ISTORIE BACALAUREAT

SINTEZE

Preaviz
Pentru documentare suplimentară sugerez citirea bibliografiei de la final cât și aprofundarea
notelor de subsol, deoarece acestea conțin informații referitoare la subiectul propus și au scopul
de a clarifica s-au de a completa cele menționate.
Țin să menționez că anumite fragmente sunt copiate din cărțile de istorie din bibliografie, fără a fi
parafrazate sau date în [„”]. De aceea, recomand să nu fie utilizate aceleași cuvinte când este
redactată teza de Bacalaureat.

PETREA THEODOR-ALEXANDRU
1
 I. Romanitatea Românilor

Cultura Preistorică
Începuturile istoriei sunt tenebroase ca înseși peșterile care i-au oferit omului
primul adăpost. Viața comunităților preistorice, pare încremenită în epoci
nesfârșite. Totuși, până la mijlocul mileniului I î.Hr. s-au scurs pe teritoriul
României nenumărate civilizații. Din toate punctele cardinale, dar mia cu seamă
din răsăritul stepelor nord-pontice și din sudul fertil al Peninsulei Balcanice, al
Egeei și Anatoliei, se difuzează în valuri succesive noutăți și progrese în viața
materială și spirituală. Sfârșitul preistoriei pe teritoriul României și începutul
epocii fierului coincide cu apariția daco-geților, entitate diferită de lumea sudică a
tracilor.
Epoca de piatră este subdivizată în 3 mari perioade1:
Paleolitic Mezolitic Neolitic
înainte de 10.000 î.Hr. 10.000-8.500 î.Hr. 8500-3500 î.Hr.

„Cultura de prund” (prima perioadă a paleoliticului2), una dintre primele culturi

umane, apare în România pe valea Dârjovului (râu), unde sunt găsite unelte
folosite de oameni de o vechime de peste 600.000 de ani. Această cultură se va
extinde mai târziu către Carpații Meridionali, Cioclovine și Băile Herculane,
Buzău, Mitoc și Giurgiu3.
Economia paleoliticului și mezoliticului se baza pe vânătoare (bovine mari, cerbi
giganți, mamuți, cai) și pescuit și cules (mai ales floră spontană). În mezolitic a
fost domesticit câinele, iar adaptarea gramineelor (grâul, secara, orzul, ovăzul, etc.)
aduce cu sine și recoltarea, ca formă tranzitorie de la culesul întâmplător spre
cultivarea plantelor. Cele mai vechi obiecte de podoabă (coliere din dinți de
animal) apar în paleoliticul superior, iar primii idoli feminini din os aparțin
mezoliticului. O descoperire singulară pentru această parte a Europei o constituie

1
Datate aproximativ, deoarece cultura s-a dezvoltat cu viteză diferită și depinde foarte mult de spațiul
geografic.
2
Denumit și paleoliticul inferior.
3
Câteva exemple.
2
urmele de pictura rupestră (un cal și o felină) în grota de la Cuciulat (jud. Sălaj)
situata pe malul drept al Someșului.
Între mileniile VI-III î.Hr. se face trecerea la epoca neolitică, caracterizată
prin progrese remarcabile: producerea hranei, meșteșuguri (olărit, șlefuirea pietrei,
prelucrarea textilelor, începuturile metalurgiei aurului și cuprului), organizarea
societății, viață spirituală bogată (deplin constituită).
Săpăturile arheologice arată că în epoca neoliticului4 pe pământul românesc
a înflorit o civilizație remarcabilă divizată în mai multe culturi, dintre care
precizăm doar câteva5:
 Cultura Criș – cea mai veche cultură neolitică din România
 Cucuteni – caracterizată printr-o admirabilă ceramică pictată în 3 culori.
 Boian A – situat lângă Dunăre, cu ceramică foarte ornamentată cu forme de
cârlige
 Hamangia – („gânditorii de la Hamangia”), îi sunt specifice statuetele
antropomorfe din lut ars, recunoscute la nivel european.
 Gumelnița – îi sunt specifice așezările de tip tell și ceramica neagră cu decor în
relief.

Metalurgia și confecționarea vaselor neolitice, pictarea și arderea le revenea

bărbaților. Îndemânare cerea și prelucrarea silexului, pietrei, osului și cornului.
Cultura primitivă a plantelor cerealiere și creșterea animalelor domestice
constituie resursele principale de hrană, pe lângă vânătoare și pescuit.
4
Epoca neolitică a durat în spațiul românesc 200 de ani (2000-1800 î.Hr.), fiind urmată de cea a bronzului
(1800-700 î.Hr.) și cea a fierului (700-50 î.Hr.)
5
Foarte importante sunt doar cele scrise în îngroșat.
3
 Progresul în privința habitatului este spectacular: de la peșteră la așezări cu
semi-bordeie și chiar zeci de locuințe pe suprafață. În aria culturii Cucuteni
locuințele aveau podea din trunchiuri de lemn lutuite.
Comunitățile neolitice sunt constituite în clanuri matriliniare6. Apărute deja
la sfârșitul paleoliticului, ca formă de organizare superioară cetei primitive, aceste
clanuri oferă cadrul de structurare a conștiinței de sine a indivizilor, ceea ce
presupune ideea descendenței, cea de rudenie, observarea unor interdicții și
tabuuri. În neolitic este epoca de vârf a matriarhatului7.
Spiritualitatea neolitică îmbină organic domeniul artei cu acela al credințelor
magico-religioase. În mai multe așezări s-au descoperit adevărate sanctuare și
atestă înmormântarea ritualică.

Tracii (Epoca Bronzului)

Spre mijlocul mileniului al III-lea î.Hr., după o eventuală tranziție se pot
plasa începuturile epocii bronzului. La mijlocul secolului XII î.Hr. se consideră că
epoca bronzului se încheie pe teritoriul României.
Consecințe importante a avut contactul cu lumea egeo-anatoliană (Grecia și
Anatolia): săbiile lungi de bronz, de tip micenian, sunt importante în spațiul
carpato-dunărean. Depozitele uriașe, databile în veacul al XII-lea î.Hr. cuprind mii
de obiecte de bronz (unelte, arme, podoabe, piese, etc.). Numeroasele arme din
depozite sugerează caracterul războinic al epocii în general. De asemenea, apare
incinerația apare ca rit funerar.
Se consideră că triburile creatoare ale culturilor epocii bronzului pe teritoriul
României aparțin grupului indo-european al tracilor. Tracii sud-dunăreni intră în
istorie odată cu epocile homerice. În schimb, informațiile despre tracii nord-
dunăreni sunt mai târzii (secolul al VI-lea î.Hr.).
Tracii, la rândul lor, fac parte din grupul mare al popoarelor indo-europene.
Ei, alături de greci și iliri, au venit dinspre este și nord-est, în jurul anilor 2000
î.Hr., în cete mari și, în scurt timp, au schimbat întreaga alcătuire a popoarelor și
limbilor din sud-estul Europei. Dacia a cunoscut pe la începutul primului mileniu o
invazie cimeriană, urmată de una scitică. Sciții, venind dinspre Marea Caspică,
împing spre vest pe cimerieni care neputând să le reziste sunt nevoiți, la rândul lor,

6
descendența se realiza pe linia mamei
7
Comunitate condusă de un lider de sex feminin.
4
să se deplaseze în aceeași direcție. Sciții n-au putut disloca populația tracică, ci
dimpotrivă, au sfârșit prin a se topi în mijlocul ei.

Tracii se întindeau pe un spațiu larg: Bulgaria, Serbia, Croația, Macedonia,

România, Moldova, Ungaria, Slovacia, etc. Se învecinau cu următoarele popoare:
cimerienii, sciții, germanii, slavii, ilirii, germanii, celții, grecii.
Aceștia vorbeau o limbă indo-europeană asemănătoare cu limba scitică,
persană și sanscrită. Deși nu se cunoaște, sigur că era foarte diferită de limbă latină.
„Ei [geții] vorbesc între ei o limbă pe care o înțeleg; dar eu trebuie să mă
înțeleg prin semne. Eu sunt aici barbarul, căci nu sunt înțeles de nimeni: când aud
cuvinte latinești, geții râd prostește” (Ovidiu, Tristele)8
Neamuri tracice:
 Odrizi – situați la sud de Balcani, întemeiază un stat puternic și îi susțin pe
atenieni în războaie
 Bessii – situați la bazinul fluviului Hebrus, aveau satele în jurul cetății Histria
(mai târziu când au migrat înspre Dobrogea)
 Brobyzii – situați în Dobrogea, sunt amintiți în scrierile lui Hecateu.
 Moesii – situați între Dunăre și munții Balcani, în vestul regiunii.

