Ecology -Contributions

Biology - Conservation
Pedro Nájera Quezada et al - Distrugerea habitatului în Mexicul central Anexa

Distrugerea habitatului în Mexicul central

şi implicaţiile acesteia în conservarea biodiversităţii
(Răni pe suprafața Pământului)
de Pedro Nájera Quezada, Jovana Jaime Hernández, Claudia López Martínez şi Sandy Karina Neri Cardona

Introducere
În lumea de astăzi, ca urmare a utilizării iraţionale a componentelor ce formează ecosistemele, distrugerea
habitatelor a devenit o problemă extrem de gravă, cauzând degradarea condiţiilor favorabile dezvoltării naturale a
diferitelor specii de animale şi plante. Acest fenomen afectează nu numai ecosistemele aride şi semi-aride din Mexic,
ci este prezent în întreaga lume, fiind declanşat de diferite evenimente nenaturale, cum ar fi despădurirea,
degradarea genetică, incendii nenaturale, introducerea unor organisme nedorite, etc. Toate acestea, produc doar răni
pe suprafața pământului.

Justificare
Această lucrare este destinată prezentării principalelor activităţi umane şi conştientizării problemelor ridicate de
acestea în zonele montane şi în regiunile centrale din San Luis Potosi, sugerând de asemenea diferite practici şi/sau
reglementări menite să protejeze aceste ecosisteme, în integritatea lor şi, de asemenea, fiecare specie în parte.
Există mai multe feluri de percepere a habitatului şi componentelor sale. Unul este punctul de vedere al profitului, o
abordare economică care include dreptul de proprietate asupra acestor componente şi care le priveşte pur şi simplu
ca resurse exploatabile destinate să producă recompense financiare şi, în cele din urmă, o bunăstare care izvorăşte
din exploatarea acestor resurse. Dintr-un punct de vedere diferit, ecologic, omul este doar administratorul
auto-numit a tuturor resurselor naturale, care sunt o parte esenţială a biosferei. Aceasta este o abordare opusă şi în
întregime holistică(1), care ia în considerare evaluarea permanentă a ecosistemului, privit ca un set întreg de
componente entropice(2), şi care este extrem de eficient din punct de vedere ecologic. Oamenii nu sunt consideraţi ca
o parte fundamentală a ecosistemelor naturale care alcătuiesc biosfera.

Această percepţie antropocentrică actuală privind dreptul de proprietate asupra ecosistemului, precum şi incapacitatea
noastră virtuală de a exploata mediul înconjurător, permiţându-i în acelaşi timp să se menţină în limitele capacitaţii de
suportabilitate naturală a fiecărui ecosistem cu care interferăm, ne face să apreciem o păşune ca fiind o zonă optimă
pentru introducerea de animale domestice, cum ar fi vite, cai, capre sau oi, şi de asemenea, ne face să apreciem o vale
împădurită ca fiind o zonă ideală pentru agricultură, după ce vom decoperta vegetaţia; în mod similar o pădure de pini
este văzută ca o sursă profitabilă de lemn, iar într-un mod diametral opus, componentele ecosistemului care nu ne
oferă nici un fel de avantaj, sunt considerate inutile sau mai puţin importante, în cel mai bun caz, prin urmare, sunt
elemente de unică folosinţă. În schimb ar trebui să utilizăm toate componentele ecosistemului, cum ar fi flora şi fauna
potenţial utile, preluând însă doar fluxul de energie în surplus din ecosistem, pentru beneficiul nostru direct sau indirect,
cauzând astfel, cele mai puţine distrugeri şi perturbări posibile asupra ecosistemului luat în ansamblu.

