SUMAR

În documentul prezentat
sunt ilustrate fazele
evoluției culturi grecești
din perioada
neoliticului până la
primele polisuri și,
implicit, Grecia clasică

Theodor Petrea

GRECIA ANTICĂ (6000-500

Î.HR.)
6000-500 î.Hr.
 Grecia Antică (6000-500 î.Hr.)

Grecia Neolitică Pre-minoică Continentală

Temelia civilizației grecești își are originea încă din perioada neolitică, conform metodei de datare cu Carbon 14.
Această dată este incertă, dar oscilează între 6100-6000 î.Hr., când se presupunea că ar fi apărut agricultura, urmată
imediat de apariția ceramicii (aprox. 5000 î.Hr.). Cu toate acestea, „populația greacă neolitică” utiliza arcul și
săgețile, cunoștea aproape sigur torsul și aveau propriile rituale funerare (morții erau îngropați în grote, iar copii sub
bătătura casei – obicei răspândit în antichitate) și figurine de argilă sau de piatră destinate unor ceremonii magice.

După cum se poate observa, civilizația greacă a intrat, prin intermediul migrațiilor, în contact cu Orientul Apropiat,
de la care a preluat anumite capacități tehnice și elemente culturale. Conform descoperirilor istorice, fundamentele
civilizației egeene, care și-a făcut apariția preponderent prin intermediul migrației maritime, mai ales în cazul
regiunilor insulare importante, cum ar fi Creta și Arhipelagul Cicladelor, urmând ca aceste civilizații să se dezvolte
pe continent (6000 î.Hr.) și apoi pe cursul superior al Dunării, în regiunea vestică a Europei (după 6000 î.Hr.). Prin
contactul cu Orientul Apropiat, regiunea Mării Egee a trecut la o „cultură superioară” numită „cultura Sesklo” (din
jurul anului 3500 până la 2900 î.Hr.) caracterizată de așezări instabile/nepermanente, urmată de „cultura Dimini”
(cca 2900-2500 î.Hr.) care deja poseda așezări stabile, cu trăsături urbane („pre-urbanism”).

În jurul anului 2500 î.Hr., pe coastă existau orașe și sate construite din piatră și cărămidă; locuitorii acestor orașe
prelucrau metalul (spre exemplu arama sau cositorul) și confecționau sigilii și bijuterii frumoase. Cu alte cuvinte,
locuitorii Cretei vor avea multe în comun cu cultura Greciei continentale și cea a Asiei Mici. Acum von reaminti
cele 3 extensii ale „culturii superioare” (provenită din cea neolitică, după cum am menționat anterior):

Creta (minoică) Arhipelagul Cicladelor (cicladicul) Regiunea continentală (helladicul –

de unde vor veni populațiile
miceniene)

Cât despre etimologia sau neamul din care provin aceste populații neolitice și aceste „culturi superioare”, nu se
cunosc informații exacte, cel mai singur lucru fiind apartenența lor la populațiile care au debarcat din zona
Mediteraneeană sau la una din populațiile care a migrat din Asia Mică. În orice caz, nu face parte din familia
ariană1 și nici din cea semită.

Populația originară pregreacă (helladică, adică de pe continent), denumită și pre-minoică, este alcătuită din pelasgi,
lelegi și cari care, ulterior (prin sec. XXI î.Hr. vor fi asimilati de popoare indo-europene proto-grecești care

1
Rasa ariană este un concept istoric de rasă care a apărut spre finalul secolului XIX și a rămas popular până la mijlocul
secolului XX. Termenul era utilizat pentru a descrie popoarele indo-europene ca grup rasial. Conceptul este derivat din ideea că
vorbitorii de limbă proto-indo-europeană și urmașii acestora din zilele noastre constituie o rasă distinctă sau o subrasă a rasei
europoide. Termenul indo-arian este încă utilizat pentru a descrie jumătatea indică a limbilor indo-iraniene, i.e., familie de
limbi care include sanscrita și limbile moderne hindi-urdu, bengaleza, punjaba, gujarati, romani, kashmiri, singaleză și marathi.
În secolul XVIII, cele mai cunoscute limbi antice din familia limbilor indo-europene erau cele indo-iraniene. Prin urmare,
termenul aryan a început să fie utilizat pentru a denota nu doar popoarele indo-iraniene, ci și pe cele vorbitoare de limbi indo-
europene; aici erau incluși romanii, grecii și popoarele germanice. Mai târziu, popoarele baltice, celții și slavii au fost introduși
în această categorie. S-a susținut că toate aceste limbi au o origine comună - așa-numita limbă proto-indo-europeană - vorbită
de către un popor antic considerat strămoșul comun al europenilor, iranienilor și indo-arienilor.
1
 Grecia Antică (6000-500 î.Hr.)

migrează în Balcani. Din populațiile neolitice, „cultura superioară”, cele pregrecești și cele indo-europene proto-
grecești se vor forma viitorii greci „timpurii” pe continentul Grecesc (helladic).