8
Ovidiu, ajuns în exil la Tomis, avea să-și încheie zilele pe malul Mării Negre
5
 Geto-Dacii (Epoca Fierului)
Dacii sau geții fac parte din marele grup etnic al tracilor, care era alcătuit
dintr-o sumedenie de neamuri care se dușmăneau între ele. Primul grup de
autohtoni pomenit într-un izvor istoric este cel al geților dobrogeni. Spre sfârșitul
secolului al VI-lea î.Hr., puterea getică intră în conflict9 cu interesele expansioniste
ale imperiului Persan condus de Darius.
„Înainte de a ajunge la Istru, (regele persan Darius) îi spune mai supune
mai întâi pe geți care se cred nemuritori, căci tracii care au în stăpânirea lor
Salmydessos... i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire” (Herodot,
Istorii)
Se poate spune că, în urmă cu circa trei mii de ani, tracii erau deja împărțiți
într-o ramură nordică și una sudică, separate între ele, în linii mari, de Munții
Balcani (Haemus).
„Geții sunt cei care întind spre Pont și spre răsărit, iar dacii cei care
locuiesc în partea opusă, spre Germania și spre izvoarele Istrului” (Strabon,
Geografia)
Partea Superioară a Dunării este numită Danubis, iar partea inferioară
Istros.
Cultura greacă s-a răspândit în Dacia prin intermediul fondării orașelor
Histria, Tomis și Callatis care au fost construite de ionieni și dorieni in sec. VII-VI
î.e.n. Ocupația lor esențială era comerțul.
Sunt consemnate de către Ptolemeu al lui Logos expedițiile făcute de Al.
Macedon împotriva geților, pe malul stâng al Dunării. Geții sunt înfrânți, iar Al.
Macedon formează colonii in zona Dunării.
Urmașul lui Al. Macedon în Tracia, Lisimah, duce numeroase lupte cu
Dromihetes (primul monarh important al geților). Aceste bătălii sunt câștigate de
geți, iar Lisimah este capturat și este forțat să retrocedeze teritoriile getice și
cetățile cucerite (Capidava, Carsium, Genucla).
Dacia a suferit datorită invaziilor celte de după 300 î.Hr., care au adus cu ele
și popoare germanice care se vor așeza în Galiția și la Nord de Nistru.
9
Herodot (părintele istoriei) amintește luptele geților cu armatele persane ale lui Darius în 514 î.Hr.
6
 În a II-a jumătate a sec. al II-lea î.Hr. au loc lupte între romani de o parte,
ilirii, celții și tracii de cealaltă. Aceștia din urmă atacă mereu și pradă ținuturile
ocupate de romani. Rezultatul va fi o slăbire completă a neamurilor celtice, ilirice
și tracice.
Îndemnurile unirii triburilor geto-dacice au venit atât din interior cât și din
exterior. Ajutat de marele preot Deceneu, Burebista reușește în timp relativ scurt să
unească triburile10.
Premisele ale creării statului geto-dac au fost:
 Creșterea puterii economice
 Personalitatea remarcabilă a lui Burebista
 Conjunctura (slăbirea celorlalte popoare: celți, sciți, etc.)
În jurul anului 60 î.Hr., Burebista cu oastea sa i-a învins pe celți, iar după
anul 55 î.Hr. a îndepărtat primejdia romană din Dobrogea.

Statul întemeiat de Burebista avea caracterul unei monarhii militare, iar la

moartea acestuia, statul se destramă în 4-5 regate mai mici, cel mai important fiind
cel cu centrul la Sarmizegetusa. Cu toate acestea, se păstrează nucleul statal.
Anterior lui Burebista au mai fost regi care au unificat unele triburigetice, precum: Rhemaxos, Oroles,
10

Rubobostes
7
 Statul roman se afla atunci în faza de trecere de la republică la imperiu și era
frământat de lupte interne. În războiul civil de la Roma dintre Cezar și Pompei,
Burebista l-a sprijinit pe cel din urmă, care, din păcate, a fost înfrânt în anul 48
î.Hr.
Nu este de mirare că Cezar se hotărăște în anul 44 î.Hr. să pornească o
expediție împotriva lui Burebista. Pedeapsa pentru regele Daciei nu a mai apucat să
vină, fiindcă Cezar era omorât în senat de inamicii săi politici. În același an (44
î.Hr.) murea și Burebista, probabil tot în urma unui complot.
Ulterior, generalul romanic Crassus va cuceri regatele dacice din Dobrogea,
iar în timpul împăratului Nero, Moesia devine teritoriu roman. În 69 d.Hr. legiunile
din Moesia (romane) pleacă să îl ajute pe Vespasian, care tocmai fusese proclamat
împărat.
Decebal (87-106 d.Hr.) va fi ultimul mare rege dac care va izbuti să refacă
unitatea politică a dacilor. Statul nu mai avea întinderea de pe vremea lui
Burebista, ci cuprindea cam teritoriul României de azi.
În anul 88, Domițian trimite un nou comandant într-o expediție împotriva
poporului dac. Decebal se teme că armata romană să nu pornească asupra capitalei.
Așadar, el va aplica o stratagemă: va trimite ambasadori pentru a cere pacea.
Astfel, va fi recunoscut oficial de către Domițian ca rege al dacilor. Acesta
primește acum o sumă de bani anual, i se trimit, ca unui aliat, arme, mașini de
război, meșteri, ingineri, etc.
Pacea va dura până în 101 când împăratul Traian taie cu sabia tratatul lui
Domițian, incompatibil cu interesele imperiului. În timpul iernii începe ofensiva
dacică din Dobrogea. Armata va trece de partea dreaptă a Dunării și va ataca
cetățile romane. Același lucru se va întâmpla și în 106 (al II-lea război 105-106)
când cetatea Sarmizegetusa (capitala), lipsită de apă și înfometată, se predă în
mâinile romanilor și este distrusă (dacii dau foc cetății și se sinucid). Decebal va
mai încerca o ofensivă în munți, dar este prins, iar, ulterior, se va sinucide.
Serbările de la Roma în cinstea victoriei au durat 123 de zile.
”Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie și toată țara sunt în
mâinile dușmanului, că el însuși este în primejdie să fie luat de prizonier, își
curmă zilele.” (Cassius Dio, Istoria romană)
8
Cultura dacică
Erau recunoscuți pentru agricultură și pentru păstorit, practicau olăritul (oale
uscate la soare sau în cuptoare). Lemnul era materia principală pentru numeroase
activități, dar se foloseau și osul și piatra. Produceau: grâne, piei, blănuri, lână,
miere de albine, ceramică, unelte, arme, etc. Unii daci vor deveni adevărați
negustori, mai ales după adoptarea monedelor elenistice (300 î.Hr.).
Dacii, ca toate popoarele europene vecine de atunci, erau formați din diferite
grupuri și categorii sociale și profesionale. Marea majoritate a populației era
alcătuită din oameni liberi care locuiau în sate. Aceștia erau numiți comati. Existau
și aristocrați, care purtau numele de tarabostes și purtau simbolic o căciulă. Ei erau
cavaleri, preoți, administratori, etc.
„Ei cred că nu mor, ci că acela care-și dă viața se duce la zeul Zalmolxis”
(Herodot, Istorii)
Ca toate popoarele antice, dacii erau politeiști.
 Zalmoxis – zeul al pământului, al semănăturilor și al rodniciei.
 Gebeleizis – zeu al întregului cer, al furtunii și al fulgerului.
 Bendis – zeița lumii și pădurilor.
 Donaris – fluviul Dunării zeificat.
Tuturor le erau destinate locui speciale pentru închinăciune, adică sanctuare
sau temple. Muntele lor sfânt se numea ”Kogaionon” și era situat în sudul
Transilvaniei.
Ei erau convinși că sufletul este imaterial și că trebuie eliberat de corp prin
incinerație. Erau un popor creștin (din 313) cu episcopat la Tomis. Existau și
oameni preocupați de știință, aceștia erau în general preoții. Existau biserici la
Sucidava, Porolissum.
„[Deceneu] i-a instruit [pe daci] în aproape toate ramurile filozofiei..... El
i-a învățat morala...; i-a instruit în științele fizicii...; i-a învățat logica, făcându-i
superiori cu minte celorlalte popoare” (Iordanes, Getică)
Erau organizați în uniuni de triburi, având ca centru administrativ o așezare
fortificată numită davă.

9
 Ei aveau anumite cunoștințe de astronomie, botanică și medicină. S-au
descoperit cutiuțe cu medicamente, cranii operate, precum și conducte de
canalizare. Cu toate acestea, știința de carte era un lucru rar. Trebuie admis, însă,
că regele membrii curții, șefii, triburilor aliate știau să scrie.

Etnogeneza românească
Romanitatea reprezintă identitatea lingvistică și culturală a poporului român
și mai ales latinitatea acestuia.

