GRECIA ANTICĂ

Curs anul I

0
 GRECIA ANTICĂ

Geografia Greciei antice

A. Partea continentală
- regiunea nordică: Epir, Thessalia
- regiunea centrală: Acarnania, Etolia, Focida, Locrida, Beoţia, Attica
- regiunea sudică (Peloponez): Achaia, Elida, Arcadia, Messenia, Laconia, Argolida
B. Insule
- Marea Egee : Eubeea, Sporade, Andros, Delos, Paros, Naxos
- Marea Ionică: Corcya (Corfu), Ithaca, Cephalonia, Zakynthis
- Sud : Cypru,
- Între Attica şi Peloponez : Salamina, Egina

Regiunile locuite de greci se caracterizează prin trei elemente:

- clima caldă şi secetoasă
- relief muntos şi pământ fertil
- apropiere de mare

Periodizarea istoriei greceşti:

A. Civilizaţii pregreceşti şi greceşti timpurii:
Paleoliticul
Epipaleoliticul (mezoliticul)
Neoliticul : timpuriu, dezvoltat, mijlociu
Epoca bronzului
a) Creta : Minoică (Minoicul timpuriu/ mijlociu/ târziu)
b) Cipru : civilizaţia cicladică (cicladicul timpuriu/ mijlociu/ târziu)
c) Civilizaţia heladică : (Heladicul timpuriu/ mijlociu/ târziu)
Secolele obscure.

B. Perioada arhaică
C. Perioada preclasică
D. Perioada clasică
E. Perioada postclasică
F. Perioada elenistică
G. Perioada romană
Datele aproximative stabilite cu ajutorul cronologiei relative şi a comparării cu istoria Vechiului
Orient, Cretei şi Asiei Mici.
Minoicul timpuriu : = dinastiile VI-X egiptene
Minoicul mijlociu : sec. XVII-XVI
Minoicul târziu : XVI ~1400/1350
Heladicul timpuriu : 2500-2000/1900 a. Chr.
Heladicul mijlociu : 1900-1550
Heladicul târziu : 1550-1150 perioadă sinonimă cu epoca miceniană

Altă clasificare (din punct de vedere al ceramici)

- perioada miceniană (heladicul târziu)
1
 - perioada submiceniană (până pe la cca. 1025 a. Chr.)
- perioada protogeometrică (1025-900/875)
- perioada geometrică (900-700)

Paleoliticul : 600.000-10.000 a. Chr.

În preistorie şi în perioada istorică timpurie Grecia face parte din complexul egeean (care
include Creta, Cipru, coastele Asiei Micii).
Cele mai importante aşezări umane din Grecia, descoperite în Peninsula Chalcidică şi Thessalia
datează de la sfârşitul Paleoliticul mijlociu.
În Paleoliticul târziu (cca.35.000-20.000 a. Chr.) apar aglomerării umane destul dense în vestul
Macedoniei, Epir, Corcyra, Thessalia, Beoţia şi chiar în Peloponez. Culturile materiale corespund fazei
Aurignacianului superior, caracterizată prin migraţii ale cetelor de vânători şi folosirea uneltelor şi
armelor de silex.
Din punct de vedere climatic încălzirea sensibilă s-a datorat sfârşitului glaciaţiunii Wűrm.
Din punct de vedere al organizării sociale apare ginta.

Epipaleoliticul : 10.000-6.000/5.600 a. Chr.

(Mezolitic)
E slab diferenţiat de paleolitic; o delimitare a lui e dificil de făcut (mai ales că unele culturi
neolitice încep în Thessalia de la sfârşitul mileniului VII a. Chr.)

Neoliticul timpuriu: cca. 6.200-4.000/3.500 a. Chr.

Neoliticul coincide cu o creştere a numărului populaţiei datorată sosirii unor noi locuitori.
Cele mai vechi culturi neolitice apărute în nordul Greciei în Creta, Ciclade şi în Cipru sunt
rezultatul unor masive migraţii de triburi din podişurile autohtone şi din Orientul Apropiat. Cronologia
neoliticul timpuriu a dovedit existenţa unor decalaje pentru diferitele zone cercetate:
- în Tesalia s-a descoperit o cultură neolitică preceramică, databilă la sfârşitul mileniului
VII a. Chr.
- în Ciclade – culturi neolitice apar abia după 5.200 a. Chr.
Unul din cele mai vechi centre neolitice din Grecia de nord este Neo Nikomedia

Neoliticul dezvoltat (mijlociu) :4.000-3.000/3.500-2.800 a. Chr.

- comunităţi organizate în triburi, locuind în aşezări stabile;
- în Tesalia şi Peloponez neoliticul mijlociu apare mai devreme;
- stratificare socială: aşezări fortificate şi locuinţe de tip megaron (vestibulul sprijinit pe o
coloană
- se extinde pe aria egeeană şi în Grecia de Nord (venind din Asia Mică şi Mesopotamia);
se dezvoltă tehnica prelucrării metalelor;
- în Peloponez şi Egeea de sud asemenea tehnici pătrund din Egipt;
- plastică antropomorfică legată de reprezentarea zeiţei-mamă.

Neoliticul târziu (subneolitic) 3.500/3.000-2.800/2.500/2.000 a. Chr.

- marchează trecerea gradată spre epoca bronzului;
- Troia pare să fi constituit zona de trecere (de legătură) pentru exportatorii de metal din
Asia spre Egeea. Odată cu ei vin şi alte populaţii din Anatolia şi orient;
- familia patriarhală devine principala celulă economică şi socială.

2
 CIVILIZAŢIA CRETANĂ (CIVILIZAŢIA MINOICĂ)

Civilizaţia cretană este considerată „prima civilizaţie cu adevărat umană din bazinul
mediteranean” (P. Foure).
Ea este şi cea dintâi în care locuitorii vechi ai Greciei au venit în contact şi prin intermediul
căreia au primit şi anumite elemente de cultură originare din Orientul Apropiat.
Descoperirea acestei civilizaţii se datorează lui Arthur Evans, care începe în1899 săpăturile la
Cnossos, şi care după 35 de ani scoate la lumină urmele civilizaţiei cretane sub aproape toate aspectele
sale. Evans împarte civilizaţia cretană (minoică) în :
- minoicul vechi (sfârşitul mileniului III a. Chr.)
- minoicul mediu (cca. 2000-1580 a. Chr.)
- minoicul recent (1580-1150 a. Chr.)
Apogeul ei (tot după Evans) : 1580-1450 a. Chr.
Modificări ulterioare ale cronologiei:
- perioada minoică veche – I –3000-2800
II – 2800-2500
III – 2500-2200
- perioada minoică mijlocie – I –2200-1750
II – 2000-1750 (numai Cnossos şi Phaistos)
III – 1750-1600
- perioada minoică recentă – I – 1600-1400
II – 1450-1400 (numai Cnossos)
III – 1400-1250
Sau după Doro Levi:
1. perioada prepalaţială : 2000-1850
2. perioada protopalaţială I şi II : 1850-1700
3. perioada protopalaţială III : 1700-1550
4. minoicul târziu : 1550-1400
5. micenianul : 1400-1100
Sau : 2600-1900 perioada prepalaţială
1900-1700 perioada paleopalaţială
1700-1380 perioada neopalaţială
1380-1120 perioada postpalaţială
1120-1050 perioada subminoică
Creta a fost prima insulă din Marea Egee populată încă din neolitic. În perioada mileniilor
7-3 vin şi alte populaţii din zona mediteraniană sau de pe coastele Asiei Mici. Nu se ştie cărui neam sau
familii lingvistice aparţineau cretanii.
În prima jumătate a mileniului 3 a. Chr. ei lucrau arama pe care au combinat-o apoi cu cositorul.
Astfel începe către 2700 a. Chr. prima epocă a bronzului. Această dată marchează şi începutul unor
relaţii strânse cu Egiptul şi începutul hegemoniei cretane în Mediterana orientală.
Insula era împărţită în mici state-oraşe, fiecare cu credinţe religioase şi legi proprii şi aflate în
permanente conflicte între ele. Au fost descoperite vestigiile a 93 de oraşe (mai importante - Cnossos,
Phaistos, Malia, Hagia Triada); nici oraşele şi nici palatele suveranilor locali nu erau fortificate.
În acelaşi timp, prin simplificarea scrierii cretane originare – hieroglifice, s-a trecut la sistemul
silabic de scriere: Liniar A (folosit până către 1450 a. Chr.) şi Liniar B (identificat cu scrierea arhaică şi
format sub influenţa aheilor veniţi de pe continent)
Începutul mileniului 2 a. Chr. pentru sud-estul Europei înseamnă:

3
 - migraţia populaţiilor indo-europene;
- populaţiile elenice (ionieini) se detaşează de iliri şi se îndreaptă spre sud;
- aheii vin în Tesalia îndreptându-se apoi spre Poloponez;
- în Creta, pe la cca.1750 - primele palate sunt distruse (cutremur, invazie străină, război
intern);
- palatele se vor construi şi apar vile regale;
- acum este elaborat sistemul de scriere Liniar A;
- suveranul din Cnossos unifică oraşele din insulă construind şi o reţea de drumuri;
- între 1750-1350 a. Chr. – apogeul puterii maritime, al civilizaţiei şi culturii cretane;
- între cca. 1450-1400 a. Chr. – se trece la noul sistem de scriere Liniar B.
Printr-o acţiune de colonizare treptată şi pacifică influenţa Cretei se întinde spre Nord, în
Peloponez.
Epoca de înflorire a civilizaţiei cretane este legată de numele legendarului rege Minos. Lui
Minos Tucidide îi atribuie: crearea flotei, colonizarea majorităţii Cicladelor, lichidarea pirateriei.
În aceeaşi perioadă, primul val de populaţii elenice (războinicii ahei) coboară din Tesalia şi
Argolida (unde construiseră oraşele fortificate Micene şi Tirint) spre sud. După care prin diverse
metode (infiltrări paşnice, migraţii, mercenariat) ajung în Creta şi îşi impun autoritatea. Pe la cca. 1400
palatul din Cnossos şi alte palate sunt din nou distruse.
De la această dată decadenţa Cretei continuă. Capitala Cnossos şi oraşul Phaistos sunt parţial
abandonate. Populaţia cretană migrează în Asia Mică, în Cipru şi Palestina, ajungând şi în sudul Italiei
şi Siciliei. Aheii vor prelua de la cretani odată cu hegemonia maritimă şi numeroase elemente culturale,
transferându-le pe continent în Argolida, unde va lua naştere noua civilizaţie şi cultură grecească.
Poziţia preeminentă a Cretei se datorează:
- resurselor economice interne (livezi de măslini, pescuit, vânat, cupru);
- comerţul maritim;
- meşteşugurilor şi artiştilor.
Creta este primul imperiu maritim din lume, dominând întreaga Mare Egee şi impunând tribut
localnicilor. Insulele Cipru şi Rhodos – avanposturile comerţului cretan cu Asia Mică şi cu Egiptul.
Comerţul se desfăşura şi cu litoralul asiatic. Obiectele de export ale Cretei: arme, unelte de bronz,
bijuterii, vase, stofe, ulei şi vin. În Egiptul Central se stabilise o colonie de negustori cretani şi o alta în
faţa deltei Nilului, îşi stabilesc o colonie în Cipru de unde vor ajunge în Ionia, Libia, Siria şi Palestina.
Spre răsărit ajunge în sudul Italiei, Sicilia, Sardinia şi pe coastele Iberiei. Practică şi un comerţ
de tranzit.

Organizarea societăţii
La începutul mileniului 3 – după sistemul clanului, a grupului de familii, de origine; locuinţele
şi mormintele erau comune.
Treptat (către 2000 a. Chr.) puterea politică a clanurilor se concentrează în 2 regate cu sediul la
Phaistos şi Cnossos.
Tot pe la 2000 a. Chr. – divizarea socială în 4 clase fiecare avându-şi divinităţi şi forme
particulare de cult:
I. familiile regilor şi ale preoţilor; clerul- preponderent feminin, ere foarte influent. Regele
(Minos) era suveran de esenţă şi de drept divin; deţinea funcţii religioase, legislativă şi militară. Era
investit de o autoritate religioasă (însemne: sceptru, securea dublă, floarea de crin)
II. clasa războinicilor- puţin numeroasă
III. clasa agricultorilor şi crescătorilor de vite (proprietate personală - gospodăria şi bucata de
pământ, proprietate comună (a comunităţilor rurale) : vitele, animale de povară, sclavii.
IV. meşteşugarii – lucrătorii comunităţii (demiurgoi)

4
 În afara acestor clase mai erau: marinarii, pescarii, servii (foşti locuitori băştinaşi ai teritoriilor
ocupate de cretani) şi sclavii.

Religia
Fiecare religie avea divinităţi şi culte proprii legate de :
- animism
- practici iniţiatice
- simboluri cosmogonice
Culte :
- cultul grotelor sacre
- cultul arborelui vieţii (palmier, măslin, chiparos)
- cultul şarpelui
- cultul coloanei şi al scutului
- cultul taurului (simbolul forţei, fertilităţii şi fecundităţii)
- cultul securii duble (labrys) simbolizând jertfa taurului
Divinităţi cu aspect uman dar şi figuri sacre cu capete de animale
Divinităţi antropomorfe (de la mijlocul mileniului 3):
- Marea Zeiţă (Dictinna) divinizarea principiului maternităţii
- Britomartis – zeiţa tinereţii şi a iubirii
- Divinitate masculină (Minos/taurul)
Construcţii destinate cultului: grote, sanctuare, temple, edificii complexe.
- divinităţi proprii fiecărei clase sociale şi profesiuni
Religia are un caracter optimist.

Aportul cretan în cultură şi civilizaţie

Către anul 1500 a. Chr. ciclul civilizaţiei cretane poate fi considerat încheiat. Până atunci ea a
oferit exemplul celui dintâi clasicism pe care l-a cunoscut Europa.
Grecii vor recunoaşte ce anume şi cât de mult datorează cretanilor:
- cultura măslinului
- sistemul de măsuri şi greutăţi
- organizarea comerţului şi transformarea marinei într-o instituţie utilă şi paşnică
- planul megaronului → micenieni → greci
- tradiţii cretane cu numeroase mituri şi divinităţi greceşti şi concepţia religioasă
antropomorfă greacă

5
 MIGRAŢIA TRIBURILOR (mileniul 2 a. Chr.)

În sec. XIII-XII a. Chr. au loc migraţii de triburi în Peninsula Balcanică şi Asia Mică. În cursul
lor au pierit:
- regatele micenian şi cretan;
- a fost nimicită Troia;
- au loc transformări social-economice şi culturale în bazinul Mării Egee;
- se grăbeşte prăbuşirea statului hittit;
- se subminează dominaţia faraonilor din dinastia XX în Palestina şi Fenicia;;
- are loc strămutarea etruscilor din Asia Mică în Peninsula Italică.
Migraţia triburilor din bazinul Mării Egee a fost determinată de dezvoltarea social-economică
inegală a diferitelor regiuni. Principala migraţiune – cea a triburilor doriene, localizate la început în
nordul lumii egeene. Ele vor pătrunde în sud luând locul aheilor şi cretanilor.
I. Migraţia dorică are loc în cadrul procesului intern de descompunere a comunei primitive,
când războaiele de cucerire devin inevitabile.
Strămutarea dorienilor a fost tratată în lumina:
- miturilor şi legendelor primitive;
- datelor toponimice.
Data migraţiilor a fost plasată la sfârşitul războiului Troian (după autorii antici; Tucidide însă
are în vedere şi perioada care a urmat războiului Troian).
Tradiţia antică face menţiuni speciale asupra strămutării tesalienilor din Epir → în regiunea care
se va numi Tesalia (Herodot, VII, 176; Tucidide, I, 123).
Beoţienii (înlăturaţi de tesalieni) → regiunea Cadmeea căreia îi dau nume de Beoţia.
După Tucidide evenimentele au loc la 60 de ani după căderea Troiei (deci spre sfârşitul
secolului al XII a. Chr.; căderea Troiei este fixată între 1194-1184)
II. Migraţia doriană: după Tucidide, cucerirea Peloponezului de către dorieni are loc la 80 de
ani de la căderea Troiei (~1104 a. Chr.). Alţi autori (Socrate şi Ephoros cca. 1069 a. Chr.)
Datele surselor antice trebuiesc considerate ca repere cronologice, cu multă aproximaţie.
Se pare totuşi că migraţia doriană are loc la sfârşitul secolului XII a. Chr. Patria primitivă a
dorienilor este posibil să se fi aflat în sudul Macedoniei.

