EVOLUŢIA PRINCIPALELOR STATE

DIN ORIENTUL ANTIC

În capitolul de faţă ne propunem o succintă prezentare a principalelor repere cronologice,

evenimente, conducători, care au marcat evoluţia celor mai importante state din antichitatea orientală.
Demersul nostru se poate realiza în două moduri: prin abordarea separată a istoriei politice a
fiecărui stat, din momentul formării şi până în cel al ieşirii sale de pe scena istoriei antice, sau pe criteriul
strict cronologic. În acest ultim caz, analiza ar trebui, spre exemplu, să debuteze cu prezentarea oraşelor-
state sumeriene, (din Mesopotamia), după care să ne îndreptăm privirea spre valea Nilului pentru a descrie
evoluţia Egiptului până la sfârşitul Regatului vechi, apoi să revenim în Mesopotamia, unde, între timp, se
dezvoltă statul akkadian, urmat de vechiul regat babilonian, după care să continuăm prezentarea istoriei
Egiptului până la finele perioadei Regatului nou şi aşa mai departe. Chiar dacă acest mod de abordare are
şi avantaje incontestabile, pentru simplificarea expunerii am optat pentru prima manieră.
În evoluţia construcţiilor statale analizate, putem surprinde conturarea mai multor etape. Prima,
care durează până în mileniul al II-lea î.Chr., se caracterizează printr-o autonomie a centrelor locale, dar şi
prin tendinţa realizării unor unităţi statale mai mari, pe valea unor mari cursuri de ape. În a doua etapă,
diferite state (egiptean, babilonian, hitit) încearcă să-şi extindă hegemonia asupra unor zone mai vaste, fără
ca acest lucru să reuşească încă efectiv. Ultima etapă se manifestă în mileniul I (până prin secolul al IV-lea
î.Chr.), când se constituie marile “imperii”, ca cel asirian, neo-babilonian, persan, adevărate conglomerate
de popoare unite prin cuceriri dar lipsite de o unitate reală, fapt ce explică şi efemeritatea lor. O dată cu
cucerirea Orientului Apropiat şi Mijlociu de către Alexandru Macedon, aici va lua naştere o nouă civilizaţie,
cea elenistică, cu

II.1. Egiptul antic

Numele ţării provine din egipteanul hut-ka-Ptah, adică “cetatea (sufletului) Ka a (zeului) Ptah, din
care va deriva grecescul Aigyptos. Egiptenii au folosit însă şi alte denumiri, ca Ta-Kemet (Pământul Negru),
care se deosebea de zonele învecinate ale deşertului, numit Ta-Deşeret (Pământul Roşu), Taui (Cele două
pământuri) etc.
Izvoare. Ştiri despre Egipt s-au păstrat la Herodot în cartea a doua a Istoriilor sale, în Lucrarea lui
Diodor din Sicilia, numită Biblioteca istorică, la Strabon, în Geografia, la Plutarh, în lucrarea Despre Isis
şi Osiris, ori în Vechiul Testament. Foarte importantă a fost şi Aegyptiaca, scrisă la începutul sec. III î.Chr.
de preotul Manethon, din care s-au păstrat fragmente preluate de Flavius Josephus, Iulius Africanus şi
Eusebius. De un real folos sunt şi analele egiptene (de exemplu Piatra de la Palermo, care prezintă
succesiunea faraonilor dinastiilor I-V), analele unor faraoni, ca Tutmes al III-lea şi Ramses al II-lea, listele
regale care aveau un rol cultic (exemplu, Canonul Regal din Torino, lista de la Abydos), alte creaţii ca
Plângerile lui Ipuver, Cartea Morţilor etc. Nu mai puţin importante sunt datele astronomice, ca apariţia
heliacală a stelei Sothis (Sirius)1.