Romanizare
Este procesul istoric prin care autohtonii (geto-dacii) au adoptat cultura
materială și spirituală de tip latin. Popoarele romanice care s-au menținut până
astăzi sunt italienii, francezi, spaniolii, portughezi și catalanii, în cadrul romanității
occidentale, și românii, în cadrul romanității estice.
Popoarele romanice s-au format, în general, după o rețetă unică. Toate au la
bază două elemente etnice principale: elementul băștinaș (autohton – preroman),
adică existent pe un anumit teritoriu înainte de cucerire romanilor, și elementul
cuceritor, adică romanii, latinofonii. Un al treilea element, adăugat ulterior a fost
elementul migrator. Spre exemplu, în Europa Occidentală vor năvăli triburile
germanice, iar în Europa Orientală cele slave.
Astfel, analiza privind romanitatea poporului român este alcătuită din mai
multe etape, fiecare contribuind la alcătuirea poporului și limbii române.
În prima etapă, numită și pre-romanizare, au loc contacte între cele două
civilizații prin intermediul domniilor lui Burebista și Decebal, care au întreținut
legăturile cu Imperiul Roman (sec. I-II).
Romanizarea oficială a fost declanșată în 106, momentul în care Traian a
cucerit Dacia, transformând-o în provincie romană. După retragerea aureliană
(271-275) procesul de romanizare a continuat, iar, ulterior, i s-a adăugat elementul
slav în 602 când popoarele slavice s-au așezat la S de Dunăre, ducând la divizarea
limbii în dialecte sudice (aromân, istro-român, megleno-român) și nordice (spațiu
în care s-a dezvoltat limba actuală).
Factorii principali ai romanizării au fost:

10
 Armata – a fost foarte numeroasă în Dacia, ajungând la aprox. 50.000 de
militari. Militarii romani, cantonați în castre (tabere fortificate) erau prezenți pe
întreg teritoriul provinciei Dacia.
 Administrația – în provincia Dacia a fost o administrație romană vorbitoare de
limbă latină, contribuind la învățarea acesteia de către autohtoni
 Urbanizarea – a fost intensă: orașele romane din Dacia făceau parte din cele
două categorii: colonia (Ulpia Traiana, Napoca, Apulum, etc.) și municipia
(Porolisum, Tibiscum). Populația orașelor, prin cultura ei, printr-o mai mare
deschidere la nou, la progres a avut rol decisiv în procesul de romanizare.
 Religia – în Dacia Romană a fost foarte diversificată prin numărul foarte mare
al divinităților și originea lor. Fenomenele cunoscute sub numele de sincretism
religios a dus la contopirea culturilor.
 Coloniștii – au fost foarte numeroși, fiind aduși din întreaga lume romană.

Etnogeneza românească
Reprezintă procesul formării poporului român și al limbii române. Poporul
român și limba română s-au format prin sinteza daco-getică-romană căruia i s-a
adăugat elementul slav.
Structura limbii române:
 Substrat – elementul traco-dacic (de origine agricolă – moș, vatră, brad, copil,
țarină, vaci, baltă)
 Strat – elementul latin (limba română are vocabularul fundamental 60% de
origine latină). caelum ≥ cer; pavimentum ≥ pământ, Domine Deus, crux,
basilica.
 Adstrat – elementul slav (care conține termeni religioși – schit, slavă, vecernie,
sfânt)
Conform datelor istorice, sinteza limbii române era finalizată până în sec.
VIII. Alfabetul kirilic a fost folosit până la domnia lui Al. I. Cuza.

Romanitatea
Denumirea sub care apar românii în Evul Mediu demonstrează romanitatea: vlahi,
volohi, olahi. De asemenea, Constantin al VII-lea Porfirogenetul numește populația
neslavă din Balcani cu numele de romani, diferită de bizantini pe care-i numește
romei.

11
Izvoare externe despre români
Documente bizantine:
 Sec. VII – Tratatul militar Strategikon (scris de împăratul bizantin Mauriciu)
 Sec. X – scrisoarea împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul
Documente maghiare:
 Sec. XII – Anonymus, în lucrarea Faptele unghurilor menționează prezența
românilor și slavilor în momentul pătrunderii maghiarilor.
 Sec. XIII - Cronica lui Simon de Kezo, unde românii sunt amintiți ca urmași ai
„păstorilor și colonilor” romanilor.
 Sec. XV – scrierile lui Antonio Bonfini, care afirmă latinitatea lb. române,
este renascentist italian XV,
 Sec. XVIII – scrierile Școlii Ardelene (Elementa linguae daco-romane sive
valahice; Lexiconul de la Buda, Țiganiada, sec. XVII-XIX).

Izvoare interne despre români

Nicolau Olahus (sec. XVI) este primul român ce susține unitatea de neam,
limbă a românilor, menționând în lucrarea Hungaria că românii din Moldova, Țara
Românească și Transilvania sunt descendenții coloniștilor romani.
Grigore Ureche în Letopisețul Țării Moldovei susține și el romanitatea.
Miron Costin în De neamul moldovenilor susține că istoria românilor începe
cu cea a dacilor, iar Traian este primul „descălecător” al românilor. La retragerea
romanilor din Dacia nu au plecat toți romanii, mulți au rămas pe loc rezistând
năvălirilor barbare. Originea romană a românilor este atestată, după cronicar, atât
de numele pe care și l-au dat ei înșiși, cât și de numele dat de străini.
Dimitrie Cantemir a fost figura cea mai reprezentativă a noului spirit modern
și european. El a închegat în vasta sa operă un adevărat program politic care, pe
baza latinității și unității neamului românesc în vatra Daciei străbune, susținea
emancipare de sub suzeranitatea otomană. În Descrierea Moldovei, Cantemir
abordează romanitatea românilor, reluând-o pe larg în Hronicul vechimii romano-
moldo-vlahilor. El susținea originea pur romană a românilor, anticipând una dintre
ideile de bază ale Școlii Ardelene. In viziunea lui Cantemir „dacii și romanii sunt
moșii și strămoșii noștri, a moldovenilor, muntenilor și ardelenilor și a tuturor
unde se află, a românilor”.

12
 Constantin Cantacuzino în Istoria Țării Românești consideră că etnogeneza
românilor are două elemente de bază: dacii și romanii. Susține că istoria românilor
începe cu cea a dacilor, iar Traian este primul descălecător al românilor.

Elementul slav
Vechii slavi au fost creștinați de călugării Chiril și Metodiu care au tradus, în
sec. IX, Liturghia și Noul Testament.
La sfârșitul sec. al XIX-lea, subiectul etnogenezei a fost reluat de istoricii
Mihail Kogălniceanu, A.D. Xenopol, Dimitrie Onciul, iar în sec. XX de N. Iorga și
G. Brătianu.
În timpul comunismului, elementul slav i s-a acordat cea mai mare
importanță, mai ales în scrierile lui Mihail Roller.

Teoria emigraționistă
În a II-a jum. a sec. XVII a fost formulată teoria imigraționistă, teorie care
susține că românii s-au format ca popor la Sud de Dunăre și au emigrat, ulterior ,la
N de Dunăre în sec. XIII-XIV. Unul dintre cei importanți reprezentanți ai acestei
teorii a fost Franz Joseph Sulzer (Istoria Daciei Transalpine) și Johan Christian
Engel.
100 de ani mai târziu, Robert Roesler reia argumentele lui Sulzer,
sistematizându-le în lucrarea Studii Românești. Astfel, se consideră fie că dacii au
fost exterminați în anul 106, fie că timpul de romanizare (165 de ani) a fost
insuficient. De asemenea, se considera că împăratul Aurelian a retras din Dacia nu
numai armata și administrația, ci și populația. Robert Roesler argumenta și prin
absența toponomiei, respectiv a hidronimiei, considerând că românii, păstori fiind,
au un fond comun lexical cu albanezii. Inclusiv caracterul răsăritean al românilor
era adus ca argument.
Teoria a fost combătută încă de la început de reprezentanții Școlii Ardelene
(Samuil Micu, Petru Maior, Gh. Șincai) care au afirmat cu tărie originea pur
romană a poporului român și continuitatea. Susținerea teoriei originii pur latine a
românilor este o exagerarea menită să evidențieze noblețea românilor.
Argumentele în favoarea revendicărilor românești care pornesc de la
originea latină a românilor au fost sintetizate într-un amplu memoriu din 1791,
intitulat Supplex Libellus Valachorum.
13
 B.P. Hașdeu într-un studiu din 1860 intitulat Pierit-au dacii a demonstrat că
reprezentanții Școlii Ardelene au făcut o interpretare forțată. Hașdeu a demonstrat
prin argumente lingvistice, că substratul nu poate fi contestat. Hașdeu a formulat și
teoria circulației cuvintelor, arătând că structura unei limbi nu este dată de
numărul brut al cuvintelor, ci de circulația acestora. El a demonstrat că, deși
cuvintele slave din limba română nu sunt puține, în circulația lor ele se pierd
aproape cu desăvârșire față de cuvintele latine.
Într-o lucrarea publicată în 1884, A.D. Xenopol i-a răspuns lui Roesler prin
argumente de natură științifică. De pildă, sunt menționate toponimele (Napoca,
Drobeta, Apulum), respectiv hidronimele (Maris-Mureș, Samus-Someș, Alutus-
Olt) din vremea dacilor și ulterior a daco-romanilor (Teoria lui Roesler 1884)
Obiecte de cult creștine atestate pentru sec. IV au fost descoperite la Biertan
(Sibiu), Potaissa, Perolisum. La Biertan, a fost descoperit un donariu de bronz cu o
inscripție latină11 cu monogram lui Hristos. Explicația pentru cuvintele comune cu
albaneza se referă la fondul preexistent traco-dacic. Prin urmare, teoria
emigraționistă include argumente neștiințifice, fiind infirmată de dovezile
arheologice, lingvistice, numismatice, epigrafice (inscripții) descoperite pe
teritoriul de la N de Dunăre.
Alte lucrări care contestă teoria emigraționistă sunt:
 Nicolae Iorga – Istoria românilor
 Vasile Pârvan – Începuturile vieții romane la gurile Dunării
 Gh. Brătianu – O enigmă și un miracol istoric: poporul român

II. Autonomii Locale (sec. IX-XVIII)

11
„Eu, Zenovius, am pus acest dar”
14
 În secolele IX-XIII, în urma destrămării dominației slavilor la nordul și
sudul Dunării, romanitatea răsăriteană apare din ce în ce mai frecvent în sursele
epocii.
Asaltate și în pericol de a fi anihilate de Imperiul Bizantin la sfârșitul
secolului al XII-lea și de ungurii instalați în Panonia încă de la începuturile
expansiunii lor spre răsărit, autonomiile românești au evoluat în cele din urmă spre
formula statului independent.
Autonomiile românești erau grupări de sate și de cătune, modelate în general
după cadrul geografic în care se alcătuiseră. Așezările rurale risipite în cuprinsul
unor țări erau conduse de cnezi (slav) sau juzi (latin) cu funcții judecătorești sau
administrative. Țările născute din asocierea mai multor sate, depindeau de un
centru de putere străin, fie direct prin intermediul unei căpetenii militare cum este
voievodul. Satul, cadrul principal de conviețuire socială, grupa familiile de țărani
care foloseau în comun o parte din teritoriile aflate în stăpânirea sa.
În cadrul autonomiilor locale s-au conturat clasele sociale
 Rusticii (țăranii)
 Maiores terrae (mai marii pământurilor)
Primele forme de organizare ale locuitorilor de la N de Dunăre au fost
obștile sătești (teritoriale). Din unirea acestora s-au format uniunile de obști
conduse de un jude (latin) sau cneaz (slav). Devenit ulterior autonomii locale sau
„romanii populare” (N. Iorga), acestea au fost nucleul statelor medievale.
Obști sătești → uniuni → jude/cneaz → „romanii populare” → stat
medieval
Când s-au așezat în Câmpia Panonica, la sfârșitul secolului al IX-lea, ungurii
au găsit în regiune o populație romanică pe care au supus-o, impunându-i diferite
obligații.

Cauzele apariției autonomiilor locale au fost:

 Prosperitatea economică

15
 Stabilitatea politică
 Creșterea demografică
 Presiunile exterioare (statele vecine, în special Ungaria și migratorii – cumanii,
uzii, secui, sași, pecenegii)
Tipuri de autonomii locale:
 Țările (Țara Maramureșului)
 Cnezatele (Cnezatul lui Ioan)
 Voievodatele (voievodatul lui Glad)
 Codrii (Codrii Cosminului)
 Câmpurile (Câmpul lui Dragoș)
 Ocoalele (Câmpul Lung)
 Cobâlele

Primul stat creat – statul vlaho-bulgar (Al II-lea Țarat

Bulgar)
Cel dintâi stat creat de romanitatea răsăriteană a fost opera vlahilor din nordul
Peninsulei Balcanice. După o cooperarea cu Imperiul Bizantin, vlahii din Munții
Balcani s-au răsculat în 1185, sub conducerea fraților Petru și Asan. Sprijinită de
bulgari, Bizanțul a fost silit să încheie pace cu statul vlaho-bulgar format în Nordul
Peninsulei.
Ionița cel Frumos (1197-1207), al treilea suveran al statului va fi recunoscut de pap
Inocențiu al III-lea ca „rege al vlahilor și bulgarilor”. Acesta a fost urmat la
conducere de Ioan Asan al II-lea.
Cu timpul însă, încă din secolul al XIII-lea, dinastia română a Asăneștilor s-a
slavizat, Biserica Catolică a fost respinsă, componenta etnică vlahă s-a redus tot
mai mult, iar statul a devenit bulgar.12

12
Statul creat inițial de români și bulgari este denumit de istorici drept al II-lea Țarat Bulgar. Anterior,
Primul Țarat Bulgar, condus de Simeon I, s-a luptat cu împărații bizantini Ioan Tzimiskes și Vasile al II-lea,
obținând victorii considerabile. Așadar, al II-lea Țarat bulgar este rezultatul unirii temporare a bulgarilor cu românii.
16
 Statul Medieval Transilvania (Voievodatul Transilvaniei)
Când s-au așezat în Câmpia Panonica, la sfârșitul secolului al IX-lea, ungurii
au găsit în regiune o populație romanică pe care au supus-o, impunându-i diferite
obligații.
În expansiunea lor spre răsărit, ungurii se lovesc de rezistența armată a
populațiilor slave, turanice și românești dinlăuntrul și din afara arcului carpatic și a
organizațiilor lor politice.
Cel mai important izvor care transmite aceste informații este Gesta
Hungarorum (scris de Anonymus), care arată că maghiarii au luptat împotriva a
trei formațiuni politice:
 Voievodatul lui Menumorut (Crișana)
 Voievodatul lui Glad (Banat)
 Voievodatul lui Gelu (S-V Transilvaniei)
În Legenda Sfântului Gerard sunt relatate multiple informații privind formațiunile
din Transilvania:
 În Transilvania – Gyula refuză creștinarea în rit catolic; este atacat, învins, dus
în Ungaria; țara este ocupată (1002-1003)
 În Banat – Ahtum intră în conflict cu regalitatea maghiară.
A doua etapă a întemeierii Transilvaniei a constat în cucerirea acesteia de
către regalitatea maghiară, proces declanșat după 1050. Populația locală – românii
– au rezistat cu mijloace modeste și s-au retras în locuri adăpostite. Teritoriile lor
au fost treptat cucerite.
În jurul anilor 1200, întreaga țară până la Carpați era supusă Ungariei. În anii
1111-1113, două documente menționează pe primul conducător al Transilvaniei
numit de regele ungar. El avea titlul de principe și se numea Mercurius. Timp de
vreo 65 de ani nu mai sunt menționați alți conducători ai Transilvaniei, pentru ca în
1176 să fie pomenit Leustachius, cu titlul de voievod.
Metodele prin care maghiarii au cucerit Transilvania au fost:
 Militare – cucerirea cetăților de margine.

17
 Politice – încercarea de a impune principatul în locul voievodatului, încercarea
a eșuat13.
 Etnice – coroana maghiară i-a colonizat în Transilvania pe sași, popor de
origine germanică, secui (de origine asiatică) și pentru o scurta perioadă pe
cavalerii teutoni (de origine germană).
Colonizări în Transilvania
 Secuii – au servit drept avangardă în condițiile pătrunderii maghiarilor în
Transilvania; așezați mai întâi în Bihor, apoi în zona Târnavelor și, în final, în
Subcarpații Răsăriteni; aveau obligații militare.
 Sașii – veniți în Transilvania în mai multe valuri, datorită transformărilor
social-economice din lumea germană; au jucat în primul rând un rol economic;
obțin privilegii recunoscute de Bula de Aur din 1224.
Prin urmare, Transilvania a traversat 2 perioade:
 Voievodatul (menținut până în 1514)
 Principatul (aflat sub suzeranitate otomană, înlocuită în 1699 prin tratatul de la
Karlowitz cu suzeranitatea habsburgică)
În pofida acestui regim de dominație, Transilvania și-a păstrat în tot cursul
Evului Mediu autonomia, prin existența așa numitelor „țări”: Țara Maramureșului,
țara Oașului, Făgărașului, Bârsei.

Statul Medieval Țara Românească

Diploma Cavalerilor Ioaniți (1247) menționează formațiuni politice la sud de
Carpați:
 Banatul de Severin
 Voievodatele conduse de Seneslau în stânga Oltului, Litovoi în dreapta Oltului
 Cnezatele condu de Ioan și Farcaș între Jiu și Olt
Toate acestea se aflau sub suzeranitatea regelui Ungariei.
Prin 1275-1277 voievodul Litovoi și fratele său Bărbat încearcă să înlăture
suzeranitatea maghiară, dar încercare eșuează: Litovoi este ucis în luptă, iar Bărbat
este obligat să recunoască suzeranitatea maghiară.

13
În 1111, documentele îl amintesc pe Mercurius Princeps, în 1176 documentele îl menționează pe
Leustachius Ratot voievod.
18
 Din punct de vedere administrativ, maghiarii au încercat să impună
catolicismul, legând calitatea de mobil de apartenența la religia catolică, românii,
în mare majoritate ortodocși au încercat să impună religia catolică, românii, în
mare majoritate ortodocși fiind considerați tolerați.
Românii au fost împiedicați să formeze un stat medieval în Transilvania. Cu
toate acestea, extinderea maghiară a fost stăvilită de dominația cumană (sec. XII) si
marea invazie tătară (mongolă), care s-a extins în Polonia și Ungaria. Tătarii au
venit, de asemenea, din est și au pustii tot în calea lor. În 1242 tătarii s-au retras
spre est, iar cei rămași, organizați sub formațiunea denumită Hanatul Hoardei de
Aur au continuat să atace ținuturile românești.
Conform Letopisețului Cantacuzinesc, statul s-a întemeiat prin
descălecatul14 lui Negru Vodă sau Radu Negru din Făgăraș la Câmpul lung și apoi
la Curtea de Argeș între anii 1290-1291.
Istoria certă a Țării Românești începe cu Basarab I (1310-1352). El a reușit,
în lunga sa domnie, să atingă cel puțin trei scopuri importante:
 A unificat statele de la sud de Carpați
 A rupt legăturile cu Ungaria
 A obținut, printr-o mare victorie militară, recunoașterea și afirmarea
internațională a țării sale.
După consolidarea domniei, Basarab a refuzat să accepte suzeranitatea
regelui Ungariei. În 1330 la Posada15, regele ungar Carol Robert de Anjou se
confruntă cu Basarab I. Lupta s-a încheiat cu victoria lui Basarab I. Această
victorie a marcat independența Țării Românești în raport cu Ungaria16. Țara
românească cuprinde: Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia și sudul Basarabiei.
Consolidarea statului a avut loc după Basarab I sub domniile lui Nicolae
Alexandru (a întemeiat mitropolia Țării Românești la Curtea de Argeș) și Vladislav
Vlaicu (a emis prima monedă a Țării Românești).