Explozia demografică mondială din ultimele secole a avut un impact imens şi a forţat în creşterea şi dezvoltarea
aşezărilor umane, fapt coroborat mai ales cu progresul tehnologic iniţiat în sec. al XVIII-a care a declanşat şi răspândit
revoluţia industrială. Deşi efectele acesteia nu au fost vizibile în Mexic până la mijlocul secolului al XIX-lea,
exploatarea iraţională a resurselor a fost prezentă chiar înainte de sosirea spaniolilor şi cucerirea ulterioară. Chiar şi
populaţiile indigene au exercitat o presiune negativă asupra ecosistemului, cum ar fi vânătoarea excesivă din cauza
cantităţilor imense de blană, pene, diverse animale cerute ca tribut de către azteci, sau incendierea pajiştilor din
marile câmpii americane pentru a atrage turmele de bivoli ce urmau a fi vânaţi pe pământurile lor, sau alterarea
pădurilor cu scopul de a permite activităţi agricole, etc. Cu toate acestea, intensitatea impactului a fost minoră, şi în
multe cazuri, populaţiile indigene au ajuns la un anumit echilibru între aşezările umane şi respectivul ecosistem
afectat. Natura a avut astfel timp şi capacitate suficientă pentru a se regenera şi a vindeca daunele produse. Dar, cum
oraşele au devenit tot mai mari, obiceiurile sociale s-au schimbat, ca urmare, această formă de existenţă a devenit tot
– Volume 3, No. 1 (8) – March 2014 1
ISSN 2285 – 3987
Pedro Nájera Quezada et al - Distrugerea habitatului în Mexicul central Anexa

mai îndepărtată. Societatea a devenit extrem de dependentă de agricultură, creşterea animalelor, minerit,
exploatarea combustibililor fosili, industrie, etc. promovând noi domenii de “dezvoltare”.

"Distrugerea habitatului" este în esenţă un concept eronat dacă este luat literal, deoarece materia nu este nici creată,
nici distrusă în acest proces, ci numai transformată, aşa-numita dezvoltare umană se produce integral şi exclusiv pe
seama şi din degradarea diferitelor componente ecosistemice. În sfârșit, suntem o specie detritivoră(3), care nu poate
realiza nimic fără a afecta mediul înconjurător. Cu toate acestea, aprecierea naturii este, pe de altă parte, printre
puţinele lucruri pe care o ființă umană le poate face fără a degrada nimic.

Există multe şi diverse feluri în care se poate modifica un habitat, începând cu activităţi agricole, miniere sau
industriale, incendii etc. exercitate în medii naturale, continuând cu construirea de drumuri, porturi şi alte lucrări de
infrastructură şi terminând cu explozia demografică şi extinderea ulterioară a zonelor urbane/rurale. De aici şi
presiunea care se exercită asupra componentelor ecosistemului. Interacţiunile utilizate atunci când luăm în
considerare “resurse”, cum ar fi mineralele, cheresteaua, vânătoarea, apa, etc. şi, de obicei, utilizarea abuzivă a tot ce
noi considerăm “impropriu”, sunt un concept alocat imediat zonelor aluviale, canioanelor, zonelor sărăturate etc.,
adică a tot ce nu reprezintă resurse, de multe ori chiar fundamentale, dar doar pentru alte specii din ecosistem.
Aceste zone nu prezintă nici un avantaj special şi tangibil pentru om, deoarece nu întruchipează o recuperare a
investiţiei economice şi sociale, şi prin urmare acestea nu sunt considerate ca fiind valoroase şi nu au nici o
“importanţa” pentru noi.

Atunci când evaluăm un habitat, trebuie să avem în vedere diferenţa semnificativă dintre calitatea solului şi sănătatea
lui. Deşi, uneori, sunt considerate sinonime, calitatea solului defineşte utilitatea acestuia într-un anume scop (Carter
et al., 1997), în timp ce sănătatea solului este definită (sensu Romig et al., 1995), ca starea în care se află proprietăţile
dinamice ale acestuia, cum ar fi conţinutul de materie organică, diversitatea organismelor, produsele microbiene,
printre altele, într-o anumită perioadă de timp.

Printre factorii care afectează cele mai multe habitate din regiunile aride ale statului de San Luis Potosi se numără
păşunatul – capre, cai şi oi, în această ordine. Păşunatul necontrolat afectează văile din regiunile montane, pe când, în
alte cazuri, introducerea de ierburi pastorale exotice, după decopertarea vegetaţiei iniţiale, sau practicile agricole
deficitare, provoacă scăderea capacităţii de rezistenţă naturală a ecosistemului. În acelaşi timp, starea solului
(sănătatea solului!) este afectată, provocând alunecări de teren şi ravene în pantă, unde tone şi tone de sol fertil pot fi
pierdute, spălate de apă şi erodate de vânt.