Istoria migrărilor grecilor

Anumite evenimente istorice importante au fost incluse mai jos, însă această cronologie nu este menită să
redea toate evenimentele istorice care nu au legătură cu migrațiile. În Istoria Greciei există informații bogate
legate de contextul istoric în care au avut loc toate aceste migrații.

 Înainte de secolul XXI î.Hr.: — popoare indo-europene proto-grecești migrează în Balcani (popoarele

anterioare, spuse „pelasge”, sunt asimilate).
 Secolul XX î.Hr.: — se așează în regiunea ulterior numită Macedonia, de unde treptat ajung
în Grecia peninsulară.
 Secolul XVII î.Hr.: — Aheii și Ionienii se așează în peninsula Greciei (civilizația miceniană) profitând de
declinul civilizației minoice, datorat se pare erupției vulcanului Thera.
 Secolul XIII î.Hr.: — Aheii și Ionienii se așează în insulele mării Egee și în Asia Mică.
 Secolul XI î.Hr.: — Dorienii se așează în Grecia peninsulară.
 Secolul IX î.Hr.: — are loc o intensă colonizare a Asiei Mici.
 Secolul VIII î.Hr.: — primele colonii importante se stabilesc în Sicilia și sudul Italiei („Marea Grecie”).
 Secolul V I î.Hr.: — numeroase colonii sunt întemeiate pe țărmurile mărilor Mediterană și Negră.
 Secolul IV î.Hr.: — Alexandru cel Mare și generalii lui („diadocii”) stabilesc colonii grecești și răspândesc
elenismul în Egipt și în Asia până la fluviile Amudaria și Indus.
 Secolul II î.Hr.: — cucerirea Greciei de Republica Romană. Migrația unor greci la Roma ca dascăli,
ingineri, negustori.
 Secolul IV: — separarea Imperiului Roman de Răsărit (ulterior denumit „bizantin”) de cel de Apus.
Elenismul secular din partea orientală a imperiului roman, formează prin creștinare ceeace istoricii
denumesc „civilizația bizantină”: numeroși Greci migrează atunci în Spania de Sud, Africa de Nord și
Italia, consecutiv cuceririlor lui Belisarie.
 Secolul VII: Slavii cuceresc Balcanii și teritorii din Grecia peninsulară: au loc noi migrații grecești spre
sudul Italiei.
 Secolele XI-XV: Turcii cuceresc Anatolia și peninsula Balcanică, provocând migrații grecești spre Italia;
la căderea Constantinopolului, numeroși cărturari greci se stabilesc la Florența, Roma și Veneția unde
participă la Renașterea timpurie.
 Secolele XVII-XVIII: noi migrații grecești aduc spre Principatele române, Imperiul Rus și țările Europei de
Apus dinastii de cărturari, militari, negustori și aristocrați spuși „Fanarioți” (deși doar o minoritate provine
din cartierul „Fanarului” din Constantinopol).
 Secolele XIX-XX: cele mai recente migrații grecești de jur împrejurul Mării Mediterane și în marile orașe
ale lumii occidentale sunt legate de pescuit și navigație (migrații marinărești), de industrializare și de
comerț (migrații economice), de studii (mulți greci plecați la studiat peste hotare rămânând în străinătate),
de cultură (artiștii greci făcând mai ușor carieră în Occident, decât în Grecia), sau de violențele istorice
(expulzarea Grecilor din Turcia, Siria, Liban și Egipt, dictatura din Grecia, evenimentele din Cipru).