14
Înseamnă să ctitorești un stat
15
9-12 noiembrie
16
Atestată de Cronica pictată de la Viena
19
 Statul Medieval Moldova
Izvoarele istorice menționează existența unor țări: „Țara Bolohovenilor, Țara
Berladnicilor, Țara Brodnicilor”. Importanța comunităților de la Est de Carpați este
evidențiată și de drumul comercial care lega Europa Centrală de Marea Neagră.
În secolul al XIV-lea, Maramureșul era un ținut românesc organizat sub
formă de voievodat. Regatul Ungariei a incercat să înlocuiască instituțiile
românesți cu instituții noi aduse dinspre Apus. În acest timp, influența ungară la est
de Carpați era în pericol datorită nemulțumirilor și revoltelor românilor și
presiunilor Poloniei.
Atunci, regele ungar a ales un conducător dintre românii Maramureșeni pe
un nobil numit Dragoș. În prima etapă, Dragoș s-a stabilit la Est de Carpați, după
1347 și-a întemeiat o unitate de apărare împotriva tătarilor cu reședință la Baia.
Succesorii lui Dragoș, Sas și Balc, au fost înlăturați în urma unei răscoale.
Totuși, românii din Moldova erau nemulțumiți de dominați ungară și de
misionarismul catolic. A doua etapă s-a desfășurat între 1359-1365, fiind legată de
acțiunea energică a voievodului Bogdan. Conform Cronicii lui Ioan de Târnave,
Bogdan a întemeiat „o domnie nouă”, independentă de regatul Ungariei. Bogdan s-
a răzvrătit în Maramureș, iar, ulterior, a trecut munții în Moldova cu o armată de
100-200 cnezi. Aici el a fost bine primit de localnici, i-a alungat pe Dragoș și pe
rudele sale și a proclamat independența Moldovei. Regele ungar Ludovic (fiul lui
Carol Robert de Anjou) a trimis o oaste împotriva lui Bogdan, dar expediția nu a
avut succes.
Consolidarea statului Moldova a avut loc în timpul succesorilor lui Bogdan:
 Lațcu (1365-1377) a continuat politica de independență a statului, intrând în
legătura cu papalitatea, care îi recunoaște titlul de conducător al Moldovei.
 Petru Mușat (1375-1391) a creat o Mitropolia de la Suceava, unde a stabilit și
reședința domnească; se orientează spre Polonia pentru a face față presiunilor
Ungariei; în 1387 depune jurământ de vasalitate regelui Poloniei, Vladislav
Jagello.
 Roman I (1391-1394) a creat statul riveran al Modlovei, unificând teritoriile
dintre Carpați, Nistru, Dunăre și Marea Neagră; a înlăturat dominația tătară.

20
 Statul Medieval Dobrogea
În sec. VIII, documentele menționează Țara Cavarnei, între Mangalia și
Varna. Lucrarea Anei Comnena, Alexiada, atestă o serie de formațiuni politice
prestatale conduse de Tatos, Seslav și Satza.
În sec. XIV, documentele îi menționează pe Balica, Dobrotici și Ivanco.
Dobrotici a primit titlul de despot de la Imperiul Bizantin, fiind și unificatorul
teritoriului dintre Dunăre și Marea Neagră. În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân
(1388), Dobrogea intră în componența Țării Românești, fiind anexată de Imperiul
Otoman după 1417. Dobrogea a revenit statului român în 187817.

Cadrul International în sec. XIV-XVI

În secolele XIV și XVI Europa trăia minunata lume a Renașterii. Reforma
religioasă avea să schimbe fața apuseană a continentului după 1500, trimițându-și
reverberațiile și spre lumea răsăriteană. Occidentul, dominat politic și spiritual de
imperiu și papalitate, dar și de state naționale timpurii precum Franța și Anglia,
avea să cunoască, prin Reconquista iberică, eliberarea de sub mauri și unificarea
Spaniei.
Crizele de la finele secolului al XIII-lea din regatele Boemiei, Poloniei și
Ungariei se prelungește și în secolul XIV. În Boemia și Ungaria se sting vechile
dinastii ale Przemyslizilor (1306) și, respectiv, Arpadienilor (1301). Criza din
Boemia a devenit evidentă după 1278, când Rudolf I de Habsburg a obținut o
victorie militară contra cehilor, care pierd teritorii întinse, devenite parte a
domeniilor ereditare ale Casei de Habsburg. Stabilizarea situației s-a realizat în
1310 după venirea la tron a dinastiei de Luxembourg.
Ungaria s-a refăcut treptat după 1308, în timpul domniei lui Carol Robert
(1308-1342), pentru ca să ajungă la apogeul puterii sub regele Ludovic cel Mare
(1342-1382).
Polonia ajunge și ea un stat unitar abia sub conducerea lui Piast Vladislav
Lokietek în 1320. Polonia a avut și legături cu Lituania, prin regina Hedwiga care
s-a căsători cu regele Lituaniei Vladislav Jagiello.
Amenințarea islamică dinspre est, slăbită, dar nu anihilată, este urmată și
însoțită de asaltul otomanilor în Balcani și Europa Estică. Turcii otomani, ajunși la
Dunărea de Jos după cucerirea Constantinopolului de către Mehmed al II-lea,
17
În urma Războiului de Independență
21
alarmează creștinătatea Europeană. În secolul al XV-lea Țările Române, Ungaria,
Polonia, forțe sârbești, albaneze au obținut importante succes împotriva
otomanilor. Marea înfrângere a otomanilor de la Belgrad (1456) i-a oprit pentru
mai bine de trei sferturi de veac pe otomani să înainteze către Buda și Viena.
În secolul XVI, otomanii realizează alianțe cu francezii și reușesc să
pătrundă în Europa, transformând Ungaria în provincie otomană și asediind Viena.
Astfel, între Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman au loc războaie pentru
Ungaria.

Instituții Centrale
Voievodatul
Prezent în Transilvania, era condus de un voievod. Voievozii aveau atribuții
militare judiciare și administrative; voievodul își exercita autoritatea asupra
comitatelor; era dependent de regalitatea maghiară.
În 1541 are loc crearea Principatului autonom18, aflat sub suzeranitatea
otomană ca urmare a prăbușirii Ungariei după lupta de la Mohacs (1526). Țara era
condusă de un principe ales de Dietă. Principele deținea prerogative însemnate în
politica internă.
Prin Diploma leopoldină (dec. 1691), Transilvania a devenit Principat a
Imperiului Habsburgic; era condusă de împărat prin intermediul unui guvernator
ales de către Dietă și confirmat de către Curtea de la Viena.
Domnia
Este cea mai importantă Instituție a statului medieval, fiind reprezentat de
domn, reunind și calitatea de voievod (conducător militar). Era instituția centrală în
Țara Românească și Moldova. Țara era condusă de domn.
Succesiunea la tron se baza pe principiul ereditar-electiv. La jumătatea sec.
XVII, instituția domniei începe să se erodeze. În timpul regimul Fanariot, în sec.
XVIII, domnii sunt transformați în simpli funcționari ai Imperiului Otoman, fiind
asimilați unui pașă cu două tuiuri.
Domnia era:
 Ereditară – în familia Basarabilor (Țara Românească) și a Mușatinilor
(Moldova)

18
Din Transilvania
22
 Electivă – prin alegerea domnului de către marea boierime din rândul
membrilor familiei domnitoare.
Domnia a fost configurată în țările române după modelul bizantin. Particula
„Io” din titulatura domnului derivă din grecescul Ioannes, care înseamnă „uns de
Dumnezeu”.
Atribuțiile domniei:
 Politica externă – declara război și încheia pace, semna tratate cu țările vecine
 Politica internă – percepea birul19, era proprietarul întregului pământ, confirma
proprietățile, bate monedă, instituie sistemul de impozite, atribuții judecătorești
(este instanța supremă de judecată
Sfatul Domnesc
Era format din marii boieri, ulterior doar din boierii cu dregătorie. Sfatul
Domnesc avea rol consultativ și atribuții mai ales politice.
Principalii dregători erau: vornicul (conducătorul Curții Domnești), logofătul
(conducătorul Cancelariei Domnești), spătarul (purtătorul de spadă), postelnicul
(șeful diplomației).
Cele mai înalte dregătorii erau: Banul Craiovei (Țara Românească) și
Portarul Sucevei (Moldova).
Adunarea Țării
Reprezintă o instituție semnalată încă din secolul al XV-lea purtând
denumirea de Marea Adunare a Țării; nu avea caracter permanent în Moldova și
Țara Românească, ci sporadic, când era vorba de alegerea domnului, declarații de
război, încheierea păcii.
Reprezenta stările privilegiate. Avea rol consultativ. În Transilvania locul
Adunării Țării era deținut de congregații generale ale nobililor.
Începând cu secolul al XVI-lea problemele importante de politică externă se
discutau în Dieta Țării, care se întrunea periodic, avea atribuții permanente și un
statut bine precizat.

19
Dare destinata în general acoperirii cheltuielilor de apărare sau răscumpărare a păcii
23
Armata
Era formată din „Oastea cea mare” (reunită în situații de primejdie și
formată din toți bărbații apți să poarte o armă) și „Oastea cea mică” (avea caracter
permanent și era formată din curteni și dregători).
Biserica
Reprezenta puterea spirituală. Era condusă de mitropolit. Acesta devenea
locțiitorul domnului în caz de vacanță a tronului. Atât Mitropolia Țării Românești,
cât și cea a Moldovei erau construite după model bizantin, fiind dependente de
Patriarhia de la Constantinopol.

Organizarea administrativ teritorială a Țărilor Române

Țara Românească era organizată în județe, iar Moldova în ținuturi. Din punct
de vedere juridic, domnul reprezenta instanța supremă, iar primele coduri de legi
au apărut în sec. XVI.

24
 III. Domnitorii Spațiului Românesc
Contextul European
Când spaniolii erau angajați în Reconquista (eliberarea patriei lor) contra
maurilor (sarazinilor și arabilor) și când englezii luptau cu francezii în Războiul de
100 de ani (1337-1453), popoarele din centrul și sud-estul Europei erau obligate să
se apere contra islamului, reprezentat de tătari și turci. Între 1350 și 1900 colțul
sud-estic al Europei a fost supus asalturilor Semilunii. Otomanii au pus piciorul în
Europa pe la 1350. După o sută de ani (1453), ei cuceriseră și Constantinopolul, și
statele creștine ale bulgarilor, albanezilor și sârbilor.
Luptând pentru libertatea creștinătății, românii au contribuit la ridicarea
splendidei lumii occidentale, devenită un exemplu pentru omenire.

Mircea cel Bătrân

A fost domnul Țării Românești în perioada 1386-1418. După 1388, printr-o
campanie militară, Mircea cel Bătrân cucerește Dobrogea (Scythia Minor) –
datorită poziției geografice favorabile cât și datorită amenințării otomane.
În 1389, la Radom (Polonia), Mircea cel Bătrân a încheiat o înțelegere
diplomatică cu regele Poloniei, Vladislav Jagiello. Înțelegerea avea un evident
caracter antimaghiar și încerca să oprească pretențiile de suzeranitate ale Ungariei.
Cele mai importante victorii militare au fost cele din anii 1394-1395, când,
în Bătălia de la Rovine – contra sultanului Baiazid, obține victoria20.
În 1395 la Brașov, Mircea cel Bătrân încheie o alianță cu regele Ungariei
Sigismund de Luxemburg împotriva Imperiului Otoman.
În anul 1396 s-a desfășurat Cruciada Târzie de la Nicopole, în cadrul căreia
au participat cavaleri burgunzi germani cărora li s-au alăturat oștenii Țării
Românești. Cruciada se încheie cu victoria imperiului Otoman, înfrângerea
creștinilor și ocuparea Țaratului Bulgar de Vidin.
Pentru o scurtă perioadă de timp, Mircea cel Bătrân a pierdut tronul Țării
Românești, acesta fiind preluat de către Vlad Uzurpatorul. În anul 1402, în lupta de
la Ankara, Baiazid Ilderim a fost învins de un conducătorul mongol, Timur Lenk.
Baiazid a fost luat în captivitate și, ulterior, pierde viața.
20
Poveste prelucrată apoi de Mihai Eminescu în Scrisoarea a III-a
25
 Mircea cel Bătrân s-a amestecat în perioada următoare în luptele pentru
succesiune din Imperiul Otoman. Acesta a urmărit să slăbească Imperiul Otoman
susținând pretendenți diverși la succesiunea lui Baiazid: Musa, Mustafa. În final,
Mahomed I a fost ales succesor.
În 1417, Dobrogea e pierdută, fiind anexată de imperiul Otoman, în timp de
Țara Românească e obligată să plătească tribut sub forma haraciului.
De altfel, Țările Române au semnat cu Imperiul Otoman capitulații
(înțelegeri), pentru păstrarea autonomiei și evitarea transformării lor în pașalâc
(provincie condusă de un pașă-guvernator otoman).

Alexandru cel Bun

A fost domnul Moldovei în perioada 1400-1432. A contribuit la organizarea
politică, reglementarea administrației și ordinea ecleziastică. După anul 1401,
Mitropolia Moldovei de la Suceava este recunoscută de Patriarhia de la
Constantinopol. Alexandru cel Bun a fost un ingenios diplomat, reușind să mențină
echilibrul în raport cu Polonia și Ungaria.
În 1402, domnul Moldovei a recunoscut printr-un tratat suzeranitatea
Poloniei, condusa de Vladislav Jagiello, tratat reînnoit în perioada următoare.
În 1412, Ungaria și Polonia au semnat la Lublau un tratat, punând în pericol
Moldova prin împărțirea sa în sfere de influență. Tratatul nu a fost aplicat.
Ungaria intenționa de fapt să controleze drumul comercial care lega sudul
Poloniei de gurile Dunării, vizând în special cele 2 cetăți: Chilia și Cetatea Albă
Aceleași 2 cetăți au reprezentat motivul incursiunilor otoman din 1419-1420.
Fiind apărate de Alexandru cel Bun, cetățile au rezistat.

Iancu de Hunedoara
Etnic român, dar asimilat prin educație, religie și orientare politică Ungariei,
Iancu de Hunedoara a fost voievodul Transilvaniei în perioada 1441-1456, dar și
guvernator, respectiv regent al Ungariei, în condițiile minoratului regelui Ladislau
al V-lea Postumul. Iancu a primit o aleasă educație militară la curtea regelui
Sigismund de Luxemburg, în Cehia și în Italia.

26
 În anul 1441 înfrânge o oaste otomană in Serbia, iar apoi alte asemenea oști
în 1442, respectiv la Sibiu în Transilvania și, ulterior, pe Ialomița în Țara
Românească Aceste victorii au fost urmate învingerea de la Sântimbru (Alba Iulia,
1442).
În 1443 este declanșată „Campania cea lungă”, Iancu de Hunedoara
organizând expediții antiotomane în regiunea Balcanică, cucerind orașele Niș și
Sofia. Campania se încheie prin tratatul de pace de la Seghedin, încheiat pe o
perioadă de 10 ani. Tratatul este anulat, iar lupta antiotomană este reluată și,
ulterior, încheiată la Varna în 1444, cu imperfectă înfrângere pentru creștini (însuși
regele Ungariei, Vladislav I, e ucis în luptă).

Iancu ajunge cel mai respectat și mai puternic om din regat și devine, în
1446, guvernator al Ungariei. Un nou episod a avut loc în 1448 la Kossovopolje
(Serbia), încheiat cu înfrângerea lui Iancu de Hunedoara. Datorită acestei
înfrângeri, Iancu va încheia cu Bogdan al II-lea (voievodul Moldovei) un tratat de
alianță la Roman (1450)
În ciuda acestor alianțe, Iancu nu obține prea mari succese. În 1453, sultanul
Mahomed al II-lea a cucerit Constantinopolul (prăbușirea Imperiului Bizantin).
În 1456, Iancu de Hunedoara a obținut o victorie strălucită în lupta de la
Belgrad împotriva sultanului Mahomed al II-lea. După moartea lui Iancu de
Hunedoara (ciumă), Matia, fiul său, preia conducerea în 1458, devenind unul dintre
cei mai slăviți regi ai Ungariei.

Vlad Țepeș
Vlad Țepeș a fost un voievod energic și aspru care a voit să întroneze
dreptatea, ordinea și să dea avânt meșteșugurilor și comerțului. A avut trei (3)
domnii în Țara Românească: 1448, 1456-1462, 1476
În anul 1459 refuză plata tributului (10.000 de galbeni anual) și refuză să
trimită copii români în Imperiul Otoman, ceea ce duce la conflictul cu Imperiul. Va
încheia alianțe cu regele Ungariei (Matia Corvin) împotriva Imperiului Otoman în
1460.