Etapele şi direcţiile migraţiei doriene

1. Primele grupuri de dorieni s-au îndreptat probabil pe mare spre sud.
- primele menţiuni despre dorieni în poemele homerice se referă la insulele Creta şi
Rhodos
- existenţa la Rhodos a unei împărţiri caracteristice dorienilor în trei phylii (şi în epocile
mai recente populaţia Rhodosului avea să rămână dorică).
2. Alte grupuri dorice s-au îndreptat pe uscat spre Tesalia şi Epir; pătrund prin strâmtoarea
Thermopile şi dau regiunii numele Dorida.
3. Alţi dorieni au pornit din Dorida spre Peloponez (probabil iniţial pe uscat – dar au fost
opriţi, şi apoi pe mare) şi înaintează spre interiorul pensulei (Polybiu, XII, 12; Pausanias, V,
3, 5). Trec prin Ahaia şi Arcadia şi ocupă regiunile cele mai populate din Peloponez:
Argolida, Laconia, istmul Corinth. Cuceria a avut loc treptat, prin operaţiuni pe mare şi pe
uscat.
Modalităţile de stabilire sunt diferite:
6
 a) atac direct şi colonizare (Corinth, Argos, Megara);
b) populaţia locală îşi păstrează drepturile şi alcătuieşte phylii separate
(Argolida);
c) unire pe cale paşnică şi ulterior totală contopire (Troisen, Sicyone);
d) populaţia locală a fost alungată (ahei de la Epidaur);
e) dorienii au întâmpinat dificultăţi (în Laconia).
Ocuparea Messenei s-a petrecut probabil mai târziu (în secolul XI a. Chr.)
4. În afară de Creta şi Rhodos alte insule ocupate de dorieni au fost Thera şi Egina.
5. Litoralul de sud-vest al Asiei Mici: Cnidos, Halicarnas, etc.

Migraţia doriană a determinat fixarea triburilor greceşti:

1. Aheii – grup etnic distinct menţinut în Arcadia; masa principală a populaţiei băştinaşe din
Peloponez a fost asimilată de dorieni. O parte din ahei au trecut în Attica, în Creta, în Cipru
(graiul ahean s-a păstrat numai în Cipru).
2. Se separă grupul de triburi ionice. Tradiţia le atribuie ca locuri de baştină Attica şi Ahaya
(dar din Ahaya au fost izgoniţi de ahei; Herodot I, 145; iar ahenii la rândul lor au fost
izgoniţi de dorieni) afluxul de dorieni în Peloponez determină afluxul ionienilor în Attica;
ulterior ionienii vor ocupa aproape toate insulele din Marea Egee şi o parte din litoralul
Asiei Mici.
3. Grupul eolic – ocupă înainte de venirea dorienilor Tesalia şi Beoţia; mai târziu colonizează
Lesbosul şi Eolida

Colonizarea coastei de vest a Asiei Mici

Problema acestei colonizări este discutată întrucât, la o primă impresie, această colonizare
iniţial ioniană ar fi fost determinată de migraţia dorienilor. Cercetările au arătat însă că migraţia doriană
şi cea ioniană nu sunt sincrone - colonizarea ioniană s-a produs pe la cca. 1000 a. Chr. sau puţin mai
devreme (dar oricum după dispariţia imperiului hittit, principala forţă politică şi militară din Asia Mică
ce împiedicase fixarea grecilor aici).
La colonizarea Asiei Micii au participat toate triburile greceşti. De la nord la sud, pe costa
vestică a Asiei Micii s-au aşezat eolienii, ionienii şi apoi dorienii.
În secolul VIII a Chr. ionienii sunt deja constituiţi într-o “comunitate a ionienilor”, al cărei
centru era sanctuarul lui Poseidon Helikonios de la Mycale.
Dorienii vor întemeia 6 polisuri, grupate în jurul sanctuarului lui Apollo din Cnidos. Eolieni se
pare că erau grupaţi în jurul templului lui Apollo de la Gryneion. Cea mai puternică se va dovedi
comunitatea ioniană. Aşezarea elenilor în Asia Mică a condus la:
- dezvoltarea conştiinţei elenice (a sentimentului de apartenenţă la comunitatea etnică
elenică);
- apariţia elementelor esenţiale pentru dezvoltarea statală ulterioară: polis

7
 GRECIA HOMERICĂ (~ secolul XII-IX a. Chr.)

Perioada homerică îşi află numele în cele două creaţii epice ale xxx eleni – Iliada şi Odisea,
atribuite lui Homer:
- problema existenţei lui Homer, disputa atribuirii originii sale;
- problema originii celor două poeme, ale subiectului şi valorii documentelor;
- poemele sunt rezultatul unei elaborări îndelungate şi sunt legate prin originea lor ţărmul
occidental al Asiei Mici;
- suprapuneri de informaţii provenind din epoci diferite;
- informaţii pentru sec. XII-IX a. Chr., dar unele privesc şi o perioadă mai târzie
(sec.VIII-VI a. Chr.)
- informaţia arheologică confruntată cu literatura poemelor:
a) identificarea locurilor menţionate în epopee
b) existenţa unor obiecte amintite în poeme (cupa lui Nestor, coiful)
c) identificarea unor monumente şi obiecte din epoca miceniană
- descifrarea scrierii miceniene a adus elemente noi în conceperea perioadei;
- poemele se referă în special la perioada postmiceniană (sunt prezente însă şi
reminiscenţe miceniene)

Viaţa economică şi structura socială

Grecia ne apare mult fărâmiţată. Comunităţile au organe proprii de conducere: basileu, sfatul
bătrânilor, adunarea poporului, fiecare are teritoriu proprii şi o polis proprie (nu în accepţia de oraş stat
ci în aceea de aşezare care nu întotdeauna era împrejmuită de incintă).
Comunităţi diverse se uneau ca să poarte în comun războaie (dar şi în aceste situaţii se păstra
spiritul independent). Armata comună era formată din detaşamente independente militar; luptătorii erau
împărţiţi pe triburi (se menţine deci separatismul propriu comunităţilor în timp de pace).
Structura socială ere formată din ginţi, fratrii (reuniunea câtorva ginţi), phylii (reuniunea
câtorva fratrii)
Trăsăturile structurii sociale gentilico-tribale se constată în toate domeniile vieţii sociale.
Interesele membrilor comunităţii sunt apărate de fratrie. Îndepărtarea din cadrul comunităţii atrage
după sine lipsa de ocrotire socială (apărarea ca şi răzbunarea individului se făcea în cadrul phyliei sau
al fratriei de rudele de sânge apropriate; răscumpărarea se făcea tot în faţa rudelor).
O trăsătură tipică a epocii homerice este şi caracterul ei tranzitoriu. Epoca homerică rămâne
însă perioada unei intense destrămări
a relaţiilor comunei primitive. Se produce un proces de diferenţiere în rândul membrilor liberei
comunităţi.
Îşi face apariţia o aristocraţie gentilică - distinctă prin avere, arme (echipament în luptă),
îmbrăcăminte.
Viaţa economică a societăţii homerice se baza pe creşterea vitelor şi agricultura.
- vitele serveau drept etalon ţinând locul banilor;
- alte ramuri economice: viticultura, cultura măslinilor, grădinăritul, pescuitul şi
vânătoarea.
Societatea homerică cunoaşte fierul (fapt confirmat arheologic)
În privinţa pământului (organizare agrară) – informaţiile nu sunt suficient de clare. Existau:
- terenuri care aparţineau basileilor (temenos)
8
 - kleroi – terenuri aparţinând populaţiei de rând (suprafaţa de teren obţinută prin tragere la
sorţi)
- exista o obşte agrară care proceda la reîmpărţirea sistematică a pământului. În această
obşte apar semne de descompunere: loturile încep să fie inegale, apar oameni cu “multe
loturi” şi alţi lipsiţi de pământ (akleroi); basilei se străduiesc să obţină loturile lor în
proprietate privată.
În societatea homerică instituţia proprietăţii private asupra pământului nu era definitiv
încetăţenită. Existau totuşi mai multe forme de proprietate asupra pământului; la sfârşitul perioadei se
poate vorbi de existenţa unei proprietăţi private asupra pământului.
- oamenii liberi care în diferite împrejurări îşi pierd pământul = sau (teţi);
- pentru loturile mai mari se angajau lucrători;
- plata se făcea în natură;
- nu exista o limită precisă între sclavi şi theţi sau sclavi/theţi şi oameni liberi;
- sclavi – desemnaţi prin termenii şi mai rar υ;
- sclavi în perioada homerică făceau parte din familia stăpânilor lor şi participau la
treburile casei → sclavia mai are caracter patriarhal.
Epoca homerică e considerată ca etapă iniţială a sclavagismului. Izvoarele sclaviei erau
războaiele şi prizonierii. Munca sclavilor era folosită în treburile casnice, în agricultură, creşterea
vitelor. Rolul principal în economie aparţinea oamenilor liberi. Economia avea un pronunţat caracter
natural; munca e o îndeletnicire a tuturor păturilor societăţii.
Schimbul de produse este foarte puţin menţionat. Obiectul obişnuit de schimb îl constituia prada
de război (schimbul avea un caracter sporadic);
Comerţul cu alte populaţii era foarte puţin dezvoltat (dovadă arheologică: până în secolul VIII a.
Chr. obiectele de import pe teritoriul Greciei lipsesc aproape cu totul); se importau în general obiecte
de lux. Se făcea comerţ în general cu fenicienii; nu era în relaţie cu tâlhăria (pirateria) şi cu războiul. În
general în epoca homerică, comerţul era prea puţin răspândit şi nu se bucura de popularitate.
Meşteşugurile nu aveau condiţii favorabile de dezvoltare (întrucât fiecare gospodărie îşi
satisfăcea trebuinţele prin mijloace proprii). Spre deosebire de epoca miceniană, Grecia homerică
cunoştea mai puţine meşteşuguri: olărie, dulgherie, tăbăcărie, armurerie.
Nu se poate vorbi de o diviziune a munci în cadrul diferitelor ramuri de producţiei (şi nici de o
specializare).
Munca meşteşugarilor era socotită mai puţin importantă decât cea a agricultorilor; meşteşugarii
făceau parte mai ales între theţi şi metanostes (străini) şi se aflau pe treptele cele mai de jos ale ierarhiei
sociale.

Structura politică
Societatea greacă, formată pe ruinele societăţii miceniene, nu ajunsese la o formă de stat. În
fiecare dintre comunităţi se întâlnesc elementele proprii unei orânduiri sociale şi apar germenii unor
prime instituţii de stat.
În fiecare comunitate exista: - un rege (basileu) cu următoarele atribuţii - judecătoreşti
- militare
- funcţia de preot
- un consiliu al bătrânilor (gerontes)
- o adunare a poporului
Basieli erau conducătorii diferitelor triburi, şefii comunităţilor în vreme de război. Pe perioada
războaielor aveau cele mai largi împuterniciri. La creşterea autorităţii regelui au contribuit caracterul
războinic al perioadei. În interiorul aristocraţiei regii erau primii între egali. În poeme unele teritorii sau
triburi au mai mulţi basilei - termenul basileu avea o largă circulaţie. El desemna: pe indivizii care
aveau autoritatea unor căpetenii de triburi,

9
 pe sfetnicii regelui basileu sau membri ai sfatului său → puterea regelui besileu nu era
absolută.
Pe timp de pace împuternicirile basileului erau şi mai reduse; principala funcţie era participarea
la împărţirea dreptăţii (judecata se făcea în prezenţa poporului şi hotărârea era dată de către bătrâni).
Şi funcţia de preot, regele o împărţea cu sfatul bătrânilor ginţii. Caracterul ereditar al funcţiei nu
clar menţionat. Privilegiul cel mai însemnat al regelui era folosirea temenosului (lot de pământ), luat
din fondul comun. Sursele suplimentare de venituri proveneau din darurile făcute de popor şi din
prăzile de război;
Sfatul bătrânilor (gerontes) era format din reprezentanţii gintelor celor mai bogate şi mai nobile
(vârsta nu mai era un criteriu). Sunt sfătuitorii regelui în toate problemele mai importante.
Adunarea poporului reprezenta totalitatea membrilor liberi ai comunităţii. Era convocată de
rege; pe timp de pace se întrunea în preajma casei basileului în piaţă sau în alte locuri publice. Totuşi
nu poate vorbi de o egalitate în drepturi a tuturor participanţilor: hotărârile erau luate de fapt de
gerontes şi de basilieu; problemele nu erau supuse la vot. Autoritatea adunării poporului scăzuse; s-a
lărgit în cadrul tribului competenţa sfatului bătrânilor. Exista însă o relaţie strânsă între adunarea
poporului - sfatul bătrânilor şi rege; basileul nu se putea lipsi de sfatul bătrânilor iar geronţi dezbat
probleme în prezenţa poporului.
Viaţa de familie - se baza pe patriarhat; femeia de bucura şi de influenţă în familie şi de respect
în societate.

10
 COLONIZAREA GREACĂ ( în sec. VIII-VI a. Chr.)

Secolele VIII-VI a. Chr. sunt perioada unor progrese remarcabile în societatea greacă:
- se dezvoltă diferite ramuri de producţie (minerit, meşteşuguri, navigaţia pe mare,
agricultura);
- diferenţiere socială tot mai accentuată între aristocraţia gentilică şi celelalte categorii ale
populaţiei;
- colonizarea capătă o importanţă deosebită.
Termenul consacrat pentru colonizare e (a trăi departe, a se expatria).
o aşezare de greci într-o ţară străina.
Informaţii literare: Tucidide - colonizarea Siciliei, istoricii din secolul IV a. Chr. Ephoros şi
Timaios, Diodor din Sicilia, Geografia lui Strabon, Pseudo-Skymnos, Pausanias, Pliniu cel Bătrân, etc.
Datele istoricilor trebuiesc confruntate cu materialul arheologic.

Cauzele şi caracterul colonizării:

Colonizarea înregistrează o extremă dezvoltare de la mijlocul secolului VII până spre sfârşitul
secolului VI a. Chr.
Între cauze pot fi enumerate:
- insuficienţa pământului arabil (cea mai mare parte a terenurilor aparţinea aristocraţiei
gentilice);
- căutarea unor locuri de muncă de către micii producători → primele colonii aveau un
caracter agricol;
- dezvoltarea producţiei de mărfuri şi a comerţului pe mare → apar colonii cu caracter
agricol şi comercial;
- cauze politice: cei învinşi în luptele politice sunt nevoiţi să emigreze.
Colonia putea fi întemeiată: - din iniţiativa diferiţilor cetăţeni;
- din iniţiativa statului.
Caracter: - sporadic – la început;
- sistematic – ulterior.
Mari metropole: Milet (Asia Mică), Chalcis (Insula Eubeea), Corinth.
Coloniile erau formaţiuni statale de sine stătătoare şi nu depindeau de metropolă nici din punct
de vedere politic, nici economic.
Fiecare colonie avea: - organizare politică proprie;
- legislaţie şi judecători proprii;
- locuitori erau cetăţeni ai coloniei nu ai metropolei;
- avea proprii dregători şi putea să bată monedă.
La întemeierea de noi colonii se respectau tradiţiile încetăţenite: consultarea oracolelor,
desemnarea unui conducător (oikistes).
Relaţiile dintre colonie şi metropolă nu mai în cazuri excepţionale îmbrăcau formele unei
dependenţe politice.

Exemplu:
- relaţia între Corinth şi Potideea
- relaţia dintre Massalia şi coloniile mai mici create de ea pe ţărmurile Galliei şi
Peninsulei Iberice.

