea modelului occidental. Boierii români au înaintat
memorii marilor puteri pentru modificarea statutului internaţional. Între 1772 – 1830 Vlad Georgescu a
identificat 209 memorii, dintre care 10 vizau independenţa;

11. datorită nevoii permanente de bani a domnilor fanarioţi, s-a generalizat sistemul venalităţii
dregătoriilor (al vânzării);

12. domnii fanaraoţi au realizat şi o serie de reforme precum :

- desfiinţarea servituţiilor personale (rumânia şi vecinia) în 1746 în Ţara Românească şi în 1749 în
Moldova.
- În domeniul legislaţiei Codul Callimachi (1816) în Moldova şi Legiuirea Caragea(1818) în Ţara
Românească.
- 1765 MIHAI FOTINO a scris un Manual de Legiuiri în Țara Românească ;
- Domnul fanariot ALEXANDRU IPSILANTI (1774 - 1782) a organizat Academia Română de la
Sfântul Sava ;
Regimul fanariot se va sfârşi în 1821 odată cu revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu.