Artă și Antichități – Polis și Cultură în Grecia clasică

Societatea contemporană este impregnată profund de cultura greco-latină chiar și într-o

epocă cu dominantă științifică și informatică.

Vocabularul, conceptele politice și miturile sunt moștenite de la greci. Ei sunt cei care
au inventat politica, dezbaterea și omul politic. O parte importantă a cursului este dedicată
studiului democrației grecești, o democrație directă, inventată pentru a neutraliza puterea de
dominație a unei singure persoane sau a unui grup restrâns de oameni. Grecii au căutat să
înțeleagă lucrurile și au mers doar pe ceea ce era sigur, imuabil, pe ceea ce se putea demonstra.

Teritoriul și oamenii - Instalarea grecilor

Primele mărturii scrise în limba greacă datează din mileniul al II-lea, î. Hr. și, în formă
evoluată, această limbă continuă să fie vorbită și astăzi de către aproximativ zece milioane de
greci. Limba greacă deține recordul de longevitate în Europa, deoarece treizeci și cinci de secole
separă documentele miceniene de ziarele Atenei contemporane.

Grecia nu a fost niciodată unită din punct de vedere politic în antichitate, dar
numeroasele așezări grecești răspândite pe țărmurile Mediteranei sau ale Pontului Euxin se
simțeau legate puternic de o cultură originală, a cărui element esențial era limba. Barbarul este
definit ca atare de greci ca fiind cel care nu vorbește grecește, iar acest concept a dăinuit în toate
cetățile grecești, în ciuda disensiunilor care au existat în istoria lor.

Leagănul civilizației grecești este scăldat de marea Egee: peninsula balcanică este legată
de coasta Asiei Mici printr-un pod natural de insule, Creta închizând această mare interioară
grecească. În secolul al VIII-lea î. Hr., valul de colonizare adaugă noi așezări (apoikiai) în jurul
Mării Negre, în Italia de Sud, Sicilia, în nordul Africii (Cirenaica), în sudul Franței (Marsilia)
și în nordul Spaniei (Ampurias).
 Cum putem remarca pe această hartă, peninsula Balcanică este mărginită la nord de două
masive muntoase: lanțul Stara Planina și munții Rhodopi. Munții Greciei, cu vârfuri care ajung
până la 2 500 m altitudine în nord (Pindul și Parnas) și peste 2 300 m la sud (Kyllini, Tayget).
La est, masivul Olimp (2 917 m) este izolat pe coasta mării Egee și este urmat de un lanț muntos
mai puțin înalt (aprox. 2 000 de m). Relieful montan reprezintă 80% din suprafața Greciei.
Câteva vârfuri depășesc 2 000 m; datorită reliefului muntos rezultă o mică compartimentare în
mici câmpii dominate de înălțimi abrupte. Pindul separă Grecia continentală în două părți: la
vest până în insulele ioniene, Corfu, Kefalonia, Ithaca. La est, câmpia Thesaliei și a Macedoniei.
Insulele Egeei sunt situate spre est: Thasos, Samothrace, Lemnos, Lesbos); Hellespont și
Propontida și se face trecerea către Pontul Euxin. Spre sud: Delos, Paros, Naxos. Peloponesul
constituie un ansamblu diferit. Munții care ocupă partea centrală, au izolat pentru o vreme
Achaia și Arcadia. Câmpii fertile: Elida, Messenia (la vest), Argolida (la est), Laconia în
depresiunea meridională între Tayget și Parnon. Un arc de mari insule închid bazinul mării Egee
și o leagă de coasta meridională a Asiei Mici: Creta și Rhodos. Creta are trei masive calcaroase:
munții albi, muntele Psiloritis și muntele Lasihi. Insulele din marea Egee urmează marile axe
ale reliefului Balcanic. Coasta occidentală a Asiei Mici este o succesiune de masive muntoase
de peste 2 000 de m altitudine, platouri între 800 și 1 000 m ocupate de câmpii. Coasta Asiatică
prezintă un relief fragmentat. La nord, extremitatea lanțurilor pontice. Coasta ioniană în centru,
iar în sud, mai puțin favorizată în antichitate, era mica câmpie a Cariei, depresiunile Pamfyliei
și Ciliciei (veri călduroase și inundații frecvente care favorizau malaria).

Două tipuri de peisaje caracterizează lumea grecească: peisajul urban și cel rural. Primul
este bine cunoscut, al doilea mai puțin. În fond, textele antice privilegiază descrierea orașelor
și, în arheologie, tehnica tradițională de săpătură permite cunoașterea mai ales a așezărilor
urbane, a sanctuarelor și cimitirelor. Cercetarea arheologică este singura sursă sistematică care
oferă informații asupra peisajului rural antic și permite o mai bună cunoaștere a teritoriului unei
cetăți.

Principalele surse pe care se bazează studiul istoriei antice sunt cele literare,
papyrologice, epigrafice, numismatice și arheologice.

Surse literare - operele autorilor antici au fost editate în limbi de circulație

interanțională (engleză, germană sau franceză - în Belles Lettres în colectia G. Bude sau CUF
(Collection des Universités de France), Teubner sau Liddle-Scott.

Sursele papyrologice – mii de texte pe papyrusi privind perioada ptolemaica (323/ 30 î.

Hr.). Colecția cea mai practică este cea a lui A. S. Hunt si C. C. Edgar, Select Papyri, Londres,
t. 1 3 ed., 1970; t. 2, 1963.

Surse epigrafice – reprezintă surse fundamentale, deoarece sunt documente oficiale. IG

(Inscriptiones Graecae) – corpusuri de inscriptii fără traducere, corpus-uri pe regiuni,
completate în fiecare an prin SEG (Supplementum Epigraphicum Graecum). W. Dittenberger,
Sylloge Inscriptionum Graecarum, 3e ed., 1915-1924 (Syll. 3 sau SIG 3), Orientis Graecae
Inscriptiones Selectae, 1903-1905 (OGIS), sunt instrumente de lucru indispensabile.
Bibliografia si critica descoperirilor epigrafice precum și publicarea sunt făcute în Bulletin
epigraphique al revistei Revue des Etudes Grecques (REG).

Numismatica oferă la rândul ei numeroase informații despre viața politică (autoritatea

emitentă) a unei cetății, despre principalele activități economice sau despre universul religios
(temple, zeități protectoare).
 Surse arheologice – săpăturile arheologice (Argos, Delos, Delfi, Malia, Thasos, etc.) au
rapoarte de săpături anuale care sunt publicate BCH (Bulletin de Correspondance Hellenique)
– cronica anuală de săpături arhelogice, în care sunt cuprinse informații impotante despre istoria
artei – monumente arhitecturale, statui, picturi, fresce, mozaicuri, ceramica (L’Univers des
Formes, ed. Gallimard).
 Limba greacă ale cărei mărturii datează încă din al II-lea mileniu î. Hr. (35 secole separă
primele documente miceniene de jurnalele ateniene din sec.al XX – lea. Sub o formă evoluată
ea continuă să fie vorbită de aproximativ 10 milioane de oameni în Grecia modernă, un adevărat
record de longevitate unic în Europa).

Grecia nu a fost niciodată unificată în antichitate, dar toate așezările grecești, inclusiv
cele din jurul mării Mediterane se simțeau legatate printr-o comunitate de limbă și cultură al
cărei liant principal îl constituia limba greacă. Barbarul îl definea în fond pe cel care nu vorbea
greceste, iar acest sentiment era puternic ancorat în toate cetățile grecești, în ciuda divergențelor
dintre ele, până ce Roma va unifica și nivela bazinul mediteraneean.

Lumea greacă este scăldată de marea Egee: peninsula balcanică este legată printr-un pod
natural de insule de Asia Mică, iar Creta închide această mare interioară grecească. Începând
cu secolul al VIII-lea î. Hr., marea colonizare greacă adaugă așezări noi pe țărmurile mării
Negre, în Italia de Sud și în Sicilia – Cyrenaca și Marsilia constituind puncta extreme ale
implantării grecești izolate pe tărâm străin.

Resursele solului

Grecia este o țară cu un teren destul de arid și frmusețea cerului nu poate compensa lipsa
resurselor natural. Lipsa resurselor natural îi determină pe greci să caute materii prime în alte
zone – de exemplu, cupru pentru a realiza aliajul de bronz (90 % cupru si 10 % cositor); rămân
fideli argintului (zăcăminte la Siphnos și plumb argintifer de la Laurion, în Attica). În antichitate
nu erau folosite cantități prea mari de metal așa cum ne-am putea imagina. Cuprul din Cipru a
fost suficient timp îndelungat, precum și rezervele mici de metal existente în insulele din marea
Egee. Din epoca arhaică însă, acestea au fost completate cu resurse provenite din Asia Mică,
din sudul Italiei și din nordul Spaniei. Minele de aur care se găseau la periferie nu au fost
exploatate decât mai târziu, cum este cazul zăcământului de aur din muntele Pangeu care a
constituit averea lui Filip al Macedoniei. Două resurse natural au fost foarte de timpuriu
utilizate: argila, foarte pură care a dus la dezvoltarea centrelor de olărie și carierele de piatra
(marmură de Paros, Naxos, Pentelic și obsidian de Melos) a căror exploatare a favorizat
numeroasele construcții monumentale; ocrul roșu de Sinope și Keos a completat acest evantai
de resurse naturale, destul de limitate.

Comunicarea și călătoriile în Grecia antică

Legăturile de la o regiune la alta sunt destul de dificile. În aceste ținuturi mediteraneene,

atât de diverse și fragmentate, nu performanța jugului antic este cel care antrenează tot felul de
dificultăți ci drumurile de legătură. Carele legere erau cele care asigurau transportul, dar mai
ales animalul de tracțiune sau măgarul care putea parcurge cărările înguste de munte. Aceleași
trecători înguste sunt împrumutate și de armate: Termopile străjuiește accesul către Grecia
continental, istmul Corintului constituie și astăzi un baraj natural al Peloponesului, iar
trecătorile Taurus deschid calea către Orientul-Mijlociu.

Marea și rolul ei

În Grecia, marea este cea care asigură locuitorilor acestui relief accidentat legăturile
între diferite regiuni. Nici un punct al Greciei nu se află la o distanță mai mare de 90 km de
mare. Cabotajul rămâne esențial, iar țărmurile permit acostarea micilor ambarcațiuni.
Ambarcațiuni legere cu pânze pătrate și vâsle, străbat marea de primăvara până toamna.
Regimul atmosferic este cel care influențează navigația; pe marea Egee, de la sfârșitul lunii
iulie până în septembrie, vânturile etesiene bat din nord și, în ciuda câtorva violențe, conduc
din Tracia până în Egipt o ambarcațiune în mai puțin de zece zile. Navigația este condiționată
și de piraterie, iar unele cetăți puternice instituie măsuri inteligente de supraveghere a mărilor
(Atena care patrulează cu trireme în secolul al V-lea î. Hr. pentru securitatea navigației în marea
Egee). Marea furnizează de asemenea complemente naturale: pescuitul și sarea, care devine o
adevărată sursă de exploatare pentru unele regiuni.

Agricultura

Grecii practicau asolamentul bienal, cultivând cereale (orz, grâu) în principal. Câmpiile
defrișate sau recuperate prin drenajul mlaștinilor (lacul Copais, în Beotia) sunt cultivate. Înainte
de a însămânța toamna, trebuie ca brazda să fie răsturnată cel puțin de trei ori și lucrările
demarează primăvara, înainte ca o crustă uscată să se instaleze la suprafața brazdei. În
momentul în care recolta este strânsă vara, este târziu pentru pregătirea terenului pentru
însămânțările de toamnă, iar pământul este lăsat să se odihnească și să constituie loc de hrană
pentru animale. Instrumentele folosite sunt simple: plugul, încă din epoca bronzului, săpăligă,
etc.

Lucrările agricole sunt ritmate de anotimpuri. Iarna începe la mijlocul lui decembrie și
este blândă (cu temperaturi care scad foarte rar sub 00), dar aspre în Macedonia, în Epir și în
centrul Peloponesului, unde munții sunt adesea acoperiți cu zăpadă. Se practica uneori
transhumanța inversă: așezarea permanentă era în muți, turmele coborând la câmpie unde
ciobanii închiriau pajiști temporare.

Din noiembrie până în februarie, este epoca recoltării măslinilor. Arbore tipic pentru
Grecia, extinderea măslinului este limitată de frigurile hibernale și de secetă. La două săptămâni
după recoltarea măslinelor se trece la presă, iar uleiul va fi folosit tot timpul anului. Iarna blândă
permite de asemenea și cultura leguminoaselor (mazăre, varză, etc.) care constituie elemente
importante în alimentație. La începutul anului sunt curățate viile și pomii fructiferi, tehnică
inventată de greci și introdusă mai târziu în Italia de Sud și în sudul Franței.

Primăvara este de scurtă durată, mai mult sau mai puțin umidă în funcție de regiuni, cu
precipitații scurte, adesea torențiale. Reprezintă momentul în care sunt lucrate câmpurile și
curățate viile. Începând cu luna mai, căldura se instalează, devine uscată și arzătoare. Apa
începe să devină prețioasă, iar irigațiile sunt numai pe suprafețe mici pentru grădinărit.
Strângerea recoltei are loc destul de timpuriu. Recoltele de fructe completează rezervele de
hrană ale grecilor (smochine, fistic, etc.). Vara nu este pentru greci un sezon vegetativ ci steril,
o pauză în cadrul anului agricol.

Toamna prelungește sezonul estival (temperaturi de 360). Este o perioadă încărcată de

activități: recoltarea viței-de-vie, punerea la adăpost a cerealelor în vase mari de ceramică
(pithoi).
 Astfel, avem o agricultură tipic mediteraneeană pentru Grecia unde o trilogie, cereale,
viță-de-vie, măslini este ritmată de durata sezonului cald. Precipitațiile cad în cantități mici în
luna noiembrie. Acest lucru explică preponderența arborilor și arbuștilor cu frunze verzi și în
timpul iernii. Numai coasta meridională a Pontului Euxin și cea occidentală a Pindului deținea
păduri de fagi și stejari. Zone muntoase din Creta și din Pelopones mai păstrează și astăzi păduri
de conifere.

Problema terenului agricol rămâne dominantă în antichitate și, fiecare cetate trăia cu
teama unei secete: o ușoară creștere demografică, o schimbare de frontieră, extinderea unor
proprietăți în defavoarea altora putea distruge cu ușurință acest echilibru precar. Factorii istorici
au comandat până în zilele noastre punerea în valoare a resurselor naturale. Diferențele de
randament și de producție de la o regiune la alta se explică foarte rar prin factorii naturali.

Popularea Greciei

Din Neolitic până în Epoca bronzului

Se cunosc numeroase așezări paleolitice în Grecia, iar urmele cele mai vechi de locuire
datează din 40 000 î. Hr. în Epir. Totuși, o singură așezare prezintă continuitate de ocupare până
în Neolitic. Această perioadă este bine reprezentată de săpăturile arheologice. Revoluția
neolitică (trecerea la piatra cioplită și șlefuită, așezare permanentă, ceramică și război de țesut,
agricultură și creșterea animalelor) s-a produs în Grecia începând cu mileniul al V-lea până în
mileniul al III-lea, cu o mică întârziere față de Orient. Multiplicarea micilor centre fără
substraturi anterioare pare să demonstreze faptul că aceste inovații fundamentale au fost aduse
din exterior de populații venite în valuri migratoare. Migrații orientale desigur, dar cu influențe
din sudul Rusiei și din occidentul mediteraneean. Exemplul difuzării obsidianei din insula
Melos descoperit în Macedonia și Creta confirmă existența relațiile maritime încă din această
epocă.

Începuturile Epocii metalului (Chalcoliticul) în Egeea sunt plasate între 3 000 și 2 000
î. Hr.; dar nu putem vorbi de o ruptură cu epoca precedentă și, piatra, osul, lemnul și argila
rămân materialele importante până la finalul primului mileniu. Obiectele de metal sunt mai întâi
excepționale, fie că este vorba de bronz, cupru sau argint. Este vorba în primul rând de arme,
de obiecte decorative sau de cult, produse de lux care par să inducă existența unei clase sociale
mai bogate. Fabricarea obiectelor din metal presupune noi probleme în societate: este nevoie
de specialiști pentru aceste tehnici de lucru, iar importul materiei prime devine iminent.
Regiunea mării Egee rămâne timp îndelungat fidelă micilor așezări, sate, cu câteva sute de
locuitori. Aceste tipuri de așezări se multiplică și în zona Cicladelor, considerată mult timp a fi
izolată.

În prima perioadă a Epocii bronzului (Heladicul vechi, 2600 – 1950 î. Hr.) constatăm o
extindere demografică și o anumită colonizare interioară, dar nu avem informații suficiente
referitoare la organizarea socială.

Sosirea grecilor

Aceste populații vorbeau grecește din moment ce primele mărturii scrise datează din
sec. al XIV î. Hr.?

Grecii se denumeau ei înșiși Helleni în primul mileniu (cuvântul graeci ne parvine prin
intermediul romanilor), au păstrat amintirea migrațiilor succesive care îi leagă de generațiile
mitice ale eroilor și care datează în funcție de războiul Troiei. Termenul de Aheean, utilizat de
Homer (și care corespunde fără îndoială termenului Akijawa din textele egiptene și hittite)
evocă pentru greci faptul că ei se opuneau uneori unei generații autohtone (Pelasgi).

Aportul lingvistic. Desigur, limba a păstrat un anumit număr de cuvinte inexplicabile în

greacă și anumite împrumuturi din limbi vorbite anterior pe teritoriul Greciei: este vorba de
culturile de arbuști mediteraneeni, de anumite nume proprii care corespund adesea așezărilor
preistorice, ale cuvântului «mare» (thalassa); acestea confirmă faptul că grecii sunt amestecați
altor populații deja evoluate, de la care au împrumutat foarte multe lucruri.

Limba greacă este o limbă indo-europeană; cuvintele păstrate, cu aceeași rădăcină, în

mai multe grupuri lingvistice, au permis specialiștilor să realizeze un tablou comparativ al unei
societăți unde apar anumite dominante: astfel, termenii de rudenie masculină, sistemul zecimal,
numeroși termeni agricoli. O analiză a miturilor comune ilustrează societăți tripartite unde
funcțiile agricole, războinice și religioase sunt diferențiate în funcție de filiația patriarhală. Este
bine cunoscut faptul că fiecare din limbile indo-europene s-a definitivat în propria sa regiune și
a continuat să evolueze (hittita). Marea problemă care rămâne este aceea legată de fixarea
cronologică, de momentul în care indo-europenii s-au amestecat vechilor populații.

Aportul arheologiei. Săpăturile au adus informații referitoare la anumite așezări din

Argolida care au fost complet distruse către 2 200/2 100 î. Hr.; pe de altă parte, au fost
descoperite în numeroase așezări, o ceramică caracteristică, cu o textură spongioasă, pe care
arheologii au denumit-o «minoică». În cele din urmă, în numeroase așezări apare o nouă
practică funerară: cea a «mormintelor cu cistă», permițând înhumarea în interiorul locuințelor
și nu numai în necropole exterioare. Interpretarea tradițională atribuie acest lucru populațiilor
grecești.

Istoricii au reconstituit astfel istoria primitivă a Greciei sub forma migrațiilor și a

invaziilor. Prezenței populațiilor neolitice i-au succedat, în jurul anului 3 000 î. Hr., migrațiile
anatoliene responsabile de introducerea metalului și a primei colonizări a Cycladelor.
Populațiile grecești ar fi venit la rândul lor către 1950 î. Hr. din sudul Rusiei, după dispersarea
populațiilor indo-europene, iar o parte dintre ei ar fi trecut prin Anatolia, ceea ce justifică
prezența lor la Troia, o altă parte rămânând staționată în nord, iar cea mai importantă instalându-
se în Pelopones. Strălucita civilizație miceniană se va dezvolta apoi pe acest teritoriu și va fi
distrusă de o ultimă invazie, cea a dorienilor, ramură indo-europeană care venea din nord: ea îi
alungă pe micenieni care se refugiază în insule și în Ionia. Atena, ferită de aceste invazii,
păstrează caracterul ionian al primilor greci.

Aceste teorii au fost criticate în ultimele decenii ale secolului XX, dar au meritul de a
nuanța mai multe puncte de vedere: foarte multe lucruri au fost atribuite indo-europenilor;
numeroase inovații au luat naștere în noile teritorii ocupate de aceste populații și au fost
transmise din generație în generație fără a fi nevoie să li se acorde un agent de difuzare sub
forma invaziilor. Distrugerea brutală a așezărilor evocată de straturi groasă de arsură care
acoperă ruinele vechilor așezări pot fi explicate uneori de catastrofe naturale, de revolte interne
sau de conflicte locale.

Astfel, lumea grecească nu se definește prin cadre geografice precise; de-a lungul
secolelor, mișcări de populație au schimbat deseori extinderea acestei lumi.
 Problemele arhaismului în Grecia antică

(sec. XI – VIII î. Hr.)

Perioada cuprinsă între 1 150 și 750 î. Hr. este fundamentală pentru că ea definește
cadrele cetății grecești care vor fi păstrate până la cucerirea macedoneană, în secolul al IV-lea
î. Hr.. Din păcate, după distrugerea palatelor miceniene, arhitectura de piatră este abandonată,
folosirea scrierii se pierde; dispunem doar de material ceramic furnizat de morminte, de câteva
obiecte de mici dimensiuni din fildeș și bronz, și de tradițiile mitice oferite de greci. Ei au păstrat
amintirea unei perioade tulburi în timpul căreia lua naștere cetatea grecească (polis); fiecare
regiune evoca genealogii mitice, pe care le-au utilizat poeții. Cercetarea istorică a făcut progrese
notabile datorită studiilor sistematice ale producțiilor ceramice. Aceste resurse însă nu sunt
inepuizabile. Legăturile sunt dificile de efectuat între mărturiile materiale de care dispunem și
instituțiile societății din perioada respectivă, informații furnizate de textele poetice majore:
Illiada și Odissea, de Homer și Theogonia și Munci și zile ale lui Hesiod.

Mișcările de populație și stabilizarea lor (secolele XII – X î. Hr.)

După căderea lumii miceniene, densitatea populației pare a se diminua în mod brutal,
anumite regiuni fiind părăsite: de la 320 de așezări cunoscute în secolul al XII-lea rămân doar
130 în secolul al XII-lea, 40 pentru secolul al XI-lea (cifre datând din anii 1980; cea mai mare
parte a informațiilor provenite din săpăturile din necropole). Regiunile cele mai încercate de
acest fenomen migrator sunt Laconia și Messenia. În schimb, în regiunile protejate, apar
populații refugiate, cu noi tipuri de așezări și cimitire, în Eubeea, în Chios, în Attica și în Cipru.
Pe coasta Asiei Mici și în insule se constată o populație grecească după 1050 î. Hr. Începând cu
secolul al IX-le î. Hr. ceramica protogeometrică se răspândește în tot bazinul mării Egee,
Cyclade, pe coasta Asiei Mici. La sfârșitul secolului al IX-lea î. Hr., tot bazinul mării Egee este
grecesc.