Regiunile agricole, chiar şi cele mai puţin extinse, situate în principal pe platourile mai mici din zonele muntoase,
modifică substanţial ecosistemul din zonă, de obicei vegetaţia naturală este eliminată, cu excepţia câtorva copaci de
pe margine menţinuţi ca protecţie împotriva vântului, deschizându-se drumul pentru introducerea, nu numai de
plante domestice, plante de altfel nedorite, dar şi de insecte şi alte animale din afara mediului natural, precum şi
materiale plastice, produse chimice şi alţi poluanţi.

Actualele tendinţe de dezvoltare continuă să menţină un model economic, bazat pe exploatarea şi utilizarea
componentelor ecosistemului, şi astfel, se împinge economia pe făgaşul dezvoltării, fragmentat însă datorită proprietăţii
şi modului de exploatare, antrenând pierderea ulterioară a resurselor naturale pentru generaţiile viitoare. Dezvoltarea
centrelor populate presupune extinderea zonelor urbane (pentru locuit sau pentru activităţi industriale) şi a suprafeţelor
agricole în detrimentul ecosistemului natural adiacent. Acest fapt generează un fel de expansiune a degradării circulare
în jurul centrelor populate, şi presiunea continuă să crească, în concordanţă cu dinamica demografică.

Sistemele deficitare de eliminare a deşeurilor şi afluxul mare de produse comerciale în masă, chiar şi în cele mai
îndepărtate zone muntoase, au făcut ca mari suprafeţe de teren să devină mormane de gunoi, care, în cele din urmă
sunt arse pentru a face loc pentru şi mai mult gunoi.
Minele şi staţiile de îmbogăţire a minereurilor modifică cursurile de apă, nivelul apei freatice, şi elimină şi mai multă
vegetaţie în zonele de operare, procesare şi transport. Aceste activităţi prezintă un risc enorm pentru calitatea apelor,

– Volume 3, No. 1 (8) – March 2014 2

ISSN 2285 – 3987
Pedro Nájera Quezada et al - Distrugerea habitatului în Mexicul central Anexa

atât a celor de suprafaţă cât şi a celor subterane, din cauza substanţelor chimice utilizate în aceste procese, cum ar fi
mercur, plumb, cianură, etc.

Utilizarea de mormane de piatră, nisip, ipsos etc. în aceste locuri, au de asemenea, efecte similare asupra
ecosistemului, numai că ele nu au tendinţa de a contamina pânza freatică subterană; cu toate acestea, calitatea
apelor de suprafață este afectată de spălarea particulelor fine produse şi răspândite în mediul ambiant. Cursurile de
apă şi alte surse de apă proaspătă sunt uneori afectate foarte serios de afluxul de particule fine, generând straturi de
auto-sedimentare.

În mod similar, construcţia de drumuri modifică inevitabil ecosistemul, nu numai prin eliminarea permanentă a
vegetaţiei pe o fâşie lungă şi continuă, dar şi prin segmentarea şi izolarea unor grupuri de vegetaţie sau întreruperea
comunicării, într-un sens ecologic, între organismele aflate pe ambele părţi ale drumului. Mai mult decât atât,
drumurile sunt vectorul principal pentru răspândirea organismelor nedorite, plante şi animale deopotrivă, în habitate
mai puţin modificate. Drumurile permit, de asemenea, acces uşor pentru oameni şi mai mult trafic, ceea ce înseamnă
mai multe deşeuri şi oportunităţi suplimentare pentru agricultură şi minerit, ca să nu mai vorbim de extracţia de nisip
efectuată local pentru a le construi, lăsând în urmă gropi mari în împrejurimi.