Cronologia Greciei Pre-minoice

 6000 î.Hr.: Apariția agriculturii pe continent și începutul extinderii culturii către regiunea vestică a Europei.
 5000 î.Hr.: Apariția ceramicii pe continent.
 3500 î.Hr.: Cultura Seklo – primele așezări nestabile

2
 Grecia Antică (6000-500 î.Hr.)

 2900 î.Hr.: Cultura Dimini – începutul așezărilor stabile și a unei relative culturi urbane.
 2500 î.Hr.: Primele orașe de pe coastă.
 2100 î.Hr.: Invazia Indo-europeană – populațiile indo-europene migrează în zona Balcanilor, asimilând
pelasgii, lelegii și carii de pe continent.

Grecia Insulară (Minoică)

Conform datelor istorice, sub influența Orientului Apropiat apar, în bazinul Mării Egee, extensii ale unei culturi
superioare, concentrate în trei regiuni: Creta (minoic), Arhipelagul Cicladelor (cicladicul) și Continentul
(helladicul).

Dintre aceste regiuni, Creta a cunoscut cea mai rapidă înflorire, afirmându-și supremația încă din anul 3000 î.Hr. Pe
continent încep, în jurul anului 2000 î.Hr., migrațiile din zona Balcanică, ce au avut ca fundal migrarea hitită în
zona Anatoliei și inițierea epocii de fier 2, alături de migrarea popoarelor indo-europene în zona Greciei continentale
și Arhipelagului Ciclade (aheii migrează în Tesalia, iar ionienii – rude ale ilirilor 3 – se îndreaptă spre sudul
continentului).

În jurul anului 2000 î.Hr., în Creta apare „cultura palatelor”, împărțită în două perioade (2000-1700 î.Hr., 1700-
1400 î.Hr.). Despre prima perioadă nu există date certe, singura certitudine fiind distrugerea palatelor minoice
(1750 î.Hr.), cauzată, probabil, de o erupția, un cutremur sau de un război intern. Această cădere a fost urmată de
reconstruirea palatelor și unificarea țării cretane de către suveranul din Cnossos prin impunerea hegemoniei sale
asupra întregii insule. Se cunoaște că în această perioadă a fost elaborat modul de scriere „Liniar A”, care va fi
utilizat până la invazia aheană.

În cea de a doua perioadă a palatelor minoice (1700-1400 î.Hr.), influența Cretei s-a întins – în urma unei acțiuni de
colonizare treptată și pașnică – și înspre nord, în Peloponez. În Argolida, cretanii au introdus cultura măslinului și
viței de vie, produsele lor meșteșugărește, cultul marilor divinități, ceremoniile lor religioase, precum și moda în
îmbrăcămintea feminină. Este epoca de înflorire a civilizației și culturii cretane, pe care tradiția clasică a legat-o de
numele legendarului rege Minos. Acestui rege, istoricul grec Tucidide i-a atribuit meritul de a fi creat o flotă care a
dominat Marea Egee, de a fi colonizat majoritatea Cicladelor, asupra cărora și-a impus autoritatea, și de a fi lichidat
în aceste insule pirateria.

În aceeași perioadă, primul val de populații elenice, războinicii ahei, coboară din Tesalia și Argolida (unde
construiseră orașele fortificate Micene, Tirint, etc.), spre sud. După care, prin infiltrări pașnice la început, apoi prin
incursiuni, migrații sau în calitate de mercenari, au ajuns și în Creta, unde și-au impus autoritatea. În jurul anului
1400 î.Hr. (sau poate mai târziu) palatul din Cnossos și alte palate sunt din nou distruse. De la această dată,
2
Amintim aici inovațiile aduse de popoarele hitite (carele de luptă, armele de fier), precum și importanta lor influența în istoria
Oreintului Apropiat (Bătălia de la Kadeș și Căderea Babilonului, urmată de instaurarea dinastiei kasite).
3
Ilirii au fost un grup de triburi indo-europene, care au locuit în vestul Peninsulei Balcanice în timpul antichității. Au constituit
unul dintre cele trei grupuri principale de populații indo-europene din zona Balcanilor, stabilite în această zonă înainte de 2000
î.Hr., împreună cu tracii și grecii
3
 Grecia Antică (6000-500 î.Hr.)

decadența Cretei va continua progresiv. Orașele cretane, sunt prădate și ruinate, capitala Cnossos și orașul Phistos
sunt parțial abandonate. Numele cretanilor nu mai apare în documentele egiptene. Populația cretană emigrează în
masă – în Asia Mică, în Cipru și Palestina, ajungând chiar în sudul Italiei și în Sicilia. Un timp, procesul de fuziune
etnică continuă: legenda spune că soția regelui din Argolida, Atreu, - mama lui Agamemnon si Menelau - ar fi fost
Herope, fiica regelui cretan. Noi veniții preiau curând rolul conducător în Meditereana orientală. Totodată ahei
micenieni vor prelua de la cretani, odată cu hegemonia maritimă, și numeroase elemente culturale, transferându-le
pe continent, în Argolida – unde va lua nașterea noua civilizație și cultură grecească.