11
 Relaţiile dintre metropolă şi colonie vizează mai ales interese economice. Coloniile erau legate
de metropole prin culte, calendar, magistraturi comune, etc.
Un termen folosit pentru desemnarea coloniilor, în secolul V-IV a. Chr. e cel νχ. Spre
deosebire de colonie locuitorii cleruhiei continuau să rămână cetăţeni ai metropolei pe care au
întemeiat-o.
Exemplu:
- cleruhiile ateniene (Salamina şi în Insule din Marea Egee şi în Chersoneseul Tracic).
Totuşi cleruhiile beneficiau de o anumită autonomie şi aveau organe proprii de conducere.
Pământurile pe care se întemeiau cleruhiile erau obţinute mai ales prin cucerire şi băştinaşii alungaţi
sau nevoiţi să cedeze pământurile şi să plătească impozite. Terenul, deşi era împărţit cetăţenilor
metropolei care voiau să emigreze, rămânea în proprietatea deplină a metropolei.

Direcţiile de colonizare
Colonizarea din secolele VIII-VI s-a desfăşurat în trei direcţii:
- spre vest, spre Sicilia şi Italia;
- spre nord şi nord-est (Helespont, Propaxxx până în Pontul Euxin)
- spre sud în Africa

I. Colonizarea bazinului apusean al Mării Mediteraniene

Greci s-au aşezat în centrul şi sudul Italiei şi în insula Sicilia.
Odată cu aşezarea grecilor în Italia începe ascensiunea oraşelor etrusce. Unul din evenimentele
cele mai de seamă din istoria litoralului apusean ale Mării Mediterane la constituit lupta dintre greci şi
fenicieni concomitentă cu cea cu etrusci. Colonizarea sistematică a vestului Mării Mediterane se
constată în a doua jumătate a secolului VIII a. Chr. Cea mai veche colonie din Italia, conform tradiţiei,
este Kyme (Cumae), (în Campania); metropola era Chalcis + Erethria + Kymedui Eubea.
În al doilea şi al treilea deceniu al secolului VIII a. Chr. litoralul vestic al Siciliei era populat de
colonişti greci din Chalcis, Naxos, Megara şi Corinth. Naxos la rândul ei întemeiază Catane şi
Leontinoi. La începutul secolului al VII-lea a. Chr. apare Zancle (Messana); la rândul ei Zancle
întemeiază Rhegium. Locuitori din Zancle şi Chalcis au întemeiat de-a lungul litoralului nordic şi estic
al Siciliei o serie de mici colonii între care mai importante au fost Himera şi Tauromenion. Megarienii
au întemeiat Megara Hyblaea şi mai târziu Selinus.
În 734 a. Chr. Corinthul pune stăpânire pe insula Ortygia şi întemeiază Siracuza. Ca şi celelalte
colonii greceşti fondate în Sicilia în aceeaşi perioadă, Siracuza a fost la început o aşezare agricolă şi
ulterior şi-a dezvoltat negoţul şi meşteşugurile.
Dintre oraşele din Asia Mică au luat parte la colonizarea Siciliei numai oraşul Lindes din insula
Rhodos, care împreună cu cretanii au întemeiat la începutul secolului VII oraşul Gela. Mai târziu la
vest de Gela a fost întemeiat şi Akragas (Agrigentum).
Sudul Italiei a fost colonizat de greci încă de la sfârşitul secolului VIII a. Chr. La colonizare au
participat o serie de oraşe greceşti şi populaţii aheene refugiate din Peloponez. Aheenii şi spartanii
întemeiază Tarent.
Coloniile din sudul Italiei şi cele din Sicilia au apărut aproape simultan. Un important stimulent
la colonizare l-a constituit şi cucerirea Messeniei de către spartani.
Cele mai vechi colonii aheene din sudul Italiei au fost Sybaris şi Crotona. Pentru a se apăra
împotriva Tarentului locuitorii din Sybaris au întemeiat colonia Metapontum populată şi de noi valuri
de aheenei. Crotona la rândul ei, şi-a extins influenţa spre sud. Sybaris şi Crotona dealtfel şi-au extins
posesiunile până pe ţărmurile Mării Tireniene. Aici Sybaris întemeiază colonia Poseidon (Paestum).
Oraşele aheene Sybaris şi Crotona împreună cu coloniile aheene dependente au format o confederaţie
aheeană, în care sanctuarul Herei avea importanţa unui centru religios. Această confederaţie a jucat un
anumit rol politic nepermiţând întemeierea altor colonii greceşti pe teritoriul ei şi izbutind să împiedice

12
o expansiune spre sud a Tarentului. În extremitatea sudică a pensulei Italice ia fiinţă colonia Locris,
care îşi extinde stăpânirea până la Marea Tireniană.

II. Colonizarea ţărmurilor Hellespontului şi Pontului

Colonizarea litoralului tracic şi hellespontic a fost întreprinsă odată cu colonizarea ţărmului
apusean al Mării Mediterane sau poate ceva mai târziu. Primii au fost chalcidienii. Ei au ocupat
insulele din apropierea Peninsulei Chalcidice precum şi unul din cele 3 braţe ale peninsulei. Principala
colonie – Torone. Peninsula vestică a fost populată de locuitorii din Erethria. În afara oraşelor eubeene
la colonizarea Peninsulei Chalcidice mai ia parte Corinthul care întemeiază Potideea. La mijlocul
secolului VII ţărmul răsăritean al Peninsulei Chalcidice a fost ocupat de locuitori din insula Andros.
Coloniile înfiinţate în Peninsula Chalcidică au avut un caracter integral agricol. La sfârşitul secolului V
a. Chr. Olynthul se remarcă drept un centru comercial şi meşteşugăresc important. Locuitorii din Paros
ocupă la sfârşitul secolului VIII (dar mai probabil în prima jumătate a secolului VII a. Chr) insula
Thasis. Treptat locuitorii din Paros încep să treacă din Thasis pe litoralul tracic din apropiere. Pe la
mijlocul VII a. Chr. locuitorii din Clazomene întemeiază Abdera (distrusă ulterior de traci şi repopulată
cu locuitori ai oraşului grec Teos, refugiaţi din Asia Mică din pricina persecuţiilor perşilor. Chios
fondează colonia Maroneea. Mai la nord urma o zonă de aşezări agricole întemeiate de locuitorii din
Lezbos şi de colonii: Sestos, Perinth (colonia Samosului).
Ţărmurile Propontidei şi ale Bosforului tracic au fost colonizate de megarieni. Probabil tot ei au
întemeiat pe litoralul asiatic de la sfârşitul secolului VIII coloniile Astacos şi Calchedon, iar pe litoralul
european Selymbria şi Byzantion (în anul 659 a. Chr.).
Colonizarea Propontidei de către megarieni a reînceput abia după cca. 100 de ani, probabil ca o
consecinţă directă a luptelor de clasă din Megara.
Ţărmurile asiatice ale Hellespontului şi Propontidei au fost populate în special de colonişti
veniţi din Milet. Cu excepţia oraşului Lampsacos (colonie a Foceei), toate celelalte colonii au fost
întemeiate direct de Milet sau cu participarea şi sub conducerea lui. Cele mai vechi colonii ale
Miletului - Sinope (pe litoralul sudic al Pontului) şi Cyzic (pe litoralul Propontidei) datează din secolul
VIII a. Chr. La începutul secolului VII, în timpul năvălirii cimmeriene, ambele sunt distruse, fiind după
aceea refăcute. Cea mai intensă activitate de colonizare o va desfăşura Miletul în a doua jumătate a
secolului VII a. Chr. Atunci va lua fiinţă pe litoralul Propontidei colonia Abydos. La intrare în
Propontida se afla Cyzic ce va fii repopulată cu colonişti din Milet în anii 675-674 şi aşezarea
Milesiană din insula Proconnesos.

III. Colonizarea ţărmului sudic şi vestic al Mării Negre

Cele dintâi expediţii ale grecilor în Pont s-au păstrat sub forma legendei Argonauţilor. Din
secolul VIII a. Chr. grecii organizează cu regularitate expediţii în Marea Neagră. Pe litoralul sudic s-a
înfiinţat Sinope (după tradiţie fondată în 812 a. Chr.). În preajma anului 750 a. Chr. Sinope întemeiază
Trapezunt. După invaziile şi distrugerile cimmenienilor, Miletul îşi reface coloniile. Tradiţia antică
plasează reconstruirea oraşului Sinope în anul 630 a. Chr. În secolul următor iau fiinţă Sesamos şi
Cromna apoi Teos şi Cytoris. Sinope înfiinţează o serie de colonii mai puţin importante – Cerasos şi
Cotyora. Între Sinope şi Tapezunt a fost întemeiat Amisos (colonizat iniţial de foceeni şi apoi de Milet).
Singura colonie meganieana pe litoralul sudic al Mării Negre – Heracleea (650 a. Chr.).
Colonizarea litoralului vestic are loc pe la mijlocul secolului VII a. Chr.
Milesienii întemeiază Histria (650 a. Chr.) Apollonia (609 a. Chr.), aşezată pe o insulă în golful
Burgas; Apollonia la rândul său înfiinţează Anchialos. În 590-560 a. Chr. Miletul întemeiază Odessos.
În secolul VI a. Chr. se înfiinţează şi Tomis. Activitatea colonizatoare a Miletului în Pontul stâng a durat
până la mijlocul secolului VI a. Chr. Alte aşezări mici vest-pontice întemeiate de ionieni au fost:
Crumoi (numit mai târziu Dionysopolis).
Megarieni apar după ce Miletul îşi terminase acţiunea colonizatoare. În prejma anului 530 a.
Chr. coloniştii din Heracleea întemeiază Callatis (poate că întemeierea coloniei Callatis se datoreşte
13
aristocraţiei din Heracleea Pontică, ce intenţiona să izgonească din oraş pe democraţi şi să-şi întărească
autoritatea. Ipoteza este sugerată de faptul că la înfiinţare Callatis a fost un polis democratic, ce şi-a
menţinut această formă de guvernare şi mai târziu.). Pe la 530 Megara plus Chalcidun întemeiază
Messembria. La înfiinţarea Messembriei a luat fiinţă şi Byzantion.

IV. Colonizarea nord pontică

Cele mai vechii colonii nord pontice au apărut nu mai devreme de secolul VI a. Chr. Singura
excepţie este aşezarea de pe insula Berzan.
Principalii colonizatori ai regiunii sunt Milesienii. În secolul al VI-lea a. Chr. la gura limanului
Congului şi Niprului ia fiinţă oraşul Olbia; totodată apar şi o serie de colonii pe litoralul răsăritean al
Crimeii de ambele părţi ale strâmtorii Kerci (Bosforul Cimmerian). Cele mai importante au fost:
Pantikapaion, Nimphaion, Theodosia, Thamagoria, Hermonassos şi Kepas. În apropierea gurilor
Donului-Tanais, colonia Bosforiană cea mai nordică. Singura colonie Dorică-Chersones (întemeiată în
secolul V a. Chr. de colonişti din Heracleea Pontică, anterior însă venirii coloniştilor heracleeni a
existat aici o mică aşezare ionică).
Economia oraşelor nord-pontice se baza pe agricultură şi negoţ. Aceste colonii capătă în secolul
VI a. Chr. o importanţă deosebită în viaţa economică a Greciei. Relaţiile strânse cu triburile locale
contribuiau la intensificarea procesului de asimilare; acest proces a fost deosebit de intens pe ţărmul
Bosforului Cimmerian. Grecii au venit în contact pe litoralul nord-pontic cu cimmerieni (probabil nume
colectiv prin care se desemnau triburile dintre Bug şi Marea de Azov, precum şi din Crimeea).
Populaţia principală a acestei regiuni erau sciţii, populaţia scită era formată dintr-o serie de triburi,
probabil înrudite între ele, parte nomade, parte sedentare. Dincolo de Don se aflau sauromaţii, iar în
regiune Mării de Azov şi a Kubanului se aflau meoţii. În regiunea Crimeei erau taurii.

V. Colonizarea ţărmului de SE al Mării Mediterane

De-a lungul litoralului sudic al Asiei Micii un rol colonizator important l-a avut Rhodos. La
începutul secolului VII a. Chr. în Lycia a fost refăcută sau întemeiată colonia Phasselis.
Pe la mijlocul VII a. Chr. grecii din Milet pătrund în Egipt; ei vor înfiinţa coloniile Naucratis şi
Canope. Naucratis se va transforma într-un centrul al grecilor din Egipt. În secolul VII a. Chr. colonişti
din insula Thera ocupă insula Plateea, iar mai târziu s-au mutat şi pe continent întemeind în 631 a. Chr.
colonia Cyrene. Pe la mijlocul secolului VI a. Chr. în Cyrene a venit un alt val de colonişti.

VI. Colonizarea de mai târziu a Occidentului

În a doua jumătate a secolului VII a. Chr., odată cu intensificarea comerţului cu Corintul apar o
serie de colonii corintiene în vestul peninsulei xxxx: Leucas, Anact şi Ambracia, iar pe litoralul Illyriei:
Apollonia şi Epidaur (Dyurachium), înfiinţate împreună cu locuitorii Corcyei.
Foceenii din Asia Mică înfiinţează colonia Massalia (în primii ani ai secolului VI a. Chr.)
Foceenii s-au extins, întemeind o serie de aşezări pe litoralul estic al Iberiei (Spaniei), Liguriei (sudul
Franţei). Încercarea foceneenilor de a se stabili în insula Corsica unde în 560 a. Chr., înfiinţaseră
colonia Alaia s-a soldat cu un eşec. Cartaginezii şi etruscii înfrâng în 535 a. Chr., în bătălia maritimă de
lângă Alaia flota foceeană. Foceenii întemeiază pe litoralul de vest al Italiei colonia Hyele (Elaya sau
Velia).

Importanţa şi urmările colonizării din secolul VII-VI a. Chr.

1. În dezvoltarea istorică de mai târziu a Greciei. Colonizarea a fost stimulată de dezvoltarea
economică şi social-politică din lumea greacă.
2. Colonizarea a contribuit la dezvoltarea comerţului grec.
3. Ceea ce lega coloniile de metropolele lor erau în primul rând interese economice şi sociale.
S-au creat condiţii favorabile pentru stimularea producţiei de mărfuri şi a comerţului.

14
 SEC. IX -ÎNCEPUTUL SEC. AL V-LEA A. CHR.
(SPARTA, CRETA, THESALIA, BEOŢIA)

SPARTA

Izvoare istorice : Xenophon, Platon, Aristotel, Herodot, Tucidide, poeţii lirici Tyrteu şi Alemon;
Pausanias; inscripţii vechi spartane.
Aşezare geografică: în partea de sud a Peloponezului, în Laconia (sau Lacedemonia), pe valea
râului Eurotas, între munţii Taiget (la vest) şi Parnon (la est). Este o zonă izolată geografic prin lanţuri
de munţi şi litoralul în mare parte nefavorabil navigaţiei. Aşezarea / izolarea geografică va contribui la
dezvoltarea social-politică şi istorică a Spartei. Suprafeţele fertile sunt limitate (nedepăşind 10 km
lăţime pe cursul mijlociu al fluviului Eurotas).
Centrul politic şi militar al statului spartan – oraşul Sparta.

Laconia şi Messenia în epoca miceniană şi homerică

În valea Laconiei au fost descoperite resturi de construcţii din epocile cele mai vechi. De
exemplu:
- Menelaion (sec. XIV-XI a. Chr.) – clădire masivă din piatră cioplită, cu mai multe
încăperi;
- Amyclae – probabil centru religios în perioada miceniană.
Centrul statului spartan a apărut în epoca homerică târzie (sec. IX a. Chr.). Apariţia statului
spartan este legată de migraţia triburilor doriene. În Peloponez, pe teritoriul vechiului stat spartan,
existau triburi aheene. Triburile dorice care au cucerit Peloponezul au nimicit o parte din populaţia
aheeană, altă parte au aservit-o, dar au fost şi ei asimilaţi de aceasta. Datele cu privire la apariţia
statului spartan sunt sărace şi incomplete.
Informaţii:
- Herodot (o listă a regilor spartani, de la Heracle până în secolul V a. Chr.)
- Ephoros (istoria din a doua jumătate a secolului IV a. Chr.), autor al noi Istorii
universale – redă prima succesiune de evenimente asupra vechii Sparte.
Sparta apare ca centru politic în sec. IX a. Chr., iar pătrunderea dorienilor în Peloponez a
început cel mai târziu în secolul al VIII-lea a. Chr. Herodot şi Thucidide relatează despre o perioadă
îndelungată de conflicte interne şi externe ce au însoţit pătrunderea dorienilor în Laconia. În cursul
acestor conflicte s-a format statul spartan.
Dorienii, pătrunşi în valea râului Euratos, s-au stabilit în 5 aşezări. Din aceste aşezări numite
sate (  s-a format centrul principal Sparta (adică s-a trecut de la aşezările rurale – , cu
caracter mai mult gentilic, la aşezări de tip orăşenesc ).
Dorienii, erau iniţial împărţiţi în 3 phylii gentilice (pamfilii, hylleii şi dimanii), odată stabiliţi în
Sparta s-au divizat în alte 5 grupuri. Teritoriul Laconiei s-a împărţit în districte, strâns legate de aceste
subdiviziuni. Noua împărţire era determinată de nevoile organizării militar-politice.
Migraţia dorienilor a contribuit la accelerarea procesului de diferenţiere socială în rândul
aheenilor. Aristocraţia aheeană intră parţial în componenţa clasei dominante nou formate, a
cuceritorilor dorieni. Populaţia aservită - clasa dominantă reprezintă categoria hiloţilor. Hiloţii au fost
aserviţi la două sau trei generaţii după venirea dorienilor.