Dorienii și Ionienii. Acestei documentații arheologice limitate se adaugă tradiția

grecească. Ea plasează între războiul Troian și primele Jocuri Olimpice, o revenire a
Heraclizilor – descendenții lui Heracles – strămoșii dorienilor. Ei s-ar fi stabilit în Pelopones și
în arcul insulelor care fac legătura între Creta și Asia Mică. Această întoarcere ar fi provocat
plecarea altor ramuri grecești. Din Thessalia și Beoția, descendenții lui Oreste ar fi fondat
cetățile din insula Lesbos, apoi din Eolida. Ionienii, sub conducerea lui Androklos, fiul regelui
Atenei Codros, ar fi condus grecii veniți de numeroase regiuni pentru a fonda cele 12 orașe din
Ionia. Aceste tradiții, culese din vremea lui Herodot, se bazează pe faptul că Grecia clasică
cunoaște numeroase variante dialectale care pot fi cartografiate cu precizie. Distingen dialectul
dorian, ionian (cu ramura sa attică), eolian și arcado-cipriot. Fiecăruia din aceste grupuri îi
corespundeau tradiții culturale percepute încă din epoca arhaică și exagerate în secolul al V-lea
î. Hr. în cadrul conflictului peloponesiac care opunea în principal Sparta și Atena. Astfel,
Dorienii au fost împărțiți în trei triburi, iar ionienii în patru, fiecare cu propriile lor sărbători.

Reluarea vieții colective în mici comunități izolate a suscitat nevoia recurgerii la o

autoritate protectoare. Astfel a luat naștere basileus arhaic, moștenitor al qa-si-re-u-ului
micenian. Grecii, stabilind liste genealogice, vor crea mituri ce vor permite legături între
familiile regale arhaice și strămoșii lor eroici.

Începând cu secolul al X-lea î. Hr. mici comunități învecinate se regrupează pentru a

constitui unități politice apropiate ca dimensiune vechilor regate miceniene. Din această
perioadă datează asocierea strânsă dintre oraș și sat; astfel, un anume sat a cedat locul unui oraș.
Istoricii s-au obișnuit să explice această perioadă evocând o regalitate care se naște din chaos
pentru a dobândi o mare autoritate publică. Referitor la această imagine, nimeni nu poate fi
sigur. O aristocrație de basileis s-a constituit și a putut recunoaște pe unul dintre membrii săi ca
având o autoritate superioară.

În secolele IX – VIII î. Hr., așezările rămân modeste, dar apar primele tentative
monumentale cu cele mai vechi temple din Samos, în timp ce se multiplică exemplele de
statuete de bronz, iar ceramica începe să ne furnizeze primele capodopere. În cimitirul Atenei,
numit Kerameikos, deoarece a fost ocupat mai târziu de cartierul olarilor, au fost descoperite
amfore care atingeau uneori mărimea unui om.
 Amforă attică, Kerameikos, sec. al. VIII-lea î. Hr.

Motivele geometrice simple, caracteristice epocii precedente, încadrează acum scene

animate unde personaje prezentate stilizat apar în cadrul cortegiului funerar sau în cadrul
curselor de care.

Alfabetul. O inovație capitală pentru această perioadă o constituie alfabetul. Alfabetul

fenician este adoptat și adaptat. Se pare că acest împrumut se datorează contactelor dintre
comercianții greci și cei fenicieni la Al Mina. Cele 22 de consoane ale alfabetului fenician sunt
completate de vocale (inexistente în limbile semitice) precum și de literele de la finalul
alfabetului. Acest nou sistem de scriere este răspândit în întreaga lume grecească, cu mici
variante regionale atribuite inițiativelor personale sau accidentelor de transmitere. Toate
materialele sunt utilizate pentru inscripționare (piatră, lemn, metal, papyrus, piele, tablete de
ceară, frunze, ….) cu excepția tabletelor de argilă care erau probabil mai ușor de folosit, dar pe
care fenicieni le ignorau. Primele inscripții de care dispunem (datează de la sfârșitul secolului
al VIII-lea și începutul secolului al VII-lea) sunt în cea mai mare parte dedicații pe anumite
obiecte, indicând astfel proprietarul, utilitatea sau, cel mai adesea, destinatarul; depuse în
morminte sau sanctuare, ele au avut mai multe șanse pentru a fi conservate.

În această epocă de reînnoire artistică și reluare a schimburilor se înscrie și compunerea

poemelor homerice, Illiada și Odissea, atribuite lui Homer.
 Cetatea arhaică

Cetatea prezintă o remarcabilă uniformitate structurală în măsura în care regimurile

politice, ritmul de dezvoltare economică, intelectuală și culturală, ideologică chiar, variază
considerabil. Așa cum bine remarca M. –I. Finley, dacă noi avem astăzi câteva dificultăți care
să ne permită să definim și să circumscriem această lume a cetăților, vechii greci nu se înșelau
nici un moment atunci când foloseau acest termen, motiv pentru care nici nu au considerat că
trebuie să-l definească. Utilizarea termenului de polis ne arătă că este vorba în primul rând de
o comunitate umană: nu Atena, Theba sau Sparta ia vreo decizie ci atenienii, thebanii sau
spartanii; pentru poetul Alceu, cetățenii și nu cetatea organizează apărarea:

«Nu sunt nici pietrele, nici lemnul șarpantei, nici meșteșugul zidarilor care fac cetate; ci
peste tot unde există oameni care știu cum să asigure salutul lor, acolo se află fortificațiile, acolo
se află cetatea.»

(Alceu, poet aristocrat și soldat, din Mytilene, sec. al VII-lea î. Hr., Lobel-Page, Z 103)

Polis, din punct de vedere geografic, era un ansamblu alcătuit din oraș (asty) și zona
rurală (chora), așezare grupată ce putea conține ferme izolate, port, acropolă, câmpie sau colină,
toate acestea constituiau cetatea.
 Cetatea greacă antică (polis) constituia un ansamblu, a cărei istorii o vom vedea de la
formarea sa, compusă din mai multe elemente: așezări grupate, iar dintre ele, cea mai
importantă era considerată un nod urban, iar restul un teritoriu agricol. Teritoriul cetăților
grecești are dimensiuni variabile, pornind de la câțiva kilometri pătrați (Egina – 85 km2) la
câteva sute (Corint – 880 km2). Însă Atena cu 2 650 km2 și Sparta cu 8 400 km2 reprezintă o
excepție. Grecii își reprezintă teritoriul lor ca fiind format din 3 părți. Orașul (asty) este locul
în care locuiește și unde se găsesc principalele activități politice comune ansamblului
comunității. Locuiau și în sate numite komai. A doua parte regrupează terenurile cultivate
(chora). Cea de-a treia zonă este cea de coastă (paralia sau eschatia): «Este regiunea de dincolo
de culturi, pământurile cu relații dificile sau care pot fi utilizate cu dificultate, către munte sau
la munte, care mărginesc întotdeauna teritoriul unei cetăți grecești; ele reprezintă regiunile
limitrofe care separă două teritorii ale cetăților și sunt lăsate în pentru a fi utilizate de crescătorii
de oi, de tăietorii de lemne și de cei care caută cărbune», așa cum a fost definită de către L.
Robert.

Diviziunea între un teritoriu cultivat și un teritoriu necultivat marchează practicile sociale

și gândirea grecească. Eschatia, acest capăt de lume, acest ansamblu de pământuri cu păduri
marchează frontierele cetăților grecești, est un loc de vânătoare, de antrenament pentru tineri în
timpul serviciului lor militar (efebia), de parcurs pentru ciobani și turmele lor de oi. Grecii
situează de asemenea acțiunea numeroaselor mituri, expunerea lui Oedip copil, rătăcirea
Bacchantelor, vânătoarea eroilor precum Melanion și Hippolyte, a eroinelor Atalanta și Cyrene.
În opoziție cu eschatia, spațiul cultivat (chora) este valorizat la extrem. Chora reprezintă spațiul
pe care hoplitul trebuie să-l apere în timpuri de război și pe care-l menționează în jurământul
său luând ca martor «bornele patriei, grânele, orzul, viile, măslinii și smochinii». Chora
reprezintă miza în cadrul operațiunii militare: jafurile, distrugerea recoltelor sunt mai mult decât
dezastre economice și sociale, ele ating identitatea însăși a colectivității civice. Pământul este
în fond locul central în concepția greacă a originilor membrilor comunității care se numește
«autohtonă», adică născută pe solul patriei. În povestirile mitologice și, chiar la Homer, absența
terenurilor cultivate este marca unei lumi aflate în afara umanității, cea a Cyclopilor sau a
Lotofagilor. În descrierea populaților care nu sunt grecești, la Herodot de exemplu, absența
agriculturii este o trăsătură recurentă a popoarelor barbare. Lumea cetăților est cea a
pământurilor cultivate cu grâne și țăranul este cetățean prin excelență.
 Pentru grecii antici, geographein semnifica mot à mot «a scrie pământul» și grecii
desemnau astfel, o dată descrierea, dar și desenarea pământului. De-a lungul istoriei lor,
grecii au construit astfel imagini coerente ale lumii asociind vederea prin desen și memoria
prin text descriptiv. Din nefericire, nici o hartă grecească nu a fost conservată, însă
numeroase texte explică maniera de realizare și critică hărțile precedente. O veritabilă
tradiție geografică se constituie și încearcă să distingă informațiile demne de încredere de
povestirile fabuloase. Lumea cunoscută (oikumene) de greci relevă atât din cunoaștere cât
și din imaginar.

Domeniul agricol nu era îndepărtat de centrul politic, deoarece spațiul era limitat (unele
cetăți aveau dimensiuni mici: Keos, 173 km2). Astfel nu existau incompatibilități între a trăi
în oraș (asty) și a cultiva lotul de pământ (kleros) în zona rurală (chora). Polis a luat naștere
prin synoecisme.

Reține! Synoecisme – regrupare de sate care au dat naștere unei polis, cu administrație
comună, culte comune, instituții politice comune dar fără deplasarea așezării; acest
proces a fost de regulă gradual și fără conflicte.
 În cadrul polis-ului, individul este foarte rar izolat. Relațiile de vecinătate au jucat un
rol important în epoca arhaică (ele erau cele care ajutau la definirea limitelor proprietăților,
împrumuturilor sau dobânzilor, mărturiilor, etc.). Individul este prins într-o încrengătură de
relații familiale sau pseudo-familiale uneori obscure (rudenie fictivă, integrare comună într-
un grup au aceeași importanță ca relațiile de rudenie reale – cu excepția moștenirilor).

Oikos-ul rămâne celula de bază, dar nu este luată în considerare de cetate decât pentru
problemele legate de moștenire sau de repartizare de loturi de pământ (kleroi), în cadrul
efortului de colonizare.

Genos considerat timp îndelungat ca o regrupare de oikoi, reunea toți descendenții dintr-
un strămoș comun, în general mitic; proprietățile lor se situau în aceeași regiune, asigurând
puterea socială a unui clan și permițând integrarea unei clientele de oameni liberi în căutare
de protecție.

Fratriile sunt «fraternități» fictive; o grupare cu caracter militar așa cum apare deja în
Illiada, fratria va juca un rol important în epoca clasică în cadrul celebrărilor marilor evenimente
familiale (căsătorie, naștere, pubertate, decese) și, din acest motiv la recunoașterea originii
copiilor, a viitorilor cetățeni. Ea se organizează pe baza unor reglementări precise pentru a evita
abuzurile. În cadrul unei fratrii, puteau exista grupuri precum orgeones și thiases care
reprezentau celule mici, sudate prin cultele comunității și care asigurau între membrii lor
legături foarte strânse.

Rolul și importanța triburilor (phyle) ne apare începând cu secolul al VII-lea î. Hr..

Începând cu această dată, populația este împărțită în trei triburi la Dorieni și patru triburi la
Ionieni, acestea servind ca bază pentru organizarea militară și politică a polis-ului. Integrarea
în corpul civic al noilor membrii ai comunității se face prin intermediul tribului. Triburile erau
esențiale pentru buna funcționare a polis-ului, intermediare între individ și comunitate.

Grupurile sociale

Toți locuitorii unei cetăți (polis) nu se află la același nivel de integrare în comunitate.
Persoanele care nu erau libere formau un grup a parte, disparat însă. Sclavul, cumpărat sau
crescut de stăpânul său făcea parte din oikos sau din atelierul artizanal; el era străin de cetate.
Omul liber redus la sclavie din pricina datoriile era vândut ca sclav în afara cetății: el era exclus
din comunitate. Existau însă numeroși oameni supuși, obligați să lucreze pământul, beneficiind
de o oarecare autonomie de existență și de câteva șanse de a depăși această condiție inferioară
cetățeanului. Între oamenii liberi și sclavi, conform lui Pollux, exista un grup important și uneori
preponderent în cetate, așa cum era cazul hiloților în Sparta (Pollux, Grec din Alexandria
secolului al II-lea d. Hr., autor al dicționarului Onomastikon). Excluși de la participarea la viața
politică a cetății, ei sunt integrați în cetate în cele din urmă, dar ca simpli străini.

Oamenii liberi ai cetății nu formau un grup omogen, chiar dacă lăsăm de o parte străinii
și populația aservită. Inegalitățile sociale se traduceau în puterea unei aristocrații care concentra
toate puterile în mâinile sale: ea era cea care atribuia dreptatea și justiția atâta vreme cât nu
exista nici legi scrise și nici control popular; această aristocrație deținea funcțiile importante în
polis. În același timp, ea era cea care deținea averea funciară. Privilegiul nașterii juca un rol
important în societatea arhaică. Menținerea puterilor acestei aristocrații presupunea bunuri
familiale. În interiorul acestei aristocrații, începe să se detașeze numeroase familii care reușesc
să monopolizeze puterea, precum cea a Bacchiazilor la Corint, Basilidai la Efes și multe altele
în Asia Mică. Astfel ia naștere o oligarhie fragilă. Prin etape succesive, demosu-ul impune
lărgirea corpului civic activ prin integrare progresivă în toate instanțele deliberative și judiciare
și prin lărgirea controlului asupra celor care conduceau cetatea.

Reține! Demos – teritoriu și apoi populație care ocupa acest teritoriu. Termenul capătă la
sfârșitul secolului al VI-lea î. Hr. un sens politic (cei care au dreptul sau cetățenii) sau
sociologic (cei care nu sunt aristocrați; uneori, cei săraci).
 Reforma hoplitică

Transformările militare au jucat un rol decisiv în cucerirea politică a demos-ului în

cadrul cetății. Reprezentarea figurată ne arată organizarea armatei în falanga hoplitică începând
cu secolul al VII-lea î. Hr.

Vasul Chiggi, sec. al VII-lea î. Hr.

Lancea, corsetul plat, cnemidele, scutul rotund cu două sisteme de prindere și mai ales
falanga compactă care se deplasează în ritmul dat de aulet (cântărețul la fluier). Coeziunea
internă a falangei este legată de scut: ținut bine cu două sisteme de prindere, el nu poate fi
aruncat pe spate pentru retragere; în schimb, el protejează partea stângă a corpului celui care îl
poartă și partea dreaptă a tovarășului de luptă; o solidaritate totală, care presupune un
antrenament regulat, o coeziune necesară în acțiune și în curaj; astfel dispare profesionalismul
în materie de luptă și o egalitate absolută între combatanți. Dezavantajele unei astfel de
formațiuni constă în faptul că nu poate fi manevrată decât pe teren deschis într-o confruntare
organizată. Nu mai poate fi vorba de atacuri surpriză și nu mai poate urmări adversarii aflați în
derută. Războiul se înscrie într-o mentalitate arhaică; el este un agon în care se dorește să se
arate superioritatea și apărarea teritoriului pentru a ridica zeilor trofee din armele abandonate
de adversar. Această tactică arhaică, această formă de război a fost revoluționară pentru efectele
sale în viața politică.

Societatea arhaică este dominată de acest agon (joc, competiție) și nu întâmplător,

Jocurile Olimpice au luat naștere pe aceste meleaguri.
 Jocurile Olimpice

Istoria Jocurilor Olimpice îşi are începuturile în Pelopones, pe malurile râului Alpheus,
lângă templul lui Zeus. Ele au fost organizate în mod regulat începând cu 776 a. C. până în 393
p. C.

Aceste jocuri se desfăşurau în acelaşi loc, Olympia, o dată la 4 ani. Această perioadă
de 4 ani a luat numele de « Olimpiadă » şi era folosit ca sistem de datare : timpul nu se măsura
în ani în Grecia antică ci în Olimpiade.

Jocurile de la Olympia, închinate lui Zeus, erau cele mai renumite sărbători pan-elenice
alături de : Jocurile Pythice (Delfi), Jocurile Istmice (Corint), Jocurile Nemeene (Nemeea).
Aceste jocuri şi-au păstrat celebritatea timp de secole până la întreruperea lor de către împăratul
Theodosius în 394 î. Hr..

Aceste jocuri aveau particularitatea de a reuni nu numai greci din cetăţile-stat (poleis) ci şi din
colonii (apoikiai).

Grecii se deplasau pentru a participa sau pentru a asista la jocuri, animaţi de un sentiment
comun: apartenenţa lor la aceeaşi cultură şi religie. Jocurile pan-elenice erau celebrate în cinstea
zeilor : Zeus, stăpânul zeilor, era sărbătorit la Olympia şi la Nemeea ; Apollon la Delfi şi
Poseidon la Jocurile Istmice din Corint.

Armistiţiul sacru

Cu ocazia Jocurilor Olimpice un armistiţiu sacru era proclamat. Mesagerii

(spondophores) se deplasau în fiecare cetate pentru a anunţa data competiţiilor. Ei cereau
încetarea tuturor conflictelor înainte, în timpul şi imediat după terminarea jocurilor. Acest
armistiţiu permitea atât atleţilor cât şi spectatorilor să se deplaseze în deplină siguranţă în
locurile unde erau organizate jocurile.

Olympia

Olympia era un sanctuar dependent de cetatea Elis, unde locuiau preoţii care se ocupau
de cultul lui Zeus. Aceştia se ocupau de templu şi tezaur. Pădurea Altis număra peste 3000 de
statui şi numeroase bogăţii. Exista un “sat olimpic” unde erau primiţi participantii la jocuri.

Jocurile olimpice erau cele mai importante dintre cele patru jocuri pan-elenice
menţionate. Ele erau trăite ca un veritabil eveniment în toată lumea greacă. Sanctuarul de la
Olympia era alcătuit dintr-un spaţiu sacru şi un spaţiu profan. Spaţiul sacru, pădurea Altis, era
delimitat de un zid de incintă de spaţiul profan. În câmpia Elis se desfăşurau cele mai mari
sărbători religioase. Originea jocurilor se pierde în legendă. Se povesteşte că Heracles, după ce
a deturnat fluviul Alfeu, ar fi organizat împreună cu cei patru fraţi ai săi o cursă în urma căreia,
l-a încoronat pe învingător cu o coroană din ramuri de măslin.

« Este drept să-l celebrăm pe Heracles în particular, pentru că el a fost primul care a
adunat grecii pentru acest concurs. Până atunci cetăţile erau divizate între ele (…). El a instituit
acest concurs de forţă fizică şi de inteligenţă în cel mai frumos loc al Greciei, pentru ca noi să
ne reunim în acelaşi loc pentru toate aceste minunăţii (…) ; el considera că adunarea în acest
loc va fi începutul unei prietenii între greci »

(Lysias, Discurs olimpic 1-2, 384 î. Hr.)

Olympia devine un teritoriu neutru, interzis oricărei armate pe durata desfăşurării jocurilor
şi, în acelaşi timp un teritoriu sacru recunoscut de către toţi grecii. Astfel iau naştere jocurile
olimpice, prin crearea unor instituţii sportive cu legile şi regulile sale.

Conţinutul probelor a variat în decursul timpului, dar recompensa învingătorilor va fi mereu

aceeaşi : o ramură de măslin.
Legendă : 1) Altarul lui Zeus ; 2) Templul lui Zeus ; 3) Măslinul sacru ; 4) Templul Herei, soţia
lui Zeus ; 5) Statuile consacrate învingătorilor ; 6) Tezaure oferite de diferite cetăţi sanctuarului
de la Olympia ; 7) Prytaneul care adăposteşte flacăra sacră ; 8) Gymnasion : pentru curse şi
aruncarea suliţei şi a discului ; 9) Palestra : pentru sărituri şi lupte ; 10) Clădirea pentru oaspeţii
importanţi ; 11) Bouleuterion, clădirea consiliului unde atleţii depuneau jurământul ; 12)
Hipodromul ; 13) Stadionul (192, 27 m).

La Olympia rezidau numai preoţii care se ocupau de cultul lui Zeus şi cei care se ocupau
de întreţinerea sanctuarului. În momentul competiţiei atmosfera era diferită. Pe lângă atleţi şi
spectatori, negustori de tot felul veneau la Olympia : se estimează la peste 40 000 numărul
persoanelor prezente la Jocurile Olimpice.

Templul lui Zeus

Acest renumit templu a avut nevoie de peste zece ani pentru a fi construit şi a fost
finalizat în anul 456 î. Hr. Arhitectul templului, Libon, care provenea din Elis, a conceput un
templu doric cu 34 de coloane şi o friză dorică pictată în culori strălucitoare de roşu, albastru şi
galben, în metopele cărora erau reprezentate cele douăsprezece munci ale lui Heracles, creatorul
legendar al Jocurilor Olimpice. Cele două frontoane ale templului înfăţişau scene legendare : în
partea de est, Zeus care prezidează pregătirile pentru întrecerea cu care de luptă dintre Pelops
şi Oinomaos, iar în partea de vest, bătălia dintre centauri şi lapiţi.
 Templul adăpostea statuia criselefantină (din aur şi fildeş) al lui Zeus, înaltă de peste
13 m, realizată de Fidias. Considerată una dintre cele şapte minuni ale lumii, a necesitat atât
de mult fildeş, încât Philos din Bizanţ a pretins că în acest scop a creat natura elefanţii. Statuia
se oglindea într-un bazin de ulei care avea rolul de a asigura umiditatea necesară pentru a
împiedica fildeşul să crape.

Sculptorul şi arhitectul Fidias a făcut planurile şi a supervizat realizarea acestei statui în

atelierul său situat la vest de pădurea sacră, Altis.

« Zeus era aşezat pe un tron. Este făcut din aur şi fildeş, iar pe cap are o cunună din
ramuri de măslin. În mâna dreaptă ţine o reprezentare a zeiţei Nike (Victoria), relizată tot din
aur şi fildeş … în mâna stângă are un sceptru, fasonat cu multă artă dintr-o mare varietate de
metale. Pasărea care stă pe sceptru este un vultur. Sandalele zeului sunt făcute din aur, şi la fel
este şi chitonul său, decorat cu animale şi flori de crin. Tronul este împodobit cu aur, pietre
preţioase, abanos şi fildeş ; este pictat şi sculptat cu figurine… Ştiu că au fost făcute măsurători
ale înălţimii şi lăţimii statuii lui Zeus din Olympia, dar nu pot să comentez asupra muncii
oamenilor care au consemnat aceste măsuri, pentru că informaţiile lor sunt departe de impresia
pe care imaginea o are asupra spectatorilor. »

(Pausanias, Descrierea Greciei, II, 1-2, 9, autor din sec. al II-lea d. Hr.)