Viața Economică
Față de celelalte civilizații mediteraneene, civilizația cretană s-a remarcat prin conceperea unor principii etice,
sociale, politice, etc. ce au stat la baza viitoarelor societăți moderne. Aceasta a acordat atenție confortului vieții
zilnice, eleganței, poziție sociale a femeii, artei (extinsă la o scară socială largă). Și ceea ce trebuie remarcat este că
aceste privilegii nu erau sustrase claselor inferioare. Trei factori au asigurat această poziție a Cretei: bogatele și
variatele sale resurse economice interne, întinsul său comerț maritim, priceperea meșteșugarilor și talentul artiștilor
săi.

În ce privește resursele naturale interne, Creta era renumită pentru cultura agricolă. Se cultivau cereale, legume,
plante oleaginoase, industriale sau aromatice. Dintre arbori, erau cultivați perii și gutuii, măslinul și smochinul.
Exporta vin, miere și ceară de albine, iar chiparosul (foarte căutat) era comercializat în industria maritimă (catarge
din chiparos). Un alt articol era untdelemnul, folosit ca ofrandă sacră, în medicină, în practicile magice, la iluminat
sau ca bază pentru parfumuri. Adesea, animalele domestice (vaci, tauri, oi, capre și porci) erau duse la pășunat 4, iar
la curte se creșteau lebede, păuni și un soi de gâște mici sau chiar porumbei (spre exemplu, carnea de pupăză era
foarte apreciată). Gama de resurse e completată de zăcămintele de minereuri, în special cuprul.

Comerțul maritim este elementul ce definește Creta, fiind considerată prima thalassocrație. Prin monopolizarea
comerțului maritim și impunerea tribului local, Creta a creat „agenții/comptoare”, care vor ajuta la administrarea
noilor colonii cretane. Comerțul era efectuat cu Asia Mică și Egiptul și presupunea comerțul cu bijuterii, materie
metalurgică, stofe etc. În urma comerțului au fondat mici orașe comerciale fortificate, extinzându-se în Sicilia și
Peninsula Iberică. În Creta existau 22 de porturi pe coasta nordică, cât și orașe avanpost (Cipru, Rodos) sau
comerciale (Zakros – „adevărate firme import-export”). Se efectua și comerț cu sclavi.

Foarte recunoscuți erau în domeniul metalurgiei. Minele erau exploatate prin intermediul galeriilor verticale sau
orizontale, cei ce le lucrau fiind sclavii, prizonierii de război, condamnați, etc. Este de remarcat faptul că, minele
erau de drept ale suveranului. Din metale, grecii obțineau multiple aliaje (cupru cu plumb, cu nichel, cu zinc...), dar
cositorul pentru bronz trebuia transportat din Asia Mică.

Minerii, topitorii și turnătorii erau organizați în corporații. Fiecare corporație avea zeul ei și diferite inițieri speciale
pentru a stăpâni focul. Olarii, cizmarii, etc. erau primiți în casa împăratului sau în cartierele separate ale orașelor.

Organizarea societă ții

În jurul mileniului al III-lea, Creta încă folosea sistemul de organizare al clanului, al familiei care avea o presupusă
origine comună. Comune erau, de asemenea și locuințele și mormintele.
4
Amintim că 2/3 din terenul Greciei era folosit pentru pășunat
4
 Grecia Antică (6000-500 î.Hr.)

Abia în jurul anului 2000 î.Hr., puterea se concentrează în cele două regate Phaistos și Cnossos. Această
concentrare a puterii a condus foarte repede la o diviziune socială, alcătuită din 4 clase, fiecare cu propriile
divinități și forme de cult.