15
 Aristocraţia aheeană care a supravieţuit invaziilor a intrat în phyliile dorice, formând cu
aristocraţia doriană o organizaţie militară şi politică unică. Această unire = “comunitatea egalilor” sau
“comunitatea spartanilor”. Comunitatea, organizată milităreşte, a împărţit terenuri la diferite familii, în
loturi egale (kleroi). Clerosul (lotul pe care-l primea fiecare spartan şi pe care-l moştenea fiul cel mai în
vârstă), era inalienabil şi indivizibil şi constituia o proprietate a statului. Populaţia agricolă supusă
(hiloţii) lucra aceste loturi. Situaţia hiloţilor a început să se apropie de cea a sclavilor în secolul VII a.
Chr.
Există o deosebire fundamentală totuşi între hiloţi şi sclavi:
- hiloţii nu se aflau pe proprietatea privată a spartanilor şi nu erau exploataţi de ei direct. Hiloţii
aveau gospodăria lor independentă de lotul pe care-l deţineau şi trebuiau să furnizeze spartanilor o
anumită parte din recoltă ca prestaţie pentru stat. Statul singur avea drept de viaţă şi de moarte asupra
hiloţilor (dar statul nu putea să-i vândă pe hiloţi; deci, practic, nu erau nici sclavi ai statului).
Un alt element component al statului spartan – periecii. Aceştia trăiau în aşezări mari, cu
caracter meşteşugăresc şi comercial. Terenurile periecilor erau distincte de terenurile cetăţenilor. La
început erau egali cu spartanii, dar ulterior (în timpul regelui Agis) au pierdut drepturile politice şi au
devenit tributari spartei. Regiunea ocupată de perieci avea o populaţie deasă şi a jucat un rol important
în dezvoltarea ulterioară a statului spartan.
La secolul IX-VIII a. Chr. statul spartan era o organizaţie militară. Ea era condusă de doi regii
(basilei); aceştia erau şefi militari supremi, puterea lor în viaţa internă era destul de redusă. Ambii
basilei făceau parte din sfatul bătrânilor şi erau preoţi ai lui Zeus. Basileii aveau datoria de a
supraveghea împărţirea şi folosirea loturilor de pământ. În epoca istorică, basileii erau eligibili :
Gerusia:
- alcătuită din 28 de bătrâni în vârstă de 60 de ani;
- se ocupau de treburile comunităţii;
- îndeplinea funcţia de tribunal suprem şi de consiliu militar (în ultimul rol nu era decât
un organ consultativ).
Apella (adunarea poporului):
- organul suprem al statului spartan;
- era formată din toţi spartanii majori, egali în drepturi;
- nu avea iniţiativă legislativă.
Colegiul celor 5 efori – o instituţie caracteristică orânduirii de stat spartane. Aprecierile cu
privire la această instituţie sunt diferite (principala bază a orânduirii spartane un adaos recent la o
organizare statală mai veche). Eforatul a apărut probabil ca organ al reprezentanţilor celor 5 “state” în
care era împărţită Sparta. Ulterior colegiul eforilor devine destul de independent şi faţă de Gerusie şi
faţă de basilei. Ei garantau autoritatea basileilor cu condiţia ca aceştia să respecte legile.
Pe lângă control colegiul avea ca sarcină menţinerea în supunere a hiloţilor şi periecilor faţă de
comunitatea spartană.
Comunitatea spartană – are caracter eminamente militar (realizat prin eforturi militare şi
instrucţie militară sistematică a cetăţenilor). Organizarea politică a Spartei reprezintă o formă de
organizare statală a unei comunităţi dominante. În cadrul acestui sistem locul principal îl aveau
educaţia politică şi militară a cetăţenilor.
Organizarea statului Spartan a fost atribuită de tradiţiile lui Lycurg (este personaj legendar lipsit
de realitate istorică; el ar fi creat o organizare politică ideală). Nu e exclus ca normele fundamentale ale
statului Spartan să fi fost rezultatul activităţii unui mare organizator al cărui nume a fost divinizat mai
târziu.
Statul Spartan trece de timpuriu la înfiinţarea de colonii (colonizarea insulei Thera, colonizarea
Cytherei).
Sparta are conflicte militare îndelungate cu:
- Tegea (localitate în Arcadia); informaţia de la Herodot;
- Oraşul Argos (Argolida);
16
 - Messenia – cel mai important adversar al Spartei în a doua jumătate a secolului VIII a.
Chr., Sparta începe cucerirea Messeniei, războiul durând 20 de ani. La sfârşitul
războiului în Sparta are lor răscoala parthenienilor (bastarzi), lipsiţi de drepturi.
Răscoala a fost reprimată, răsculaţi migrează spre Italia şi înfiinţează colonia Tarent.
Messenia trebuie să se supună Spartei.
- se face simţită primejdia unor noi conflicte cu Argos, Tegea şi alte oraşe din Peloponez.
Probabil în aceeaşi vreme are loc şi reforma care consfinţeşte inegalitatea de avere în Sparta;
este interzisă deţinerea metalelor de preţ, e interzis accesul străinilor, se face o separaţie strictă între
teritoriile periecilor şi domeniile statului.
În a doua jumătate a secolului VII a. Chr. începe un nou război cu Messenia care se răsculase.
Messenia (condusă de regele Aristomen) s-a aliat cu Arcadia, Elida şi Argos. Messenienii luptă cu
eroism, dar sunt trădaţi de arcadieni, şi spartanii, după înfrângerile suferite la început, ei încep să
devină biruitori. După 9 ani de război messenienii sunt înfrânţi, ei vor continua rezistenţa sfârşind
totuşi, după 11 ani, a se preda cu condiţia să fi lăsaţi să plece în Arcadia sau alte regiuni ale Greciei.
Din nevoia de a lupta împotriva răscoalelor hiloţilor, spartanii cer ajutorul comunităţilor vecine
din peninsulă. Apare astfel tendinţa unor relaţii mai strânse cu o serie de oraşe din Peloponez.
La mijlocul VI a. Chr. ia fiinţă Liga peloponeziacă. Deşi a fost condusă de Sparta membrii ligii
au continuat să-i păstreze independenţa.

TESALIA

Tesalia a păstrat până în secolul V a. Chr. o orânduire socială ce aminteşte de Grecia homerică.
Relieful ei este o câmpie întinsă mărginită în toate părţile de dealuri şi munţi (Olimp – la nord; Pind –
la vest; Ossa şi Pelion – la est; munţii Aha şi Oeta – la sud).
Valea e traversată de râul Peneios, cel mai mare dintre râurile din Elada. Valea e prielnică
practicării agriculturii şi creşterii animalelor. În sudul ţării se aflau porturile Olcos şi Pagase (bine
plasata).
Limba tesalienilor – amestec de dialect doric şi eolic.
Triburile dorice se vor fixa în câmpia Tesaliei. Vechea populaţie eolică – peneştri – deşi şi-a
păstrat în bună parte teritoriule şi organizarea tribală devine dependentă de învingători.
Populaţia se împărţea în patru categorii:
1. dinaştii – membrii ai câtorva familii aristocratice ce stăpâneau întinse suprafeţe de
pământ şi deţineau puterea;
2. cultivatorii liberi, mijloci şi mici, clienţi ai dinaştiilor erau folosiţi în armată ca hopliţi sau
călăreţi; nu aveau voie să se îndeletnicească cu negoţul sau meşteşugurile.
3. meşteşugarii şi neguţătorii – se bucurau de libertate personală dar nu aveau drepturi politice.
4. peneştii – masă principală de producători; apropiaţi hiloţilor spartani.
Pământul era împărţit în loturi (kleroi). În timp de război fiecare lot trebuia să furnizeze 40 de
călăreţi şi 80 de hopliţi (fiecare lot avea o suprafaţă de cca 1600-1800 ha, → în întreaga Thesalie nu
existau mai mult de 200 de proprietari de pământ). În timp de pace fiecare familie aristocratică
împreună cu clienţii ei alcătuiau o unitate separată din punct de vedere politic. Dinaşti tesalieni şi-au
creat de timpuriu o organizaţie militară care să cuprindă întreaga Thesalie.
Cele 3-4 phylii formau împărţiri gentilice şi teritoriale. Membrii phyliei aveau propriul lor
filobasileu, iar în timp de război alcătuiau un detaşament separat. Thesalia mai era împărţită şi în 4
tetrarhii Thessaliotida, Pelasgiotida, Hestieotida, Phtiotida. În fruntea fiecărei tetrarhii era un
polemarh (şef militar); tetrarhiile erau nu numai unităţii administrative ci şi teritoriale.
Nu se cunoaşte prea bine istoria Thesaliei la începutul mileniul 1 a. Chr.; după legendă ar fi
încercat să se extindă spre sud spre Foceea.
În secolul VI a. Chr. thesalieni erau unul din cele mai puternice triburi şi au jucat un rol de
seamă în viaţa politică a întregii Grecii; dovadă războiul pentru sanctuarul lui Apollo de la Delfi.
17
Oraşele greceşti se opun perceperii unei taxe pentru pelerinii ce veneau la Delfi (taxa trebuia percepută
de Foceea). Urmarea „războiului sfânt” a fost că sanctuarul de la Delfi a fost luat focidienilor.
Thesalienii dobândiseră majoritatea de voturi în consiliul amficţioniei de la Delphi. Thessalienii
joacă un rol important în lupta de pe câmpiile Lebanteice (războiul s-a produs între două coaliţii
comerciale: Samos+Chalchis şi Milet+Eretria). Thesalieni s-au alăturat chalcidienilor şi au dobândit
victoria. Curând însă thesalienii au fost învinşi de beoţieni şi focidieni.
La începutul secolului V a. Chr. thesalieni au luptat de partea perşilor şi nu au mai exercitat o
influenţă politică importantă. Thesalia începe să cunoască o nouă înflorire abia în secolul IV a. Chr.

BEOŢIA

Miturile referitoare la Beoţia menţionează pe minieni printre triburile cele mai vechi din această
regiune. În secolul VIII a. Chr. beoţieni apar ca un popor omogen, vorbind un dialect beotic.
Aşezări mai importante erau Orchomenos şi Teba (pe care epopeea homerică o consideră un
centru de seamă ce a supus mai târziu oraşul Orchomenos; întemeietorul mitic al Tebei – Cadmus).
După Tucidide populaţia Beoţiei ar fi venit din Thessalia .

Structura social-economică
În Beoţia n-au avut loc transformări sociale caracteristice polisurilor greceşti dezvoltate din
secolele VII-VI a. Chr.
Baza economică este agricultura, în care predomină cultivarea cerealelor. Altă ramură
economică este creşterea animalelor (în special creşterea cailor), pescuitul; meşteşugurile erau slab
dezvoltate.
În sânul comunităţii se manifestă diferenţieri sociale. Autoritatea era concentrată în mâna unui
grup mic de aristocraţi aparţinând celor 5 familii nobile.
În categoria aristocraţiei sunt cuprinşi:
- aristocraţia proprietarilor de pământ;
- oamenii bogaţi (deveniţi bogaţi datorită schimburilor comerciale);
- ţăranii bogaţi.
Dezvoltarea negoţului pe mare, din secolul VIII-VII a. Chr., exercită o influenţă asupra
economiei Beoţiei.
Populaţia era alcătuită în majoritate din ţărani şi mici cultivatori în mare parte dependenţi de
aristocraţia gentilică. Aristocraţia funciară îşi va păstra mult timp preponderenţa politică.
Liga beoţiană – liga polisurilor beoţiene; rolul principal la jucat Teba. Herodot ne informează că
la începutul războaielor medice această autoritate întâmpină o rezistenţă organizată (datorită
insucceselor externe ale ligii). Încă de la începutul secolului al VI-lea a. Chr. existenţa ligii beoţiene
începe să fie un factor important în istoria întregii Grecii. În Beoţia a existat o amficţionie (uniune de
câteva polisuri învecinate) care îşi păstrau sanctuarele comune, grupate în jurul templului lui Poseidon,
apoi în jurul templului Athenei Ithonia. Amficţioniile aveau un spectru mai larg:
- se îngrijeau de sanctuarele beoţiene;
- se îngrijeau de festivităţi;
- erau prilej de târguri de produse;
- rezolvau litigii (în special litigiile de graniţă între diferitele oraşe);
- organele amficţioniilor pedepseau pe cei ce nu se supuneau hotărârilor consiliului
amficţioniilor.
Acestea au constituit şi principalele funcţii ale ligii beoţiene.
În prima jumătate a secolului VI a. Chr. thesalieni atacă Beoţia încercând s-o supună; în lupta
care s-a dat thesalienii au fost zdrobiţi.
Liga beoţiană duce o luptă îndelungată împotriva Orchomenosului, răpindu-i pe rând oraşele
care îi aparţineau acestuia. La începutul secolului VI a. Chr. Orchomenosul se alătură ligii beoţiene.
18
 Liga beoţiană a avut mai multe înfruntări cu Athena, dar cu mai puţin succes. Beoţienii au
pierdut la început oraşele: Elentheria (cu străvechiul sanctuar al lui Dionysos) şi întreaga regiune din
sudul râului Asopos, înfrunte cu oraşul Plateea şi oraşul maritim Oropos.
Liga avea o armată unică şi posibilitatea de a sili prin forţă membrii ei să furnizeze contingente
de luptători. Liga oraşelor beoţiene ajunge să se transforme în cea mai veche formaţiune statală de tip
federativ, în mare măsură centralizat. Membra cea mai puternică a ligii şi cu rol conducător în război
era Teba; ea va deveni conducătorul politic al ligii ceea ce a dus la o hegemonie tebană şi la ştirbirea
independenţei polisurilor mici. Totuşi în Beoţia n-a luat fiinţă un sinoikism (reunirea a mai multor
cetăţii şi a locuitorilor lor după modelul Athenei) şi n-a apărut un stat teban centralizat unic. Aceasta se
explică prin:
- starea de înapoiere a Beoţiei;
- amficţioniile împiedică Teba să instaureze supremaţia sa asupra celorlalte oraşe din ligă.
Membrii ligii boeţiene erau obligaţi să furnizeze contingente pentru armata comună.
Nerespectarea îndatoririlor militare şi obşteştixx din ligă erau pedepsite (confiscări de terenuri,
strămutări de locuitori etc.).
Diferite state beoţiene nu avea dreptul de a intra în relaţii cu polisurile ce nu făceau parte din
ligă, întreţinerea relaţiilor externe revenind în întregime ligii.
Înainte de războaiele medice fiecare stat beoţian îşi avea propriile instituţii. Majoritatea aveau
în frunte un arhonte. Thespie era condusă de un colegiu de 7 basilei aleşi din familiile aristocratice. La
Oropos conducerea o deţinea un preot al zeului Amphiaros.
Abia după 446 a. Chr. organizarea de stat a diferitelor polisuri beoţiene va fi unificată forţat.
Organizarea Beoţiei după 446 a. Chr. avea la bază o constituţie care o reconstituia pe cea aflată în
vigoare înainte de războaiele medice. Ea prevedea:
- în frunte se aflau beotarhii (cârmuitorii ligii); ei erau în număr de 11;
- pe lângă beotarhi mai funcţiona şi un consiliu al ligii şi fiecare stat beoţian alegea câte
60 de reprezentanţi pentru un beotarth şi plătea cheltuielile pentru întreţinerea acestuia;
- după acelaşi principiu erau alcătuite tribunalul ligii şi armata (1000 de hopliţi şi 100 de
călăreţi pentru fiecare beotarh)
La sfârşitul secolului VI a. Chr., nemulţumite, Ebantheria şi Pilateea vor ieşi din ligă şi se vor
alătura Athenei. Un tribunal de arbitraj spartan recunoaşte independenţa Plateei faţă de ligă.
La începutul secolului V a. Chr. politica dusă de Teba provoacă în Beoţia o puternică opoziţie.