Capul zeului era atât de aproape de tavan încât criticii au fost de părere că, dacă Zeus ar
sta în picioare, ar ridica acoperişul. Statuia a rezistat timp de 900 de ni, dar nu şi-a sfârşit zilele
în Olympia. O tentativă nereuşită a fost făcută de împăratul Caligula, care a vrut să mute statuia
la Roma în anul 40 p. C., dar arhitecţii l-au avertizat că se poate sparge dacă va fi mutată. La
sfârşitul secolului al IV-lea p. C. statuia a fost prădată şi transportată într-un palat din Istanbul,
scăpând astfel de incendiul care a afectat tempul trei decenii mai târziu.

Programul desfăşurării jocurilor

Concurenţii erau prezentaţi de către herald, după care jocurile puteau începe.

Prima zi : Dimineaţa : consacrată ceremoniei de deschidere. Ceremonia depunerii jurământului

de către atleţi şi arbitrii în Bouleuterion, înaintea altarului şi a statuii lui Zeus Horkios (Zeus al
jurămintelor) : atleţii promit să respecte regulamentul – să nu-şi ucidă adversarul; să nu corupă
judecatorii; să nu trişeze ; să nu comenteze deciziile arbitrilor. Aceste jurăminte erau urmate de
concursurile de alergări, lupte şi box pentru băieţi.

Rugăciuni şi sacrificii publice şi particulare în Altis ; consultarea oracolelor.

După-amiaza : Oraţii ale unor filosofi foarte cunoscuţi şi recitaluri ale unor poeţi.

A doua zi : Dimineaţa : Procesiuni către hipodrom ale celor care intrau în competiţie acolo.
Întreceri de care şi cai.

După-amiaza : Pentathlonu : aruncarea discului, aruncarea suliţei, sărituri, alegări şi

lupte.
 Seara : Ritualuri funerare închinate eroului Pelops. Parade ale învingătorilor în jurul
Altisului. Intonarea în grup a unor imnuri ale victoriei.

A treia zi : Dimineaţa : Procesiunea hellanodikailor (judecătorilor), a ambasadorilor din cetăţile

greceşti şi a competitorilor în toate probele ; sacrificarea unor animale în jurul Altisului, până
la marele altar din faţa Templului lui Zeus. Sacrificarea oficială a 100 de boi, oferiţi de cetăţenii
din Elis.

După-amiază : întreceri de alergări.

Seara : Banchet public în Prytaneion.

A patra zi : Dimineaţa : lupte.

După-amiaza : Box şi pancration.

Seara : Cursa cu arme.

A cincea zi : dedicată ceremoniei de închidere.

Ceremonia de închidere cuprindea închinarea coroanei din ramuri de măslini din

pădurea Altis învingătorilor de către hellanodikai, urmate de phyllobolia (asupra învingătorilor
sunt aruncate în ploaie, frunze de laur. Sacrificii în cinstea lui Zeus şi un mare banchet pentru
atleţii victorioşi. Învingătorii se întorc în patria lor unde au parte de onoruri, printre care
ridicarea unei statui, un loc în teatru, etc.

Atletul

Atletul se ramarcă prin nuditatea sa, aşa cum participa în timpul antrenamentelor sau
competiţiilor. Corpul lor, modelat prin exerciţiu, era expresia unui echilibru armonios între corp
şi spirit. Practicarea exerciţiilor fizice contribuia la găsirea acestei armonii. Pentru a deveni atlet
olimpic era necesară rezintenţa fizică, tenacitate şi calităţi morale solide. Înainte de a concura
atleţii trebuie să se antreneze şi să aibă conştiinţa eşecului, trebuie să parcurgă un antrenament
fizic şi moral, unde stăpânirea de sine şi dorinţa de a continua trebuie să primeze. Victoria la
Jocurile Olimpice nu constituie doar o coroană de măslini ci simbolul unui efort răsplătit.
 Până în secolul al V-lea î. Hr., atletul care participa la jocurile olimpice se antrena pentru
acest lucru cel puţin 10 luni înainte de a veni la Olympia. Cu o lună înainte de începerea
jocurilor, aceştia veneau la Olympia unde se antrenau sub supravegherea hellanodikai. Toţi
atleţii primeau acel fel de mâncare : pâine din orz, fiertură de grâne, nuci, smochine şi brânză
proaspătă. La mijlocul secoului al V-lea î. Hr., antrenorul Dromeus Stzmphalos, vechi
învingător la jocuri, inventează un regim bazat pe carne pentru ca atleţii să aibă performanţe
mai bune.

Atleţii făceau exerciţiile pe stomacul gol. Făceau o baie înainte de exerciţii, se ungeau
cu ulei, apoi cu nisip pentru aderenţă şi pentru a fi protejaţi de soare. După exerciţii se curăţau
cu un strigil.

În cadrul antrenamentelor de la Olympia, toţi concurenţii dorm pe jos, pe piei de

animale. Antrenorii lor din cetate nu mai au dreptul să intervină în timpul antrenamentelor ci
numai hellanodikai ; ei sunt cei care supraveghează totul, aleg atleţii care vor concura şi tot ei
vor aplica pedepsele necesare.

La Jocurile Olimpice participau doar bărbaţii, greci de origine şi cetăţeni liberi. Femeile,
sclavii şi străinii erau excluşi. Orice concurent care întârzia era exclus din oficiu din concurs.
Exista interdicţia pentru femeile căsătorite de a participa la jocuri. Pedeapsa pentru cele care
încercau să asiste la jocuri era aruncarea de pe stânca Tympaion.
 Uneori, unii atleţi încercau să câştige cu orice preţ utilizând mijloace interzise. Atleţii
necistiţi trebuiau să plătească amenzi. Cu aceşti bani se ridicau statui lui Zeus, numite Zanes.
Numele atleţilor necinstiţi era încsris pe soclu. Aceste statui erau dispuse de-a lungul drumului
care ducea la stadion. Înainte de a se prezenta la competiţii, atleţii trebuiau să treacă prin faţa
acestor statui, amintindu-le că nu trebuie să procedeze astfel.

Programul Jocurilor Olimpice nu cuprindea decât jocuri individuale, sporturile de

echipă erau absente. Sporturile acvatice nu făceau parte din program.

Cursele

A. Cursa de viteză – disputată pe o lungime de 200 m sau două stadii (400 m).

B. Cursa pe distanţă lungă – Erau disputate pe distanţe de 7 până la 24 de stadii (1500

– 5000 m).

C. Cursa cu arme – alergătorii purtau o cască, un scut şi o lance (echipamentul hoplitic

care cântărea aprox. 30 kg). Distanţa cursei era de patru stadii (800 m).
Sărituri

În antichitate, săriturile se practicau fără elan. Atletul ţinea în fiecare mână câte
o halteră. Plecând de pe o bârnă de lemn, fixată în sol, atletul executa o serie de sărituri
cu picioarele împreunate. Saltul era măsurat cu ajutorul unei prăjini între bârna de start
şi amprenta lăsată pe nisip de cele două picioare lipite alăturate în timpul ultimului salt.

Aruncarea discului

Discul era din bronz, fier sau plumb. Chiar dacă greutatea putea varia, atleţii
foloseau toţi un disc de mărime identică. Lansarea se făcea fără elan, de pe o bârnă din
lemn fixată în sol pe care nu aveau voie să o depăşească. Punctul de cădere al discului
era marcat cu ajutorul unui jalon din lemn. Distanţa era măsurată între punctul de
plecare, bârna din lemn şi jalon.

Aruncarea suliţei

Suliţa măsura 1, 50 m, poseda un vârf metalic pentru a putea să se planteze. Era

prevăzută cu fâşii din piele înfăşurate în jurul ei şi care se termina cu o buclă în care
atletul introducea degetul arătător şi indexul.
 Lansarea se executa cu un scurt elan, apoi plasa suliţa în spate şi o propulsa fără
a depăşi bârna din lemn fixată în pământ. Măsurarea distanţei se realiza la fel ca la
aruncarea discului.

Luptele

Nu existau categorii de greutate. Luptele se derulau fără întrerupere. Victoria era

obţinută fie prin abandonul unui combatant sau în momentul în care unul dintre ei îşi
făcea adeversarul să cadă de trei ori pe spate.

Pentathlon

Era un concurs care conţinea cinci probe atletice. Toţi concurenţii lansau discul.
Primii 16 la lansarea discului executau săritura în lungime. Dintre aceştia, primii 8
alergau pe o distanţă de un stadiu (192 m). Cei care se numărau printre primii patru la
cursa de alergare lansau suliţa. Primii doi la lansarea suliţei se întreceau în lupte.
Învingătorul la lupte câştiga proba de pentathlon.
Probele hipice

Cursele hipice antice se derulau pe hipodromul care măsura 1200 m. Învingătorul la

curse nu era cavalerul sau cel care conducea carul (vizitiul sau auriga) ci proprietarul
calului sau al atelajului.

Cursa de cvadrigă – carul condus de un vizitiu erat ras de patru cai. Cursa se
desfăşura în doisprezece tururi (12 km).

Cursa de care cu două roţi – trase de doi cai. Cursa se derula pe 8 tururi de
hipodrom (10 km).

Cursa de cai – cavalerul călărea nud şi nu folosea şeaua. Cursa se desfăşura pe

o distanţă de un tur (1,2 km).
Recompensele

Numai campionul este onorat. Nu existau locurile II şi III. După probe, campionul
olimpic primeşte o coroană din ramuri de măslin şi bentiţe din lână roşie pentru frunte
şi membre. Învingătorul la cursa simplă de alergare dădea numele său olimpiadei
respective.

La întoarcerea în cetatea lor, campionii olimpici primesc onoruri din partea

cetăţii : o odă triumfală, o recompensă financiară, un loc în teatru îi este rezervat, o
statuie în cinstea sa este ridicată. În acelaşi timp, la Olympia, o statuie cu efigia
campionului olimpic este ridicată, iar numele său gravat pe zidul gymnasionului.

Atleţi celebri

Datorită performanţelor lor, numele unor atleţi celebri au ajuns până în zilele
noastre. Printre aceştia , Milon din Crotona, a obţinut şase titluri olimpice la jocurile de
la Olympia, şapte titluri la cele de la Delfi, nouă titluri la cele de la Nemeea şi zece
titluri la cele de la Corint. Fiu al lui Diotimos şi soţ al Myei, fiica matematicianului
Pitagora, el a fost unul dintre cei mai celebri atleţi ai Greciei antice. Specialist în lupte,
dotat cu o mare forţă fizică, nu lăsa nici o şansă adeversarilor săi.
 Structura politică a cetății arhaice

Participarea la viața politică, nu presupunea reguli încă bine definite în această epocă,
totul rezumându-se la puteri moștenite sau dobândite progresiv. Încep să apară deja cadre fixe
la sfârșitul secolului al VII-lea î. Hr.: magistraturi, consiliu, adunare, trilogia instituțională
inerentă cetății; recrutarea și rolul fiecăruia se pot schimba, numărul lor de asemenea.

Magistraturi. Pentru Aristotel, crearea arhontatului ar fi corespuns unei reduceri

progresive a puterilor regale de către aristocrație. O astfel de evoluție nu este atestă pentru
Sparta; lawagetas existau deja alături de wanax micenian; în fine, basileus din perioada
homerică nu părea să dețină puteri atât de mari încât să poată fi fragmentate în diferite
specializări. Astfel, funcțiile arhonților iau naștere progresiv în paralel cu nevoile comunității a
cărui caracter politic începe să se afirme și să se structureze, lăsând basileului ceea ce era deja
funcția sa principală: legătura între comunitate și zei, viața religioasă. Magistrații (arhonte
polemarh, eponim, prytan …) sunt șefii cetății, nu suveranii săi.

Consiliul (Boule). Ei sunt înconjurați de un Consiliu, recrutat din rândurile aristocrației,

dar după reguli precise care ne scapă și care variază; toți șefii marilor familii sau numai o parte
dintre ei, de drept sau prin alegere, pe viață sau realeși, fără limită de vârstă sau de la vârsta de
60 de ani ca la Sparta? Totul era posibil. Ei sfătuiesc și controlează în calitate de magistrați
adunarea poporului; ei exercită anumite drepturi de justiție. Unele cetăți vor crea un al doilea
consiliu, democratic, în care era reprezentat demosul (Atena).

Adunarea poporului. Suveranitatea aparținea Adunării, dar pentru epoca arhaică,

recrutarea în rândul adunării punea anumite probleme. La Atena, de exemplu, Solon este cel
care, a deschis Adunarea tuturor. Această adunare își lărgește atribuțiile pe măsură ce Cetatea
se afirmă: se votează decizii care sunt impuse comunității; acest lucru facilita aplicarea
deciziilor și răspundea unei anumite concepții a colectivității; în orice caz, Consiliul și
magistrații erau cei care trebuiau să pregătească dezbaterile. Adunarea vota în materie de
politică externă, alianțele și bineînțeles războiul și pacea. Acest lucru pare să aibă legătură cu
afirmarea teritorială a cetăților mai importante: frontierele devin o limită care trebuie precizată.
Adunarea trebuia să decidă și în materie de alegere a magistraților; problemele religioase
(organizarea cultelor, a sărbătorilor religioase, construcțiile publice, etc.); în celedin urmă,
adunarea decidea și asupra monedei.

Reține! Magistrat – cetățean investit cu o funcție publică. Utilizarea acestui termen provine
din traducerea latină magistratus a termenului grecesc de archonte.
Archonte – cel care deține o arkhè, putere de conducere și decizie, prin delegație și sub
control.
Probouleuma – proiect elaborat de Consiliu (Boulé) și supus spre votare Adunării Poporului.
 Mișcarea de colonizare

Colonizarea arhaică grecească este un fenomen care domină secolele al VIII- lea și al
VII-lea î. Hr.. Un grup de oameni pleacă dintr-o cetate – se îmbarcă sub conducerea unui
oikistes, un viitor fondator de polis, șef al expediției. Punctul de sosire prevăzut va fi bun,
hotărât de cetatea-mamă, în urma consultării Oracolului de la Delfi. De bună voie sau forțați de
împrejurări, locuitorii cetății cedează locul și caută să realizeze o nouă cetate după modelul
celei din care pleacă; ei iau din cetatea-mamă flacăra căminului și adoptă în noua cetate zeitățile,
instituțiile politice și calendarul; structura socială se adaptează în funcție de condițiile de
dezrădăcinare colectivă. Această cetate nouă poate mai târziu să devină mai renumită decât
metropola, deoarece nu există relații de dependență între polis și apoikia, nici de control, ci
numai un joc liber de influențe reciproce. Relațiile între apoikia și metropolă se vor menține pe
tot parcursul existenței lor.

Primul perioadă a fondării noilor cetăți are loc în perioada 770 – 675, realizate de către
Chalcidieni, Megarieni și Corintieni în Sicilia și sudul Italiei, cunoscută și sub numele de Magna
Graecia. Către 675, o nouă mișcare de colonizare se îndreaptă către nord: Tracia, Hellespont,
Propontida, Bosfor, Pontul Euxin), către sud (Egipt și Cyrenaica) și către vest Marsilia și
Ampurias în nordul Spaniei.

Motivările colonilor sunt diverse, conform textelor antice ale căror autori sunt Herodot,
Diodor din Sicilia și Strabon. Presiunea demografică și lipsa loturilor de pământ (stenochoria)
au constituit una dintre cauze. Motivele comerciale au fost și ele invocate. Toate aceste mișcări
de populație au produs dezechilibre politice în polis. Tensiunile puteau atinge uneori pragul
critic între un regim oligarhic și unul tiranic.

Începând cu secolul al VI-lea î. Hr. tensiunile politice din polis pun în pericol ordinea
socială și stabilitatea politică în numeroase cetăți. Înfruntarea între grupurile sociale devine
exacerbată, dar putem constata disensiuni și în rândurile grupărilor aristocratice, drept pentru
care, opoziția demos-ului reușește să se exprime și să smulgă câteva reforme.

Două fenomene strâns legate reușesc să traducă mutațiile politice ale acestei perioade:
pe de o parte, activitatea legislativă intensă, asociată mult timp cu numele legislatorilor celebri,
dar cunoscută și prin intermediul inscripțiilor caracteristice; acest grup, este asimilat aisymnet-
ului, un legislator uneori tiranic, menționat frecvent în partea orientală a lumii grecești. Pe de
altă parte, regimurile tiranice, fără legitimitate instituțională, ajung la putere bazându-se pe
forță, cu acordul unei majorități a populației cetății. Atât pentru legislatori cât și pentru
aisymnetes, originea puterii lor se află într-o stare de stasis.

Criza agrară și socială de la sfârșitul secolului al VI-lea î. Hr.

Din punct de vedere politic și social, puterea aristocraților este contestată de un număr
mare de atenieni, mai ales de către hopliți și de cei ai căror avere se bazează pe artizanat și
comerț mai mult decât pe producția agricolă. În același timp, micii proprietari care trăiesc din
producția lotului lor de pământ sunt zdrobiți de către cei bogați. Din motive deja menționate,
numeroși oameni simpli se îndatorează: cei bogați le împrumută semințe și chiar alimente. În
fiecare an veniturilor lor se diminuează din pricina acestor datorii. Cei care acordă
împrumuturile au drepturi tot mai mari asupra recoltelor celor cărora le acordă împrumuturi și
instalează borne de datorii pentru datornici. Acești horoi stau mărturie pentru angajarea recoltei
ca plată pentru datorii. În unele cazuri, datornicul se putea declara insolvabil. Se putea elibera
de datorie prin vinderea pământului și cum nici acest lucru nu îi acoperea plata datoriei, nu-i
rămânea decât să-și vândă propria persoană: el rămâne pe același lot de pământ ca mână de
lucru pentru cel care i-a acordat împrumutul, devenind un pélatès sau uneori vândut ca sclav în
afara cetății. Existau de asemenea și așa-numiții hectemoroi, ai căror origine exactă nu este
cunoscută; aceștia erau constrânși să lucreze pământul și să verse o 1/6 din recolta lor unei alte
persoane.

Solon și legile soloniene

Această situație, pe măsură ce se lua amploare, risca să amenințe fundamentele cetății

lăsate să se sprijine pe țărani. Chemat ca arhonte cu mandat excepțional de arbitru (archon kai
diallaktes) în fruntea cetății Atena în 594, Solon restaurarează concordia prin medierea
conflictului prin introducerea noțiunea de mesotes(a se pune la mijloc); încearcă să șteargă
efectele acestei evoluții; astfel, prin seisachteia (lepădarea poverii), acesta înlătură toate
datoriile, smulgând bornele care au marcat acest statut de servitude arhaică, interzice servitutea
pentru datorii și repatriază sclavii vânduți din pricina datoriilor. Actele sale nu sunt urmate însă
de o împărțire sau reîmpărțire a pământurilor, nici de un ajutor acordat țăranilor și nici de
interzicerea împrumuturilor împovărătoare pe viitor. Pisistrate, tiranul Atenei, va profita de
această situație și va promite micilor țărani un ajutor eficient pentru această problemă care va
dispărea din surse până în secolul al IV-lea î. Hr.. Solon a încercat să încurajeze meșteșugurile
pentru a găsi alte soluții pentru câștigarea hranei; el obligă pe fiecare tată să-și învețe fiul o
meserie din care să-și poată duce traiul; organizează un cartier al olarilor în Atena, Kerameikos;
tot Solon este cel care modifică sistemul de greutăți și măsuri pentru a facilita schimburile
comerciale. Aceste măsuri duc la o înflorire a producției artizanale în Atena secolului al VI-lea
î. Hr..

Numeroase alte legi sunt atribuite arhontatului lui Solon: legi care consolidează familia
(adopția, epicleratul) recunoscând superioritatea oikos-ului asupra genos-ului; aceste legi
supravegheau moralitatea privată (femeile, tineri și luxul), confirmau legile instituite de Dracon
în anul 610 î. Hr., controlau economia (reglementau apele, interziceau exportul la anumite
produse agricole precum uleiul de măsline, etc.).

Reputația sa ca fondator al democrației vine mai ales din reformele constituționale care
îi sunt atribuite. Existau, se pare, trei grupuri socio-economice în rândul celor care aveau
drepturi politice: aristocrații (eupatrides), alți proprietari funciari (geomoroi) și cei care trăiau
din salarii sau din comerț, demiourgoi. Solon reorganizează corpul civic împărțindu-l în patru
clase censitare: Pentacosiomedimnoi (cei care dispuneau de un venit de minimum 500 de
medimnoi (sau banițe) de grâu anual), Hippeis (Cavalerii)(cei care dispuneau de un venit
cuprins între 300 și 500 de medimnoi), Zeugitai (cei care obțineau anual un venit cuprins între
200 și 300 de medimnoi) și Thetes, cei care aveau un venit agricol modic. Accesul la funcțiile
publice era astfel condiționat în funcție de avere, chiar dacă alegerile magistraților aveau loc în
cadrul Ecclesiei. Thetes nu aveau acces la această adunare a poporului și nici în cadrul
tribunalelor. Consiliul Areopagului este compus numai din vechii arhonți ieșiți din funcție după
un an și care au dreptul să stea în cadrul consiliului până a sfârșitul vieții; se pare că aveau
dreptul să judece numai cazurile de omucideri voluntare și să vegheze la respectarea consituției,
controlând probabil magistrații. Aristotel îi atribuie lui Solon crearea unui al doilea consiliu,
Boulé, alcătuit din reprezentanții demosului, câte 100 de membrii din fiecare cele patru triburi
tradiționale ionice.

Dintre reformele judiciare, cea mai celebră este constituirea tribunalului popular,
Heliaia, deschis tuturor cetățenilor, care avea rolul unei curți de apel. Fiecare membru al cetății
avea dreptul să apeleze la justiție împotriva oricui încălca legile: responsabilitatea colectivă a
cetățenilor este astfel afirmată.

Imediat după plecarea lui Solon de la conducerea Atenei, cetatea se confruntă cu o

situație dificilă. Un an trece fără a fi ales vreun arhonte în cetate (590/589?); un anume
Damasias se impune ca arhonte apoi pentru o perioadă de doi ani, după care este alungat de la
putere; în 580/579 î. Hr. sunt selecționați zece arhonți însărcinați să reinstaureze ordinea în
cetate: cinci din rândul eupatrizilor, trei din rândul geomorilor și doi din rândul demiurgilor; se
pare că munca lor a dat rezultate, deoarece sistemul instaurat de Solon a funcționat până la
sfârșitul secolului, chiar și în timpul tiraniei lui Pisistrate.

În 561 î. Hr. Pisistrate preia puterea la Atena prin șiretlic și reușește să instaureze un
regim tiranic pentru aproximativ o jumătate de secol. El nu modifică instituțiile ateniene
existente, dar are grijă ca în funcțiile importante ale cetății să fie aleși oamenii săi de încredere.
Pentru a-și atrage demos-ul ateniann de partea sa, inițiază numeroase construcții grandioase
pentru a ocupa un număr tot mai mare de cetățeni. Pe Acropola ateniană este construit în timpul
său templul închinat zeiței Atena, Hecatompedonul, sau templul celor 100 de picioare. Micile
Panathenee, sărbători rurale închinate zeiței Atena au fost transformate de Pisistrate în Marile
Panathenee, sărbători fastuoase, penteterice, care au fost aduse în oraș (asty). Cultul lui
Dionysos este dezvoltat și sunt instituite și concursurile de tragedie; cultul de la Eleusis cu
misterele sale este integrat în viața cetății. În agora, noi construcții reorganizează spațiul:
Fântâna cu nouă guri (Enneakhrounos) și porticul regal.

La sfârșitul secolului al VI-lea î. Hr., atenienii își fixaseră bine teritoriul; privilegiile
aristocratice erau bine definite, iar instituțiile politice instituite în timpul lui Solon, au continuat
să funcționeze. Alungarea tiranilor din Atena lăsa un gol care trebuia acoperit imediat deoarece
exista teama că Spartani își vor extinde influența după ce au ajutat la înlăturarea regimului
tiranic.
 Regimul isonomic al lui Clistene la Atena

Imediat după alungarea tiranilor, situația era confuză la Atena. Cu ajutorul

lacedemonienilor, conduși de ambițiosul lor rege Cleomenes I, aristocrații atenieni exilați de
Pisistrate, în mod specialt Alcmeonizii avândul în frunte pe Clistene, se reîntorc în Atena.
Problema noului regim nu este clară. O altă grupare aristocratică condusă de Isagora, ales
arhonte în anul 508, cere sprijinul Spartei pentru instaurarea unui regim oligarhic. Cu ajutorul
regelui spartan Cleomenes I, revenit în Attica, el pretinde exilarea a șapte sute de familii printre
care și cea a Alcmeonizilor și încredințează conducerea cetății unui grup de trei sute de
aristocrați, desființând Areopagul. Rezistența acestuia din urmă, ostilitatea demos-ului care nu
a alungat tirania pentru a cădea sub influența Spartei, tentația programului democratic propus
de Clistene, toate aceste elemente au dus la alungarea spartanilor, la înfrângerea finală a lui
Isagoras și la întoarcerea aristocraților exilați. Astfel, către 508 î. Hr., Clistene, din familia
Alcmeonizilor, reușește să convingă Ecclesia să voteze o serie de măsuri care vor da instituțiilor
ateniene un cadru general care va rămâne valabil până la sfârșitul epocii clasice. Două texte
constituie sursele noastre principale pentru cunoașterea a ceea ce numim în mod tradițional
reformele lui Clistene: un fragment din Istoriile lui Herodot și unul din Athenaion Politeia
(Constituția atenienilor) a lui Aristotel.

Contextul istoric a fost deja menționat mai sus: la sfârșitul tiraniei, se reiau luptele între
diferitele grupări aristocratice, în principal între familia Alcmeonizilor și cea a lui Isagoras.
Alcmeonizii jucau un important rol politic la Atena încă de la sfârșitul secolului al VII-lea î.
Hr., când un membru al familiei, Megacles, a fost implicat în sacrilegiul asasinatului lui Cylon.
Mai întâi aliați ai tiranilor, apoi exilați de către aceștia, Alcmeonizii se instalează în apropierea
sanctuarului de la Delfi unde vor finanța reconstruirea templului lui Apollo care fusese
incendiat; în aceste condiții, ei profită de influența lor pe lângă preoții sanctuarului pentru a
determina Sparta să intervină pentru eliminarea tiraniei la Atena, ceea ce le permite și lor
întoarcerea din exil. Familia lui Isagoras era originară din Ionia și făcea parte din rândul
eupatrizilor.

Isagoras era arhonte la Atena când Clistene, conform spuselor lui Herodot, «a adăugat
demosul hetairiei sale». Fără a suprima organizațiile cultuale sau familiale, Clistene a creat noi
structuri politice. Inovarea noilor structuri ale cetății capătă aspectul unor proiecte de ansamblu
care propun soluții intelectuale motivate de principala problemă a politicului și anume de
distribuția puterii și o nouă legitimare a autorității în polis. Ca urmare a experienței tiranice,
soluția comună a acestor proiecte era isonomia sau împărțirea egală a puterii între cei care aveau
dreptul să o exercite. Această distribuție egală a puterii, implică în mod direct puterea suverană
și egală a tuturor cetățenilor, adică demokratia. Conceptul de apare la Atena abia după
încheierea celui de-al doilea război cu perșii, în tragedia lui Eschil, Rugătoarele (în 464 î. Hr.).
Progresiv, din această distribuție egală a puterii, a dreptului de decizie politică se desprinde
noțiunea de putere suverană a corpului civic, demo-kratia.

Isonomia semnifică în primul rând absența tiraniei; un cântec de pahar, skolion, celebru
în Atena, îi elogia pe Harmodios și Aristogeiton, doi tineri atenieni, pentru că în anul 514 î. Hr.,
în cadrul sărbătorilor Marilor Panathenee au ucis pe Hipparchos, fratele tiranului Hippias.
Cântecul simplifica toată povestea tiranoctonilor în beneficiul aristocraților cetății. Tucidide a
protestat împotriva exaltării faptelor celor doi tiranochtoni, afirmând că, în realitate, cei doi
aveau resentimente personale, împotriva fratelui tiranului, și, deși intenționau să-l ucidă și pe
Hippias, de teama represaliilor au renunțat la idee. Moartea lui Hipparchos a provocat o
represiune brutală din partea fratelui său Hippias, torturându-i pe cei doi și pe apropiații lor,
deși tortura era rezervată numai sclavilor. Hippias a acuzat un complot din partea aristocraților
atenieni, lucru care i-a determinat pe cei vizați să se refugieze în afara granițelor Attici, în Beoția
și la Delfi. După alungarea lu Hippias din cetate în anul 510 î. Hr., atenieni au comandat o
statuie sculptorului Antenor, dedicată Tiranoctonilor. Acest grup statuar a fost amplasat în
agora ateniană, reprezentând un punct de referință care ierarhiza acest spațiu public. Numeroase
decrete menționează că pot fi amplasate în apropierea statuii Tiranoctonilor sau, dimpotrivă,
oriunde numai în apropierea ei nu.

Acest grup a fost luat ca pradă de război în urma invaziei Atticii din 480 î. Hr., datorită
valorii sale simbolice – atenienilor le-a fost luată libertatea. În anul 477 î. Hr., statuia
Tiranochtonilor a fost înlocuit de Critios și Nessiotes. Motivul tiranochtonilor a cunoscut un
mare succes, iar un scholion (cântec de pahar) circula în cadrul banchetelor.
 Revenind la reforma clisteniană, aceasta a reprezentat o soluție intelectuală complicată,
în care speculațiile numerice și o viziune geometrică asupra universului politic apar ca principii
directoare în cadrul acțiunii politice; Clistene construiește un adevărat sistem politic. Reforma
sa pornește de la o redefinire a corpului civic, pe care îl împarte după reședință în zece triburi
teritoriale. Cele patru triburi tradiționale ioniene sunt înlocuite de cele zece triburi clisteniene.
Vechile triburi ioniene își păstrează doar atribuțiile de cult, cele zece triburi devenind structura
de bază a noii organizări politice și militare a Atenei. Unitatea administrativă de bază a noului
regim era dema, condusă de un demarh, cu propria sa adunare și care avea ca funcție principală
înregistrarea cetățenilor pe lângă administrarea cultelor locale și problemelor administrative. În
cadrul adunărilor demei se organiza o tragere la sorți (klerosis) dintre candidații desemnați
printr-o alegere prealabilă (prokrisis) care furniza membrii în Boulé. Fără a suprima
organizațiile familiale sau cultuale, Clistene creează structuri politice care regrupează vechile
grupări unor funcții civile. Demele sunt în număr de aproximativ 139 și sunt inegale ca număr
de populație: dema Acharnai funiza 22 de buleutes, în timp ce deme mai mici se regroupau
pentru a avea un reprezentant în Boulé. Demoticul devine obligatoriu petru fiecare cetățean
atenian - Pericles, fiul lui Xanthippos, din dema Chorlages; Socrates, fiul lui Sophroniskos, din
dema Alopeke. Prin obligativitatea demoticului, cetățeanul atenian nu mai exersează drepturile
sale politice ca membru al unei familii aristocratice ci ca un cetățean recunoscut oficial de o
demă din Attica.
 Din dorința de a asigura o maximă omogeneitate a corpului civic, Clistene a grupat
aceste deme în tryties și apoi în triburi. Pentru a elimina grupările aristocratice locale, constituie
fiecare din cele zece triburi în trei secțiuni, trittys, grupând deme din cele trei zone: o treime
din zona de interior, mesogeia, o a doua din zona de coastă, paralia și ultima, din zona urbană,
asty. În acest mod, singurul punct de convergență se afla în zona urbană a Atenei, care
reprezenta în același timp și singurul punct de convergență a tuturor instituțiilor civice. Pe de
altă parte, în alegerea membrilor diferitelor magistraturi, riscul unor grupări regionale era
eliminat. Acest decupaj inedit al teritoriului Atticii a post pus pe seama tragerii la sorți, izbutind
eliminarea grupărilor aristocratice în folosul solidarității demos-ului.
 Cele zece triburi sunt puse sub protecția a zece eroi eponimi, aleși prin tragere la sorți
în cadrul sanctuarului de la Delfi de către Pythia.
Monumentul celor 10 eroi eponimi, Agora Atenei

Triburile, egale din punct de vedere numeric, sunt înșirate într-o succesiune oficială –
Erechteis, Aigieis, Pandionis, Leontis, Akamantis, Oineis, Kekropis, Hippothontis, Aiantis,
Antiochis – ordonează întreaga viață politică și socială a cetății: magistraturile, ale căror colegii
sunt acum formate din câte zece membrii fiecare pentru ca fiecare trib să își poată trimite un
reprezentant. În cazul Colegiului celor 9 arhonți, le-a fost adăugat un secretar pentru a îndeplini
numărul de 10 fără a anula o tradiție venerabilă. Structura militară și contingentele militare sunt
și ele în număr de 10, conduse de Colegiul celor 10 strategi. Cea mai importantă inovație
clisteniană o constituie Consiliul celor 500 (Bule). Această instituție democratică fusese creată
de Solon cu număr de 400 de membrii (câte 100 de reprezentanți pentru fiecare din cele patru
triburi ioniene tradiționale). Numărul acestui Consiliu cu reprezentare democratică, prevăzut
pentru a contracara puterea aristocraților, a fost mărit la 500 de membri pentru ca fiecare trib
din cele 10 să poată trimite câte 50 de reprezentanți aleși prin tragere la sorți. Clistene a
reinventat acest consiliu care a căpătat atribuții precise și care, progresiv, de-a lungul secolului
al V-lea î. Hr. câștigă o importanță foarte mare în viața politică ateniană. Caracterul democratic
al acestei instituții clisteniene nu poate fi pus la îndoială. Membrii acestui consiliu erau aleși
anual din rândul cetățenilor care se declarau disponibili; exista deja o limită de vârstă, de
minimum 30 de ani, pentru a deține o oarecare maturitate în gândire, iar de la jumătatea
secolului intervine interdicția de a fi ales membru al acestui consiliu de mai mult de două ori în
viață, pentru a asigura o mai largă participare a corpului civic la viața politică a cetății. Acest
Consiliu, reprezenta pentru demosul atenian, o adevărată școală pentru noul regim democratic.
Această reglementare presupune o rată de participare extrem de importantă a cetățenilor la
exercitarea mandatului de membru în Consiliu, buleut.

Consiliul celor 500 (Bulé) este împărțit la rândul său în zece secțiuni, numite prytanii,
care grupează buleuții din același trib. Începând, în fiecare an nou, cu cei 50 de membrii din
tribul Erechtheis și încheind, conform cu succesiunea oficială cu cei din tribul Antiochis,
membri consiliului, numiți prytani în timpul lunii în care exercită funcția de conducere a
Consiliului, ei asigură permanența în sediul consiliului, numit bouleuterion.

Bouleuterion (Agora Atenei, sec. V î. Hr.)

Vechiul calendar dependent de marile sărbători religioase rămâne valabil pentru viața religioasa
a cetății și este creat un calendar civil care decalează viață politică de cea religioasă. Anul civil
demarează în luna iulie, spre deosebire de cel religios care începe în luna ianuarie. Viața politică
a cetății își câștigă propria ei temporalitate, divizată în zece secțiuni numite prytanii sau luni
politice. Prytaniile scandează secvențele unui timp al cetății, în cadrul căruia, o zecime din
corpul civic al cetății exercită o putere egală și colectivă.

Acest consiliu democratic era destinat să apere suveranitatea demos-ului și să diminueze

puterea consiliului aristocratic, a Areopagului; lupta pentru aceste prerogative vor da naștere la
lungi dezbateri care vor lua sfârșit în anul 462, după reformele propuse de Efialte. Boule
exercita o funcție de reflexie prealabilă (probouleusis), pregătea ședințele Ecclesiei și asigura
buna gestiune a treburilor publice. Ecclesia putea lua o decizie în urma deliberărilor din cadrul
ședințelor adunării, o psephisma. Eficacitatea acestui consiliu era asigurată de o prezență reală
care putea fi asigurată timp de o zecime din an de către cei 50 de buleutes. Toate regiunile
Atticii erau reprezentate în egală măsură, iar interesele regionale sau gentilice erau dezarticulate
de ineditul decupaj geografic realizat de Clistene. Prytanii, își alegeau zilnic prin tragere la sorți
un președinte (epistat) pentru o singură zi. El era cel care deținea cheile tezaurului pentru o zi,
sigiliul cetății și număra voturile cu mâna ridicată (cheirotonia) în ședințele din cadrul Ecclesiei.

Sistemul zecimal a fost extins la cea mai mare parte a instituțiilor ateniene. Ritmul
prytaniilor devine cel al reuniunilor regulate ale Ecclesiei. Armata este împărțită în zece
regimente tribale (taxeis), comandate fiecare de către un taxiarh, Colegiul celor 10 strategi
ramând să conducă armata în frunte cu arhontele polemarh.

Regimul isonomic instituit de către Clistene semnifica în primul rând o împărțire egală
a puterii (verbul nemein = împărțire, distribuire). Magistraturile noului regim democratic erau
anuale și colegiale, obținute în cea mai mare parte prin tragere la sorți. La intrarea în funcție,
toți viitorii magistrați erau obligați să susțină un examen în fața Consiliului celor 500,
dokimasia. În cadrul acestui examen, fiecare magistrat era verificat dacă este cetățean atenian
înscris de către demarh pe listele demei, dacă este tată de copii legitimi, dacă respectă cultele
familiale și pe cele ale cetății, dacă își plătește taxele și impozitele. La ieșirea din funcție, fiecare
magistrat era obligat să dea o dare de seamă pentru activitatea desfășurată în fața aceluiași
consiliu (Bulé).

Ecclesia sau Adunarea poporului nu este direct reformată; rolul ei s-a mărit în noua
organizare politică a cetății, care nu mai permite concentrarea puterii în mâinile magistraților.
Noua formulă a actelor normative ateniene reflectă, această reechilibrare de forțe prin preambul
stereotip edoxe toi demoi, (așa a găsit cu cale adunarea poporului). Pe de altă parte,
sistematizarea și multiplicarea funcțiilor politice, corelată cu îngrădirile de repetare a
mandatului, face ca acest corp civic de aproximativ 40 000 de cetățeni să sporească simțitor.
Nu toți cetățenii erau disponibili pentru participarea la viața politică. Unii din pricina condiției
lor materiale și de statut; theții nu candidează, dar chiar dintre zeugiți, mulți nu au avut acces la
magistraturi importante. Până în timpul războiului peloponesiac, toți oamenii politici cunoscuți
ai Atenei, fac parte fără excepție, din rândurile aristocrației. Însă nu trebuie neglijat faptul că
numărul cetățenilor care dobândesc o experiență politică directă în cadrul demelor, în Consiliul
celor 500 sau în cadrul altor magistraturi, este mult mai mare decât în perioada precedentă.

Reforma clisteniană a dus la o concentrare mai importantă a numărului de participanți

la ședințele Ecclesiei, lucru demonstrat și de cercetările arheologice care dovedesc o amenajare
a colinei Pnyx, dedicată întâlnirilor demos-ului.

Colegiul celor 10 strategi era alcătuit din zece reprezentanți, aleși pentru un an prin vot,
dar cu posibilitatea de a fi realeși, din rândul marilor proprietari funciari, tați de copii legitimi.
Erau în funcție pe toată durata anului. Ei erau cei care comandau armata și negociau armistițiile.
Influența lor în viața politică era primordială datorită faptului că puteau fi realeși. Accesul lor
la Boulé era neîngrădit, prin prisma importanței funcției lor în materie de apărare a cetății. În
schimb erau responsabili pentru orice eșec militar și obligați să dea socoteală în fața Consiliului
celor 500 și a Ecclesiei pentru toate acțiunile lor.

Heliaia (Tribunalul poporului) era alcătuită din 6 000 de membrii, aleși prin tragere la
sorți. Repartizați în dikasterii de către thesmothetai (magistrații care se ocupau de buna
funcționare a legilor), ei își desfășurau activitatea în clădirea cu același nume, timp de 200 zile
pe an. Judecau cazuri trimise de către magistrați și, în apel, deciziile magistraților sau cauze
trimise de Boule și Ecclesia.

Principalele instrumente politice de care dispuneau cetățenii atenieni erau:

Mașina de tragere la sorți, folosită pentru a atribui anumite magistraturi cetățenilor

Kleroterion (marmură, sec. IV î. Hr., Agora, Atena)

 Clepsidra cu apă care ritma timpul de vorbire a cetățenilor care luau cuvântul în
Ecclesia, conform principiului democratic al isegoriei.

Fiecare cetățean care se înscria să ia cuvântul avea dreptul să vorbească atâta timp cât
apa se scurgea dintr-un vas în altul.

Jetoanele oferite heliaștilor, membrii ai Heliaiei, la intrarea în fiecare ședință.

Muzeul Agorei, Atena.

În urma deliberărilor, fiecare membru depunea într-un vas unul din cele două jetoane în
timpul votului; tija plină însemna achitarea, cea goală, condamnarea în cadrul procesului. Votul
era confidențial.

Condițiile cetățeniei ateniene erau foarte bine stabilite: vârsta minimă de 18 ani, trebuia
să fi depus jurământul de efeb, să fie născut în cadrul unei căsătorii legitime, din tată, cetățean
atenian, iar din 451 î. Hr. și din mamă, fiică de cetățean atenian; să fie de condiție liberă și să
trăiască pe teritoriul cetății. Printre obligațiile cetățenilor se numărau participarea la adunările
Ecclesiei, să aleagă magistrații și să judece pe cei care nu respectau legile în momentul în care
este ales ca heliast; să respecte legile, să lupte ca hoplit pentru cetate și să participe la viața
politică și religioasă a cetății.
 Acest regim democratic are însă și limitele sale, dintre care amintim că de acest sistem
nu beneficiază decât o minoritate (cetățenii reprezentau doar 10 % din populația Attici). Statutul
de cetățean obliga fiecare membru al comunității civice să participe la viața politică, dar
începând de la jumătatea secolului al V-lea î. Hr. sunt propuse indemnizații (misthos) pentru a
încuraja participarea la ședințele Ecclesiei și a altor magistraturi. Platon critică acest regim
democratic care permite celor săraci, fără competențe și fără cunoașterea necesară, să dețină
magistraturi și să ia decizii în numele cetății.

Clistene este considerat și autorul unuia dintre cele mai controversate instrumente legate
de protejarea regimului isonomic, ostracismul. Aceasta consta într-o procedură preventivă și nu
punitivă, menită să elimine din cetate, pe o perioadă de 10 ani, orice personaj care dădea semne
de acaparare a puterii și care amenința cu întoarecerea la un regim tiranic. În timpul celei de-a
șasea prytanii, ecclesia era întrebată dacă era nevoie de o ostrakophorie. Numele acestei
proceduri vine de la cuvântul ostrakon, care înseamnă ciob, pentru că, în cadrul adunării
atenienii scriau pe un ciob numele celui suspectat de ambiții tiranice; cu un quorum minim de
6000 de participanți, era organizată o ședință de ostracizare (exostrakismos). Votul era secret,
numele cetăţeanului propus pentru ostracizare era înscris pe un ciob (ostrakon) şi ostracismul
era pronunţat cu majoritate simplă, iar persoana în cauză era îndepărtată din cetate pe o perioadă
de 10 ani, fără a-și pierde însă averea sau statutul social. Familia sa nu avea de suferit; îl putea
urma sau putea să rămână în cetate. Cel ostracizat nu avea drept de apel, nu era un proces ci
doar voința poporului căruia era nevoit să se supună. După 10 ani, era liber să revină în cetate
și să-și reia cariera politică.

Ostraka
 Cu timpul, acest mecanism începe să fie folosit de către atenieni ca o măsură politică
pentru a îndepărta de pe scena vieții publice oamenii politici influenți.

Reforma clisteniană constituia una dintre cele mai raționale și îndrăznețe reforme din
istorie, consituind «fundamentul democrației ateniene».

Machetă a Agorei ateniene cu principale instituții ale regimului isonomic: Tholos-ul, Bouleuterionul,
Areopagul și Heliaia.

Texte referitoare la regimul isonomic

Aristotel, Constitutia Ateniană, XXI -“Atenieni, frați de deme”

“Clistene, plasându-se în fruntea demosului după căderea tiranilor, a început prin a împărți toți
atenienii în 10 triburi în loc de 4, dorind astfel să amestece cât mai numeroși cetățenii pentru a
participa la treburile cetății. El a împărțit în mod egal teritoriul cetății în 30 de grupuri de deme,
10 reunind demele urbane, 10 cele de coastă, 10 cele din interior. Fiecare trib nou conține 3
deme din trei regiuni diferite. Clistene i-a făcut frați de deme pe cei care locuiau în aceeași
demă, pentru că atunci când se salutau, pe lângă numele tatălui se distingeau și prin cel al demei
de care aparțineau.”

Efebia – Aristotel, Constitutia Ateniană, XLII, 1, 2.

“Stadiul actual al guvernării este următorul. Iau parte la viața politică toți cei care sunt născuți
din părinți având dreptul de cetate. Tinerii sunt înscriși în rândul demos-ului la vârsta de 18 ani.
În momentul înscrierii, demoții, după juramânt, decid prin vot: în primul rând dacă au vârsta
cerută de lege – în caz contrar ei se întorc în rândul copiilor; în al doilea rând, ei trebuie să fie
liberi și legitimi. Cel care este respins de demos prin vot, ca nefiind de condiție liberă, poate
face apel la tribunal; dema, alege și ea cinci membri pentru a susține acuzațiile. Dacă tribunalul
decide că în fond respectivul nu are dreptul de a fi inscris pe lista demei, cetatea îl vinde, sau,
dimpotrivă câștigă procesul său, membrii demei sunt obligați să-l înscrie pe liste.

Acestea fiind spuse, dacă Consiliul (Boule) supune înscrișii unui examen și, decide că
unul dintre membrii demei nu are vârsta de 18 ani, dau o amenda membrilor demei respective
pentru că l-au înscris”.

Jurământul efebilor (Julius Pollux, sec. al III-lea p. C.).

“Nu voi dezonora aceste arme sacre; nu voi abandona tovarășii mei în luptă; mă voi lupta pentru
strămoși și pentru căminul meu, singur și cu ceilalți. Nu voi lăsa patria diminuată, dar o voi lăsa
mai mare și mai puternică decât am primit-o. Ma voi supune ordinelor pe care vor ști să mi le
dea înțelepciunea magistraților. Mă voi supune legilor în vigoare și celor pe care poporul le va
face de comun accord; dacă cineva va dori să răstoarne aceaste legi sau nu li se va supune, nu
voi suporta acest lucru și voi combate pentru ele, singur sau cu toți ceilalți. Voi respecta cultele
părinților mei.”
Aristotel, Politica, III, 1275a – Criteriile cetățeniei: exercițiul funcțiunii de judecător și
magistrat

“6. Cetățeanul în sensul strict, nu este definit mai bine deâit prin participarea sa la magistraturile
publice. Printre magistraturi, unele sunt de durată limitată, altele nu pot fi exersate de două ori
de aceeași persoană decât după un interval de timp bine definit; altele sunt de durată nelimitată,
ca cele de judecător sau de membru al Adunării.

7. Poate, este adevărat, putem spune că nu sunt magistrați cei care dețin funcții; totuși ar fi
ridicol de a frustra de putere pe cei care dețin autoritatea supremă. Să admitem că sunt
magistrați pe durată nelimitată.

8. Începând cu acest lucru, punem bazele principiului participării cetățenilor la viața politică.
Astfel poate fi aproximativ definiția cetățeanului care se adaptează mai bine la tot ceea ce
numim cetățeni.”
 Războaiele medice și afirmarea puterii ateniene

Revolta ioniană

Începutul secolului al V-lea î. Hr. ne este cunoscut prin intermediul Istoriilor lui
Herodot, originar din Halicarnas, a cărților X și XI ale lui Diodor din Sicilia și a cronicilor attice
din secolele IV-III î. Hr.; pot fi adăugați câțiva autori attici, contemporani ai evenimentelor,
precum Eschil, Pindar din Theba și Simonide din Keos.

Situația în Ionia nu era foarte clară, iar tiranii locali instalați de către perși erau plasați
sub autoritatea satrapilor de la Sardes, a lui Artafernes, fratele lui Darius. Ionienii suportă
această situație deoarece cerințele persane erau destul de suportabile, iar prosperitatea
economică a cetăților era menținută. Revolta neprevăzută izbucnește în anul 499 î. Hr. și se
datorează intrigilor tiranului din Milet, conform spuselor lui Herodot.

Aristagoras, tiranul Miletului prin interim în numele socrului său Histiaios, care era
reținut la curtea regelui Darius, lansează o mișcare de revoltă: el renunță la puterea sa tiranică,
proclamă isonomia și susține chiar procesul în alte cetăți. Era o modalitate de a-și atrage
demosul și de a refonda instituțiile cetății sperând la o ameliorare a vieții economice.
Problemele războiului trec în prim-plan și, la Panion, liga ionică se reactivează și decide să
ceară ajutor cetăților grecești de pe continent. Cu excepția Atenei și a Eretriei care furnizează
respectiv 20 și 5 trireme, nici o altă cetate grecească nu schițează un gest de solidaritate cu
ionienii din Asia Mică și nici nu arată vreo ostilitate față de Imperiul persan.

Ofensiva grecească din 498 sfârșește cu incendierea Sardesului; apoi grecii sunt înfrânți
lângă Efes, Atena se retrage (pentru motive politice interne) și Ionienii, decid, în ciuda
disensiunilor dintre ei să se replieze în propriile cetăți; lipsiți de un comandant și de o organizare
eficientă, ei nu pot rezista contra ofensivei persane. În 494, totul se termină cu înfrângerea
Miletului care a fost distrus, iar femeile, bătrânii și copii au fost vânduți ca sclavi; flota ioniană
concentrată la Lade, a fost distrusă; teroarea învingătorilor este instaurată. Darius pune capăt
acestei situații și oferă cetăților ioniene tratate destul de generoase: un tribut, dar și măsuri
obligatorii pentru reglementarea conflictului; mai târziu, regimurile democratice vor fi instalate
în aceste cetăți. Recucerirea cetăților grecești din Asia Mică este completată de expediția lui
Mardonios în Thracia în urma căreia, Thassos și minele sale sunt ocupate, iar țărmurile
exploatate de către perși pentru construcțiile navale.

Reacțiile Atenei

Reacțiile Atenei la evnimentele din Asia Mică au fost exprimate de jena atenienilor în
momentul în care Phrynichos a prezentat în 493 tragedia Căderea Miletului. El a fost amendat
cu 50 de talanți, iar tragediile cu subiect istoric au fost interzise din acel moment, singura
excepție constituind-o Perșii lui Eschil. O altă reacție la evenimentele din cetățile ionice a fost
alegerea lui Temistocle ca arhonte: de origine nobilă, dar dintr-o familie mai puțin cunoscută a
Atenei; el este cel care propune atenienilor construirea unui port militar în Piure și pune accent
pe afirmarea Atenei ca o putere maritimă. El devine campionul democrației, deoarece reușește
să implice cea de-a patra categorie socială, cea a theților în viața cetății, angajându-i ca vâslași
pe triremele ateniene, retrăgând hopliților prioritatea în apărarea polis-ului.

Triremă. Vas de război cu un echipaj de aproximativ 200 de persoane. Trirema poate transporta 30 de
hopliți și se deplasează cu repeziciune, datorită celor trei rânduri de vâsle. Dimesiunea maximă a unei
trireme este de 37 x 6 m. Văslele au o lungime de aprox. 4 m. Cambridge Ancient History, planșa IV.

Aristocrația se apără la rândul ei, sprijinindu-se pe hopliți și pe principalul lider, în

persoana lui Miltiade, vechiul «tiran» al Chersonesului, revenit la Atena din pricina amenințării
pesane. El este ales strateg în 490 î. Hr., deoarece atenienii aveau încredere în experiența sa în
ceea ce privește armata și tehnica de luptă a perșilor.

Pentru a înlătura obstacolul dominației sale în marea Egee care era reprezentat de
cetățile grecești continentale, în special a Atenei și a Eretriei, Marele Rege, Darius, decide să
lanseze o expediție militară pentru a obține supunerea grecilor. În anul 490î. Hr., forțele
persane, plecate din Cilicia (cu peste 20 000 de combatanti și o importantă cavalerie) cuceresc
insulele și se îndreaptă spre Eretria, în Eubeea pentru a o pedepsi pentru intervenția din cadrul
revoltei ioniene; cetatea este cucerită, iar populatia redusă în sclavie.

Bătălia de la Marathon

Armata persană își continuă marșul și debarcă în câmpia Marathon-ului. Trupele

ateniene, cărora li se alătură cele ale Plateenior se instalează pe o colină care domina câmpia
mlăștinoasă a Marathonului (cca.10 000 de combatanti). Ajutorul cerut spartanilor întârzie din
pricina sărbătorilor Karneia celebrate de spartani care îi împiedică să trimită trupe imediat.
Strategul Miltiade află că perșii, la căderea nopții au început să îmbarce caii pe corăbii și
bănuiește intențiile lor de a debarca într-un punct lipsit de apărare; determinat de aceste
evenimente, propune atenienilor să declanșeze ofensiva împotriva perșilor la Marathon, care s-
a dovedit a fi un mare success.
 Luptele s-au soldat cu 192 de morti în rândurile atenienilor, printre care și trei strategi,
între care și Calimah cel care a răsturnat situația și a decis prin votul său declanșarea atacului
la Marathon, în timp ce perșii au dispărut cu miile, 6 400 de morți după spusele lui Herodot.
Victoria hopliților a fost răsunătoare, iar prestigiul Atenei crește în fața cetăților grecești. Pentru
prima data, perșii au pierdut prestigiul invicibilității lor.

Această victorie îi propulsează pe atenieni în fruntea luptei cetăților grecești împotriva

Imperiului persan. Tot Atena a fost cea care s-a gândit la organizarea unei noi defensive în fața
Marelui Rege.

Pentru a celebra victoria de la Marathon, athenienii au ridicat un tropaion în amintirea

celor căzuți în luptă, chiar pe locul în care a avut loc bătălia, lucru exceptional pentru grecii
care aveau un cult al eroilor, iar monumentele închinate acestora erau ridicate în agora.
 Tropaion-ul de la Marathon

Imediat după terminarea ostilităților din 490 î. Hr., cetățile grecești nu par să se
gândească la organizarea unei apărări comune împotriva Imperiului persan.

Micile conflicte se reaiau între Atena și Egina; la Sparta eforii sunt preocupați cu
înlăturarea regelui Cleomenes pentru a-l înlocui cu Leonidas. Atena pare să rămâna singura
cetate care se pregătea în mod activ pentru o nouă confruntare cu perșii, prin construirea
accelerată a unei flote de peste 200 de trireme.

Cât despre partea persană, Xerxes devine succesorul tatălui său Darius în 486 î. Hr.; el
începe să pregătească ofensiva prin nord unde un canal este săpat la capătul peninsulei muntelui
Athos, poduri sunt construite pe Strymon și în Hellespont; puncte de aprovizionare sunt
constituite de-a lungul drumurilor interioare și maritime. Xerxes dorește să se răzbune pentru
înfrângerea suferită de tatăl său la Marathon. Pregătirile pentru cea de-a doua invazie persană
sunt extraordinare, așa cum afirma Herodot: armata număra peste 1 milion de oameni și
aproximativ 1200 de vase cu ajutorul cărora transportau această armată. Nu mai era vorba de a
stabili un “protectorat” persan pentru cetățile grecești, ci de răzbunarea unei umilințe, războiul
promitea să fie feroce și fără milă.
 Bătălia de la Salamina

În vara anului 481 î. Hr., reuniți în Istmul Corintului, grecii sunt partizani pentru
rezistență și fac un efort pentru a se înțelege între ei; conflictul între Atena și Egina ia sfârșit;
comandamentul spartiat al forțelor reunite este acceptat și au loc discuții cu privire la punctul
de blocaj al perșilor în Grecia continentală. În iulie, 480/479 la Therme (Thesalonic), armata
lui Xerxes și flota sa, operează joncțiunea (150 000 combatanti (?) si 600 sau 700 trireme).
Grecia de nord este abandonată în fața perșilor și o armata de aprox. 7000 de oameni, comandați
de spartanul Leonidas, ia poziție în trecătoare de la Thermopyle. 300 de trireme, în marea lor
majoritate ateniene, îi așteaptau pe perși la capul Artemision. După două zile de confruntare
indecisă, o informație îi permite lui Xerxes să trimită un detașament pentru a-i ataca prin spate
pe grecii din strâmtoarea Thermopyle. Prevenit la timp și conștient de inevitabilul masacru,
Leonidas trimite o mare parte din armată și nu păstrează decât aproximativ 1000 de combatanti
(spartani, thebani si plateeni): care rezista până la moarte; el permite astfel celorlalți greci să se
retragă și să pregătească o nouă ofensivă.

Puterea armatei persane era înspăimântătoare, iar cetățile grecești se divizează din nou.
Grecia de nord și cea centrală, unde domina aristocrația funciară este de acord să accepte
dominația persană. Thessalienii și populațiile învecinate se aliază cu perșii. Beoțienii și
aristocrația Thebei fac același lucru. Atenienii consultă oracolul de la Delfi, care le recomandă
să plaseze încrederea lor în flota de trireme. În vara anului 481 a. C. aproximativ 30 de cetăți
se unesc în cadrul Consiliului istmic de la Corint. Aceștia invită cetățile care au pactizat cu
perșii să li se alăture și să lupte împreună împotriva perșilor. Ambasade sunt trimise în întreaga
lume grecească, până în Syracuza. În Pelopones, toate cetățile aliate Spartei fac front comun
împotriva Imperiului Persan, cu excepția Argosului, animat de o ură veche împotriva Spartei.
Sparta preia comandamentul coaliției; Peloponesienii preferă o linie de apărare la nivelul
Istmului corintinc și nu trimit decât efective reduse în Attica.

Pe mare, flota grecească se retrage după bătălii indecise; flota persană este la rândul ei
grav avariată din pricina furtunilor de pe mare. În timp ce peloponesienii impun concentrarea
trupelor pe linia Istmului Corintic, flota grecească se reunește la Salamina. Perșii reușeșc să
cucerească Histiaia ( în Eubeea), Phocida și sunt acceptați în Grecia centrală (mai ales în
Beotia). Attica rămâne descoperită și, în ciuda măsurilor luate, sosirea perșilor declanșează fuga
atenienilor către Trezena, în Argolida, la Egina și la Salamina. Cetățenii rămăși vor fi uciși de
către perși, iar Acropola ateniană incendiată. Temistocle, prevazând ravagiile provocate de
aceste acte asupra soldaților, accelereaza operatiunile. Astfel, la sfârșitul lunii septembrie 480
î. Hr. are loc bătălia de la Salamina (descrisă și de Eschyl în Perșii); flota grecească care număra
378 de nave, la îndemnul lui Themistocle, se poziționa-se între Attica și Salamina într-o
strâmtoare lungă de 7 km, largă de 1-2 km, care o separa de Grecia continentală. Alegerea unui
astfel de teren de luptă îi aparține geniului militar al strategului Temistocle. Acest teren oferea
un dublu avantaj: în primul rând anularea superiorității numerice persane și dădea grecilor,
luptând la egalitate pe acest front, posibilitatea de a combate cu plenitudinea mijloacelor lor
tactice. Escadra persană număra 500 de nave, plecate din portul Phaleron care se desfășurau
spre nord. Planul lui Xerxes era de a exploata superioritatea sa numerică și, manevrând aripile,
să învăluiască flota grecească și s-o distrugă. Perșii prevăzuseră un corp de elită pentru a
debarca în insula Psythalie, în spatele grecilor, cu misiunea de a masacra fugitivii, pentru a
desăvârși astfel victoria mult sperată.

În dimineața zilei de 29 septembrie 480, se găsesc față-n față; la nord, flota persană,
unde se aflau în aripa dreaptă fenicienii, la stânga ionienii și carienii, în centru, diferite
contingente ale imperiului.
 În partea de sud se flota grecească: cu atenienii în aripa stânga, egineții și spatiații în
partea dreaptă. Navele grecești, la auzul pean-ului (cântec de luptă) pornesc la atac :

«Alergați copii Greciei,/Eliberați patria!/ Eliberați sanctuarele zeilor!/ Și mormintele

strămoșilor./ Este bătălia supremă.»

La început, perși surprinși, preiau ofensiva și se năpustesc asupra Grecilor pentru a

atrage navele grecești spre țărmurile Salaminei, simulând o manevră de învăluire. Navele
grecești se retrag ușor pentru a câștiga teren. Apoi atacă frontal. Paralizați datorită spațiului
redus al strâmtorii, care fac inutilă prezența unui mare număr de persoane, în cadrul brizei
matinale, frontul persan a fost dislocat. În aripa stângă, Atenienii atacă pe Fenicieni și îi învăluie
în partea dreaptă. Lacedemonienii și Egineții, în fața Ionienilor care se aflau în număr mai mare
trebuie mai întâi să cedeze teren, dar Atenienii victorioși le sar în ajutor și reușesc să câștige
bătălia. Flota persană luată prin surprindere este distrusă.

Pentru a completa această victorie, seara, un corp de trupe, sub conducerea lui Aristide, trec
în insula Psyttale și extermină până la ultimul soldat forțele armate pe care perșii le debarcaseră.
Pierderile sunt grele pentru ambele tabere: grecii au pierdut 40 de trireme, iar perșii 200 de
vase. În luptă a căzut și conducătorul șef al armatei persane, Ariabigne, fiul lui Darius și fratele
lui Xerxes.

În condiții egale de luptă, grecii au câștigat datorită excelenței planului lor strategic și
superiorității manevrelor navale. Pentru a doua oară, perșii își pierd curajul, iar atenienii câștigă
bătălia maritimă. Înfrânt, Xerxes se întoarce în Asia pe căi terestre, iar comandantul armatei
persane Mardonios, conduce grosul trupelor în Thessalia pentru a ierna. Războiul nu ia sfârșit:
Grecia centrală rămâne în mâinile armatei persane.

După construirea unui zid de apărare pe linia Istmului Corintic, 10 000 de spartani se
alătură atenienilor de la Eleusis.

După ce şi-a trimis în Asia rămăşiţele flotei sale în urma bătăliei de la Salamina, Xerxes
s-a întors şi el în Asia însă pe cale terestră, nu fără lupte însă. Mardonios a instalat trupele în
Thessalia pentru a hiberna.

Temistocle nu a reuşit să-i convingă pe grecii învingători de la Salamina să exploateze

victoria lor şi să atace Helespontul pentru a distruge podurile de vase şi a preveni astfel
posibilitatea întăririi armatei persane cu ajutoare asiatice pe cale terestră.
 Pregătirile lui Xerxes pentru noi atacuri în Grecia continentală au fost întrerupte de o revoltă
babiloniană, pe care a fost nevoit s-o reprime dur în 479 a. C.; Babilonul şi-a pierdut autonomia
avută în timpul lui Cyrus şi Darius.

În urma victoriei de la Salamina, în cadrul adunării aliaţilor de la Corint, unde învingătorii

au fost încoronaţi cu coroane de laur, Temistocle a pierdut premiul. A fost însă onorat la Sparta
unde a primit coroana şi daruri, după care a fost condus sub escortă până la frontierele Laconiei.

În Atena, Temistocle a fost primit cu ostilitate, iar din sursele lui Herodot dispare cu totul
din această perioadă. Atena nu era asigurată după victoria de la Salamina, însă Sparta era la
adăpost datorită liniei istmice. Dificultăţile întâmpinate de către atenieni pentru a obţine o
ofensivă în Beoţia aminteau de călătoria lui Temistocle în Laconia care pare să fi fost o primă
etapă, zadarnică, a unei lungi şi dramatice negocieri.
 O nouă ambasadă a fost trimisă în Sparta, dar de data aceasta însoţită de Plateeni şi de
Megarieni care erau ameninţaţi direct de perşi. Mesajul atenian a fost direct: ori peloponesienii
vin în ajutor atenienilor pentru a realiza o alianţă, ori Atena va accepta propunerile perşilor.
Chiar dacă linia defensivă de pe istmul Corint a fost terminată, armatele confederaţiei
peloponesiene au pornit spre nordul Greciei de teama unei noi invazii persane.

La aflarea acestei veşti, Mardonios a părăsit teritoriul Atticii şi şi-a stabilit tabăra între
Theba şi Plateea. În septembrie 479 î. Hr., grecii aliaţi au reînnoit jurămintele. Campania
grecilor din Beoţia ia sfârşit cu o nouă victorie împotriva perşilor. În primăvara lui 479 î. Hr.,
o flotă de 110 vase grecești s-a reunit la Egina sub conducerea regelui spartan Leotychidas;
aceasta avea în componenţa sa şi un contingent atenian sub conducerea lui Xanthippos. Apelul
făcut de Samos pentru a fi ajutată, l-a determinat pe spartiatul Leotychidas să avanseze cu 250
de unităţi; în momentul debarcării cu mari sacrificii, dar şi cu ajutorul ionienilor de la baza
navală de la Mycale, au reuşit să incendieze vasele persane care se aflau în port. În urma acestui
episod, grecii puteau respira ușurați. Conform unui pasaj din Plutarh (Viaţa lui Aristide),
inviolabilitatea Plateei nu era decât o clauză a perpetuării alianţei din 481 î. Hr.. În fiecare an,
un Congres al aliaţilor se reunea la Plateea; o forţă permanentă de 10 000 de oameni şi 100
de vase erau consacrate luptei împotriva barbarilor.

Sub conducerea regelui spartan Pausanias, grecii aliați reușesc să alinieze 40 000 de
războinici la Plateea, unde înfrâng armata regelui persan. În același timp, o flotă ateniană
reușește să zdrobească ceea ce rămăsese din flota persană la Mycale.

Consecințele războaielor medice

Contrar unei idei foarte răspândite, această înfrângere nu anunța sfârșitul Imperiului persan
care va mai dura încă 150 de ani. Grecii, chiar dacă au obținut o victorie răsunătoare împotriva
perșilor, acest lucru nu duce la o unitate grecească. Vechile rivalități persistă și încep să se
reactiveze imediat după îndepărtarea pericolului persan.

Pentru Atena, consecințele sunt considerabile. Pe plan intern, războiul consacra rolul
fundamental al demos-ului. Pe plan extern, Atena a devenit puterea maritimă prin excelență, în
jurul căreia se regrupează Ionienii și cetățile Ligii de la Delos. Ea se abține de la orice intruziune
în afacerile continentale și lasă Sparta să se impună și să comande în Pelopones, acest lucru
fiind compromisul și opera lui Pericles.

Sparta deține un rol secundar în epocă; Pausanias, unul dintre cei doi regi spartani, bănuit
c-ar întreține legături secrete cu perșii, adoptând un comportament despotic, devine insuportabil
aliaților și este condamnat la moarte. Rivalitatea dintre Sparta și Atena nu face decât să înceapă
și va sfârși într-un război de mare anvergură, războiul Peloponesiac, la 50 de ani după bătălia
de la Salamina, conflict în care va fi antrenată întreaga oikumene grecească.

Liga de la Delos

Una din principalele consecințe ale celor două războaie medice a fost constituirea Ligii
de Delos. Liga attico- deliană (476 î. Hr.) ia naștere în urma victoriilor ateniene de la Salamina
și de la Mycale. Este o alianță a cetăților (symmachia) pentru a beneficia de protecția Atenei
împotriva perșilor. Printre membrii fondatori se numără: Atena, Samos, Chios, Lesbos, Delos,
Thasos, Samothrace și Cyclade. Li se alătură câteva cetăți din Chalcidica și din Propontida,
Rhodos și câteva orașe din Cypru se vor alătura după victoria aliaților de la Eurymedon. În
468/7 î. Hr., cetățile din Lycia și Caria se alătură acestei ligi, care ajunge astfel la extinderea ei
maximă. În anul 431 î. Hr., 238 de cetăți sunt mentionate pe listele tributului.