Prima categorie este alcătuită din sacerdoți și regi. Față de celelalte lumi ale antichității, majoritatea reprezentanților
religioși erau de sex feminin. Aceștia aveau rolul de a practica actele de cult și de a iniția tinerii (prin rituale cu o
anumită conduită morala) – aici se remarcă prezența timpurie a colegiilor pentru instruire.

Din această perioadă se presupune și originea numelui regal „Minos”, care la un moment dat s-ar putea să fi fost
numele propriu al unei persoane, dar care a fost mai degrabă asimilat de istorici ca o întreagă dinastie. Chiar și așa,
ca și în multe alte lumi ale antichității, regele este considerat ca descendent al divinității 5, atribuindu-i-se principala
funcție religioasă în cadrul statului.

O altă obligație importantă era fixarea calendarului, deoarece acesta ajuta în cadrul agriculturii și navigației, deci și
a comerțului. Acesta era fixat de preoții din cadrul sanctuarelor montane.

Regele era, de asemenea, supremul legislator, judecător și conducător militar. El avea ca subordonați demnitari,
inspectori și scribi, cu ajutorul cărora supraveghea starea statului.

Înnoirea mandatului se făcea prin meditația într-o grotă și dând socoteală zeităților, care puteau sau nu să îi refacă
mandatul. Astfel, se poate observa originea „judecății divine” (faptul că adevărul e, deci, de origine divină, nu

5
Concept foarte apropiat de faraonul egiptean sau cezarul roman. Reținem că în Mesopotamia, regele reprezenta o punte între
om și divinitate, nu descendent direct al ei.
5
 Grecia Antică (6000-500 î.Hr.)

dictat de regele însuși), fapt care se întâlnește și în credința ebraică (Moise) sau musulmană (Mahomed) – G.
Fougeres.

În regalitatea cretană sa pot observa și simboluri care au fost moștenite ulterior de alte popoare precum: labrys
(topor cu nuiele) – simbol regal ulterior folosit de romani, preluat de la etrusci, ca semn legislativ (autoritatea
romană) și floare de crin – care va deveni simbol în Toscana și Florența.

Următoarea categorie era cea a războinicilor. Această clasă se bucura de privilegiile cauzate de urmările raziilor,
incursiunilor și războaielor – primeau teritorii, sclavi (din prizonierii de război) și recompense (prada căpătată), pe
lângă gloria atribuită.

Cea de a treia categorie, cea a agricultorilor și crescătorilor de animale, nu avea atât de mult privilegii ca celelalte
clase, mai ales fiindcă de acesta depindea bunăstarea celorlalți (furniza produsele primare, necesare clerului,
aparatului militar și regalității). Posedau o parcelă proprie, alături de o gospodărie proprie (care nu includea
animale, deoarece acestea, precum și sclavii, erau proprietatea clanului).

A patra clasă, cea a meșteșugarilor, era mult mai apreciată și mai puțin obidită decât cea precizată anterior. Astfel,
artiștii și meșteșugarii erau puși la mare cinste de către cretani.

Pe lângă aceștia mai existau:

 Marinarii și Pescarii – erau oameni liberi și apreciați de comunitate.

 Servii – care erau foștii locuitori băștinași ai teritoriilor ocupat de cretani și care deveneau proprietatea
cuceritorilor. Erau asemănători țăranilor iobagi 6 din Evul Mediu, adică erau legați de pământ, iar consecința
fugii era sclavia (puteau fi vânduți ca sclavi). Aveau dreptul la propria casă, la câteva vite proprii și la căsătorie.
 Sclavii – erau folosiți în construirea edificiilor (palate, sanctuare, drumuri, porturi), ca mineri sau ca vâslași la
corăbiile cretane. Erau recrutați din rândul prizonierilor de război, din rândul oamenilor care nu-și puteau plăti
datoriile, din razii, din piraterii sau comerțul cu sclavi. Acești aveau dreptul de a se căsători cu
oameni liberi.

Față de celelalte doamne din lumea antică, femeia cretană avea poziția ce mai demnă. Avea egalitate
cu bărbații în trib, moștenirea îi era atribuită egal cu celelalte rude, dispunea de propriile bunuri după
căsătorie (în caz de divorț – pe care îl putea cere chiar ea – primea partea ei și jumătate din ce
agonisise cu soțul). Avea dreptul de a se căsători cu servi, lua partea la jocurile sportive (acrobațiile
din sportul cu taurii, vânătoarea cu arcul). Pe lângă acestea, era și principalul reprezentant religios. Cu
toate acestea, Creta era o țară care susținea monogamia.