Exploatările forestiere excesive (pentru lemn sau în alte scopuri) cauzează pierderea diversității genetice, împingând
speciile spre uniformitate, exacerbând vulnerabilitatea faţă de dăunători, boli şi alte adversităţi naturale, şi o mai
mare probabilitate de apariţie a unor generaţii atrofiate; pe de altă parte, defrişările, de asemenea, încurajează
eroziunea atunci când sunt făcute pe o scară largă.

Uneori greșelile în acţiunile de reîmpădurire, restaurare şi reabilitare a habitatelor, pot obţine contrariul. Se observă o
implementare calitativ slabă a proiectelor guvernamentale în definirea zonelor care urmează să fie reîmpădurite.
Aceste zone sunt adesea selectate pentru a fi replantate cu tipuri de vegetaţie necorespunzătoare, cum ar fi plantaţii
de lechuguilla (Agave lechuguilla Torr.) pe terenuri plate în asociere cu vegetaţie arbustivă de tip izotal(4) (Larrea sp. –
Yucca sp.), în locuri unde lechuguilla nu a existat iniţial. A fost promovată, de asemenea, reîmpădurirea cu specii
introduse, cum ar fi Schinus molle, Eucalyptus sp. si Aloe vera, ceea ce a provocat o invazie de specii exotice şi a
declanşat modificări majore în ecosistem. Mai mult, practici greşite de îmbogăţire şi reformare a solului, executate
pentru a încuraja creşterea vegetaţiei arbustive în locul pășunilor montane, a condus la apariţia unor ravene sau a
unor nişe pentru plante invazive (pământul răscolit este tot ce le trebuie!), precum şi la pierderea stratului şi aşa
foarte subţire de sol, acesta fiind spălat de ploi. Într-un mod similar s-a încercat introducerea de opunții în zone unde
inițial fuseseră păduri de stejar și pini sau unde fuseseră pajişti sau unde au fost arbuşti de Mesquit (Prosopis sp.).

Degradarea solului poate fi definită, atunci când se iau în considerare efectele asupra caracteristicilor intrinseci ale
solului sau funcţiile pe care, potenţial, le-ar putea îndeplini ca fiind pierderea constantă a caracteristicilor reale sau
potenţiale, astfel încât solul ajunge să-şi îndeplinească funcţiile într-o măsură din ce in ce mai mică față de aşteptări,
pe măsură ce degradarea progresează. (J. Porta et al, 2008)

În ceea ce priveşte proprietăţile intrinseci ale solului, degradarea poate fi definită ca o scădere, pierdere sau
modificare a parametrilor de calitate a solului, cum ar fi grosimea epipedonului(5), adică pierderea prin eroziune de
material fin de pe suprafaţă (cu cât epipedonul e mai subţire, cu atât mai bine). Procesul de eroziune se înteţeşte
datorită creşterii suprafeţei totale expusă în faţa factorilor climatici şi, de asemenea, se reduce conductivitatea
hidraulică. (UNCCD, 1977)

J. Porta et al. (2008) subliniază diferenţele dintre cele două tipuri de degradare:
- Degradare care implică o pierdere fizică, cantitativă, a resurselor de sol datorită eroziunii; efectele sunt evidente, de
obicei, imediat după o ploaie;
- Degradare care duce la creşterea tensiunilor interne, dar fără nici un indiciu extern. Solul este aparent intact,
tensiunile interne au crescut în cadrul sistemului, tocmai pentru a putea ţine totul împreună. Când apar primele
semne de degradare, aceasta va fi deja într-un stadiu avansat. Ca exemple - degradarea prin procese de acidifiere,

– Volume 3, No. 1 (8) – March 2014 3

ISSN 2285 – 3987
Pedro Nájera Quezada et al - Distrugerea habitatului în Mexicul central Anexa

salinizare, compactare, contaminare şi altele.