19
 ATTICA (în secolele VII-VI a. Chr.)

Teritoriul Atticii a fost unul dintre focarele culturii miceniene. Perioada următoare –
submicenienă - se xx prin ceramică în stil protogeometric şi geometric.
Informaţii despre cea mai veche perioadă de existenţă a Atticii – Tucidide, Herodot, Platon,
Aristotel (“Statul athenian”).
După tradiţia atheniană pe teritoriul Atticii se găseau în cele mai vechi timpuri 10 comunităţi
gentilice distincte şi independente între ele. Tradiţia atribuie legendarului rege Tezeu meritul de a fi pus
capăt aceste fărâmiţări reunind populaţia din regiune în jurul Athenei şi înfiinţând un consiliu comun şi
un pritaneu. Procesul de unificare a Atticei a durat 2-3 secole. Prin secolul VII a. Chr. apar în Attica
premisele împărţirii în clase sociale şi ale statului.
Istoria politică a Athenei începând din secolul VII a. Chr. o aflăm de la Aristotel: “Statul
athenian”
În perioada secolului VII-VI a. Chr. comunitatea atheniană era în esenţă o comunitate agricolă.
Aristocraţia gentilică (eupatriză) deţinea cele mai bune pământuri. Sărăcimea era formată din pelatii
(şi hectemori (Debitorul insolvabil devenea, împreună cu familia sa,
sclavul creditorului ( sau lua calea exilului. Uneori debitorului i se îngăduia să rămână
având faţă de creditor obligaţii împovărătoare şi situaţi asemănătoare sclavilor; ei erau numiţi pelatii.
Alteori cei care rămâneau pe loc să lucreze primeau doar 1/6 din produse şi se numeau hectemori.
Pătura mijlocie a populaţiei era formată din:
1. geomori – ţărani proprietari de pământ care-şi păstrează loturile.
2. demiurgi – meşteşugari.
Din punct de vedere al originii populaţiei:
1. populaţia autohtonă
2. meteci – populaţie venite din alte părţi. Metecii nu pot face parte din phyliile şi fratriile
atheniene (rămân în afara relaţiilor gentilice); nu aveau drepturi politice şi patrimoniale;
rămâneau însă oameni liberi.
Vechea organizare gentilică cu 4 phyli, fratrii şi ginţi, continuă să se menţină, deşi structura
politică suferă unele transformări. Autoritatea regală încetase să mai existe. Locul ei îl avea conducerea
celor 9 arhonţi, aleşi anual dintre eupatrizi; ei deţineau funcţii executive, militare şi judiciare. Colegiul
arhonţilor era condus de un arhonte eponim. Urmau în importanţă:
- arhontele polemarh – se ocupa cu probleme militare şi conducea armata;
- arhontele basileu – avea atribuţii religioase;
- arhonţi thesmotheti – păzitori ai vechilor obiceiuri juridice; erau în număr de 6.
Demnitarii enumeraţi aveau jurisdicţii independente şi reşedinţe în clădirii speciale: arhontele
eponim în pritaneu, arhontele basileu în bucaleon.
După exercitarea funcţiei (la sfârşitul anului, când cedau prerogativele noilor aleşi) arhonţii
deveneau membri pe viaţă ai areopagului (consiliului). La început areopagul era doar un sfat al
bătrânilor; treptat devine un consiliul al puterii aristocraţilor. El reprezenta instanţa supremă în
majoritatea problemelor, avea rol hotărâtor în alegerea arhonţilor, iar autoritatea sa era indiscutabilă.
Adunarea poporului îşi pierduse importanţa; aristocraţia gentilică avea putere economică şi
politică. Au loc conflicte între aristocraţie (apărătoarea orânduirii gentilice, perimate) şi demos (apare
ca exponent al unui sistem nou de relaţii sociale).
Victoria demosului asupra aristocraţiei a însemnat instaurarea unei orânduiri mai înaintate şi a
statului.

20
 Demosul, din punct de vedere social, nu era omogen. Prin termenul de “demos” se desemnează
întreaga populaţie autohtonă, liberă a Atticei, opusă aristocraţiei gentilice. În demos intrau:
- populaţia săracă, meşteşugarii;
- ţăranii care-şi păstraseră loturile de pământ;
- stăpâni atelierelor meşteşugăreşti;
- neguţătorii şi proprietarii de corăbii.
Datorită dezvoltării vieţii economice apar oameni bogaţi de origine nearistocratică; apare un
proces de diferenţiere socială şi patrimonială atât în cadrul demosului cât şi cadrul aristocraţiei
gentilice. Păturile bogate ale demosului se străduiesc să obţină preponderenţa politică şi puterea.
Eupatrizii au trebuit să renunţe la privilegiile gentilice în folosul unei clase îmbogăţite. Singurul
eveniment din istoria Athenei din secolul VII a. Chr., este conjuraţia lui Cylon, interpretată ca expresie
(episod al luptei dintre diferitele grupări ale aristocraţiei conducătoare).

Legile lui Drakon

Aristotel, „Politica” consideră legile lui Drakon ca reprezentând consemnarea în scris a vechilor
obiceiuri juridice. Ele se numesc cutume (
Textele legilor se referă la :
- reguli de procedură cu privire la asasinat;
- infracţiuni penale: omucideri, furturi, proceduri judiciare, pedepse.
Legile erau celebre prin asprimea şi cruzimea lor. Omorul cu premeditare era judecat de
areopag şi pedepsit cu moartea; pedeapsa era însoţită de confiscarea averii. Omorul fără premeditare
era judecat de un colegiu special şi era pedepsit cu exilul (fără confiscarea averii); era judecat în
Palladion (sanctuar al lui Zeus şi al Athenei).
În clădirea Pritaneului se examinau cazurile de moarte violentă pricinuită omului de animale sau
obiecte (acestea erau scoase din afara graniţelor Atticii şi azvârlite în mare). Alte legi se refereau la
comportarea cetăţenilor.
Legile lui Drakon au constituit prima legiuire scrisă din Athena. Consemnarea în scris a vechilor
norme juridice este considerată ca o victorie a demosului împotriva aristocraţiei gentilice.

Naucrariile
Naucrariile sunt primele reuniuni bazate pe principul împărţirii teritoriale. Instituirea lor este
legată, se pare de începuturile dezvoltării comerţului şi navigaţiei pe mare în Attica. La Athena existau
în total 48 de naucrarii. Fiecare naucrarie era obligată să dea o corabie pentru flota atheniană, iar mai
târziu şi 2 călăreţi. Naucrarii erau subordonaţi arhontelui polemahr. Împărţirea pornea de la un criteriu
teritorial.
La sfârşitul secolului VII a. Chr. athenienii manifestă tendinţa unei expansiuni în Hellespont; de
aceea iniţiază luptă împotriva oraşului Mitilene pe care l-au învins. Ei continuă să lupte şi împotriva
Megarei, vecina Atticei pentru stăpânirea Salaminei. În domeniul comerţului Athena suferă în această
perioadă influenţa Eginei. De la Egina athenienii au împrumutat sistemul monetar şi sistemul de
greutăţi.

Legislaţia lui Solon

La începutul secolul VI a. Chr. lupta dintre demos şi eupatrizi devine deosebit de înverşunată.
Aceasta este perioada în care pe arena politică a Athenei apare Solon. În 594 a. Chr. Solon este ales
arhonte (Aristotel – „Statul athenian”, Plutarh, Elegiile lui Solon.
Solon ia iniţiativa luptei pentru cucerirea Salaminei; războiul are ca rezultat cucerirea insulei,
care va rămâne a Athenei. Solon ajunge în fruntea adepţilor unui program de largi reforme.
Cele mai importante dintre ele priveau:
- abolirea datoriilor (probabil al acelora garantate prin ipotecarea pământurilor);

21
 - abolirea obiceiului transformării în sclav a debitorului (ulterior, debitorul va răspunde
faţă de creditori doar cu averea sa, şi nu cu libertatea personală. Athenienii vânduţi ca
sclavi pentru datoriile contractate au fost răscumpăraţi pe seama tezaurului public şi
readuşi la Athena);
- introducerea unui cens după avere, care să servească drept criteriu de bază pentru
stabilirea drepturilor şi obligaţiilor politice ale cetăţenilor;
- măsuri de stimulare a dezvoltării vieţii economice;
- se interzice exportul de grâne din Attica, se încurajează însă exportul uleiului;
- legi cu privire la încurajarea meşteşugurilor;
- reformă monetară; se introduce un nou sistem de măsuri şi greutăţi (apropiat de cel
eubeean); → se creau condiţii favorabile promovării comerţului;
- măsuri împotriva cheltuielilor inutile şi neproductive.
- reforma censului (reformă democratică). Populaţia liberă atheniană (cu excepţia
metecilor) era împărţită în 4 categorii în funcţie de venit şi nu de origine:
1. pentaconsiomedimnii - cei care realizau 500 de medimne de produse;
2. cavalerii - 300 de medimne;
3. zengiţii - 200 de medimne;
4. theţii - cu venit sub 200 de medimne sau care nu aveau nici un venit.
În categorie erau incluşi şi oamenii avuţi care nu erau proprietari de pământ.
Pe lângă această împărţire s-a păstrat şi diviziunea fundamentală în 4 phylii, fiecare phylie
având 3 trytii şi 12 naucrarii. Împărţirea populaţiei în funcţie de avere stătea la baza obligaţiilor miliare,
în timp de război cetăţenii din prima clasă erau obligaţi la diferite prestaţii; cei din clasa a doua făceau
serviciul în rândurile călărimii, zengiţii formau pedestrimea (hopliţii), iar theţii, uşor înarmaţi, serveau
în flotă.
Pe bază de avere se stabileau şi drepturile politice:
- cetăţenii din primele două clase se bucurau de toate drepturile politice (puteau să aleagă
şi să fie aleşi în oricare dintre organele statului athenian);
- zengiţii – aveau numai drepturi pasive (nu puteau fi aleşi arhonţi şi deci nu puteau
ajunge în areopag);
- theţii – aveau numai drepturi active ( puteau alege dar nu puteau fi aleşi).
Organizarea politică a Athenei pe vremea Solon se reduce la :
1. areopag – tribunal suprem în probleme penale; exercită controlul general
asupra tuturor celorlalte organe atheniene. Areopagul nu mai participa însă direct la
conducere, funcţiile sale trecuseră în parte deasupra adunării poporului (eclesia) în parte
asupra sfatului celor 400 (bulé), instituit de Solon.
2. sfatul celor 400 (bulé) se alegeau câte 100 de persoane din cele 4 phylii;
3. eclesia;
4. demnitari: arhonţi, poletes (se îngrijau de treburile financiare), colacretes (asistarea la
sacrificii) colegiul celor xxtemniceri, naucrarii (îşi păstrau vechile funcţii). Naucrariile
devin principalele organe financiare. Ele efectuau toate cheltuielile curente.
5. tribunalul poporului (helia). Nu cunoaştem care era numărul membrilor; la el puteau
participa toţi cetăţenii (inclusiv theţii), ce împliniseră vârsta de 30 de ani; juraţi erau aleşi
prin tragere la sorţi. Heliaia avea dreptul de a denunţa convenţiile publice şi private; numai
judecăţile penale care mai rămăseseră în sarcina areopagului nu mai intrau în competenţa
tribunalului poporului. Hotărârile acestei instanţe erau definitive.
Sistemul urmărea să asigure negustorilor şi meşteşugarilor o situaţie dominantă şi să le apere
interesele. Noul mod de organizare se întemeia pe principiile proprietăţii private.
Vechile instituţii gentilice îşi pierduseră importanţa politică. Dobândesc importanţă censul pe
bază de avere şi principiul teritorialităţii ce se afla la baza organizării naucrariilor. Introducerea
censului funciar înlăturase privilegiile politice ale eupatrizilor. Eupatrizii sunt nevoiţi să-şi împartă
22
puterea politică cu puterile bogate ale negustorilor şi meşteşugarilor ce se ridicaseră din rândurile
demosului.

Frământările sociale după Solon

După înfăptuirea reformelor lui Solon reîncep frământările sociale din Attica (reformele nu
satisfăceau nici una din păturile sociale din societatea atheniană).
După 582 (580) a. Chr. e introdusă în Athena o formă de guvernare extraordinară: 10 arhonţi (5
– eupatrzi, 3 – geomori reprezentaţi ai ţărănimii, 2 – demiurgi → meşteşugari).
În Athena încep să se manifeste 3 curente politice principale: pedienii, diacrienii şi paralienii
(numele proveneau de la regiunile din Attica în care locuiau):
- pedienii – gruparea aristocratică în frunte cu Lycurgos;
- diacrienii – mici cultivatori liberi; ei cereau o reformă agrară radicală, reîmpărţirea
pământurilor şi demilitarizarea regimului politic; fruntaşul grupării – Pisistrate;
- paralienii – formau o masă eteroclită (marinari, proprietari de corăbii şi neguţători, mici
meşteşugari şi stăpâni de ateliere meşteşugăreşti); erau interesaţi de creşterea puterii
maritime şi dezvoltarea comerţului; conducător Megacle.

Tirania lui Pisistrate

După reforma lui Solon, principalul eveniment politic din istoria Athenei a fost lovitura de stat
prin care s-a instaurat tirania lui Pisistrate. El se afirmase în războiul pentru Salamina; era susţinut de
diacrieni.
Aristocraţia a pus la cale un atentat împotriva lui Pisistrate. Adunarea poporului i-a permis să-şi
formeze un detaşament de protecţie. În 560 a. Chr. cu ajutorul detaşamentului de purtători de ciomege;
Pisistrate pune stăpânire pe Acropole, şi instaurează tirania.
Pisistrate ia măsuri împotriva aristocraţiei funciare; împroprietăreşte pe micii producători liberi
şi le asigură credite reduse.
Politica sa provoacă opoziţia atât a aristocraţiei gentilice, cât şi a pedienilor şi a paralienilor.
După 6 ani de tiranie Pisistrate e alungat din Athena. Între timp apar neînţelegeri între pedieni şi
paralieni. Megacle duce tratative cu Pisistrate aflat în exil. Pisistrate revine la Athena şi intră din nou în
conflict cu Megacle, urmarea fiind un nou exil al lui Pisistrate. Al doilea exil al lui Pisistrate a durat 10
ani şi sa petrecut în regiune munţilor Pangos din Tracia. Pisistrate primeşte sprijin din partea
aristocraţiei thesaliene, a thebanilor şi din partea oraşului Eretria din Eubeea. El debarcă în Diacria,
ocupă Marathonul şi pune din nou stăpânire pe Athena. Politica lui devine mai elastică şi mai prudentă.
După ce a pus mâna pe putere pentru a treia oară Pisistrate a stat la putere până la sfârşitul vieţii.

Politica socială şi economică a lui Pisistrate

Pisistrate nu urmărea înlăturarea reformelor lui Solon, ci întărirea puterii personale (Aristotel,
„Statul atenian”). El ia măsuri pentru interesele agricultorilor, instituie judecători rurali, intensifică
activitatea în domeniul construcţiilor.
Adversarii lui Pisistrate au fost alungaţi din Athena, iar averea lor confiscată şi împărţită
partizanilor săi.
Regimul tiranic reprezenta pentru aristocraţie şi o garanţie împotriva permanentelor tulburări şi
răscoale; nu nesocotea tradiţiile vieţii politice a Athenei.
În timpul lui Pisistrate Athena devine un însemnat centru comercial şi meşteşugăresc al Greciei
(perioada lui „calul de aur al lui Cronos”). La Athena s-a construit un mare număr de clădiri (în
Cerameikos) sau au fost împodobite construcţii monumentale (templul Athenei de pe Acropole, templul
lui Zeus Olimpia, templul lui Apollo Pythicul); s-a mai construit o conductă de apă şi Attica a fost
acoperită cu o reţea de drumuri.
Au fost luate măsuri în domeniul cultelor: au fost organizate sărbătorile Panatenee; se
sărbătoreau cu fast Dionysiile (cultul lui Dionysos devine cult oficial al Athenei). Pe vremea lui
23
Pisistrate se pun bazele literaturii atheniene (autor de tragedii contemporan cu Pisistrate - Thespis); tot
acum se stabileşte şi textul poemelor lui Homer.