1
Aflată în apropierea Soarelui, steaua devine invizibilă pentru 70 de zile. Urmează o perioadă când ea este iarăşi
observabilă înainte de răsărit. O dată la 1460 de ani, fenomenul coincide cu începutul calendarului civil egiptean. Pe
baza acestui fenomen, coroborat cu alte izvoare, s-a ajuns la concluzia că prima dinastie a început din anul 3050 î.Chr.,
chiar dacă data menţionată nu este unanim acceptată.
 Piramidele au stârnit interesul arabilor încă din secolul al IX- lea, când califul Mamun al Mamun
a poruncit deschiderea construcţiei lui Keops. Din veacul al XIX-lea au început cercetările arheologice
întreprinse sistematic de europeni şi prezentate mai pe larg în capitolul precedent.
Cadrul geografic. Teritoriul Egiptului antic, situat în nord-estul Africii, era mărginit de Marea
Mediterană la nord, Marea Roşie la est, deşertul Libiei la vest (aici existau însă cel puţin cinci oaze
importante, ca Siwa, unde se găsea celebrul oracol al zeului Amon, vizitat în anul 331 î.Chr. şi de Alexandru
Macedon). Limita sa sudică a fost fluctuantă. Din punct de vedere etno-lingvistic, ea corespundea primei
cataracte a Nilului, dar în timpul dinastiei a XVIII-a limitele Egiptului vor fi împinse în teritoriul nubian
până la a patra cataractă.
Egiptologul Elan Gardiner compara Egiptul cu un lotus al cărui tulpină este valea Nilului, floarea
o reprezintă Delta fluviului, iar bobocul, oaza Fayum. Teritoriul era alcătuit din două părţi principale:
Egiptul de Jos, care corespundea Deltei Nilului (între Marea Mediterană şi oraşul Memphis); Egiptul de
Sus (cuprins cu aproximaţie între oraşele Memphis şi Assuan).
În condiţiile unui climat caracterizat prin hipertoriditate (care se instalează la începutul Regatului
Vechi) şi o extremă ariditate, apa Nilului era vitală pentru locuitorii ţării (documentul 1). În aval de prima
cataractă, valea fluviului se lărgeşte la 25-50 km, iar în zona Deltei se transformă într-o largă câmpie.
Datorită unor fenomene geografice complexe, în intervalul iulie-septembrie nivelul Nilului creştea,
acoperind o bună parte a văii. O dată cu retragerea apelor, în urma lor rămânea un mâl deosebit de fertil,
care permitea chiar obţinerea mai multor recolte pe an. Pentru a fi benefice, aceste revărsări trebuiau însă
controlate printr-un sistem de diguri şi canale. Dacă ţinem cont şi de bogăţia de plante, animale, păsări,
peşte, ne explicăm aserţiunea lui Herodot, potrivit căreia Egiptul este un dar al fluviului (Istorii, II, 4-9).
Egiptenii au personificat Nilul sub numele Hapi, cu sensul de “inundaţie”, dar apele sale au purtat nume
diverse, ca na-iteru (râurile), care ar putea sta la originea denumirii moderne, transmisă prin filiera
grecească.
În Egiptul antic creşteau palmieri, salcâmi, tamarisci, curmali, palmieri, lotuşi, papirusul (astăzi
dispărut), trăiau hiene, şacali, rinoceri, girafe, tauri, gazele, antilope, lei, şerpi şi scorpioni, crocodili,
numeroase specii de păsări. Dintre acestea,

ne reţin atenţia ibisul-venerat ca o manifestare a zeului Thoth, motiv pentru care la Saqqara a fost descoperit
un veritabil “cimitir” care adăpostea 1,5 milioane de ibişi mumificaţi-şi bâtlanul, reîncarnarea zeului Amon
dar identificat şi cu Osiris, motiv pentru care stă la baza mitului păsării Phoenix).
Egiptul era bogat în materiale de construcţie (granit, bazalt, calcar, gresie), arama, aurul fiind aduse
din zonele învecinate.
Populaţia în epoca predinastică avea un caracter hibrid, în special din tipurile negroid şi
mediteranean, care formează un substrat nilotic şi african vechi. La acesta s-a adăugat, o dată cu începutul
perioadei dinastice, un aport hamitic sau hamito-semitic venit din răsărit2.
Periodizarea istoriei Egiptului antic. Un element important, utilizat şi în prezent, îl constituie
periodizarea lui Manethon, după criteriul dinastiilor. Dar o periodizare, în adevăratul sens al cuvântului,
suscită încă numeroase discuţii, neexistând un model şi nici încadrări cronologice unanim acceptate.. De
aceea, ne mărginim să oferim o variantă orientativă:

Perioada Cronologia Dinastiile

Perioada predinastică 500 000-3 050 î.Chr. -
Regatul Timpuriu sau 3 050-2 686 î.Chr. I-II
Epoca thinită
Regatul Vechi 2 686-2 181 î.Chr. III-VI

2
Populaţiile preindo-europene sunt formate din trei grupuri majore, desemnate sub denumirile de semitice, hamitice
şi iafetice, după numele celor trei fi ai lui Noe (Sem, Ham şi Iafet), care, după Potop, ar fi repopulat pământul.
 Prima perioadă 2 181-2 060 î.Chr. VII-XI/1
intermediară
Regatul Mijlociu 2 060-1 782 î.Chr. XI/2-XII
A doua perioadă 1 782-1 570 î.Chr. XIII-XVII
intermediară
Regatul Nou sau 1 570-1 070 î.Chr. XVIII-XX
Imperiul
A treia perioadă 1 070 - 664 î.Chr. XXI-XXV
intermediară
Epoca renaşterii saite 664 - 525 î.Chr. XXVI
Epoca târzie 525 - 332 î.Chr. XXVII-
XXX

PERIOADA PREDINASTICĂ. Chiar dacă primele urme de locuire din valea Nilului datează din
paleolitic (acum aproximativ 500 000 de ani), începutul perioadei predinastice ar coincide, după majoritatea
cercetătorilor, cu formarea primelor comunităţi agrare neolitice.
Din această perioadă iau naştere în Egiptul de Jos şi cel de Sus mai multe culturi arheologice, unele
contemporane, altele succesive. Dintre acestea, ne mărginim să le amintim pe următoarele, toate denumite
după localităţi eponime din Egiptul de Sus: badarianul, datat între anii 5500-4000 î.Chr., cu o ceramică
specifică; amratianul sau Naqada I, cuprins între 4000-3500 î.Chr., cu o economie bazată pe agricultură,
creşterea vitelor, vânătoare şi pescuit; cultura gheziană sau Naqada II, încadrată cronologic între anii 3500-
3150, caracterizată prin răspândirea utilizării cuprului.
Spre sfârşitul perioadei apar mici “state” independente care, probabil, corespundeau nomelor de
mai târziu. În ultimele secole ale mileniului al IV-lea î.Chr. sunt semnalate primele lucrări de irigaţii,
dezvoltarea unor aşezări şi apariţia unor centre religioase. Treptat, din necesităţi economice, micile
formaţiuni se unifică dând naştere la două unităţi politice: Egiptul de Sus (având ca divinitate protectoare
pe zeul Seth, ca simbol coroana albă, iar ca reşedinţă oraşul Hierakonopolis); Egiptul de Jos (care recunoaşte
autoritatea zeului şoim Horus, coroana roşie şi capitala la Pe, lângă localitatea Dep, denumită de greci
Buto).
Nu există o unanimitate a specialiştilor în privinţa situaţiei Egiptului la sfârşitul epocii predinastice.
Pe baza unor izvoare istorice, unii presupun existenţa unei dinastii “0”, intre anii 3150-3050 î.Chr., formată
din doi sau trei suverani, primii doi având o autoritate deplină doar asupra Egiptului de Sus. “Regele
scorpion” ar trebui considerat întemeietorul acestei dinastii, el fiind urmat de Narmer. Abia cel de-al treilea
suveran Aha-Men, amintit de sursele tradiţionale sub forma Menes, ar fi înfăptuit unirea durabilă a celor
două state, stabilind capitala la Memphis. Există şi ipoteza, pornind de la interpretarea textului unei celebre