27
 Turcii vor încerca prin intermediul lui Hamșa pașa, beiul de Nicopole, și al
diacului sultanului Catavolinos, să-l prindă pe Vlad prin vicleșug. Aceștia însă nu
au reușit.
Odată ce au fost dejucate planurile otomanilor (Hamșa pașa și diacul
sultanului vor fi trași în țeapă împreună cu toți soldații turci care îi însoțeau), Vlad
Țepeș organizează o campanie surpriză la Sud de Dunăre în iarna 1461-1462.
Reacția turcilor a fost imediată, campania fiind condusă de însuși Mahomed
al II-lea. În aceste condiții, Țepeș va aplica tactica „pământului pârjolit” (pustiire
pământului) și otrăvirea fântânilor, îngreunând drumul sultanului către Târgoviște.
Atacul nocturn din 16-17 iunie 1462, menit să demoralizeze oastea otomană e
menționat în toate izvoarele relativa la campania din 1462.
Campania inițiată de sultan s-a încheiat cu înscăunarea lui Radu cel Frumos,
sprijinit de boieri, care îl abandonează pe Vlad Țepeș. Sperând să obțină ajutor de
la Matia Corvin, acesta se retrage în Transilvania, dar cade victimă unui complot și
este arestat, fiind deținut la Vișegrad.
În 1476, Vlad Țepeș este eliberat – la cererea lui Ștefan cel Mare – și
reînscăunat pentru a continua lupta antiotomană. Într-un ultim complot, câteva luni
mai târziu, a fost ucis.

Ștefan cel Mare

În anul 1457, Vlad Țepeș i-a oferit sprijin tânărului Ștefan, cu care se
cunoscuse de copil, spre a ajunge prinț al Moldovei. A fost cel mai important domn
român și a domnit între anii 1457-1504. A mărit domeniul domnesc, a întărit sfatul
țării cu boieri credincioși, a dezvoltat orașele și a pregătit bine armata. Domnul s-a
bazat mult pe boierimea mică și mijlocie, pe orășeni și pe țăranii liberi (răzeși).
Interesați de bogatele resurse ale Țărilor Române și interesați de a obține
puncte de sprijin ale acțiunilor lor (gurile Dunării și cetățile din zonă: Chilia și
Cetatea Albă), turcii au vizat și obținerea suzeranității asupra Moldovei. Lor li se
opuneau Polonia și Ungaria, puteri catolice cu interese speciale în această regiune.
Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, a reușit să mențină echilibrul și să
asigure țării sale autonomia. Principala strategie a fost de a nu se confrunta cu doi
adversari simultan.

28
 De asemenea, Polonia și Ungaria erau în dispută și doreau suzeranitatea
Moldovei. Astfel, Ștefan a fost nevoit să profite de disensiunea provocată de
accederea la putere a celor două țări.
La început, Ștefan a acceptat suzeranitatea regelui Poloniei, Cazimir al IV-
lea, încheind tratatul de la Overchelăuți în 1459. Astfel, în prima parte din lunga sa
domnie a dus o politică externă de cooperare cu Polonia, în lupta pentru
redobândirea Chiliei, care a fost reincorporată Moldovei în anul 1465.
Încercarea lui Matia Corvin de a supune Moldova controlului Ungariei a
avut ca rezultat victoria voievodului Moldovei la Baia (1467), precum și
înfrângerea unei armate tătare la Lipnic în apropierea Nistrului (1469-1470).
Suveranul Ungariei a înțeles că este mai bine să fie aliat cu Ștefan cel Mare, iar
între Ungaria și Moldova s-au încheiat tratate de alianță. Matei Corvin i-a dăruit lui
Ștefan Ciceul si Cetatea Albă)
După 1473, refuzul plății tributului determină deteriorarea relațiilor cu
Imperiul Otoman. Cu un an înainte de venirea lui Ștefan pe tron, domnul de atunci
al Moldovei, Petru Aron, acceptase plata tributului Otoman. Disensiunile cu
Imperiul Otoman au ca rezultat victoria lui Ștefan în lupta de la Vaslui (10 ian.
1475), împotriva armatei conduse de Soliman-pașa. După victorie încearcă să
realizeze o alianță antiotomană: a trimis solii în Polonia, Veneția, Roma, Hanatul
Crimeei și Caffa. Se va concretiza doar alianța cu regele Ungariei în 1475.
În anul 1476, armata Moldovei este învinsă la Războieni (Valea Albă) de
către armata condusă de Mehmed al II-lea. Deși victorios, sultanul a fost nevoit să
se retragă, nereușind să cucerească nici una dintre cetățile Moldovei.
Până la urma, dezamăgit și fără sprijin, Ștefan a făcut pace cu otomanii.
Imperiul Otoman condus de un nou sultan, Baiazid al II-lea, reia ofensiva, cucerind
Chilia și Cetatea Albă în 1484.
În final va realiza o alianță antiotomană – Ștefan cel Mare a depus
jurământul de la Colomeea, acceptând suzeranitatea poloneză în 1485. Moldova a
acceptat reluarea plății tributului Porții abia în 1487.
În cea din urmă parte a domniei sale, Ștefan cel Mare a trebuit să înfrunte
pretențiile de suzeranitate ale Poloniei într-un conflict armat, soldat cu înfrângerea
oștii regelui Ion Albert în bătălia de la Codrii Cosminului (1497). În anul 1499 se
29
încheie tratatul de la Hârlău, prin care se recunoaște independența Moldovei față de
Polonia.
A murit în 1504, fiind înmormântat la ctitoria sa, mânăstirea Putna, Suceava.

Diplomație și Conflict în sec. XVI

Secolul al XVI-lea prezintă în cele trei Principate Române, o complexitate
de structuri de civilizație care lasă să se întrevadă zorii lumii modeme, pe un fond
social încă puternic feudal. În acest timp, istoria europeana a înregistrat efectele
marilor descoperiri geografice și ale expansiunii pe alte continente. Țările Romane
înregistrează influențe determinate de civilizația modernă Ele sunt antrenate în
vârtejul confruntărilor politice dintre puterile competitoare: Imperiul Habsburgic,
Imperiul Otoman și Polonia, în care se reflectă și rivalități europene.
Izolarea față de Europa Occidentală se accentuează odată cu mutarea cailor
comerciale din Mediterană în Atlantic ca urmare a marilor descoperiri geografice.
Imperiul Otoman a atins în aceasta perioadă maxima expansiune în timpul
domniei sultanului Soliman Magnificul (1520-1566).
În 1541, partea centrală și sudică a Ungariei a devenit pașalâc otoman,
nordul și vestul Ungariei au intrat sub administrație habsburgică, iar Transilvania a
fost organizata ca principat autonom sub suzeranitate otomană.
Imperiul habsburgic inițiază o alianță antiotomana numita Liga Sfântă, în
1590- 1592; au participat Statul Papal, Spania, Austria §i ducatele italiene
Toscana, Mantova și Ferrara. Polonia, după o perioada de criza politica, revine la
politica pontica, redeschizând rivalitatea medievală din această zonă.

Mihai Viteazul
A fost domn al Țării Românești (1593-1600), al Transilvaniei (1599-1600) și
al Moldovei (1600).
Liga Sfântă este constituită din inițiativa papei Clement al VIII-lea din care
inițial făceau parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul papal, Spania, Austria,
Ferrara, Mantova și Toscana. Domnia lui Mihai Viteazul a coincis cu relansarea de
către papă a Ligii Sfinte, alianță la care au aderat principele Transilvaniei,
Sigismund Bathory, domnul Moldovei, Aron Vodă și domnul muntean.

30
 Aderarea Țării Românești la Liga Sfântă a condus la izbucnirea în noiembrie
1594 a unei revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a
întregii garnizoane otomane staționată în București. De asemenea, Mihai Viteazul
a atacat și cetățile stăpânite de turci pe linia Dunării și a înfrânt oștile tătărăști și
turcești la Putinei, Stâneșți și Șerpătești. În acest timp, Aron Vodă asediază
Tighina. Mihai Viteazul ocupă Brăila și trece la acțiuni dincolo de Dunăre.
La 20 mai 1595 s-a încheiat la Alba Iulia un tratat între Țara Românească și
Transilvania, prin care Mihai devenea locțiitorul lui Sigismund Bathory.
Confruntarea decisiva pregătită de turci a avut loc la Călugăreni, la 13-23
august 1595, încheindu-se cu o victorie românească de prestigiu. După bătălie,
turcii încep organizarea Țării Românești ca pașalâc. Cu toate acestea,
contraofensiva forțelor unite, la Rucăr, ale celor trei principate va duce, la
începutul lunii octombrie, la cucerirea Târgoviștei, urmând ca turcii să fie atacați la
Giurgiu și alungați peste Dunăre.
În 1596, otomanii vor relua ofensiva în Ungaria, unde habsburgii au fost
învinși. Mihai Viteazul a încheiat pace cu sultanul (1597), iar pentru consolidarea
poziției tării a încheiat un tratat de alianță cu Imperiul Habsburgic (1598). Prin
această dublă suzeranitate (otomană și habsburgică), Mihai Viteazul se
emancipează de consecințele tratatului cu Sigismund Bathory. Prin dubla
suzeranitate (otomană și habsburgică), Mihai a încercat să se emancipeze de
consecințele tratatului de la Alba Iulia (mai 1595) prin care recunoscuse
suzeranitatea principelui Transilvaniei.
Andrei Bathory, principele Transilvaniei, ia cerut să renunțe la domnie.
Același lucru i-a cerut și Ieremia Movilă, domnul Moldovei.
Ieremia Movilă, a scos Moldova din coaliția antiotomană. De asemenea,
situația Țării Românești este afectată de Andrei Bathory, partizan al politicii filo-
polone și filo-otomane. Ieremia Movilă și cancelarul polonez Zamoisky
intenționau să se așeze pe tronul Țării Românești pe fratele domnului Moldovei,
Simion Movilă.
În acest context, Mihai a încheiat pace cu turcii în 1597.
În 1598 a încheiat, la Mănăstirea Dealu, un tratat cu Rudolf al II-lea,
împăratul Austriei, împotriva lui Andrei Bathory.
31
 În 1599 l-a învins pe Andrei Bathory la Șelimbăr și a luat în stăpânire
Transilvania, iar în mai 1600, după o campanie fulgerătoare, încorporează și
Moldova, realizând ceea ce a intrat în conștiința românilor ca prima unire politică a
teritoriilor locuite de români („Planul dacic”)
Titulatura folosită de voievod într-un hrisov din 27 mai 1600 era: „domn al
Țării Românești, al Ardealului și a toată țara Moldovei”.
Creația politică a lui Mihai Viteazul nu a durat decât patru (4) luni,
prăbușindu-se ca efect al puternicilor competitori externi (Imperiul Habsburgic,
Imperiul Otoman, Polonia) și al ostilității nobilimii ardelene. Nobilimea maghiară
din Transilvania s-a alăturat generalului Gheorghe Basta și l-a învins pe Mihai
Viteazul la Mirăslău (18 sept. 1600).
Polonezii pătrund în Moldova restaurând dinastia Movileștilor și înaintează
spre sud punându-l în Țara Românească domn pe Simion Movilă.
Mihai Viteazul revin în Transilvania cu ajutor militar imperial cerut de la
Rudolf al II-lea21 și obține victoria de la Guruslău (3/1322 aug. 1601) împotriva
principelui Sigismund Bathory. La 9/19 august 1601 voievodul a fost ucis în tabăra
de la Câmpia Turzii de mercenarii plătiți de generalul Basta.