6
Iobăgia a fost sistemul juridic prin care țăranul iobag (din maghiară jobbágy) era "legat" de pământul unui stăpân feudal, pe
care se afla, depinzând cu persoana și cu bunurile sale de acesta. Obligația în muncă a iobagilor către stăpânul feudal se numea
robotă. Țăranul dependent se mai numea șerb.

Iobăgia diferă de sclavie prin faptul că stăpânul nu avea drept de viață și de moarte asupra iobagilor, iar aceștia nu puteau fi
vânduți separat de pământul pe care îl lucrau sau îl primeau în folosință. În mod tipic, atunci când șerbia avea preponderență,
pământul însuși nu putea fi vândut deoarece era asociat cu puterea politică, în schimb el putea fi transferat prin război, dăruire,
căsătorie sau prin alte moduri.
6
 Grecia Antică (6000-500 î.Hr.)

Credințe și Practici Religioase

În cadrul insulei Cretane are loc nașterea culturii și mitologiei antice grecești 7, care își are urmele în credințele
religioase neolitice, precum: animismul, totemismul, etc. Fiecare regiune poseda propriile zeități și culturi proprii,
iar baza credinței grecești era legată de animism, practici inițiatice și interpretarea semnelor cosmologice.

Printre aceste culte se numără: cultul grotelor (care presupunea rituale de inițiere) cultul „arborelui vieții” (care era
exercitat prin dansuri în jurul unui chiparos, măslin sau palmier și reprezenta drama anuală a vegetației) și cultul
animalelor (cultul șarpelui sau taurului 8 – care marchează reminiscențe totemice și reprezintă o reîncarnare a
divinității sub mai mule forme). Un alt tip de cult era cel al scuturilor și coloanelor 9.

Cultul securii labrys marchează jertfa taurului sau, în cazul babilonienilor, hitiților și lidienilor, o emblemă a zeului
furtunii, preluată probabil de cretani10. Securea dublă era păstrată în sanctuarul palatului de la Cnossos 11.

7
Potrivit mitologiei clasice grecești, Zeus însuși s-a născut în Creta; Dionysos, Apollo și Hercule au copilărit în Creta; zeița
Demeter l-a iubit în Creta pe Iason, etc. – Pe lângă acestea, cretanii „mai pretind că cinstirea zeilor și jertfele legate de inițierea
în misterii au trecut din insula Creta a celelalte neamuri” (Diodor, biblioteca istorică, V, 77).
8
Cultul taurului, cult foarte răspândit in antichitate – la elamiți (sec. IV î.Hr.), la sumero-babilonieni, la egipteni, la evrei, la
iranieni și pâna la aria culturii Indus. – La cretani însă, imaginile oamenilor care înfruntă neînarmați taurul cu un curaj și o
abilitate de adevărați acrobați au un sens diferit. „Semnificația religioasă a acrobației este indubitabilă: a sări peste taurul în
goană constituie o probă inițiatică prin excelență. Este foarte probabil că legenda tovarășilor lui Tezeu, cei șapte tineri și cele
șapte fete oferite minotaurului, reflectă amintirea unei asemenea probe inițiatice” (M. Eliade). Unul din simbolurile care
reprezenta cultul taurului erau „coarnele de consacrare”, care, prin asocierea cu un obiect de cult, avea proprietatea de a
consacra, de a diviniza.
9
Acel scut original, tipic cretan, în formă de 8. – Coloanele și stâlpii erau probabil legați de „simbolismul cosmologic al acelei
axis mundi, atestat încă din preistorie” (M. Eliade). Termenul axis mundiare conotație de centru (lumea noastră), care împarte
lumea de jos (infernul) și lumea de sus (Raiul).
10
Prin schematizare, securea dublă a căpătat forma de cruce latină, de cruce greacă, de svastică sau crucea Sf. Andrei. Semnul
cruciform, în figurări variate, era frecvent și în țările Asiei Mici sau în India; dar numai în Creta era asociat unei divinități.
11
Denumit și labirint. În realitate, legendarul ”labirint” al Minotaurului nu era altceva decât caverna, cu numeroase galerii, în
care se oficiau riturile de inițiere. – ”Este mai probabil ca termenul de „labirint” să derive de la asianicul labra/laura –
piatră/grotă (M. Eliade)
7