palete de şist descoperită în 1894 (Pl. I), că adevăratul unificator a fost Narmer. S-a emis şi părerea că cele
două nume, Menes şi Narmer, ar reprezenta acelaşi personaj regal.
REGATUL TIMPURIU, sau perioada THINITĂ. După moartea lui Menes Egiptul a fost condus
de Horus Aha (“Şoimul luptător”). El poate fi considerat primul faraon din dinastia I, fiind originar din
oraşul Thinis. În numele ultimului faraon din dinastia a II-a apar ca zei protectori atât Horus cât şi Seth. În
această perioadă se păstrează o dualitate administrativă a celor două părţi ale Egiptului, unificate însă sub
conducerea unei singure persoane.
REGATUL VECHI. Acum se produce o centralizare administrativă. Un prim faraon important a
fost Djoser (2668-2649). Arhitectul său Imhotep realizează complexul funerar de la Saqqara. În afara unei
piramide cu şase trepte, înaltă de 60 m. (Pl. II), aici au fost edificate şi alte clădiri, totul fiind înconjurat cu
un zid înalt de 10 m. Complexul pare a reprezenta o copie a capitalei, Memphis, care să servească faraonului
într-o altă viaţă. Lui Imhotep îi este atribuit şi primul tratat de medicină. La sfârşitul dinastiei a III-a se pun
bazele administraţiei faraonice clasice.
Un alt monarh important a fost Snefru (2613-2589), care inaugurează dinastia a IV-a, apogeul
Regatului Vechi dar şi “epoca piramidelor”. El edifică trei piramide la Meidum şi Dahşur. Necropola clasică
a dinastiei se află însă la Giza, unde se ridică cele trei piramide ale lui Khufu-Keops3 (2589-2566), Khafra-
Kephren (2558-2532) şi Menkaure-Mikerinos (2532-2504).
O dată cu instalarea dinastiei a V-a se observă ascendenţa zeului solar Ra. Cele mai reprezentative
monumente devin templele solare.
Pe plan extern, faraonii perioadei Regatului Vechi au reuşit să cucerească Peninsula Sinai, să-şi
extindă stăpânirea până în Nubia, iar oraşul fenician Byblos trece sub protectoratul Egiptului.
Cu toate acestea, pe parcursul dinastiei a VI-a, în vremea faraonilor Teti, Pepi I şi Pepi II, se observă
un declin treptat. Cauza rezultă din faptul că, încă din perioada dinastiei precedente, se dezvoltă o clasă de
înalţi funcţionari şi preoţi. Sub dinastia a VI-a această aristocraţie de funcţii devine una ereditară,
puternicele familii din provincii concurând puterea centrală.
PRIMA PERIOADĂ INTERMEDIARĂ. În contextul evocat mai sus, statul centralizat se destramă
datorită luptelor interne ale diverşilor dinaşti locali. Haosul politic este reliefat de textele egiptene, ca
“Plângerile lui Ipuwer”, sau de Manethon, care considera că dinastia a VII-a a fost alcătuită din 70 de
faraoni, care ar fi însumat doar 70 de zile de domnie. Situaţia se menţine şi pe parcursul dinastiei următoare.
O oarecare autoritate capătă conducătorii nomei cu reşedinţa la Herakleopolis (lângă oaza Fayum). Faraonii
herakleopolitani vor forma dinastiile a IX-a şi a X-a. Cu timpul, oraşul Memphis redevine centrul
administrativ, dar în Egiptul de Sus creşte puterea aristocraţiei din oraşul Theba (unde zeul suprem era