Deşertificarea este considerată ca fiind un set de procese de degradare (eroziune, compactare, dispariţia vegetaţiei,
etc.), consemnând o semnificativă reducere sau distrugere a parametrilor biologici potenţiali şi a principalilor
parametrii (biomasa, fertilitatea solului, capacitatea de susţinere a vieţii, biodiversitatea, etc.), având ca efect
transformarea unor suprafeţe mari de teren în regiuni aride şi semi-aride şi, în cazuri deosebite, chiar conduce la
apariţia de zone aride extreme sau deşerturi în adevăratul sens, pe cuprinsul cărora vegetaţia poate suferi schimbări
iremediabile comparative cu starea iniţială. Factorii naturali, cât şi antropici(6), pot contribui la formarea de deşerturi.
Spre deosebire de braconaj, de vânătoarea ilegală, sau de colectarea ilegală de specii, distrugerea habitatului nu este
un fenomen selectiv, adică afectează de obicei, atât flora cât şi fauna, generalizat şi nesistematic, cu excepţia
anumitor practici cum ar fi exploatarea forestieră excesivă. Distrugerea habitatului este o consecinţă a activităților
noastre de dezvoltare.

Concluzii
O soluţionare a acestei probleme există prin fiecare dintre noi, ca membrii ai rasei umane. Dar, în timp ce modelele
politice şi economice vor continua să se bazeze pe însuşirea şi utilizarea resurselor naturale ca motor al dezvoltării, în
scopul de a genera bunăstare, în timp ce pieţele şi societăţile îşi vor baza opulenţa şi confortul lor pe această
bunăstare, economia globală va continua să se lupte cu un declin constant al acestora, în măsura în care ea se va
înfrupta la fel de mult din natură, provocând în acelaşi mod degradarea acesteia.

Idei si propuneri
- Necesitatea de a privi şi înţelege ecosistemul ca un întreg, ca un sistem modular care interacţionează, nu tratat ca o
mulțime de componente separate.
- Implementarea utilizării raţionale a elementelor ce formează ecosistemele locale pentru beneficiul nostru comun,
dar numai în corelaţie cu restaurarea şi conservarea ecosistemelor.
- Limitarea comerţului de produse de unică folosinţă în anumite zone de conservare, până vor exista programe
eficiente de gestionare a deşeurilor în zona respectivă.
- Limitarea expansiunii urbane şi a exploziei demografice.

Şi, în cele din urmă, dar nu şi în ultimul rând, implementarea echităţii sociale şi a planificării familiale, în scopul
distribuirii corecte a beneficiilor obţinute pe seama ecosistemelor, este o sarcină extrem de urgentă.

Notele Editorului
(1) Holism – reprezintă ideea că sistemele naturale (fizice, biologice, chimice, sociale, economice, mentale, lingvistice etc.) și
proprietățile lor ar trebui văzute ca și nu ca pe niște colecții de părți componente. De multe ori, acest punct de vedere include
părerea că sistemele funcționează ca întreguri și că funcționarea lor nu poate fi pe deplin înțeleasă doar în funcție de părțile lor
componente. Termenul „Holism” este derivat din „holos”, în greaca veche ὅλος, adică "tot, totul, întreg, total". (Wikipedia)
(2) Entropie – în studiile de biologie-ecologie, este o măsură a biodiversității. (Wikipedia)
(3) Detritivore – Organisme care se hrănesc din materia în descompunerea a plantelor și animalelor moarte, reintroducând
substanțe nutritive esențiale în ecosistem. Detritivorele includ atât microorganisme ca bacteriile și protistele cât și organisme
mai mari cum ar fi fungii, insectele, viermii, și crustaceele izopode. Într-un lanț trofic, detritivorele sunt consumatori primari. (The
Free Dictionary)
(4) Izotal - vegetație arbustivă țepoasă amestecată cu suculente mari cu tulpini suculente (pachycaule).
(5) Epipedon – este un strat pe sau aproape de suprafața solului (sau stâncilor) și în care cea mai mare parte a structurii solului
original (sau stâncilor) a fost distrusă. În general, epipedonul este caracterizat printr-o culoare mai mai închisă, datorată
conținutului ridicat de materii organice, prin eluvii sau prin ambele.
(6) Antropici – înseamnă cauzat sau produs de om.

– Volume 3, No. 1 (8) – March 2014 4

ISSN 2285 – 3987