Liga a fost denumită astfel pentru că a luat naștere la Delos, insula sacră a Ionienilor și
a sanctuarului lui Apollon, centru politic și religios. Este locul de reuniune al reprezentanților
alianței și al păstrării tezaurului. La început, toate cetățile membre sunt independente și egale
între ele.
 Atena, în calitatea sa de lider al Ligii de la Delos, nu are decât conducerea și dispune de
același număr de voturi ca oricare dintre membri. Orice decizie trebuia să se supună unui
consiliu numit Synodos, unde toți membrii dețineau un număr egal de voturi (isopsephoi).
Pireul cu portul său, devine cartierul general al flotei, iar Atena supraveghează gestiunea
financiară. Încet, încet, această federație se transformă într-un imperiu atenian, iar flota devine
cvasi-ateniană. Atena impune folosirea propriei monede în cadrul Ligii și a unităților sale de
masură. Uneori, o garnizoană ateniană se instala în cetățile aliate pentru a sprijini autoritatea
locală prin trimisul său special (episkopoi) însărcinat cu supravegherea aliaților.

Phoros-ul: membrii Ligii de la Delos sunt supusi unui tribut, plătit Atenei, fixat o dată la 4
ani de către Boulé atenian. Acest tribut era considerat de aprox. 500 de talanți/an. Întârzierile
dădeau ocazia trimiterii perceptorilor atenieni, uneori sprijiniți prin forță. Aliații erau obligați
să participe la sărbătorile divinităților ateniene. Progresiv, tribunalele ateniene devin singurele
competente pentru afacerile privind cetățenii cetăților aliate. Toate cetățile care încearcă să rupă
alianța se fac vinovate de trădare. Această alianța se transformă în imperiu atenian. Flota devine
exclusiv ateniană. În anul 469 î. Hr., pretextând motive religioase, Atena pune stăpânire pe
Skyros (cetățenii sunt transformați în sclavi, iar cetatea în clerouhie).
 În momentul în care cetatea Naxos încearcă să se retragă din Liga de la Delos, este imediat
asediată și învinsă de către atenieni.

În anul 465 î. Hr., Thasos-ul se revoltă; face apel la Sparta care însă nu o poate ajuta.
Înfrântă, cetatea este nevoită să-și dărâme zidurile de incintă, să-și predea triremele și să renunțe
la piețele de comerț din Tracia.

În 454 î. Hr. – ia naștere un conflict între Samos și Milet pentru posesiunea cetății Priene.
Milet se adresează Atenei, propunându-i medierea conflictului dar Pericles intervine cu 40 de
vase (trireme), rastoarnă conducerea oligarhică al Samos-ului, ia ostateci și lasă o garnizoană
în cetate. Susținuți de satrapul Pissouthnes, oligarhii reiau puterea la Samos și predau
garnizoana ateniană perșilor. Byzantul se alătură Samos-ului, ceea ce duce la destrămarea Ligii
de la Delos. Samos fiind unul dintre membrii fondatori și dispunând de o flotă importantă,
atenienii nu puteau lăsa nepedepsită atitudinea acestei cetăți. După opt luni de conflict și
trimiterea a 200 de trireme, Samos-ul capitulează, dărâmă zidurile, predă flota, furnizează
ostateci și o indemnizație de 200 de talanți.
 Fucționarea Imperiului Atenian

Atena reușește să domine lumea greacă prin poziția sa câștigată în cadrul Ligii de la Delos,
instituind un adevărat Imperiu Atenian. După victoriile grecești de la Plateea și de la Cap
Mycale ( în 479 î. Hr.) perșii nu mai amenințau Grecia continentală. Cetățile gecești din Asia
Mică și din marea Egee căutau aliați siguri pentru a preveni întoarcere ofensivă a perșilor.

Sparta era preocupată de probleme interne (aspirațiile regelui Pausanias) și externe (relațiile
cu aliații săi din Pelopones), astfel încât își reia atitudinea tradițională, se repliază pe teritoriul
său și refuză să joace un rol federator.

Atena preia conducerea Ligii de la Delos și, împreună cu cetățiile din marea Egee și Asia
Mică, au format o alianță împotriva perșilor, o symachie în 478 î. Hr., cunoscută sub numele de
Liga de la Delos. Liga avea ca scop principal întreținerea unei armate comune și a unei flote
capabile să intervină peste tot împotriva perșilor. De la început, cetățile aliate în cadrul Ligii,
recunosc Atenei rolul de hegemon. Toate cetățile posedă un vot în cadrul consiliului (synedrion)
care se întrunea anual în insula sacră Delos. Fiecare cetate membră în cadrul Ligii trebuia să
furnizeze un contingent de soldați și nave sau la plata unui tribut (phoros). Inițial era vorba de
o alianță egalitară.

Sub impulsul strategului atenian Aristide, flota este constituită, iar în timpul lui Cimon între
477 și 461î. Hr. au loc primele victorii decisive împotriva perșilor (la Eurymedon, în Pamphylia,
în 469 î. Hr.). La mijlocul sec. al V-lea î. Hr., trei evenimente accentuează poziția de hegemon
a Atenei în cadrul Ligii. În anul 454 î. Hr., tezaurul Ligii este transferat de la Delos la Atena
(motivație dată de atenieni în momentul înfrângerii din Egipt, din 463 a șefului libian, Inaros
pe care îl sprijiniseră; teama intervenției persane, i-a determinat pe atenieni să declare marea
Egee ca zonă nesigură și să ceară mutarea tezaurului pe Acropola ateniană unde ar fi fost la
adăpost). Transferul tezaurului de la Delos la Atena îi face pe atenienii să confundă tezaurul
federal al Ligii cu cel al propriei cetăți; sub pretext ca Acropola a fost distrusă de perși în timpul
războiului comun, aliații eliberați de către atenieni trebuiau să participe cu o parte de 10% din
phoros petru reconstruirea Acropolei, decizie care provoacă nemulțumiri în rândurile aliaților
(Plutarh, Viața lui Pericles, 12, 3).
 În 448 î. Hr., pacea lui Callias pune capăt definitiv războiului cu perșii. Marea Egee este
interzisă perșilor; autonomia cetăților grecești din Asia Mică este recunoscută de către perși; o
bandă de pământ de 70 km este demilitarizată, iar Atena promite că nu mai intervine în
problemele din Egipt.

Liga nu mai are motive să-și continue existența, dar Atena insistă în numele interesului
comun al tuturor aliaților pentru securitatea mărilor. Revotele cetăților aliate: Eubeea (447 î.
Hr.), Milet (446 î. Hr.) atrag repercursiuni și condiții dure impuse de Atena. Cetățenii Chalcis-
ului și ai Eubeea erau obligați să presteze jurământ față de Atena. În 446 – 445 î. Hr. este
încheiată o pace de 30 de ani între Sparta și Atena, prin care Sparta recunoștea supremația
Atenei în Egeea, iar Atena pe cea a Spartei în Pelopones. În aceste condiții, Atena capătă pe
lângă rolul de hegemon și pe acela de arche în cadrul Ligii. Ne sunt conservate inscripții pe
piatră referitoare la contabilitatea ligii unde apar sume prelevate de atenieni din tributul ligii
pentru zeița Atena (1/60) din partea cetăților aliate; în 454 și 439 î. Hr. exista o listă cu 275
cetăți membre ale Ligii de la Delos. Cetățile aliate sunt grupate în cinci și mai apoi în 4 districte
geografice: Tracia, Hellespont, Ionia, Caria (include apoi și Ionia) și Insulele din marea Egee.
Fiecare district cuprinde mai multe cetăți: Insulele – 29 cetăți și Caria - 81 cetăți. Cuantumul
tributului este fixat la 4 ani pentru fiecare cetate (pregătit de către boule, decretul este votat de
ecclesia ateniană) și variază considerabil în funcție de cetate (1 talant pentru Caunos, în Caria
și peste 5 talanți pentru Phaselis în Lycia, 15 talanți pentru Byzant și Abdera). De la un an la
altul, cuantumul tributului rămâne stabil (400 talanți), exceptând perioada războiului
Peloponesiac când depășește 1000 de talanți. Anual, tributul este perceput de Atena în cadrul
sărbătorilor închinate lui Dionysos, iar hellenotamii sunt însărcinați cu gestiunea sa. În mod
normal, acest tribut servea la finanțarea armatei comune, dar din 450 – 449 î. Hr., atenienii au
prelevat aproape jumătate din tribut pentru interesul lor propriu (reconstrucția monumentelor
de pe Acropole). Relațiile dintre cetățile ligii se bazau pe symbolai, iar diferendele dintre
cetățeni erau judecate în Atena de către tribunalele ateniene. Ecclesia ateniană ajunge să decidă
asupra măsurilor impuse celor care refuză plata tributului; pentru trimiterea unei garnizoane și
crearea de clerouhii (colonii militare ateniene din secolul al V-lea î. Hr., aprox. 6000 de
clerouhii). În anul 437 î. Hr., prin decretul lui Clearh, atenienii reușesc să impună tuturor
aliaților unitățile de măsură și moneda ateniană, ceea ce constituie marca cea mai vizibilă a
dominației ateniene.

Imperiul pe care Atena il constituie pe marea Egee pare să fie elementul decisiv al
echilibrului social atenian în secolul al V-lea î. Hr.. Aristotel considera că imperiul făcea să
traiască mai mult de 20 000 de cetățeni în Atena. Timp de opt luni pe an, vâslașii și soldații
îmbarcați pe trireme în Marea Egee pentru a supraveghea traficul maritim și pereceperea
tributului care întârzia din partea unor aliați, erau plătiți din banii Ligii.
 Pericles și epoca sa

Născut către 490 î. Hr., Pericles aparținea genos-ului Bouzyges după tatăl său, iar după
mama sa făcea parte din marea familie a Alcmeonizilor. Era fiul lui Xanthippos, ostracizat în
485/484 î. Hr., apoi învingător la Cap Mycale, nepotul lui Clistene, iar prin tradițiile familiale
a fost pregătit pentru viața politică ateniană. Debutul său în viața publică ateniană are loc în
anul 472 î. Hr., când este desemnat de Ecclesia să asigure choregia (finanțarea punerii în scenă)
tragediei Perșii a lui Eschil, alegere care explică și admirația sa pentru Temistocle, învingătorul
de la Salamina. Aristotel și Plutarh îl prezintă ca fiind adversar al lui Cimon, iar din anul 461 î.
Hr. devine șeful partidului democratic la Atena. Începând cu anul 450 î. Hr., viața politică
ateniană este asociată numelui său. Din 443 până în 431, este reeales în mod constat ca strateg,
fenomen politic care marchează epoca sa.

Pericles aparține aristocrației ateniene și nu încearcă nici un moment să-și ascundă

originile; fire rezervată, are propriul său cerc de prieteni, adesea meteci, filosofi, Damon și
Anaxagora, Hippodamos din Milet, Aspasia, milesiana cultivată și pe sculptorul Fidias. Grupul
său de prieteni era preponderent alcătuit din intelectuali și mai puțin din oameni politici.
Tucidide remarcă faptul că tocmai în acest lucru constă reușita lui Pericle, care, prin discursurile
sale inteligente reușește să convingă Boule și Ecclesia. Strategia în fond nu oferă puteri
excepționale. Regimul democratic atenian îi oferă posibilitatea de a fi reales ca strateg, dar nu
îi delegă puterea prin colaboratori permanenți.

Politica lui Pericles corespunde apogeului puterii Atenei, iar personalitatea sa se

inserează perfect în cadrul acestei democrații care nu dorește să crească la sânul ei un personal
politic. Nu este surprinzător faptul că Tucidide îl admiră pe Pericles și îl consideră unul dintre
cei mai reprezentativi oameni politici ai secolului său. În anul 462/1 î. Hr. are loc la Atena o
criză politică după moartea lui Efialte; profitând de absența lui Cimon trimis ân Messenia,
Efialte, șef al partidului democratic, face sa fie votată o lege prin care Areopagul era privat de
o parte din prerogativele sale judiciare, atribuite Consiliului (Boule) si tribunalului poporului
(Heliaia). Reforma a necesitat un vot majoritar împotriva acestei tradiții.
 Atacurile îndreptate împotriva lui Peicles sunt nenumărate și direcționate în special
împotriva prietenilor săi: în anul 438 î. Hr., sculptorul Fidias a fost acuzat că ar fi deturnat o
parte din banii destinați statuii Atenei din Parthenon. Prietenul său, filosoful Anaxagora din
Clazomene, a fost nevoit să fugă din cetate, sub amenințarea unui proces de impietate pentru că
nu recunoștea zeitățile tradiționale. Însă aceste atacuri repetate împotriva prietenilor săi nu-l
împiedică pe Pericles să fie reales strateg și să câștige recunoaștearea și acceptul atenienilor
privitor la politica sa. Strategia conferea o autoritate foarte importantă în cetatea ateniană;
decăderea arhontatului a dat acest impuls strategiei după reformele din 454 î. Hr.. Al doilea
razboi medic și Liga de la Delos au adus strategii în situații dificile cu care trebuiau să se
confrunte: probleme militare, politice, diplomatice și financiare din ce în ce mai complexe.
Expedițiile îndepărtate îi obligau pe strategi să trăiască în strâns contact cu soldații mult mai
mult decât oricare dintre magistrati. Desemnarea prin alegere, era indispensabilă pentru funcții
care cereau competențe și talet oratoric și le ofereau o greutate a cuvântului neegalată de nici o
altă magistratură trasă la sorți. Pentru Pericles încrederea obținută din partea demos-ului
depășea arsenalul institutional existent în cetate și nimic nu ar fi putut da o bază legală mai largă
pentru autoritatea sa personală.

În ceea ce privește Imperiul atenian, el urmează politica instituită de Temistocle și am

putut constata deja că, caracteristica dominației ateniene se exercita prin intermediul Ligii de la
Delos. Personalitatea lui Pericles se face remarcată în domeniul marilor lucrări arhitecturale de
pe Acropola ateniană. Autoritatea sa a impus construirea acestor edificii remarcabile cu banii
Ligii de la Delos.

Atena capătă o nouă înfățișare în timpul lui Pericles, pe care o va păstra până în epoca
elenistică. Incinta de 9 km întreprinsă de Temistocle este completată prin edificarea Zidurilor
Lungi care legau portul Pireu de zona orașului, asty. Agora constituia o piață triunghiulară cu
limite confuze, bordată de monumente publice modeste. Marile lucrări de pe Acropole ilustrau
o pietate de tip nou. Era o pietate religioasă prin care triumfa puterea demos-ului.

Acropola ateniană

În anul 449 î. Hr., Pericles reușește să convingă adunarea poporului să voteze în favoarea
marilor lucrări de pe Acopole și să aloce pentru acestea o parte din tezaurul Ligii de la Delos.
Timp de o generație, colina a păstrat amintirea distrugerii persane. Numai zidurile de fortificație
de la nord au fost refăcute în grabă de Temistocle. Proiectul lui Pericle dispunea de un spațiu
vid. În fond el trebuia să țină cont de imperativele religioase, fiecare bucată de pământ de pe
Acropole avea propria ei istorie pe care nu avea dreptul s-o încalce. Arhitecții Mnesicles,
Callicrate și Ictinos au avut un rol remarcabil în edificarea noilor construcții. Fiecare monument
de pe Acropole a fost construit ca un corp independent de celelalte clădiri. Programul nu viza
un ansamblu ci o serie de capodopere. Pericles a reușit cu success să pună în aplicare planul său
initial.

Accesul pe Acropole se face prin porticul monumental, Propyleele (438 – 432 î. Hr.); o
intrare monumentală care joacă cu ordine arhitecturale diferite și printre colonada sa, era
realizat accesul pe platou. Aripa de nor adăpostea Pinacoteca, iar cea de sud, neterminată dădea
în sanctuarul Atenei. Pe locul bastionului unde Pisistrate ridicase un temple zeiței Atena, va fi
ridicat un alt temple închinat Atenei Nike (Victorioasa), un templu ionic elegant care va fi
terminat după moartea lui Pericles, abia în anul 410 î. Hr. Balustrada scării care conduce de la
Propylee era ornată de victorii înnaripate scultate după 411 î. Hr.

Propylee

Spațiul dintre Propylee și Parthenon era ocupat de o curte închisă cu portice; ele erau
consecrate zeiței Artemis și Atena, distruse astăzi în totalitate.

Construcţiile sunt realizate fără încetare pe Acropole: Parthenon (447-432 î. Hr.),

Propyleele (438-432 î. Hr.). Războiul peloponesiac nu a făcut decât să suspende pentru mici
perioade lucrările, dar fără a le opri complet. Templul zeiţei Atena Nike a fost construit după
pacea lui Nikias (421 î. Hr.).

Erehteionul a fost început în aceeaşi perioadă şi terminat după expediţia din Sicilia, între
410 - 404 î. Hr. Acropola ateniană clasică a fost terminată la sfârşitul secolului al V-lea î. Hr.
Ea nu şi-a mai schimbat aspectul ci s-a îmbogăţit în epocile ulterioare cu ofrande regale şi
imperiale. Erechteionul reprezenta principalul loc de cult al Atenei şi care purta numele regelui
legendar al Atenei (Erechteu). El găzduieşte vechea statuie de cult a zeiţei, din lemn (xoanon).

Erechteion

Planul său complex reflectă imperativele religioase ale locului. El a fost nevoit să
respecte amplasamentul măslinului sacru al zeiţei şi orificiul unde Poseidon a lovit pământul în
timpul disputei cu Atena, dar şi mormântul vechiului rege Cecrops. Astfel poate fi explicată
planul asimetric cu cele trei portice ionice: cel mai celebru dintre ele fiind cel al Cariatidelor.

Porticul Cariatidelor, operă majoră a artei greceşti, constituie motivul cel mai original
al Erechteionului. Şase tinere (korai) înlocuiesc coloanele; înveşmântate de tunici ioniene,
lungi, ele poartă în loc de coafură capiteluri circulare decorate de ove şi flori de lotus. Se pare
că balconul Cariatidelor servea drept tribună pentru personajele oficiale în timpul procesiunii
Marilor Panathenee.
 Parthenon

Un templu doric de dimensiuni moderate (69, 50 x 31 m), construit în 15 ani fără

întrerupere (447 – 432), de către arhitectul Ictinos asistat de Callicrates.

Parthenon, templu doric, sec. V î. Hr., Atena

Naosul adăpostea statuia gigantică a zeiței Atena Parthenos (înaltă de 12, 5 m). Această
încăpere nu comunica cu opistodom-ul, locul unde se aflau fercioarele care brodau peplosul
zeitei pentru a-l depune la statuie în timpul sărbătorilor Marilor Panathenee.

Statuia chryselefantină a zeiței Atena (Fidias, sec. al V-lea î. Hr.), reconstituire scară
1/1, Nashvile, SUA
 Această schimbare de mentalitate a dus la apariția unei arte care să ilustreze puterea
demos-ului. Construcția unui templu nu este opera unui arhitect ci a demos-ului, arhitectul nu
avea decât statutul de artizan, el nu avea dreptul să-și semneze opera el realizează ceea ce-și
dorește demos-ul.

În acest cadru, Parthenon-ul este considerat ca un simbol al puterii demos-ului atenian.

Templele grecești pot avea trei funcții: să adăpostească statuia de cult a unei zeități, să marcheze
un loc sacru sau să adăpostească o relicvă, cum este cazul Erechteionului și a templului de la
Delfi, sau o funcție de tezaur. Parthenonul este cel mai grandios templu-tezaur din antichitatea
greacă. El adăpostea în opistodom tezaurul Ligii de la Delos, iar în cella, statuia chryselefantină
a Atenei Polias, realizată de Fidias. Templul este un spaţiu care adăposteşte statuia zeului ca o
cutie de bijuterii. Cultul zeităţii nu necesită un templu, sacrificiile au loc pe altarul care se afla
la exterior în faţa templului. Templul aparţine numai zeului, este proprietatea sa în sens juridic.
Templul este în realitate o ofrandă adusă zeităţii de către cetate.

Pericles convinge adunarea demos-ului, ecclesia, să acorde lui Fidias, sarcina de a dirija
lucrările de reconstrucție ale Acropolei. Fidias, fiul lui Charmides, în vârstă de 42 de ani, era
deja celebru în urma realizării statuii lui Zeus de la Olympia, una din cele 7 minuni ale lumii.
Dirijând și regrupând o pleiadă de arhitecți – Callicrates, Ictinos, Mnesicles, Coroibos -,
sculptori precum Alcamene, Agoracritos, Cresilas și numeroși artizani, Fidias reușește să
termine Parthenonul și decorațiile sculptate în 10 ani (447 – 438 î. Hr.).

Amploarea decorului sculptat al Parthenonului depășește de departe tot ceea ce fusese

realizat până atunci în Grecia. Friza ionică, caracterizată de unii specialiști ca «utopia unei cetăți

ideale» ilustrează desfășurarea cortegiului panatenaic.

Elementele arhitecturale ale templului erau acoperite de culoare. Scenele reprezentate

pe friza dorică care se afla la exterior aveau ca temă lupta zeilor cu giganţii (faţada estică), a
Lapiţilor cu Centaurii (faţada de sud); lupta amazoanelor (faţada de vest) şi pe faţada nordică,
scene de luptă din războiul troian.

Frontonul de est reprezenta naşterea zeiţei Atena care iese înarmată din fruntea lui Zeus.
Zeiţa a păstrat de la tatăl său înţelepciunea, iar lancea şi scutul pe care îl purta personifica curajul
lucid, garanţia securităţii pentru cetatea ateniană.
 Frontonul de vest punea în valoare vocaţia pacifică şi civilizatoare a zeiţei Atena,
reprezentând disputa dintre Atena şi Poseidon pentru stăpânirea Aticii. Zeitatea care a triumfat
în această luptă a fost fiica lui Zeus, Atena, care a oferit măslinul (simbolul păcii, dar şi sursă
de venit pentru atenieni).

Pentru a mări suprafaţa de decor sculptat, Fidias realizează pe pereţii exteriori ai cellei
(naosului) o friză ionică pe care a reprezentat procesiunea Marilor Panathenee, cea mai mare
sărbătoare penteterică (avea loc o dată la patru ani) a cetăţii în cadrul căreia toţi cetăţenii
aduceau omagiul lor zeiţei.

Sărbătoarea Marilor Panathenee este cea mai cunoscută dintre sărbătorile ateniene și cu
durata cea mai lungă din calendarul atenian. Reprezentarea sa pe friza Partenonului denotă o
mare îndrăzneală din partea autorului său, Fidias, care a introdus în decorarea unui monument
celebru al cetății, consacrat zeiței Atena Pallas, o scenă umană prin excelență: imaginea cetății
și a cetățenilor ei reuniți pentru a celebra cultul zeiței lor protectoare.