Politica externă a lui Pisistrate

Pisistrate reuşeşte o serie de succese importante:
- cucereşte oraşul Sigeion (pe litoralul Asiei Mici, lângă Hellespont şi numeşte conducător
pe unul din fiii săi;
- în Tracia Pisistrate stăpânea minele din Pangeu;
Tot atunci athenianul Miltiade ocupă peninsula Chersonesul Tracic. Atât Miltiade cât şi urmaşii
săi întreţin strânse legături cu Athena. Stăpânind Sigeion (pe litoralul asiatic) Chersones (pe litoralul
european) Athena devine stăpână pe intrarea în Marea Neagră. Poziţia Athenei se întăreşte prin
cucerirea insulelor Lemnos şi Imbros (de către Miltiade cel Tânăr).
Pisistrate ocupă insula Naxos, ordonă curăţirea sanctuarului din Delos, se străduieşte să păstreze
relaţii de prietenie şi cu celelalte state greceşti (Thessalia, Macedonia, Argos, Corinth); mai puţin
trainice erau legăturile cu thebanii şi cu spartanii; totuşi, Pisistraţii au păstrat cu Sparta legături de
proximie (ospitalitate).
Pentru prima dată în vremea lui Pisistrate armata era alcătuită din mercenari; fondurile de
întreţinere erau furate din impozite.
Tirania lui Pisistrate a însemnat un progres.

Urmaşii lui Pisistrate:

Pisistrate moare în 527 a. Chr. încredinţând puterea fiilor săi: Hippias (deţine autoritatea) şi
Hipparch (asociat la conducere). La început aceştia continuă politica lui Pisistrate, tirania devine însă
mai puţin trainică, iar situaţia existentă devine mai puţin favorabilă. După alipirea Plateei la Attica (519
a. Chr.) relaţiile cu Teba devin încordate. După slăbirea Argosului, relaţiile cu Athena îşi micşorează
importanţa. Athenienii pierd şi posesiunile din Hellespont (deoarece Sigeion şi Chersones au fost
nevoite să accepte dominaţia persană).
Tirania devenise foarte vulnerabilă. Pretextul abolirii ei a fost conjuraţia din anul 514 a. Chr. a
lui Harmodion şi Aristog (se plănuise asasinarea tiranilor în timpul desfăşurării Marilor Panathenee;
conjuraţia reuşeşte în parte; Hipparch este ucis dar Hippias scapă cu viaţă. Harmodoin este ucis şi
Aristagoras este executat).
Hippias, rămas singur, ia măsuri de siguranţă personală (dezarmează populaţia, întăreşte
fortăreaţa Pireului – Munichxx) şi se orientează spre Persia, → creşte numărul nemulţumiţilor şi
mişcarea împotriva tiranului ia proporţii.

Prăbuşirea tiraniei la Athena

Exilaţii athenieni în frunte cu Clistene (fiul lui Megacle) pătrund în Attica prin Beoţia şi ocupă
poziţii în localitatea Lepsydrion, dar sunt însă învinşi. Nevoiţi să plece din Ţară Alcmeonizii caută
sprijin extern; promit că refac templul de la Depfi (ars în 548 a. Chr.) şi câştigă simpatia preoţilor.
Aceştia fac apel la Sparta să-l alunge pe Hippias din Athena. În 511-510 a. Chr. Sparta trimite pe mare
un detaşament condus de Anchimolios care debarcă în portul Phaleron. Hippias ajutat de călăreţii din
Thessalia înfrânge detaşamentul spartan. Este trimisă o a doua expediţie, pe uscat, şi mai mare, condusă
de regele spartan Cleomene. Aliaţii Thesalieni ai lui Hippias sunt înfrânţi şi nevoiţi să părăsească
Attica. Hippias este asediat pe acropolă şi este nevoit să se predea (ca să-şi salveze copiii capturaţi de
spartani) şi pleacă la Sigeion.

Legislaţia lui Clistene

După prăbuşirea tiraniei la Athena încep frământările sociale. Aristocraţia dorea o revenire la
regimul de dinainte de Solon. Gruparea Alcmeonizilor se află în fruntea elementelor celor mai avansate
din Attica. Ea era condusă de Clistene. Acesta vine cu un proiect de reorganizare a statului. Reforma lui
24
Clistene urmărea să acorde populaţiei orăşeneşti preponderenţă în viaţa politică. Sprijinindu-se pe
această pătură a populaţiei, Clistene dobândeşte uşor victorii împotriva adversarul său, Isagoras
(reprezentantul aristocraţiei), care făcuse apel la Sparta.
Clistene se expatriază (datorită pretenţiei Spartei de a fi înlăturat Clistnene, a cărei familie avea
pe conştiinţă o veche crimă din timpul conjuraţiei lui Cylon)
În 508-507 a. Chr. regele spartei Cleomene năvăleşte în Attica. În urma atacului sunt alungate
din Athena 700 de familii şi se încearcă înlăturarea sfatului celor 400 spre a se încredinţa puterea
oligarhiei în frunte cu Isagoras. Demosul nemulţumit asediază pe Cleomene şi Isagoras pe acropolă, cei
doi fiind nevoiţi să părăsească Attica.
Clistene se reîntoarce la Athena şi îşi continuă reforma.

Crearea phyliilor teritoriale

Scopurile reformei lui Clistene:
1. să înlăture influenţa ginţilor şi a uniunilor gentilice
2. să asigure populaţiei orăşenesc un rol mai mare în viaţa politică
Clistene înlocuieşte vechea împărţire gentilico–tribală în 4 phylii (cu subîmpărţirile sale în
fratrii şi ginţi) cu o împărţire în 10 phylii teritoriale, fiecare primind numele unui erou legendar din
Attica. Fiecare phyliie se împarte în trytii, şi aceste în deme. Dema reprezenta o unitate teritorială şi
administrativă. Ea alegea singură pe demarh, avea înstăpânire pământurile comunităţii, dispunea de
venituri proprii şi de o vistierie a sa şi lua în mod independent hotărâri. Demele aveau obligaţia de a
ţine evidenţa cetăţenilor. După Herodot numărul total al demelor era de 100 (câte 10 de fiecare phyliie);
mai târziu numărul lor a crescut la 174. Aşezările mai mărunte se uneau într-o singură demă. Athena era
formată din câteva deme. Uneori denumirea demelor coincidea cu cea a ginţilor, alteori ele primeau
nume noi. Totuşi phyliile şi trytiile introduse de Clistene nu alcătuiau teritorii omogene. Trytiile nu erau
aşezate alăturat, ci câte una în fiecare din cele 3 regiuni ale Atticii (oraşul cu împrejurimile lui, regiunea
mării şi câmpia Mesogea). Vechile hylii, fratrii şi ginţi formal nu fuseseră lichidate, însă şi-au pierdut
importanţa politică.
Măsura trebuia să asigure în fiecare phyliie preponderenţa elementelor orăşeneşti. De asemenea
se aplica o proporţie similară în alegerea membrilor sfatului: numărul membrilor sfatului din partea
demosului trebuia să corespundă cu numărul cetăţenilor lui. Se avea în vedere astfel şi densitatea mai
mare a populaţiei şi creşterea luată de demele orăşeneşti în detrimentul celor săteşti.

Preponderenţa politică a populaţiei urbane

Începând cu epoca lui Solon raportul dintre populaţia rurală şi cea urbană începe să se schimbe
în favoarea ultimei. Populaţia urbană sporise şi datorită elementelor străine – metici şi liberţi. Ca să
extindă componenţa demosului athenian Clistene a acordat drept de cetăţenie multor metici şi poate
chiar unor sclavi. Clistene sa străduit să-i asigure prin împărţirea în trytii şi un rol în viaţa politică. În
economia Atticii censul funciar fusese convertit într-un cens în bani.

Instituţiile politice din vremea lui Clistene

Sfatul celor 400 a fost desfiinţat şi înlocuit cu sfatul celor 500 (câte 50 de reprezentanţi din
partea fiecărei phylii). Alegerile pentru sfat se făceau pe phylii şi deme proporţional cu numărul
membrilor cu drepturi depline. Naucrariile şi-au pierdut însemnătatea, rămânând doar simple unităţi
fiscale.
Pentru buna funcţionare a finanţelor a fost creat un colegiu de 10 apodectes (după numărul
phyliilor).
În 501-500 a. Chr. se aleg şi 10 strategi ce formau colegiul militar de pe lângă arhontele
polemarh.
O serie de atribuţii ale areopagului au trecut în competenţa adunării poporului (ex: cercetarea
învinuirilor de înaltă trădare). Adunarea poporului începe să capete un rol important în Athena.
25
 Au fost lărgite atribuţiile sfatului celor 500; el se transformă în organ administrativ suprem,
colegiul arhonţilor trecând pe ultimul plan. Alegerile pentru sfat se făceau prin tragere la sorţi cetăţenii
putând fii membri acestui organ cel mult de două ori în viaţă.
Anul a fost împărţi în 10 perioade numite pritanii, fiecare de 36-36 zile; fiecare din cei 50 de
reprezentanţi ai phyliilor lucrau în cadrul uneia dintre pritanii.
Creşte rolul heliei.
Reformele prin caracterul democratic amplificat, constituiau o garanţie atât împotriva
aristocraţiei gentilice, cât şi împotriva tiraniei.
Clistene a propus ostracizarea (izgonirea persoanelor suspecte printr-un vot al poporului);
pentru ca hotărârea să fie valabilă erau necesare cel puţin 6000 de voturi.
În concluzie opera de transformare politică a Atticei iniţiată de Solon a fost desăvârşită de
Clistene. Instituţiile orânduirii gentilice erau aproape total înlăturate din viaţa publică.

Politica externă a Athenei la sfârşitul secolului VI a. Chr.

Situaţia politică a Athenei alarma ţinuturile vecine, unde mai domina încă oligarhia funciară.
Beoţienii duşmăneau Athena de la pierderea Plateei. Se formează o coaliţie împotriva Athenei:
Sparta cu întreaga confederaţie peloponeziacă + beoţieni + chalcidieni + Egina (ceva mai târziu).
Clistene caută sprijin la Sardes şi propune satrapului Artaferne o alianţă rugându-l să-i dea
ajutor. Artaferne cere în schimb athenienilor să se supună statului spartan. La Athena pretenţiile perşilor
au fost respinse.
La începutul anului 506 a. Chr. Athena a fost atacată simultan prin 3 părţi:
- pe la sud au pătruns trupele din Peloponez, care au ocupat Elensis;
- dinspre vest au pătruns beoţienii;
- dinspre nord au pătruns chalcidienii.
Athenienii nu au ajuns la o înfruntare deschisă cu trupele peloponeziene: după retragerea
Corinthului şi a lui Demarate (cel de-al doilea rege spartan) alianţa se destramă. Thebanii la rândul lor
nu reuşesc să facă joncţiunea cu chalcidienii. Athena învinge pe chalcidieni şi ocupă Chalcis. Singuri,
thebanii continuă lupta; lor li se alătură Egina. Thebanii sunt înfrânţi, dar Egina distruge portul athenian
Phaleron şi o serie de aşezări de pe litoral. Confederaţia pelopeneziacă devine din nou ostilă şi caută
să-l sprijine pe Hippias pentru a reveni la Athena. Ceilalţi membrii ai confederaţiei se pronunţă
împotriva unei imixtiuni.
Athenieii înving coaliţia şi îşi lărgesc poziţiile la Salamina, Lemnos şi Imbros. Hippias nu
renunţă la ideea revenirii la Athena şi caută sprijin la Sardes. Solia trimisă de athenieni la Artaferne
primeşte răspunsul că locul lui Hippias este la Athena. Această atitudine şi refuzul Athenei de ai da
urmare reprezintă de fapt începutul neînţelegerilor cu Persia.

26
 RĂZBOAIELE MEDICE
(războaiele dintre greci şi perşi)

Persia în a doua jumătate a secolului VI a. Chr.

Cuceririle lui Cyrus şi Cambyse

La jumătatea secolului VI a. Chr. pe vremea ahemenizilor, statul persan ajunsese o mare putere;
stăpânirea lui Cyrus (559-529 a. Chr.) se întindea asupra Persiei, Elamului, Parţiei, Hircuniei, Mediei şi
a unei părţi din Mesopotamia. Cyrus caută să reunească sub autoritatea sa şi toate teritoriile ce fuseseră
odinioară sub stăpânirea Mediei şi Asiriei. Succesele nelinişteau ţările vecine şi în special Lydia, care
ajunsese la o mare înflorire şi putere pe vremea lui Cresus (deceniul 5 al secolului VI a. Chr.). Cresus
reuşise să supună oraşele greceşti din Asia Mică. Cresus porni împotriva lui Cyrus după ce se aliase în
prealabil cu regele Babilonului şi faraonul Egiptului. Războiul se termină însă cu înfrângerea totală a
Lydiei (însuşi Cresus a fost luat prizonier). După ce a supus Lydia în 546 a. Chr., Cyrus porneşte asupra
oraşelor ioniene pentru a asigura Persiei o ieşire la Marea Egee. Rezistenţa grecilor a fost înfrântă
(oraşele ioniene acţionând izolat, au fost ocupate unul după altul). Ionienii ceruseră ajutor Spartei, dar
aceasta a refuzat să intervină în problemele interne ale Asiei Mici. Locuitorii Phoceei (al doilea oraş
important după Milet) au fugit parte în Italia, parte în Corsica. Întreaga parte asiatică a Greciei ajunge
să fie înglobată în statul persan (numai insulele îşi mai păstrează pentru scurt timp independenţa).
Cyrus îşi îndreaptă acţiunile ofensive şi spre răsărit: supune regatul Babilonului, Asia Centrală,
întinzându-şi hotarele pe Indus. Fenicia a recunoscut fără luptă autoritatea perşilor.
După moartea lui Cyrus, fiul acestuia, Cambyse (529-523 a. Chr.) continuă opera tatălui său şi
cucereşte Egiptul. În anul 525 a. Chr. posesiunile persane cuprindeau părţile răsăritene ale bazinului
mediteranean. Cambyse ia măsuri pentru întărirea flotei feniciene ce urma să devină nucleul de bază al
flotei persane.
Urmaşul lui Cambyse, Darius I, fiul lui Hystaspe (522-486 a. Chr.), după ce înfrânge mai multe
sectoare ale ţării, rămâne conducătorul unui vast imperiu.

Structura social-economică şi politică a Persiei

Garniţele statului lui Darius se întindeau de la Hellespont până la Indus şi de Nil până la
ţărmurile Mării Negre şi Mării Caspice.
Monarhia persană nu avea o bază economică unitară; ea se prezenta ca un conglomerat de
triburi şi popoare. Politica perşilor urmărea două scopuri:
1. să menţină prin forţa armelor popoarele în supunere;
2. să asigure plata la timp a impozitelor datorate visteriei regale.
Din punct de vedere administrativ, monarhia lui Darius era împărţită în aproximativ 20 de
provincii, fiecare condusă de un satrap. Satrapii aveau autoritate civilă, militară şi juridică, dar se aflau
sub controlul permanent al regelui. Fiecare satrapie alcătuia o unitate financiară aparte. Toate triburile
şi popoarele ce făceau parte din acest stat trebuiau să plătească o dare anuală (excepţie făceau perşii).
În ţinuturile supuse se aflau garnizoane persane, armata persană ajungea la un efectiv mare prin
detaşamente numeroase alcătuite din populaţia supusă. Principala caracteristică a acestui stat –
eterogenitatea – îşi pune amprenta asupra organizării militare: detaşamentele nu aveau nici o coeziune
între ele.
Situaţia polisurilor ioniene sa schimbat după ce perşii au cucerit litoralul Asiei Mici şi mai ales
după ce Fenicia şi Egiptul au fost înglobate în statul persan.