Amon), care va întemeia dinastia a XI-a.
REGATUL MIJLOCIU. Reunificarea ţării se petrece în a doua parte a dinastiei a XI-a, ca urmare
a rivalităţii dintre conducătorii din Herakleopolis şi Theba, tranşată în favoarea celor din urmă. Unificatorul
se numea Mentuhotep I (2060-210 î.Chr.), după alte păreri el a fost Mentuhotep al II-lea..
Faraonul Amenemhet I (1991-1962 î.Chr.), întemeietorul dinastiei a XII-a, a suprimat funcţiile
ereditare şi a introdus coregenţa (pentru fiul său Sesostris I). Faraonul Sesostris al II-lea a început
amenajarea oazei Fayum. Apogeul dinastiei a fost atins în vremea lui Sesostris al III-lea (1878-1841 î.Chr.),
care a limitat autoritatea nomarhilor prin înlocuirea vechii aristocraţii de la conducerea nomelor cu
reprezentanţi ai administraţiei centrale.
În politica externă, faraonii ultimei dinastii au întreprins campanii militare în Peninsula Sinai, Siria,
Palestina şi Nubia. Tot acum, literatura egipteană atinge formele sale clasice. Sunt realizate “textele
sarcofagelor” (care le continuă pe cele “ale piramidelor”, din perioada regatului vechi) şi numeroase alte
creaţii laice.
Cu toate acestea, treptat, puterea centrală va slăbi, dinastia a XII-a sfârşind în condiţiile unor atacuri
externe conjugate cu tulburări interne.
A DOUA PERIOADĂ INTERMEDIARĂ. În etapa următoare, Manethon menţionează o dinastie
la Theba şi alta la Xois, în partea apuseană a Deltei, ele reprezentând dinastiile a XIII-a şi a XIV-a. Situaţia
se complică deoarece în nordul ţării pătrund hicsoşii populaţii asiatice venite dinspre Siria, puse în mişcare
de pătrunderea primelor valuri indo-europene spre Orientul Apropiat. Ei folosesc calul şi carul de luptă.
Stăpânesc efectiv doar Egiptul de Jos, pe care-l controlează din noua lor capital Avaris (în Deltă), iar
conducătorii lor păstrează titlul de faraon, formând dinastiile XV-XVI. Egiptenii din sudul ţării vor
organiza însă o mişcare de eliberare, în fruntea căreia se afirmă o nouă dinastie, de origine thebană, a XVII-
a. Lupta este începută de faraonul Kamose.
REGATUL NOU. Deoarece acum statul egiptean atinge apogeul prosperităţii dar şi o maximă
extindere teritorială, frecvent această etapă este desemnată şi sub numele de IMPERIU.
În timpul dinastiei a XVIII-a, Theba reprezenta principalul centru politic şi religios. Zeului suprem
Amon Ra i se dedică numeroase temple, ca cele de la Luxor şi Karnak. La vest de Nil se găseau celebrele
morminte hypogee din „Valea regilor” şi „valea reginelor”. Fondatorul dinastiei, Ahmes I (1570-1546
î.Chr.) realizează eliberarea totală a ţării, reocupând şi Avarisul. Are loc o intensificare a vieţii comerciale
şi edilitare (templul lui Amon Ra, de la Karnak), După ce, în timpul fiului său Amenhotep I, asistăm la o
perioadă mai calmă, Tuthmes I este primul mare cuceritor al perioadei, armata egipteană afirmându-şi forţa
până la Eufrat şi la a IV-a cataractă a Nilului. Un personaj important l-a reprezentat regina Hatşepsut,