Friza se desfășoară pe o lungime de 160 m, pe cele patru laturi ale cellei. Cu o înălțime
de 1, 05 m, întregul demos aduce omagiul său zeiței protectoare a cetății. 360 de personaje,
reprezintă adunarea ocazionată de sărbătoarea Marilor Panathenee, lucru fără precedent în arta
greacă de până atunci. Friza nu a fost concepută ca un spectacol sculptat în piatră, ea nu era
destinată ochilor participanților la procesiune ci după spusele lui Platon, ei sculptau pentru a
elibera către lume ideea lor privitoare la unitatea dintre spirit și formă.
 În ceea ce privește sărbătoarea Panatheneelor, originea ei este foarte veche în istoria
ateniană. Pisistrate este cel care o transformă în mare sărbătoare penteterică în 566 a. C. În
secolul al V-lea, Pericles completează opera lui Pisistrate și mărește strălucirea acestei sărbători
creând un concurs muzical și construind un edificiu special pentru acest concurs, Odeonul.
Decrete ateniene impun participarea aliaților Atenei din cadrul Ligii de la Delos, participarea
la această sărbătoare, prin aducerea de ofrande zeiței și plata tributului (phoros) impus de Ligă
pentru cetățile care nu puteau furniza trireme echipate pentru luptă.

Aristotel, în Atenaion Politeaia explică rolul celor 9 arhonți în organizarea Panatheneelor în

data de 28 ale lunii Hecatombaion:

«Ei organizează procesiunea Panatheneelor, concursul de muzică, concursul gymnic și

cursa de cai; ei veghează la confecționarea peplosul-ului și la fabricarea amforelor.»

Ceremonia Panatheneelor culmina cu oferirea noului peplos, în procesiune solemnă,

statuii de cult a zeiței Atena, însoțită de sacrificiile necesare. Referitor la organizarea generală
a frizei, pe două laturi paralele ale frizei este reprezentată procesiunea care converge în direcția
adunării zeilor din Olimp. De ambele părți se disting trei grupuri distincte. Primul este cel al
purtătorilor de ofrande, victimele și bătrânii înțelepți ai cetății. Urmează carele, iar cele două
laturi sunt închise de către cavaleri. Pe latura de vest sunt reprezentate pregătirile pentru
procesiune și cavalcada care urmează. Prezența cavalerilor are mai multe sensuri. Ea poate
evoca concursurile despre care vorbea Aristotel, dar în același timp, cavalerii însoțeau de regulă
procesiunile.

În ceea ce privește cele două procesiuni paralele, unii specialiști sunt de părere că ele
reprezintă pe latura nordică o procesiune închinată zeiței Atena Pallas, iar cea de pe latura
sudică o procesiune închinată zeiței Atena Parthenos, dar nu există argumente în acest sens,
deoarece nu există informații despre o ceremonie specifică pentru epicleza Parthenos.
 Alți specialiști, ne oferă o altă interpretare, conform căreia, victimele se grupau în 4 la
N sau în 10 la S, ceea ce ne trimite la triburile attice în cele două etape ale istoriei lor: înainte
și după reformele lui Clistene. În concluzie, putem vedea în cele două procesiuni două momente
ale istoriei ateniene, cu sărbătoarea Marilor Panathenee înainte și după 508 a. C., data
tradițională a reformelor lui Clistene. Trecutul și prezentul cetății se întâlnesc în fața adunării
zeilor Olimpului.

Scena centrală a frizei e constituită de grupul central al peplosului, căruia zeii par să-i
întoarcă spatele. Scena este cea a oferirii peplosului, dar gesturile amintesc de examinarea sau
prezentarea unei stofe: probabil aprecierea decorului brodat. Personajul feminin care primește
stofa este preoteasa Atenei, cea care va îmbrăca statuia de cult.
 Identificarea zeilor, dispuși în grupuri simetrice nu pune nici o problemă. Fiecare
divinitate este desemnată de atitudinea sa: Zeus și Hera; Nike înaripată îi însoțește. În partea
opusă Atena și Hefaistos (Atena Ergane nu Pallas, patroana meșteșugurilor feminine). În stânga
Herei sunt Ares în poziția sa instabilă și Demeter, cu torța sa și atitudinea sa tristă, legată de
evenimentul răpirii fiicei sale, Kore; sunt singuri vecini care nu au nimic de spus. În stânga lor,
Dionysos care se sprijină pe umărul lui Hermes. De partea cealaltă, Apollon care se întoarce să
vorbească cu Poseidon, așezat în același timp alături de sora sa Artemis, aflată alături de
Afrodita.
 Numeroase detalii de pe friză trimit la Panatheneele reale din secolul al V-lea a. C. la
care participau toți atenienii. Aluzii la trecutul legendar în interiorul frizei, dau posibilitatea
unor lecturi diverse. Ei sunt considerați, din cauza numărului lor, 192, ca fiind războinicii
atenieni morți la Marathon.

Această friză este realizată cu o mare grijă pentru detalii. Calitatea reprezentării cailor
este excepțională și dă impresia de mișcare continuă în cadrul cavalcadei, iar în părțile imobile
ale procesiunii, mișcarea se propagă de la o figură la alta. O demonstrație exemplară de ocupare
a spațiului prin ritm oscilant, amplificarea gesturilor prin drapaj.

Unitatea frizei ține de dozajul sau amestecul, constant de la început până la sfârșit, de
exactitudinea realității observate și de solemnitatea ritului: detaliul figurat traduce o dublă
semnificație despre care am vorbit, ritul real al atenienilor contemporani și reprezentarea istoriei
și miturilor pe care ritul le reamintește și le reînnoiește.
 Parthenonul nu este un simplu templu ci un templu dedicat glorificării cetăţii Atena.
Sculpturile reflectă o ideologie unde se regăseşte în acelaşi timp logica lui Anaxagoras şi
justificarea luptelor atenienilor: zeii vin să încoroneze triumful raţiunii împotriva barbariei, iar
Atena victorioasă simbolizează măreţia oraşului a cărei protectoare este.

Atingând un astfel de nivel, arta sculpturii nu putea să evolueze decât în mod lent pentru
a putea exploata bogățiile parthenoniene. Influența lui Fidias și a atelierului său se va răspândi
în lumea greacă și va fixa pentru o perioadă normele clasice. Parthenonul devine astfel simbolul
strălucirii ateniene în secolul al V-lea a. C., secol denumit de numeroși specialiști ca «secolul

lui Pericles sau Epoca de aur a lui Pericles», simbol care se va perpetua peste veacuri.
 Acropola ateniană reflectă în acelaşi timp sentimentul religios tradiţional care domină
întreaga Grecie, dar şi această religie civică triumfătoare unde victoria este fiica zeilor. Nu
întâmplător delegaţiile aliaţilor din cadrul Ligii de la Delos sosesc la Atena pentru stabilirea
tributului (phoros) în momentul Sărbătorilor Panathenaice, ei erau martorii măreţiei ateniene,
a afirmării puterii sale politice.

«37. Avem o constituție care nu imită legile vecinilor, ci mai degrabă noi înșine suntem
exemplu, fără să imităm pe alții. În privința numelui – din pricină că este condusă nu de câțiva,
ci de mai mulți cetățeni – s-a numit democrație, și, după lege, toți sunt egali în privința
intereselor particulare; cât despre influența politică, fiecare este preferat după cum se distinge
prin ceva, și nu după categoria socială, ci mai mult după virtute, iar dacă este sărac, dar poate
să facă vreun lucru bun pentru cetate, nu este împiedicat pentru că n-are vază. (…)

40. Iubim frumosul, ducând o viață simplă, și filozofăm fără să ne moleșim. Ne folosim
de bogăție mai mult ca ajutor pentru faptă decât ca podoabă pentru cuvântare (…). Căci în
mod deosebit, noi, avem obiceiul de a fi îndrăzneți la faptă și de a reflecta asupra celor ce vom
întreprinde; acest obicei, altora le produce: lipsă de lămurire – îndrăzneală, iar reflexiunea –
ezitare. Pe bună dreptate ar putea fi socotiți foarte tari la suflet aceia care cunosc foarte lămurit
și primejdiile și plăcerile și care, din această pricină, nu se dau în lături de la înfruntarea
primejdiilor. Și în ceea ce privește virtutea suntem cu totul opuși multora, deoarece ne câștigăm
prietenii nu primind, ci făcând servicii. Și este mai capabil cel care face un serviciu să-și
păstreze recunoștința altuia, ca fiindu-i datorată prin bunăvoința acelui căruia i-a făcut serviciul,
pe când cel care datorează un serviciu este mai puțin zelos, știind că răspunde printr-o faptă
virtuoasă nu ca să-și atragă recunoștința, ci ca să-și achite o datorie. Și noi singuri facem
servicii, fără constrângerea temerii, nu gândindu-ne la interes ci având siguranța libertății.

41. Într-un cuvânt, pot să spun că și întreaga cetate este o educatoare a Eladei (…). Iar
dovada că aceste afirmații nu sunt o podoabă a discursului în împrejurarea de față, ci adevărul
faptelor, o constituie însăși puterea cetății, pe care am dobândit-o cu aceste însușiri. Singură
cetatea noastră, dintre cetățile de astăzi, se dovedește, în acțiune, mai presus de faima pe care o
are, și ea singură nici nu se indignează când o atacă cineva, gândindu-se de la cine suferă, nici
nu face supușii săi să se mânie că sunt conduși de oameni nevrednici.

Manifestându-ne puterea prin mari dovezi, putere care nu-i lipsită nici de martori, vom
fi admirați și de contemporani, și de posteritate și nu vom avea nevoie nici de un Homer, care
să ne laude, nici de altul care, în prezent, să ne desfete prin versuri, căci adevărul va înlocui
ficțiunea faptelor, ci noi am forțat toate mările și țările să fie accesibile îndrăznelii noastre și
peste tot am temeinicit monumente nepieritoare ale faptelor noastre rele și bune.»

(Tucidide, Războiul Peloponesiac, I, 37 – 41)

 Teatrul și nașterea tragediei

Tragedia greacă îşi are originile în contextul sărbătorilor publice. Tragediile erau
reprezentate o singură dată în cadrul concursurilor dramatice în onoarea lui Dionysos,
recunoscut de greci ca zeu al teatrului: la origine, cuvântul tragedie însemna “cântecul ţapului”
care era sacrificat zeului. Trei mari sărbători erau organizate în cinstea lui Dionysos: Leneenele,
Dionysiile rurale şi Dionysiile urbane sau “Marile Dionysii”. Fiecare corespundea unui tip
particular de celebrare, dar Marile Dionysii erau sărbători de mare anvergură în cadrul cărora
tragedia avea un loc privilegiat. Această sărbătoare era renumită în toată lumea grecească.

Teatrul din Epidaur

Sărbătoarea Marilor Dionysii, iniţiată la îndemnul tiranului Pisistrate, se desfăşura o

dată la patru ani, pe durata mai multor zile, la sfârşitul lunii martie sau luna Elaphebolion (15
martie – 15 aprilie), perioada de renaştere a naturii. Patru tipuri de reprezentări aveau loc în
cadrul acestei sărbători : ditirambul, comedia, drama satirică şi tragedia. Primele trei
reprezentări corespundeau manifestărilor muzicale şi literare în cinstea lui Dionysos.

Dionysos (Cupa lui Exekias, sec. V î. Hr.)

Sărbătorea Marilor Dionysii se derula între 10 şi 15 a lunii Elaphebolion. Totul debuta

cu un mare cortegiu în fruntea căruia se afla arhontele rege însoţit de efebi care purtau statuia
din lemn a zeului Dionysos (xoanon) pe care o plimbau prin oraş si apoi o depuneau seara în
teatru la lumina torţelor. Concurenţii defilau şi ei, iar o hecatombă impresionantă alimenta acest
banchet. Toţi locuitorii cetăţii participau la această procesiune care era închinată binefacerilor
lui Dionysos, zeul viţei-de-vie şi al vinului.

În 11 şi 12 ale lunii se derula concursul corurilor de ditirambi (poeme lirice care aduceau
laude lui Dionysos) erau organizate între coruri de bărbaţi şi tineri din cele zece triburi ale
cetăţii.
 În noaptea dintre 12 şi 13 a luni Elaphebolion, se desfăşura un mare komos. Toate
sărbătorile zeului erau însoţite de komoi, cortegii vesele cu personaje deghizate şi mascate care
urmau un scenariu elementar compus dintr-o intrare tumultoasă, o contestaţie pe un motiv banal
şi un discurs final numit buffon ; aceste trei motive se regăseau în comedia veche, la Aristofan,
cu o succesiune clasică : parodos, agon, parabaza. Dacă zeul Dionysos şi cortegiul său de xileni
şi satyri nu apar adesea în comedie, scene de mascaradă sunt frecvente. Ziua de 13 Elaphebolion
pare să fi fost destinată comediei.

Imagini cu imagini din comedia antică pe vasele greceşti

În zilele de 14 şi 15 ale lunii Elaphebolion au loc concursurile tragice. De la începutul

secolului al V-lea î. Hr., se pare prezentarea de trei tragedii de către fiecare autor trebuia
acompaniată de o dramă satirică.
 Persoana responsabilă de Marile Dionysii, şi mai ales de concursurile dramatice era un
înalt magistrat, arhontele eponim, care dădea şi numele anului în timpul căruia îşi exercita
funcţia. El era cel care alegea participanţii la concurs şi se ocupa de tragerea la sorţi a juriului
care urma să desemneze câştigătorul. În plus el era cel care trebuia să desemneze un choreg
pentru fiecare poet : acest nume desemna un cetăţean bogat din cetatea ateniană care era obligat
să suporte cheltuielile de întreţinere şi repetiţie pentru corurile care participau la concurs în
cadrul Marilor Dionysii. El era cel care plătea măştile, costumele, decorurile. Această sarcină
financiară era în acelaşi timp şi o mare onoare. Pericle însuşi, mare om de stat atenian intră în
scena publică în 472 î. Hr.în calitate de choreg pentru tragedia Perşii a lui Eschil. În caz de
victorie, choregul oferea un banchet somptuos, dar mai ales, el primea o coroană de lauri la fel
ca poetul care ieşea câştigător în concurs.

Primele reprezentări de tragedie datează din 536 şi 533 î. Hr.când Thespis a prezentat
prima tragedie în cadrul Dionysiilor urbane reorganizate de Pisistrate. Reprezentările de
tragedie aveau loc în agora, adică în locul în care se întruneau cetăţenii, într-un spaţiu deschis.

Arhitectura teatrului

Structura spaţială a teatrului corespunde unei scheme fixe. Theatron, însemna « locul de
unde se privea », partea care era rezervată publicului. El era format din gradene de piatră săpate
în pantele unei coline.

Planul teatrului lui Dionysos din Atena (sec. V î. Hr.)

Orchestra, o arie circulară, în mijlocul teatrului, regrupa coriştii, persoanele care formau
corul. În mijlocul orchestrei se afla altarul lui Dionysos.
 În spatele orchestrei se afla skene : iniţial un cort în care actorii se puteau schimba. Mai
târziu ea face parte integrantă din acţiune şi va constitui un element de decor. Spre deosebire
de teatrul contemporan, teatrul grec antic nu caută realismul. Decorul este simplu şi schematic:
spectatorul este cel căruia îi revine sarcina de a-şi imagina ceea ce nu se vede, dar este descris
de tragedie.

De o parte şi de alta a scenei se află intrările în teatru, parodoi (sg. parodos) care
permiteau în acelaşi timp accesul publicului în theatron, al orchestrei în orchestra şi, în final, a
actorilor, pe skene. Cea orientată la dreapta era orientată în direcţia Pireului şi a Agorei,
corspunzând portului şi pieţei publice. Intrarea din stânga desemna chora, teritorul rural. Este
important de remarcat că skene reprezenta un loc de întâlnire geografic în tragedie : de exemplu
actorii care veneau din dreapta reprezentau personaje din cetate în timp ce, cei ce veneau din
stânga erau străini sau duşmani. Această întâlnire este multiplă pentru că ea avea loc şi între
actori şi public.

Corul şi personajele

Tragedia greacă este o alternanţă între părţile cântate şi părţile vorbite. Părţile cântate
reveneau corului şi erau însoţite de sunetului unui aulos (un fel de fluier). În timpul
reprezentărilor, membrii corului cântau şi dansau, corul fiind interlocutorul actorilor. Corul nu
se amesteca cu actorii : după intrarea sa solemnă, el rămânea în orchestra. În plus, corul, un
adevărat personaj al tragediei, supravieţuieşte tuturor situaţiilor. Importanţa corului este
ilustrată chiar de titlul unor tragedii, Rugătoarele sau Perşii, care desemnau grupul format de
choreuti (membrii corului).

În ceea ce priveşte acţiunea, corul era cel care comenta evenimentele emiţând morala
tradiţională, dar putea da şi sfaturi eroului sau să-l blameze. Corul intervenea adesea în acţiune :
era un intermediar între spectatori şi eroi, dar şi între personajele tragediei. Rolul său este de a
da indicaţii scenice publicului, de a anunţa sosirea personajelor, etc.

Actorii purtau un costum şi o mască. Costumul era alcătuit dintr-o robă lungă, cu mâneci
lungi, foarte bogat decorată şi brodată. În picioare purtau cothurni (sandale cu talpă înaltă şi
fără diferenţiere pentru piciorul stâng sau drept). În condiţiile în care decorul era foarte simplu,
iar luminile pe scenă inexistente, aceste costume îi făceau vizibili pe actori. La început a existat
un singur actor, apoi doi şi în cele din urmă trei actori pe scenă. Aceştia erau numai bărbaţi, iar
măştile îi ajutau să schimbe rolurile şi să poată fi identificaţi de către public.

Tragedia a constituit o invenție literară dar și un fapt social și politic în același timp. În
cadrul Marilor Dionysii ca și mai târziu în cadrul Leneenelor, cetatea reglează totul. Teatrul era
considerat simbolul cetății clasice ateniene. Organizarea acestor sărbători dionysiace revine
cetății și se integrează anului religios. Responsabilitatea organizării intra în sarcina arhontelui
eponim. Acesta alege trei poeți tragici autorizați să participle la concurs și găsește un cetățean
bogat pentru a finanța plata corului, 15 coriști și un aulet, un choreg. Trebuiau asigurate
costumele și măștile. Protagonistul era plătit de cetate. Autorul are și rolul “regizorului” pentru
repetiții.

La terminarea reprezentărilor, juriul, alcătuit în urma tragerii la sorți din rândurile

cetățenilor, decernează premiul poetului vitorios și celui mai bun choreg. Premii speciale sunt
acordate actorilor. La propunere lui Pericles, cetatea avansează doi oboli cetățenilor săraci
pentru a-și putea plăti intrarea la teatru.
 Măşti de teatru în tragedia greacă

Conţinutul tragediei

Anumite situaţii din viaţa cotidiană a cetăţii se regăsesc în tragedii. Sunt aşa-numitele
« scene tipice » :

- Suplicaţiile : constau într-o rugăciune adresată unei divinităţi ; ea putea constitui un

element al unei tragedii sau intriga unei tragedii.
- Recunoştinţa : acest tip de scenă a fost definit de către Aristotel în Poetica. Conform
autorului, « răsturnarea unei situaţii face trecerea de la ignoranţă la cunoaştere,
relevând alianţa sau ostilitatea între cei care sunt desemnaţi pentru bine şi rău ». Este
ceea ce cunoaştem astăzi sub denumirea de revelaţie sau lovitură de teatru privind
identitatea personajului.
- Istorisirea mesagerului : mesagerul este legătura între lumea exterioară şi lumea
unde are loc tragedia. El povesteşte ceea ce a văzut şi ceea ce spune are valoare de
adevăr. Cuvântul său are o dimensiune epică, cu exagerări, utilizarea metaforelor şi
a antitezelor, intervenţia sa constituind un moment important în cadrul piesei.

Subiectele tragediilor fac parte din cele patru mari cicluri legendare : Războiul troian,
Atrizii, Ciclul theban şi Mitul lui Heracles. Acestora li se adaugă ciclul Danaidelor pentru
Eschil, cel al lui Prometeu sau al Argonauţilor.
 Tragedia, pe lângă inovaţia literară, constituie şi un fapt social şi politic. În cadrul
Marilor Dionysii, cetatea este cea care reglează totul în cele mai mici detalii : este o sărbătoare
religioasă, a spiritului, dar şi a colectivităţii. Tragedia are un rol foarte important în formarea
civică. Toată lumea poate participa : străini, meteci (străini care rezidau în Atena), femei şi
poate chiar sclavi. Totul este creat pentru a atrage un public numeros (capacitatea unor teatre
ajungea la 16 000 de locuri), Marile Dionysii având un caracter unic prin reprezentările sale
(piesele de tragedie erau reprezentate numai în cadrul acestor sărbători), specatori veneau atraşi
de curiozitatea de a vedea cum a fost tratat un subiect cunoscut. Tragedia constituie un simbol
pentru Atena epocii clasice.

Autori

Pentru secolul al V-lea î. Hr. cunoaştem trei mari autori tragici : Eschil, Sofocle şi
Euripide.

Eschil (525-446 î. Hr.) a combătut în cadrul celor două războaie medice. Piesele sale
sunt marcate de prezenţa constant a zeilor: Perşii, Cei şapte contra Thebei, Rugătoarele,
Orestia, Prometeu înlănţuit. Zeii sunt cei care intervin în viaţa oamenilor: este acel fatum sau
destin căruia nici un muritor nu-i poate scăpa, acesta constituind o “jucărie” a voinţei divine.
La Eschil întâlnim noţiunea de trilogie, adică un ansamblu de trei tragedii. Aceste tragedii au o
temă comună. Personajele tragediei greceşti se înscriu într-o istorie familială : Orestia este
alcăuită din Agamemnon, Choeforele şi Eumenidele (toate aparţinând ciclului Atrizilor). Eschil
arată destinul unei familii de acelaşi sânge şi evoluţia sa progresivă. Acţiunea rămâne în general
statică. Opera sa este considerată ca fiind cea mai puternică şi cea mai marcată de misterul
destinului.

Sofocle (496-406 î. Hr.)

Spre deosebire de Eschil, Sofocle acordă o mare importanţă dialogurilor. Personajele

sale tragice se constituie în cadrul dialogurilor diferenţiindu-se de interlocutorii săi, ele devin
figuri de excepţie. O altă caracteristică a tragediilor sale o constituie solitudinea eroului tragic,
izolat într-un univers ostil. Personajul lui Sofocle este suficient pentru a concentra toată tragedia
dintr-o piesă. În singurătatea sa, eroul nu poate face faţă evenimentelor cu care se confruntă, el
nu face decât să se supună lor. Pentru Sofocle, istoria tragică a eroului unei tragedii nu se înscrie
în istoria unei familii de acelaşi sânge, eroul este responsabil de el însuşi. Dintre numeroasele
piese scrise de Sofocle ni s-au păstrat doar câteva : Oedip Rege, Oedip la Colonos, Antigona,
Electra, Aiax, Filoctet, Trahinienele. Aşa cum nota Aristotel în Poetica : « Sofocle spunea că i-
a zugrăvit pe oameni aşa cum ar trebui să fie, iar Euripide aşa cum sunt. »

Euripide (480 – 406 î. Hr.)