27
 Comerţul de tranzit în Marea Egee începe să fie preluat de fenicieni; negoţul cu Egiptul, care
jucase un rol însemnat în viaţa economică a polisurilor greceşti încetează aproape cu totul. Cam tot
atunci slăbesc legăturile cu Marea Neagră → restrângerea catastrofală a vieţii economice a oraşelor
ioniene ce intraseră în componenţa satrapiei Asiei Mici era agravată şi de faptul că mai erau silite să
plătească visteriei persane o dare anuală de 400 de talanţi de argint.
Conducătorii statului persan interveneau şi în viaţa internă a polisurilor ioniene. În toate oraşele
greceşti pe care le supuseseră, perşi au instaurat abuziv tiranii aristocratice (devotate regelui Persiei).

Politica externă a lui Darius. Expediţia din Sciţia

Politica externă a lui Darius I urmărea lărgirea teritoriului statului persan prin noi cuceri. El se
orientează asupra ţărmurilor europene ale Mării Egee, asupra Peninsulei Balcanice şi Greciei. Darius
urmărea:
- să apere printr-o barieră sigură graniţele de nord-vest ale statului său ameninţate de
triburile din bazinul Dunării şi de pe ţărmurile nordice ale Mării Negre;
- să supună regiunile din jurul Pontului Euxin bogate în grâne şi materii prime.
Darius întreprinde în 514 a. Chr. o expediţie împotriva sciţilor, în fruntea unei flote şi a unei
numeroase armate de uscat. Perşii trec Bosforul Tracic pe un pod construit de grecul Mandrocles,
străbat Tracia, înfrângând împotrivirea triburilor locale şi fac joncţiunea pe malurile Dunării cu flota ce
pătrunsese pe la gurile fluviului. Au fost construite poduri peste Dunăre, rămase în grija unui
detaşament auxiliar de greci şi ionieni sub conducerea lui Histien, tiranul Miletului. Armatele lui
Darius trec Dunărea şi pornesc prin stepele scitice. Evitând o luptă deschisă, sciţii i-au hărţuit pe perşi.
Curând armata lui Darius s-a văzut în situaţia de a se retrage. Campania lui Darius asupra sciţilor se
termină printr-un eşec total.
După înapoierea din campania din Sciţia Darius însărcinează pe generali săi – Megabazes şi
Otanes – să supună definitiv pe locuitori de pe malurile Hellespontului şi de ţărmul Traciei, misiune
care a fost îndeplinită în anii următori. După aceea perşii cuceresc pe rând insulele din Marea Egee:
Lemnos, Imbros, Chios, Lesbos şi Samos, Darius devenind stăpân asupra unor insule de o importanţă
vitală pentru greci. Nici un oraş grecesc pe de ţărmurile Hellespontului şi Bosforului Tracic nu au putut
face faţă presiunii persane.
Deşi expediţia din Sciţia s-a încheiat printr-un eşec, totuşi dominaţia persană pe litoralul sudic
al Traciei, în vale fertilă a râului Strymon, a fost instaurată ca o consecinţă a ei.
Macedonia este şi ea nevoită să se recunoască dependentă de regele Persiei.
Recentele teritorii cucerite au format o nouă satrapie. Întregul ţărm răsăritean al Mării
Mediterane ajunsese sub stăpânire persană.

Răscoala oraşelor ioniene şi urmările acesteia

Instaurarea dominaţiei persane în Hellespont şi Bosfor dăduse o grea lovitură negoţului grecesc
din Marea Neagră, iar concurenţa neguţătorilor fenicieni devenea tot mai ameninţătoare. În afara
pagubelor economice suportau şi inconveniente politice: în toate cetăţile supuse perşilor fuseseră
instalaţi tirani.
Insuccesul expediţiei lui Darius în Sciţia slăbise prestigiul armatei sale. Efectivul redus al
detaşamentelor persane cantonate în restul Asiei Mici dădea grecilor speranţa unei victorii grabnice.
Desfăşurarea evenimentelor
În iarna 500-499 a. Chr. are loc o lovitură de stat în insula Naxos: aristocraţia este răsturnată de
sprijinitorii democraţiei. Cei izgoniţi cer ajutor Miletului. Tiranul Miletului Aristagoras primeşte pe
aristocraţii refugiaţi din Naxos şi le promite ajutor (Aristagoras, în eventualitatea unei companii în
Naxos, întrezărea posibilitatea de a consolida autoritatea Miletului). El propune lui Artaferne, satrapul
Sardesului, să întreprindă o expediţie în insula Naxos, să reinstaleze pe aristocraţi şi să supună insula.
Artaferne acceptă; regele e şi el de acord. În vara anului 499 a. Chr. o flotă puternică porneşte spre
Naxos. După 4 luni de asediu asupra Naxosului, flota e nevoită să se întoarcă fără nici un rezultat.
28
Insuccesul expediţiei a slăbit prestigiul lui Aristagoras. El se putea aştepta ca perşii să-l tragă la
răspundere pentru nereuşita expediţiei. Aristagoras se hotărăşte să se răscoale împotriva perşilor (nu
este exclus ca expediţia împotriva insulei Naxos să fie fost un pretext pentru o regrupare a forţelor din
Asia Mică, fără a trezi bănuielile perşilor). Aristagoras convoacă pe sprijinitorii săi la Milet şi aceştia se
declară de acord cu planul lui. Flota întoarsă de la Naxos este capturată; în polisurile greceşti insulare şi
de pe ţărmul apusean al Asiei, tiranii puşi de perşi au fost răsturnaţi şi a fost restabilită democraţia.
Aristagoras caută să obţină şi sprijinul grecilor din partea europeană şi pleacă în 499 în acest scop la
Sparta şi la Athena. Sparta refuză orice amestec în treburile asiatice. Cercurile conducătoare de la
Athena erau net ostile Persiei; situaţia politică de aici era favorabilă lui Aristagoras. Adunarea
poporului hotărăşte să trimită în ajutor ionienilor 20 de triere, cărora li se adaugă 5 triere trimise de
Eretria.

Expediţia împotriva oraşului Sardes

Între oraşele ioniene care porniseră mişcarea împotriva perşilor nu era o unitate de acţiune.
Lydia şi Tracia, la rândul lor, nu sprijineau pe răsculaţi. Flotele ionienilor intră în acţiune cu o mare
întârziere. Răscoala a cuprins în nord şi ţărmurile Hellespontului, iar în Sud Caria şi Cyprul. Forţele de
uscat nu întreprind nimic până în 498 când sosesc athenienii şi eretrienii. Perşii au avut deci timp să-şi
concentreze trupele în vestul Asiei Mici. Răsculaţii înaintează spre Sardes, care era apărată de Artaferne
şi nu putea fi cucerită. Oraşul luă însă foc; grecii s-au întors. La Efes sunt ajunşi de forţele persane şi
zdrobiţi (vara anului 498 a. Chr.). Rămăşiţele armatei atheniene se înapoiază la Athena. Şi athenienii şi
eretrienii îi abandonează pe ionieni. Acestora nu le rămânea decât să încerce să reziste armatelor
persane. O parte din trupele persane s-au îndreptat spre polisurile de pe coasta asiatică, iar altă parte
trece la înăbuşirea răscoalelor din Hellespont. Cyprul este cucerită de perşi, mai greu şi de-abia în 494
a. Chr. perşi reuşesc să înfrângă răscoala din Caria. Perşii, sub conducerea satrapului Artaferne, au pus
stăpânire şi pe Clazomene şi pe Kyme. Aristagoras îi încredinţă comanda unuia dintre aristocraţii
milesieni şi se refugie în Tracia, unde muri curând într-o luptă cu băştinaşii.

Căderea Miletului
În 494 a. Chr. trupe persane pornesc direct asupra Miletului. În acelaşi timp flota feniciană îşi
face apariţia în Marea Egee. Miletul este ameninţat deopotrivă dinspre mare şi dinspre uscat. Ionienii
hotărăsc să-şi îndrepte atacul principal asupra părţilor navale persane. În 494 a. Chr. după câteva
săptămâni de aşteptare şi după dezmembrarea flotei ioniene (prin plecarea corăbiilor din Samos şi
Lesbos), aceasta este învinsă de flota persană lângă insula Lade. Această înfrângere hotărăşte şi soarta
Miletului. Asediat pe mare şi pe uscat, oraşul a fost luat cu asalt şi distrus, iar locuitorii ucişi sau
colonizaţi pe malurile Tigrului. Sanctuarul lui Apollo de lângă Milet a fost jefuit. Căderea Miletului a
pus capăt răscoalei. A urmat supunerea insulelor din apropierea Ioniei–Lesbos, Chios, Tenedos. Oraşele
Perinth, Selymbria şi Bizantion, de pe ţărmul european al Propontidei, care sprijiniseră pe răsculaţi, au
fost distruse. În 493 a. Chr. perşi cuceresc ultimele oraşe răsculate. În toate polisurile ocupate a fost
reintrodusă administraţia persană. Oraşele ioniene încep să decadă şi cedează întâietatea polisurilor
proprii-zis elene, şi în primul rând Athenei.

Frământările politice din statele greceşti

Luptele politice de la Athena
După înăbuşirea răscoalei oraşelor ioniene la Athena reîncep luptele politice. Alcmeonizii (care
insistaseră să se acorde ajutor răsculaţilor) sunt înlăturaţi de sprijinitorii Pisistraţilor, Hipparch, şeful
grupării Pisistraţilor este ales în 496-495 prim arhonte. Athena se vede ameninţată şi se pune problema
apărării ei. Spre sfârşitul primului deceniu al secolului V a. Chr. îşi fac loc opiniile unei grupări care
vedea salvarea Greciei pe mare. În fruntea acestei grupări se afla Temistocle. Aristocraţia funciară
atheniană şi o parte din micii negustori, în frunte cu Miltiade se opun programului lui Temistocle.

29
Miltiade consideră mai necesară organizarea militară a poporului pentru a face faţă armatei persane.
Atenienii aprobă planul lui Miltiade.
Mai exista la Athena şi categoria (a treia) acelora care-şi puneau speranţele în perşi (foşti
sprijinitori a Pisistraţilor şi probabil, un timp, şi Alcmenoizii, duşmani ai lui Miltiade).

Frământările interne din Sparta şi din celelalte oraşe greceşti

La începutul secolului V a. Chr. Sparta se afla prinsă într-o luptă înverşunată cu Argos. Regele
spartan Cleomene reuşise să dea Argosului o lovitură zdrobitoare. Cleomene devine un adept al luptei
împotriva Persiei şi primeşte propunerea atenienilor de a porni o expediţie împotriva insulei Egina, ce
trecuse de partea Persiei.
Interesele comerciale ale Eginei, rivala Athenei, o făceau să întreţină relaţii de prietenie cu
Persia. Expediţia lui Cleomene a fost zădărnicită de opoziţia celuilalt rege spartan, Demarate, care făcu
cunoscut Eginei planul lui Cleomene. Cleomene se întoarce la Sparta şi face ca Demarate să fie
destituit. Acesta s-a refugiat la perşi, iar în locul său a fost numit Leotychias, un sprijinitor al lui
Cleomene. Cleomene porneşte din nou asupra Eginei silind-o să se supună şi să dea ostateci.
Frământările interne din Sparta continuă. Cleomene e silit să plece în Thessalia, de unde trece în
Arcadia şi-i aţâţă pe arcadieni împotriva Spartei. Activitatea lui Cleomene începe să devină periculoasă
şi eforii preferă să-l reclame şi să-i încredinţeze din nou autoritatea regală. Moare nu mult după
revenirea sa la Sparta (probabil suprimat).
Atât Sparta cât şi Athena cunoşteau permanente frământări interne. Celelalte state erau şi mai
puţin capabile să opună rezistenţă invaziei persane. Comunităţile din Nordul Greciei înclinau spre o
înţelegere cu regele Persiei. Greci din vest nu puteau participa, fiind în conflict cu Etruria şi
Cartagina.
Situaţia din Grecia era favorabilă unei expediţii a lui Darius.

Prima expediţie a lui Darius (492 a. Chr.)

Perşii încep o serie de pregătirii în vederea campaniei în Grecia:
- se interzic ostilităţile între comunităţile greceşti din Ionia;
- comandantul persan, Mardonius, ginerele lui Darius, sosit în 492 a. Chr. în Ionia
procedează la o reformă îndrăzneaţă: destituie majoritatea tiranilor şi instituie
democraţia în oraşele ioniene.
Conducerea operaţiilor militare este încredinţată lui Mardonius. Planul prevedea operaţiuni
comune, pe uscat şi pe mare (armata de uscat trebuia să înainteze de-a lungul litoralului Traciei, cu
sprijinul şi sub acoperirea flotei). Expediţia începe cu succes: sunt supuse câteva insule (printre care şi
Thasos) şi tribul tracic al burigilor, care se răsculase. La întoarcere, flota persană este surprinsă de o
furtună în dreptul Peninsulei Chalcidice (în apropiere de capul Athos) şi distrusă. Au pierit 300 de nave
şi peste 20.000 de oameni. Armata de uscat, care reuşise să treacă Hellespontul, străbătu Tracia şi
Macedonia dor cu pierderi serioase datorate hărţuielilor la care o supuneau triburile trace. Mardonious
hotărî întoarcerea.

A doua expediţie a perşilor (490 a . Chr.; Marathon)

Insuccesul campaniei din 492 a. Chr. nu l-a făcut pe Darius să renunţe la intenţia de a supune
Grecia.
În 491 a. Chr. încep pregătiri intense pentru o nouă expediţie. Pregătirile militare se împleteau
cu cele diplomatice: sunt trimişi soli persani în insulele din Marea Egee şi în statele din partea
europeană a Greciei, cerându-li-se supunerea. Insulele (între care şi Egina) şi o mare parte din
comunităţile din nordul Greciei s-au supus; la Athena şi Sparta solii persani au fost ucişi.
În 490 a. Chr. armata persană comandată de Datis şi Artaferne a fost concentrată în Cilicia. S-a
hotărât ca trupele persane să fie trimise pe mare direct în Attica, pentru a dezorganiza forţele
adversarului. Pentru transportul trupelor a fost concentrată pe ţărmurile Asiei Mici o impresionantă
30
flotă - 600 de triere (după aprecierea lui Herodot). Armata de uscat, tot după Herodot, era „fără număr”
(probabil cca 15.000 pedestraşi şi 500-800 de călăreţi). Armatei persane i se alătură şi tiranul Hippias,
alungat odinioară din Athena.
La începutul verii 490 a. Chr. flota persană porneşte din Cilicia şi se îndreaptă spre Rhodos mai
întâi spre insula Naxos (pe care o pedepsi pentru rezistenţa ei din anul 500 a. Chr.), prin Delos spre
extremitatea de sud a Eubeei.
Oraşul Carystos încearcă să opună rezistenţă, dar după un scurt timp asediu capitulează. Flota
persană se îndreaptă spre Eretria. Oraşul încearcă o împotrivire, dar simpatizanţi perşilor din oraş
deschid porţile inamicului. Eretria este ocupată şi distrusă. Eubeea devenii o excelentă bază de operaţii
pentru perşi.
Perşi debarcă în câmpia din apropiere de Marathon. După refuzul Spartei de a porni imediat în
sprijinul Athenei, athenienii nu se puteau bizui decât pe propriile forţe. Plateea a fost singura care a
trimis athenienilor un detaşament în ajutor, athenienii hotărăsc să dea lupta în câmp deschis (Miltiade
insistă asupra unei acţiuni imediate). La luptă i-au parte şi sclavi. Bătălia de la Marathon are loc pe 13
septembrie 490 a. Chr. (desf. la Herodot VI, 108-117); grecii au zdrobit armata persană (athenienii au
fost conduşi de polemarhul Callinachos). Deşi înfrânţi, perşii nu renunţă la noi operaţii. Ei se bazau pe
ajutorul simpatizanţilor de la Athena - sprijinitori ai Pisistraţilor şi al Alcmeonizilor. Plecând de la
Marathon, flota persană înconjoară capul Sunion şi se îndreaptă spre Athena. Trupele atheniene, intuind
intenţia perşilor, se întorc în marş forţat la Athena înainte ca filopersanii să-şi pună planurile în
aplicare. Perşii n-au mai riscat o nouă debarcare şi după câteva zile se reîntorc în Asia.
Înfrângerea de la Marathon a însemnat o lovitură grea pentru perşi. Un merit incontestabil
revine lui Miltiade. El însă a părăsit scena istoriei curând după lupta de la Marathon (489 a. Chr.).
Întreprinde, în nume personal dar cu bani obţinuţi dar sub formă de împrumut de la athenieni, o
expediţie de pedepsire împotriva insulei Paros, dar expediţia se termină printr-un eşec, Miltiade fiind
rănit. Alcmeonizii cer pedepsirea cu moartea pentru Miltiade; pedeapsa a fost transformată într-o
amendă mare. În 489 Miltiade moare.