3
Primul nume este egiptean iar al doilea are origine grecească.
celebră datorită templului ei terasat de la Deir el-Bahri. Fiică a lui Tuthmes I, ea se căsătoreşte cu fratele
său vitreg Tuthmes al II-lea, iar după moartea acestuia preia conducerea statului. Abia după decesul reginei,
sub a cărei tutelă stătea de 22 de ani, fiul său vitreg Tuthmes al III-lea (1504-1450) va beneficia de o putere
deplină. El este adevăratul fondator al Imperiului, susţinând 17 campanii soldate cu zdrobirea unei coaliţii
a regilor sirieni, apoi cu cucerirea cetăţii Megiddo şi, în final, cu înfrângerea regatului Mitanni. Teritoriul
său se întindea de la Eufrat până la a IV-a cataractă.
În timpul lui Amenhotep al III-lea ritmul campaniilor militare încetineşte, este o epocă a păcii şi a
prosperităţii dar şi a unei intense activităţi diplomatice.
Fiul său (şi al Teyei, o prinţesă asiatică), Amenhotep al IV-lea (1350-1334), preia conducerea după
o perioadă de coregenţă. El va realiza o reformă religioasă de tendinţă monoteistă (bazele acţiunii fuseseră
pregătite chiar de tatăl său) care urmărea să contracareze puterea preoţilor zeului Amon. Suveranul îşi
schimbă numele, care însemna “Amon este mulţumit”, în Ekhnaton (“Strălucirea lui Aton) şi construieşte
o nouă capitală la Tell el-Amarna, între Theba şi Memphis, numită Akhetaton (“Orizontul lui Aton”). Zeul
suprem devine Aton (documentul 2), personificare a discului solar, cunoscută încă din vremea precedenţilor
faraoni, în vreme ce numele vechiului zeu Amon este şters din inscripţii iar preoţii săi sunt înlăturaţi din
structurile de conducere ale statului. În demersul său, faraonul va fi susţinut de soţia sa, Nefertiti. În plan
artistic, se formează o artă caracterizată prin realism, chiar dacă ea riscă să redea şi evidentele defecte fizice
ale monarhului.
Urmaşul său a fost Tutankhaton (soţul cele de-a doua fiice a fostului faraon), care se mută la Theba
şi îşi ia numele de Tutankhamon. Faptul semnifică o revenire în prim-plan a vechiului zeu Amon. Noul
conducător a murit în condiţii suspecte, la 18 ani. El va rămâne în posteritate mai ales graţie celebrului său
mormânt, păstrat intact şi descoperit în anul 1922 de H. Carter (Pl. III). Văduva sa încearcă în zadar să se
recăsătorească cu un prinţ hitit (care este asasinat în drumul spre Egipt). Astfel, ea devine soţia noului
faraon, Ai, care nu domneşte decât patru ani. Acestuia îi va succeda generalul Horemheb, care va lichida
definitiv consecinţele “ereziei” atoniene.
Faraonul Ramses I (1293-1291 î.Chr.) a inaugurat dinastia a XIX-a şi o nouă etapă, denumită
ramesidă. Numele faraonului însemna “născut din Ra”. Pentru a domina influenţa preoţilor zeului Amon,
el îi susţine şi pe cei din Heliopolis şi Theba, unde divinităţi supreme erau Ra, respectiv Ptah. Fiul său,
Sethi I, va încerca să recucerească poziţiile pe care Egiptul le deţinuse în Fenicia şi Siria, ceea ce va declanşa
riposta hitiţilor şi va marca debutul unui lung şir de conflicte cu aceştia.
Succesorul său a fost Ramses al II-lea (1279-1212 î.Chr.). El reorganizează armata şi angajează noi
confruntări cu hitiţii. Cea decisivă a avut loc la Kadeş, pe valea râului Oronte, în anul 1275 î.Chr.
(documentul 3). Deşi în izvoarele egiptene a fost prezentată ca o mare victorie, cetatea nu a fost cucerită iar
faraonul a scăpat cu greu dintr-o încercuire. Ulterior, luptele vor continua. Creşterea puterii Asiriei i-a
determinat, în final, pe Ramses şi regele hitit Hattuşil al III-lea să încheie, în al 21-lea an de domnie a
primului, un tratat care conţinea clauze de neagresiune şi respectare a teritoriilor, extrădarea refugiaţilor
etc., actul final fiind întărit şi printr-o căsătorie dinastică.
Ramses al II-lea (Pl. IV) a iniţiat şi o vastă politică de construcţii, dintre care amintim Ramesseum-
ul (o îmbinare a unui palat cu un templu), templul hypogeu (săpat în stâncă) de la Abu-Simbel şi o nouă
capitală politică, oraşul Per-Ramses, situat în Deltă. Mai amintim că unii egiptologi înclină să creadă că