Situaţia lui Euripide este diferită de a celor doi predecesori ai săi, deoarece el a fost
foarte puţin apreciat în epocă de către contemporanii săi. El nu cunoaşte succesul decât în epoca
următoare a cărei tendinţe le anunţă de fapt. Din cele 92 de piese pe care le-a scris, numai patru
au reuşit să primească premiu în cadrul concursurilor de tragedie, iar 18 dintre piesele sale ni s-
au păstrat până astăzi. Euripide însuşi se prezenta ca un novator, reducânt rolul corului în cadrul
tragediei şi tratând miturile cu mai multă libertate. Comportamentele umane şi situaţiile sunt
reprezentate cu mai mult realism. Personajele sale abandonează măreţia şi grandoarea care le
caracterizau la Eschil şi devin fiinţe umane cu slăbiciunile lor (frică, laşitate, etc.) în ciuda
rangului înalt pe care îl deţin. Zeii se îndepărtează de universul uman. Ei însuşi cunosc rivalităţi
şi dispute, iar imaginea lor se apropie de cea a oamenilor. O intrigă veritabilă este creată pentru
a suporta toată acţiunea piesei. Dintre tragediile sale care ni s-au păstrat amintim doar câteva :
Alceste, Medeea, Hippolyte, Heraclizii, Electra, Rugătoarele, Electra, Troienele, Ifigenia în
Taurida, Oreste, Baccantele. Arta raţionamentului său, gustul pentru maxime bine plasate în
context, trădează la Euripide marca noilor curente filosofice şi educaţia sofiştilor.

Tragedia greacă a marcat întreaga istorie a teatrului. Numeroşi dramaturgi reiau temele
tragediilor antice, structura corului sau elemente tragice pentru a le aplica personajelor lor.
Pentru a înţelege bine funcţionarea teatrului grec antic este important ca acesta să fie pus în
contextual politic şi religios: teatrul atenian fiind un act civic foarte important în viaţa
cetăţenilor, aşa cum este prezentat pe numeroase scene de pe vasele de ceramică.
 Războiul Peloponesiac (431 – 404 î. Hr.)

Istoria Războiul Peloponesiac ne este cunoscută prin intermediul istoricului atenian

Tucide, în lucrarea cu același nume, Războiul Peloponesiac, care a participat la ostilități
într-o primă fază a războiului. Scrisă cu mare rigoare, opera sa elimină intervențiile zeilor
și caută cauze raționale pentru a înlănțui faptele. Este prima lucrare cu adevărat istorică a
cărei mărturie vorbește despre o nouă generație intelectuală, marcată de raționalism.

Originile

Trei evenimente foarte diferite, provenind din trei regiuni ale lumii grecești stau la baza
acestui conflict. În 443, Corcyra, cere și obține ajutorul atenienilor în conflictul care o opune
metropolei sale, Corint, din pricina Epidamnos-ului, colonie corcyriană pe țărmurile mării
Adriatice. Corintul acuză Atena de ruperea Păcii de treizeci de ani (din 445 î. Hr.) care
prevedea recurgerea la arbitraj pentru orice tip de conflict.

În 433, Potideea, cetate în Chersonesul Tracic, fondată de Corint, dar care făcea parte
din cadrul Ligii de la Delos și care plătea tribut atenienilor, refuză noul cuantum al phoros-
ului hotărât de Atena. În consecință, Atena asediază Potideea care cere ajutorul Corintului.

În 433 un decret atenian interzice cetății vecine Megara, accesul la piețele ateniene și la
cele ale cetăților aliate din cadrul Ligii de la Delos. Această măsură era foarte gravă pentru
cetate, deoarece obținea principalele resurse financiare din comerțul cu alte cetăți, risca
astfel să fie asfexiată din punct de vedere economic.

Aceste trei evenimente declanșează conflictul dintre Atena cu cetățile din Liga
Peloponesiacă. Este suficient ca Sparta să se decidă să susțină aceste cetăți pentru ca
războiul să fie declanșat. Atât de-o parte cât și de cealaltă, nu se dorea distrugerea
echilibrului între cele două hegemonii.

În toamna anului 432, Corintul și Megara încearcă să convingă Sparta să intre în război.
Discuții în cadrul adunării poporului (Appela) la Sparta sunt contradictorii, Atenienii mai
pot întârzia pregătirile pentru atacurile Spartei. Adunarea decide însă că tratatul din 446 este
încălcat de către atenieni. Un vot în acest sens este luat și de adunarea Ligii Peloponesiace.

La Atena, cerințele spartane (îndepărtarea lui Pericles din viața politică, ridicarea
asediului Potideei, abrogarea decretului împotriva Megarei, respectarea autonomiei
cetăților aliate) sunt respinse.

Forțele combatante

Sparta și Liga Peloponesiacă erau capabilă să reunească 40 000 de hopliți, în timp ce

Atena și Liga de la Delos nu dispuneau decât de 13 000 de hopliți, cărora li se adăugau 12
000 de hopliți atenieni în rezervă care puteau fi mobilizați. Cavaleria beoțiană furniza
esențialul trupelor de cavaleri pentru Peloponesieni, iar Atena putea conta pe 1 200 de
cavaleri. Sparta și aliații săi nu dispuneau însă de nave de război, in timp ce flota Ligii de
la Delos număra peste 300 de trireme. Atena era cea care dispunea de resurse financiare mai
importante decât ale adversarilor săi.

Tactica celor două tabere era diferită, dar scopul era același: purtarea războiului pe
teritoriul adversarului și distrugerea lui. Acest tip de tactică a fost practicată sistematic în
Attica de către Spartani. Strategia defensivă a Atenei a fost neașteptată de la început.
Pericles a hotărât să abandoneze teritoriul Atticii în fața invadatorilor și să pună la adăpost
populația în interiorul zidurilor de apărare.
 Războiul Peloponesiac a fost lung; el a durat aproximativ 30 de ani. Conflictul a cunoscut
mai multe faze, atât în favoarea Spartiaţilor, cât şi în avantajul Atenienilor. În cursul primilor
zece ani de război, spartiaţii erau conduşi de către unul din cei doi regi ai cetăţii, Arhidamos al
II-lea. El a condus câteva expediţii în Atica, dar nu a reuşit să câştige un avantaj pentru tabăra
sa. Atenienii erau superiori pe mare, iar spartanii pe uscat. Cei doi adversari aveau forţe
echivalente (din punct de vedere financiar, atenienii aveau un uşor avantaj datorită tezaurului
Ligii de la Delos), conflictul începea să se dureze și să se extindă. Din acest moment, obiectivul
a devenit dublu: pe de o parte, încercarea de a tăia aprovizionarea cu hrană a atenienilor, pe de
altă parte, atacau aliaţii cei mai vulnerabili ai inamicului.

În timpul expediţiei spartiate în Atica în anul 431 a. C., atenienii s-au refugiat în spatele
Zidurilor Lungi. Pericles ştia că trupele nu aveau nici o şansă în faţa hopliţilor spartiaţi, iar
oraşul era aprovizionat de pe mare.

La sfârşitul unei luni de devastări în Atica (incendieri ale fermelor, distrugeri de recolte,
etc.), oamenii lui Archidamos s-au retras (flota ateniană ataca în acest timp Peloponesul). În
decursul primilor șapte ani de război, Sparta devastase Atica de cinci ori.
 Theba, aliată a Spartei, reuşeşte să cucerească Plateea (aliata Atenei) în 431 î. Hr.; de partea
sa, Atena, în 430 î. Hr. reuşeşte să cucerească Egina. În iunie 430, o epidemie de ciumă loveşte
Atena. Oraşul pierde aproximativ un sfert din populaţia sa. În septembrie, locuitorii oraşului,
demoralizaţi, l-au demis pe Pericles (care făcuse propuneri de pace Spartei) din funcţia sa de
strateg. În 429 î. Hr., Potideea cedează în faţa Atenei, iar Pericles este reales strateg, dar moare
răpus de ciumă.

În 427 î. Hr., cetatea Mytilene, de pe insula Lesbos, dorea să părăsească Liga de la Delos.
Atena a decis organizarea unei expediţii punitive împotriva ei. Înainte ca Sparta să-i vină în
ajutor, cetatea a fost cucerită de către atenieni (la fel şi alte oraşe ale insulei). Regele Arhidamos
moare în 426 î. Hr., iar fiul său Agis îl va înlocui, astfel ia sfârșit și pima etapă a războiului
cunoscut sub numele de Războiul arhidamic.

Ostilitățile continuă și cea mai importantă victorie a atenienilor în decursul acestui război
a fost cucerirea Pylos-ului şi bătălia de la Sfacteria: în timpul acestor înfruntări, atenianul
Cleon şi oamenii săi reuşesc să învingă trupele spartane. Această victorie redă moralul
atenienilor şi detronează în acelaşi timp ideea că spartanii sunt invincibili. Cum tezaurul de la
Delos se diminua, Atena a decis să mărească phoros-ul, să-l dubleze, ceea ce a provocat
nemulţumiri în rândurile aliaţilor (424 î. Hr.). În acelaşi an, Atena a dorit organizarea unei
acţiuni împotriva Beoţiei, dar au fost înfrânţi de către Thebani în timpul bătăliei de la Delion.

Spartanii, la rândul lor, au desfăşurat numeroase operaţiuni împotriva atenienilor. Generalul

Brasidas, comandant al trupelor spartane, a plecat în ajutorul Megariei care era asediată de către
atenieni. Apoi el cucereşte Amphipolis în Tracia, în decursul anului 424 î. Hr.

În aceste condiţii cele două cetăţi decid să semneze un armistiţiu pentru un an. Cele două
rivale nu au făcut război în mod direct, dar au continuat să-şi îndrepte atenţia către aliaţii
vulnerabili ai inamicului: atenianul Nikias a cucerit Mendeea şi a asediat Sicyone (care
secesionase). În 422 î. Hr., compatriotul său Cleon moare în timp ce încerca să reia Amphipolis
de la spartanii comandaţi de Brasidas (care moare în timpul luptelor). În schimb, Sparta nu
reuşeşte să cucerească Arribaios.

În acest stadiu al războiului, nici una dintre cele două tabere nu reuşeşte să câştige avantaj
în defavoarea celeilalte. Atât Atena cât şi Sparta doreau să facă pace.
 Pacea lui Nikias

În 421, un tratat de pace a fost semnat între Sparta şi Atena care stabilea o pace de 50 de
ani, cele două cetăţi urmând să-şi păstreze teritoriile din 431 î. Hr..

Atena stătea mai bine decât Sparta la acest capitol. Liga de la Delos nu a fost desfiinţată,
iar atenienii îşi păstrau imperiul lor. Spartanii, erau divizaţi deoarece Corintul şi alţi aliaţi
refuzau să semneze pacea. Argos a decis chiar să creeze Liga de la Argos care a dus la
destabilizarea Ligii Peloponesiace. Totuşi, pacea era semnată de cele două cetăţi rivale obosite
în urma acestui lung conflict. Pe de altă parte, Theba, Corint şi Argos continuau încercările lor
de creştere a sferei de influenţă.

Această « pace » nu a durat decât foarte puţină vreme. Atena, sub conducerea lui Alcibiade,
s-a aliat cu rivalele Spartei (Argos, Elis şi Mantineea), apoi a atacat Epidaur şi Tegeea. Spartanii
au reacţionat şi au învins Liga de la Argos (opera atenienilor) în 418 î. Hr. în urma bătăliei de
la Mantineea. Argos este izolată complet.

În 416 î. Hr., Atena cucereşte insula Melos ai cărei locuitori erau neutri, dar s-au arătat
simpatizanţi ai Spartei.

Expediția din Sicilia

În 415 î. Hr. Atena primeşte un apel din partea cetăţii Segesta din Sicilia. Nikias prefera să
nu intervină, contrar intenţiilor lui Alcibiade. Atena a decis trimiterea unei expediţii contra
Siciliei, capitala Syracuzei. Obiectivul era dublu: pe de o parte, insula era o colonie corintiană
(aliată a Spartei), pe de altă parte, ea furniza aprovizionarea duşmanilor.

În decursul lunii iunie 415 a. C., Atena a decis intervenţia în Sicilia şi a încredinţat această
sarcină lui Alcibiade, Nikias şi Lamachos. În acelaşi timp, în momentul în care navele plecau
spre Sicilia, a izbucnit un scandal la Atena, cel al hermocopizilor.
 Alcibiade şi prietenii săi au fost acuzaţi de mutilarea statuilor lui Hermes, dar cetatea a
acceptat ca el să plece în Sicilia, urmând ca el să fie judecat la întoarcere. În schimb, Alcibiade
a preferat să fugă şi să se refugieze la Sparta (el a propus regelui oraşului să ajute Sicilia în
vederea expediţiei ateniene în loc să ocupe cetatea Deceliei, pentru a paraliza atacul Atenei).

Expediţia din Sicila a avut loc sub conducerea lui Nikias şi Lamachos. Acesta din urmă
fiind ucis, Nikias a reuşit să cucerească Syracuza. În fond, generalul spartan Gylippos a sosit în
apărarea insulei şi a provocat o înfrângere puternică atenienilor; ai au fost învinşi mai întâi pe
mare în urma bătăliei de la Epipoles (au fost distruse 200 de trireme); apoi au fost învinşi pe
uscat; conflictul s-a soldat cu mii de pierderi umane.

Sfârșitul imperialismului atenian

Ca urmare a dezastrului din Sicilia, numeroase cetăţi ale Ligii de la Delos vedeau că Atena
nu mai putea să ducă expediţii punitive împotriva lor, astfel încât au decis să se desprindă din
alianţă. În 412 î. Hr., toate cetăţile ioniene se revoltă împotriva Atenei, lucru pe care îl va face
şi Chios. Singurele cetăţi care rămân fidele atenienilor sunt Lesbos şi Samos.

În aceste condiţii a avut loc o lovitură de stat a oligarhilor la Atena, în 411 î. Hr.. Cei 400
cereau pacea spartanilor; au fost alungaţi de la putere de atenieni după numai câteva luni.
Eubeea se ridică împotriva Atenei şi Sparta câştigă o nouă victorie navală la Eretria. În aceste
condiţii, atenienii decid să-l recheme pe Alcibiade în cetate. Acesta din urmă, în fruntea unei
flote ateniene îi învinge pe spartani atât la Cynossema şi Abydos în 411 î. Hr., cât şi la Cyzic
în 410 î. Hr.. La Atena, locuitorii cetății, influenţaţi de Cleophon, refuzau propunerea de pace
avantajoasă din partea Spartei.

Prin urmare, Alcibiade reuşeşte să preia controlul strâmtorilor (Hellespont şi Bosfor),

cucerind Bizanţul în 409 î. Hr.. Totuşi, Alcibiade pierde comandamentul flotei ca urmare a
înfrângerii suferite la Notion în 406 î. Hr.

La Notion, spartanii erau sub comanda navarhului Lysandros, comandant al flotei spartane
care câştigă prietenia lui Cyrus, fiul regelui persan Darius al II-lea. Astfel, Sparta primeşte
importante sume de bani; Cyrus conta pe ajutorul spartan în lupta contra fratelui său Artaxerxes
al II-lea, care devenise rege al Persiei după moartea lui Darius al II-lea. Datorită acestor sume
de bani, Cyrus şi-a asigurat fidelitatea anumitor trupe, aliate anterior Atenei.

După ce Lysandros a fost înlocuit cu spartanul Callicratidas, acesta din urmă nu a mai reuşit
să încheie o înţelegere cu Cyrus. Fără ajutor financiar din partea perşilor, Callicratidas a fost
înfrânt de flota ateniană în timpul bătăliei de la Arginuse în 406 î. Hr. Strategii atenieni
condamnaţi la moarte după furtună, iar Callicratidas ucis în timpul bătăliei, ceea ce a dus la o
răsturnare de situaţie.

Spartanii sunt conduşi de navarhul Aracos, însoţit de Lysandros pe post de secund. El atacă
prin surpriză flota ateniană situată în Hellespont care supraveghe trasportul de grâne din Pontul
Euxin. Sparta învinge flota ateniană comandată de către Conon la Aigos Potamos, în 405 î. Hr..
În urma acestei bătălii, atenienii, privaţi de flota lor şi aflaţi în imposibilitatea de a se apoviziona
au încercat să reziste din răsputeri. În 404 î. Hr., Cleophon a refuzat din nou propunerile de
pace venite din partea Spartei. Atena, supusă unei blocade terestre şi maritime a sfârşit prin a
capitula.

Pacea care a fost impusă Atenei a fost foarte dură: intrarea în Liga Peloponesiacă, dărâmarea
Zidurilor Lungi, o flotă de 12 vase şi adoptarea unui regim oligarhic.

Pentru întreaga lume greacă Războiul Peloponesiac a fost devastator. Liga de la Delos a
fost desfiinţată, Sparta a pierdut două treimi din armata sa, Atica era în ruină, aurul persan a
creat o importantă inflaţie a monedei greceşti.

În 404 î. Hr. – Sparta impune Atenei instaurarea regimului oligarhic al celor 30 de tyrani.

Pe plan politic, înfrângerea Atenei ianugurează perioada de hegemonie spartiată. Pe plan

economic, în urma acestui război de durată, Atica este devastată şi toată Grecia cunoaşte o
perioadă de inflaţie datorată afluxului de aur persan care a introdus o mare cantitate pentru a
corupe Sparta în timp ce la Atena, minele de la Laurion au fost inundate în timpul războiului.

Pierderile umane directe din timpul luptelor, dar şi cele indirecte (ciuma la Atena) au dat
naştere unei crize demografice; în unele regiuni populaţia scade foarte mult, în timp ce altele
vor fi suprapopulate.

Chiar dacă a ieşit victorioasă, Sparta a pierdut două treimi din efectivul total al hopliţilor,
cetăţeni pe care nu-i putea înlocui, iar corupţia s-a dezvoltat cu rapiditate.

Din punct de vedere social, inegalităţile au crescut. Democraţia ateniană este supusă la două
crize constituţionale. Chiar şi cetatea „egalitaristă”, Sparta, nu s-a aflat la adăpost de probleme.
Recrutarea masivă a mercenarilor a fost însoţită de o pierdere a datoriei civice, dar şi a unor
crize financiare în sânul cetăţilor. Pe plan moral, introducerea noilor cutume religioase şi
creşterea individualismului dau naştere viciilor.
 Impactul războiului asupra societății

Un conflict atât de lung nu putea să nu lase urme adânci în societatea greacă; orașe întregi
distruse: Plateea, Melos, Mytilene – dar locuințele și zidurile de incintă au fost reconstruite în
scurt timp.

Populația Atenei a ieșit istovită din acest coflict datorită catastrofelor succesive: ciuma,
situația din Syracuza, naufragiul din insulele Arginuse, au lovit-o în mod direct. Peste tot,
deplasările de populație au fost importante: fuga sclavilor, deportări și căderea în sclavie a
populațiilor supuse și mai ales proscrișii în urma războaielor civile.

În timpul războiului Peloponesiac se constituie o importantă masă de apatrizi care nu găsesc

alt mijloc de subzistență decât solda de mercenar. Evoluția tehnicilor militare creea noi nevoi
în societate. Ocuparea permanentă a unor teritorii era mult mai eficientă decât incursiuni
temporare în teritorii (Pylos, Decelia); mașinile de asediu au făcut progrese considerabile, dar
și tehnica de construcție a fortificațiilor.

Sparta sfârșește prin a admite și ea că resursele financiare erau foarte importante în

conflictul armat, iar constituirea unei flote era indispensabilă. În paralel se accentuează
distincția clară între funcțiile militare și cele politice.

Expediția celor 10 000

În momentul în care resursele civice se epuizează, găsim masa populațiilor dezrădăcinate

în căutare de soldă, care se atașează și devine fidelă șefului militar care înlocuiește patria
pierdută. În 401 – 399 î. Hr. a început aventura extraordinară a corpului expediționar a celor 10
000 de greci aflați în solda lui Cyrus cel Tânăr. Acesta fiind ucis, mercenarii traversează o parte
din Imperiul persan pentru a reveni în Asia Mică.

Xenofon ne-a lăsat o descriere vie și pitorească a acestei aventuri; Anabasis povestește
experiența unui tânăr aristocrat de 20 ani este ales strateg de către soldați. Noul tip de soldat,
care nu mai este cetățean care își consacră viața pentru apărarea patriei sale. În timp ce stategii
evită Ecclesia, oamenii politici devin în mod principal oratori. Funcția de soldat-cetățean pe
care se sprijinea cetatea este distrusă atât la baza cât și la vârf.
 Schimbări profunde în societatea spartană în ultimii ani ai războiului – făcând apel la
subsidii persane pentru a finanța o flotă, spartanii au abandonat politica lor tradiționala și s-au
aventurat de cealaltă parte a mării Egee. Sunt obligați să încredințeze trupele lor unor șefi
militari calificați și mai puțin celor 2 basilei, iar îndepărtarea de cetate dă libertate inițiativelor:
Lysandru poate duce o politică personală dispunând el însuși de resurse, impunând tribut,
inițiează alianțe, fără a cere consimțământul autorităților cetății. Aliații însuși îi dedică un cult;
în scurt timp, Sparta se afla în fruntea unei alianțe care se substituie Imperiului atenian: prezența
spartană se manifestă printr-o garnizoană condusă de un harmost, în timp ce este adus la putere
o grupare care este în solda lor, o decarhie. Chiar dacă Sparta nu are monedă proprie, bogațiile
ajung în cetate din ținuturi îndepărtate.

Mutații sociale. Starea de război prelungită a antrenat și mutații sociale care au dus la dispariția
valorilor commune; unii au profitat de această situație de război, alții au văzut năruindu-se
universul lor cotidian.

În Atena , proprietățile mici și mijlocii continuă să domine până la sfârșitul secolului al

IV-lea î. Hr.; războiul de lungă durată a încurajat exodul rural; țăranii nu au întotdeauna
mijloacele necesare pentru a reface culturile de măslini și viță-de-vie arse în timpul conflictului.
Este ruptă legătura dintre țăran și pământul său cultivabil, acesta își părăsește mult mai ușor
pământul său și alții profită pentru a specula (Xenofon, Poroi). Chiar și Aristofan care nu a
evocat niciodată realitățile războiului, în ultimele sale două piese, el pune în lumină această
situație dificilă a țăranilor care caută cu disperare Pacea. Cu excepția minelor de la Laurion,
activitatea economică nu este întreruptă (marile șantiere continuă să lucreze, iar Erechteion-ul
este terminat în 409 î. Hr.). Construcțiile navale nu își reduc activitatea, iar tranzacțiile din Pireu
de asemenea. Apar primii bancheri privați la Atena în persoana lui Pasion. În același timp apare
un nou tip de personal politic, o nouă clasă socială care înlocuiește aristocrația funciară.

O evoluție culturală profundă însoțește schimbările profunde din societate. Ultimele

piese ale lui Aristofan surprind realitatea după război. Este în primul rând un om al “secolului
lui Pericles”, secol în care Atena s-a simțit sigură și puternică, iar puterea ei a atins apogeul.