Expediţia perşilor din 480-479 a. Chr.

Darius, după insuccesul expediţiei 492-490 a. Chr., nu renunţă la cucerirea Greciei. Înfrângerea
de la Marathon a zdruncinat prestigiul militar al Persiei.
În 489-488 a. Chr. Darius face pregătiri în vederea unei noi expediţii împotriva Greciei. Ea va
avea însă loc în 480 a. Chr. În 486 a. Chr. are loc o revoltă în Egipt; în acelaşi an moare Darius, lui îi
urmează Xerxes (fiul său mai mare) a cărei mamă ea Atossa, fiica lui Cyrus. Noul rege întârzie doi ani
cu înăbuşirea răscoalei din Egipt şi a unei alte răscoale izbucnită în Babilon. În 483 a. Chr. Xerxes
restabileşte o relativă linişte şi reîncepe pregătirile expediţiei împotriva Greciei.
Pregătirile au avut în vedere:
- izolarea totală a grecilor; li s-a răpit şi posibilitatea de a avea aliaţi;
- pare verosimilă şi încheierea unui tratat între Xerxes şi Chartagina (rivala grecilor din
coloniile apusene);
- Xerxes caută să-şi asigure aliaţi şi în interiorul Greciei: Thessalia şi Beoţia recunosc
autoritatea supremă persană; Argosul, care formal rămăsese neutru, era şi el de parte
Persiei;
- perşi puteau conta şi pe ajutorul elementelor filopersane din celelalte state greceşti;
- pregătirea militară era urmărită atent. Xerxes sfătuit de Mardonius, dădu dispoziţie să se
taie un canal, prin istmul îngust care uneşte capul Athos de continent;
- a construit lângă Ahydos, peste Hellespont, două poduri de vase pe care să-şi treacă
armata terestră în Europa (Herodot, VII, 35);
- de-a lungul litoralului Traciei şi Macedoniei au fost amenajate depozite care trebuiau să
aprovizioneze armata;

31
 - după Herodot la expediţie, ar fi luat parte în total 5.283.220 de oameni. Cifra este
desigur fabuloasă. Cea mai verosimilă este ipoteza că expediţia număra aproximativ
100.000 de ostaşi, iar detaşamentele trimise în ajutor aveau cam acelaşi efectiv. Tot după
Herodot flota ar fi avut 1.208 vase (cifra probabilă este de cca 1.000).
În 481-480 a. Chr. pregătirile erau încheiate. Armata de uscat era concentrată în Cappadocia, iar
flota se afla în apropierea Foceei, pe litoralul apusean al Asiei Mici.

Grecia în preajma expediţiei perşilor; activitatea lui Temistocle

După victoria de la Marathon, în Grecia au continuat luptele dintre diferite polisuri. Pericolul
persan se făcea resimţit cel mai mult la Athena. Se făceau simţite urmările superiorităţii navale a
perşilor. Punând stăpânire pe Hellespont, perşii tăiaseră legătura Athenei cu zonele Mării Negre, care
reprezentau principala sursă de grâne a Atticei. De aceea dominaţia pe mare devenea o problemă vitală
pentru athenieni. „Programul maritim” nu se bucura însă de aprobare din partea cercurilor agrare
conservatoare. Pisistraţii şi Alcmeonizii, adversarii creerii unei flote atheniene, au fost înlăturaţi prin
ostracism. Au loc la Athena şi modificări administrative: în 488-487 a. Chr. se hotărăşte ca funcţia de
arhonte să fie atribuită prin tragere la sorţi. Prin aceasta funcţia îşi pierde din importanţă, rolul
important revenind celor 10 strategi aleşi pe phylii prin chirotonie (ridicarea mâinilor). Şeful colegiului
strategilor, era ales prin acelaşi procedeu de adunarea poporului. Susţinătorul „programului maritim”
era Temistocle. Adversarul acestui program era Aristide, reprezentantul păturilor bogate ale populaţiei
orăşeneşti şi ale proprietarilor de pământ de origine aristocratică. În această confruntare a învins
Temistocle şi susţinătorii săi.
În 483-482 a. Chr. Aristide este ostracizat. „Partidul maritim” în frunte cu Temistocle, poate
trece la construirea unei flote de mari proporţii. Sursa de venituri erau minele de argint de la Laurion.
În anul 480 a. Chr. Athena avea o flotă ce număra 180 de triere; se întăreşte Pireul, transformat în port
militar. Centrul de greutate în operaţiunile militare trece deci pe mare, iar principala forţă armată devin
corăbierii recrutaţi dintre theţi.

Alianţa dintre Athena şi Sparta. Congresul Polisurilor greceşti

Sparta înţelege pericolul pe care o eventuală cucerire persană îl prezintă şi pentru ea. De aici
necesitatea înţeleasă de a încheia o alianţă defensivă cu Athena (recenta flotă atheniană ce ar fi fost
capabilă să apere şi graniţele Spartei de primejdia persană). În alianţă trebuiau atrase însă toate statele
greceşti. Sanctuarul de la Delfi însă împărtăşea punctul de vedere al cercurilor filopersane din nordul
Greciei şi îndemna diferitele comunităţi să nu participe la luptă. Se impune deci construirea unei noi
ligi panhellenice.
În 481 a. Chr. Sparta invită aproape toate comunităţile greceşti să-şi trimită reprezentanţi la
templul lui Poseidon de pe istmul Corinth. Deşi nu toţi au dat curs invitaţiei, pe baza hotărârii luate la
adunare au fost interzise orice ostilităţi între statele greceşti. Athena se va împăca cu Egina. Se hotărî
încheierea unei alianţe defensive, iar împotriva comunităţilor ce se vor alătura de bună voie perşilor se
aveau în vedere pedepse aspre. Sunt trimise solii speciale la Argos, Corcyra, Syracuza şi în oraşele de
pe ţărmurile Cretei pentru a se alătura noii ligi. Rezultatele nu au fost însă cele aşteptate: Argosul se
declară neutru (el încheiase deja o alianţă cu perşii), Syracuza era ocupată de ostilităţile cu Catagina,
Corcyra va întârzia ajutorul promis, iar oraşele cretane refuză categoric.
Congresul a avut o importanţă deosebită: şi-a atins scopul de a unifica pe elini în vederea unei
acţiuni comune; a conştientizat ideea unităţii intereselor tuturor grecilor în faţa pericolului comun.
Deoarece această ligă era considerată o extindere a vechii confederaţii peloponeziace, conducerea ei a
revenit Spartei. Spartanii Leonida şi Eurybiades au primit comanda supremă a forţelor terestre şi navale
ale ligii.

32
 Forţele armate greceşti. Începerea ostilităţilor
Deşi Herodot nu dă informaţii privind efectivul trupelor greceşti, se apreciază ca acestea erau
formate din cca. 35.000 de hopliţi şi un număr egal de ostaşi uşor înarmaţi. Flota nu avea mai mult de
366 de vase (dintre care 2/3 erau atheniene).
La congresul ligii din 480 a. Chr. se elaborează planul operaţiilor militare. La propunerea lui
Temistocle centrul de greutate al operaţiilor s-a mutat pe mare; trupele de uscat trebuiau să asigure
acoperirea flotei şi să-i înlesnească mişcările.
În primăvara anului 480 a. Chr. armata persană sub conducerea lui Xerxes trecu la acţiune; trec
Hellespontul pe poduri şi înaintând pe drumurile de pe litoralul Traciei, au ajuns la Thermae. Aici sosi
şi flota persană înaintând la început de-a lungul litoralului, apoi prin canalul Athos. Ca să închidă
posibilitatea ca armata terestră persană să invadeze Ellada dinspre nord, o armată grecească pornii în
480 a. Chr. în întâmpinarea perşilor în Thessalia. Faţă de atitudinea duplicitară a thessalienilor şi
înţelegând că trecătoarea Tempe (dintre Macedonia şi Thessalia) nu poate fi menţinută, armata
grecească se retrage spre sud lăsând Thessalia pradă perşilor.

Apărarea Thermopylelor şi lupta de lângă Artemision

Forţele membrilor ligii panhellenice au luat poziţii lângă trecătoarea Thermopyle (în regiunea
dintre Thessalia şi partea centrală a Greciei). Spartanii trimit doar 300 de oameni în frunte cu regele
Leonida. El primii comanda tuturor detaşamentelor greceşti de la Thermopyle (cca. 5000 de oameni).
După ce armata lui Xerxes s-a fixat la Thermae, flota grecească se aşează la extremitatea
nordică a insulei Eubeea, în apropiere de capul Artemision. Flota se află sub comanda spartanului
Eurybiades, dar rolul principal în conducerea operaţiunilor l-a avut Temistocle. Perşii au ocupat poziţie
în golful Pegase în timp ce armata terestră a ajuns aproape de Thermopyle.
Bătălia pe mare între cele două armate a rămas indecisă.
Pe uscat perşii reuşesc doar datorită unei trădări să ajungă în spatele grecilor care apărau
Thermopyle, Leonida şi cei 300 de spartani au căzut până la unul în luptă. Perşii au plătit victoria cu
grele pierderi.
După căderea trecătorii Thermopyle, flota grecească s-a retras spre Attica prin golful Eubeei.
Pe uscat, Beoţia lasă trupele persane să treacă fără să le opună vreo rezistenţă. Întreaga Grecie
centrală se afla la dispoziţia perşilor (numai templul de la Delfi nu a avut de suferit). Poporul athenian
şi conducătorii săi s-au văzut siliţi să cedeze duşmanului atât oraşul cât şi regiunea. La Athena se
decretă amnistie generală (tuturor ostracizaţilor li s-a permis întoarcerea în patrie); populaţia a fost
evacuată în ordine. Călărimea persană a găsit un oraş pustiu. Oraşul a fost distrus şi ars şi întreaga
Attică transformată în ruine. Flota persană s-a fixat lângă portul Phallron (portul Athenei).
Între timp flota membrilor ligii panhellenice s-a fixat lângă Salamina. Era neapărată nevoie ca
perşii să fie siliţi să dea o luptă (opinia lui Temistocle, care a prevalat)

Bătălia de la Salamina – 28 septembrie 480 a. Chr.

La Salamina flota persană este învinsă şi nimicită aproape în întregime.

Perioada de după lupta de la Salamina

Războiul era departe de a fi terminat. Trupele persane continuau să se menţină în Attica, Xerxes
hotărăşte să se întoarcă în Asia şi-l lasă în locul lui la comanda trupelor pe Mardonius.
Themistocle a propus să se trimită o flotă greacă pentru a cuceri Hellespontul. Spartanii s-au
opus de teamă ca perşii să pătrundă prin istmul Corinth. Temistocle a obţinut totuşi trimiterea unei
expediţii împotriva insulelor (Andros, Paros, Naxos) care sprijiniseră pe perşi sau rămăseseră neutre.
Perşii sperau ca printr-un război îndelungat aveau să înfrângă rezistenţa grecilor. Mardonius îşi
mută trupele din Attica în Thesalia. Flota persană s-a mulţumit să apere ţărmurile Asiei şi Ionia.
Spartanii propun să fie trimisă întreaga flotă greacă spre ţărmurile Asiei. Se opun însă
athenienii. Temistocle este alungat de la conducere şi în locul lui vine Aristide. Grecii ajung la o soluţie
33
de compromis: o parte din flotă rămâne în preajma litoralului Greciei, iar cealaltă parte, sub conducerea
regelui spartan Leotychides se îndreaptă spre insula Delos (poziţia era ameninţătoare pentru perşi).
Mardonius încearcă să despartă Athena de liga panhellenică. Din însărcinarea lui, regele
Alexandros al Macedoniei, aliat acum cu perşii, propune Athenei să încheie o alianţă militară cu Persia
în schimbul dobândirii unei independenţe depline. Athenienii resping propunerea. Athenienii încearcă
să exercite o presiune asupra Spartei; spartanii trebuiau siliţi să-şi aducă trupele în partea centrală a
Greciei. Spartanii însă amânau acţiunea neintenţionând să părăsească istmul Corinth. În 479 a. Chr.
Mardinius trece la ofensivă şi ocupă Attica; athenienii se refugiază din nou la Slamina, ei resping în
continuare pretenţiile lui Mardonius.
Este trimisă la Sparta o solie extraordinară care să ceară ca trupele să pornească neîntârziat în
acţiune; în caz contrar athenienii ameninţau că vor trece de partea perşilor.
Forţele confederaţilor peloponeziene, sub conducerea lui Pausanias trec Istmul. Mardonius
ocupă o poziţie prielnică lângă oraşul Plateea. Trupele peloponeziene unite cu cele atheniene pornesc în
urmărirea perşilor.

Lupta de la Plateea
Herodot, referindu-se la trupele persane aflate lângă Plateea, exagerează cifrele: cca. 350.000 de
oameni (probabil cifra reală era de 40-50.000 de oameni + câteva mii de perşi)
Cifrele pe care Herodot le dă pentru trupele greceşti par a fi mai veridice: 38.700 hopliţi, 35.000
hiloţi, 34.500 alţi ostaşi uşor înarmaţi (în total 110.000 ostaşi). Forţele celor doi beligeranţi se pare că
erau aproximativ egale.
Întrucât aşteptarea era în defavoarea atmosferei din rândurile armatei greceşti (se pusese la cale
chiar un complot din partea simpatizanţilor perşilor), s-a transmis flotei (ce se afla lângă insulele Delos)
ordinul să înainteze spre ţărmurile Asiei. Mardonius era obligat deci să treacă la acţiune pentru a putea
trimite o parte din trupe în apărarea Asiei.
Perşii trec râul Asopos şi încep lupta. Ei n-au putu să reziste hopliţilor greci; Mardonius piere în
luptă în fruntea unui detaşament de elită. Perşii o iau la fugă, călărimea reuşind totuşi să acopere
retragerea. Artabazes, comandantul care luase locul lui Mardonius, a reuşit să-i regrupeze pe
supravieţuitori şi să-i ducă în Thessalia şi de acolo în Tracia.
În cinstea victoriei de la Plateea grecii au ridicat pe câmpul de luptă un altar închinat lui Zeus
Eliberatorul, iar plateienii au fost puşi sub protecţia ligii panhellenice.
După victoria de la Plateea trupele greceşti pornesc spre Teba, important punt de sprijin al
perşilor în Grecia. După un îndelungat asediu tebanii sunt nevoiţi să capituleze şi să predea
învingătorilor pe conducătorii grupării filopersane. Aceştia au fost executaţi, iar Teba a fost exclusă din
liga beoţiană. Grecia era acum liberă.

Bătălia de lângă Mycale

Flota greacă pornise (când nici nu avuse loc lupta terestră de la Plateea) spre ţărmurile Ioniei
(conducătorii erau regele spartan Leotychidas şi strategul athenian Xantippos). Flota persană se afla
lângă Samos; o parte din vase fuseseră trase pe uscat lângă capul Mycale. Grecii debarcă la Mycale şi
ajutaţi de ionienii din tabăra perşilor, nimicesc forţele persane. Flota persană a fost incendiată. În urma
înfrângerii de la Mycale au izbucnit răscoale împotriva dominaţiei persane şi în oraşele din Ionia;
garnizoanele persane au fost masacrate, guvernatorii alungaţi, iar insulele Chios, Lesbos şi Samos au
intrat în liga panhellenică. Înfrângerea perşilor a însemnat o înfrângere şi pentru aristocraţia filopersană
din oraşele greceşti.
Victoriile repurtate de greci în 480-479 a. Chr. au hotărât deznodământul războaielor medice.

34
35