exodul biblic al evreilor ar fi avut loc în vremea sa.
În timpul fiului şi succesorului său Merenptah, Egiptul este atacat de primul val desemnat în sursele
egiptene sub numele de “popoarele mării” sau ca cei din “insulele care se află în mijlocul Marelui Verde”
(Marea Mediterană). Este vorba de un grup de populaţii dislocate de pătrunderea spre sudul Greciei a
ultimului grup indo-european, războinicii dorieni.
Atacurile se vor repeta şi la începutul dinastiei a XX-a, în vremea lui Ramses al III-lea, dar el le va
face faţă cu succes. Se confruntă însă şi cu o revoltă a lucrătorilor de la mormintele regale, ca şi cu un
complot urzit de una dintre soţiile sale. Criza internă se va accentua sub domniile faraonilor Ramses IV-
Ramses XI (1151-1070 î.Chr.).
 A TREIA PERIOADĂ INTERMEDIARĂ. În timpul dinastiei a XXI-a, autoritatea centrală s-a
destrămat; puterea era deţinută de doi faraoni, unul la Tanis, în Egiptul de Jos, şi altul la Theba, în Egiptul
de Sus.
Numeroşi mercenari libieni, care fuseseră colonizaţi începând cu perioada lui Ramses al II-lea, se
îmbogăţesc şi ocupă funcţii de conducere. Unul dintre ei, Şeşonk I (945-924 î.Chr.), ocupă tronul, impunând
dinastia a XXII-a, libiană. El reunifică Egiptul, cu capitala la Bubastis (în Deltă) şi chiar încearcă să preia
controlul asupra Palestinei. Urmaşii săi au trebuit să facă faţă unei noi dezmembrări a ţării.
Încă din sec. IX î.Chr. în zona cataractei a IV-a se formase un puternic stat nubian, pe care grecii l-
au numit Ethiopia, iar semiţii, Ţara Kuş. Pe la 751 î.Chr. regele Piankhi îşi extinde autoritatea asupra
Egiptului de Sus, întemeind dinastia a XXV-a, numită şi etiopiană. Ulterior, atacă şi Egiptul de Jos, ocupând
Memphisul.
Urmaşii săi vor purta lupte îndârjite cu asirienii. Statul se divizează din nou în mai multe regate
care recunosc suzeranitatea asiriană.
EPOCA RENAŞTERII SAITE. Un conducător local, Psametic I (664-610 î.Chr.), devine primul
faraon al dinastiei a XXVI-a. Iniţial, el recunoaşte stăpânirea asirienilor, dar în scurt timp, ajutat de
mercenari greci, îi alungă din Egiptul de Jos, apoi scoate de sub controlul etiopienilor şi restul ţării. Statul
reunificat avea capitala în Deltă, la Sais. De la aceasta provine numele perioadei, care este şi ultima de
înflorire a civilizaţiei egiptene.
Urmaşul său, Nechao al II-lea întreprinde lucrări legata de săparea unui canal între Nil şi Marea
Roşie, iar, tot din ordinul său, marinarii fenicieni întreprind primul înconjor al Africii. Pe plan extern, el se
aliază cu asirienii împotriva unei alte puteri, Imperiul neo-babilonian, dar va fi înfrânt de Nabucodonosor
în lupta de la Karkemiş, din anul 625 î.Chr. Descendenţii săi se vor confrunta cu puternice nemulţumiri şi
revolte interne, generate de politica lor filogrecească. Slăbit din nou, Egiptul va fi, în final, cucerit în anul
525 î.Chr. de regele Persiei, Cambyse.
EPOCA TÂRZIE este formată din două etape de stăpânire persană, separate de un interval de
independenţă. În prima etapă, statul este transformat în satrapie, dinastia a XXVII-a fiind alcătuită din
suverani perşi ca Darius I, Artaxerxes I, care izbutesc să lichideze toate revoltele indigene. În anul 404,
cuceritorii vor fi însă alungaţi cu ajutor spartan. Dinastiile XXVIII-XXX vor fi însă ultimele dinastii
autohtone, deoarece în anul 342 î.Chr. perşii au recucerit Egiptul, pe care-l mai stăpânesc aproximativ un
deceniu.
Ca “moştenitor” al defunctului Imperiu persan, Alexandru cel Mare devine, în anul 332 î.Chr.,
stăpânul ţării. După moartea sa, Egiptul elenistic va fi condus de monarhii dinastiei ptolemeice, greci ca
origine. O dată cu înlăturarea Cleopatrei, din 30 î.Chr. el va deveni provincie romană, apoi romano-
bizantină. În anul 646 d.Chr., Alexandria este cucerită de arabi, marea sa bibliotecă incendiată, iar Egiptul
intră în componenţa lumii islamice.

Sursa: Lucian Amon, ISTORIE ANTICĂ UNIVERSALĂ I. ORIENTUL ANTIC. CURS Destinat studenţilor
din anul I, specializarea Istorie, Craiova, 2006, p. 19-28.