IV. Începuturile Modernității

sec. XVII-XVIII
În anul 1606, Poarta a încheiat un tratat de pace cu Imperiul Habsburgic.

21
Regele Ungariei și Imperiului Romano-German
22
Datare incertă
32
 În prima decadă după moartea lui Mihai Viteazul, Imperiul Otoman a
restaurat suzeranitatea sa asupra spațiului românesc. În Transilvania principele
Gabriel Bethel a încercat chiar să realizeze, printr-o solidarizare românească, un
regat al Daciei.
Preocuparea de constituire a unui bloc politic românesc devine o constantă și
în timpul succesorilor lui Gabriel Bethlem, Gheorghe Rakoezi I și Gheorghe
Rakoezi al II-lea. Aceștia au încheiat alianțe cu domnul Țării Românești, Matei
Basarab, respectiv domnul Moldovei, Vasile Lupu.
Sub aspect politic, unii urmași ai lui Mihai Viteazul au încercat să continue
opera acestuia. Printre cei mai importanți suverani s-au numărat Matei Basarab
(1632-1654) în Țara Românească și Vasile Lupu (1634-1653) în Moldova, care au
asigurat țărilor lor o perioadă de prosperitate, de progres al instituțiilor și de
strălucire culturală. Au încercat să mențină alianța antiotomană cu puterile creștine
și să impună respectarea vechiului statut de autonomie a țării.
Cu mai multă libertate s-au putut mișca Gabriel Bethlen (1613-1629),
Gheorghe Rákóczi I (1630-1648) și Gheorghe Rákóczi al II-lea (1648-1657),
principii protestanți (calvini) ai Transilvaniei. Ei au întărit puterea centrală în spirit
absolutist, au sprijinit economia, mai ales meșteșugurile și comerțul. Prosperitatea
au simțit-o însă mai ales națiunile recunoscute – maghiarii, sașii și secuii – fiindcă
românii rămâneau în continuare excluși de la viața politică oficială.
O revoltă antiotomană a țărilor române izbucnește în 1659, după modelul
celei conduse de Mihai Viteazul, acum sub conducerea domnului Țării Românești,
Mihnea al III-lea, dar fără succese de durată.
A doua jumătate a sec. XVII este marcată de un eveniment major, anume
asediul Vienei din 168323. Odată cu asediul Vienei se declanșa „problema
orientală”24.
Noile puteri cu interese asupra spațiului românesc în a II-a jumătate a sec.
XVII sunt Imperiul Habsburgic și Imperiul Țarist, alături de Imperiul Otoman.
În Țara Românească cele mai importante domnii au fost reprezentate de
Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu, iar în Moldova de Dimitrie
Cantemir.

23
Imperiul Otoman este înfrânt la Viena de o coaliție austro-poloneză.
24
Problema moștenirii Porții, considerat „omul bolnav al Europei”.
33
Șerban Cantacuzino (1678-1688)
A fost domn al Țării Românești și va încerca să recâștige independența prin
aproprierea de Imperiul Habsburgic. În 1688 va trimite la Viena o delegație pentru
a încheia o alianță. Moartea domnului determină eșuarea tratativelor.

Constantin Brâncoveanu (1688-1714)

A fost domn al Țării Românești. A desfășurat o politică de echilibru într-o
vreme de transformări politice Internaționale. A acționat pentru întărirea
autonomiei țării, năzuind la eliberarea ei. A înțeles competiția dintre marile puteri
și, cu deosebire, politica expansionistă austriacă în urma ocupării Transilvaniei de
către austrieci. Continuă tratativele cu Habsburgii, dar este mai rezervat decât
Șerban Cantacuzino.
Țara Românească și Moldova, aflate la interferența de interese ale Marilor
puteri, și-au contura programul de eliberarea de sub dominație otomană, având ca
principii directoare: independența politică, integritatea teritorială, domnia
autoritară și ereditară. În lupta de la Zărnești (1690), Constantin Brâncoveanu se
situează de partea taberei otomane - se pare că, domnul Țării Românești fost și
strategul întregului război prin care s-a stopat seria incredibilă de victorii austriece
asupra turcilor.
Constantin Brâncoveanu face propuneri Rusiei în vederea unui război
antiotoman (1698). După victoria de la Zenta (1697) contra turcilor, presiunea
austriecilor a sporit. Astfel, domnul Țării Românești caută o contrapondere în
Rusia și Polonia.
În anul 1714 acesta își va pierde domnia, iar el împreună cu fii săi vor fi
executați. După un an se instituie regimul fanariot în Țara Românească.

Dimitrie Cantemir (1710-1711)

A fost pentru scurt timp domnul Moldovei, dar s-a remarcat mai ales pentru
lucrările sale istorice: Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor25, Descriptio
Moldaviae26.

25
Scris mai întâi în latină, dar tradus apoi de autor în română[7] (1719 - 1722), cuprinde istoria românilor
de la origini până la descălecare. Susține ideea lui Miron Costin: originea latină comună a tuturor dialectelor
românești. Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române și străine în
limbile latină, greacă, polonă și rusă.
26
(Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 - 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din
Berlin.
34
 Va încheia alianță la Luțk (Luck) cu țarul Petru I și va participa la războiul
ruso-turc (1710-1711) – în bătălia de la Stănilești – care se încheie cu victoria
armatei otomane și cu exilul domnului moldovean în Rusia. La scurt timp după, a
fost instaurat regimul fanariot.
Pentru a înlătura suzeranitatea otomană, cei 3 domni (Ș. Cantacuzino, C.
Brâncoveanu și D. Cantemir) se orientează prin tratative secrete către Imperiul
Habsburgic și Imperiul Țarist. Imperiul Otoman a recurs în acest context la o nouă
soluție: Regimul Fanariot.

Reformismul austriac și fanariot

Transilvania era un principat în cadrul Imperiului Habsburgic, fiind condusă
de un guvernator. Monarhii Maria Tereza și Iosif al II-lea intre 1740-1790
desfășoară cea mai intensă operă reformatoare – acordă toleranță religioasă,
modernizează învățământul, etc. Statul intervine în raporturile dintre nobili și
țărani și stabilește robota (obligația în muncă a țăranilor) la 3-4 zile pe săptămână.
Domnii fanarioți, mai ales cei din familia Mavrocordat, au plănuit și aplicat
o serie de reforme, schițate întâi sub titlul Constituție. Prin reforma socială, statul
se amesteca în raporturile de proprietate și desființa legarea de glie (dependența
personală) a țăranului șerb. Acesta primește din nou dreptul la strămutare, adică
poate pleca pe alte moșii, dacă dorește acesta. Prin reforma administrativă,
funcțiile au fost salarizate și s-au modernizat instituțiile statului.

Regimul Fanariot
Regimul fanariot a fost instaurat în Moldova în 1711, după domnia lui
Dimitrie Cantemir, iar în 1716 în Țara Românească după domnia lui Constantin
Brâncoveanu.
Termenul „Fanar” desemnează un cartier din Constantinopol de unde
proveneau marea majoritate a domnilor.
Din punct de vedere politic, Regimul fanariot a însemnat agravarea
dominației otomane și diminuarea autonomiei interne. Țările Române au fost
lipsite de armată și, de asemenea, de orice prerogative în politica externă. Domnul
era considerat un simplu funcționar otoman, fiind asimilat lui pașă cu două tuiuri
(rang).
Din punct de vedere economic, regimul fanariot a însemnat o perioadă de
fiscalitate excesivă, alături de tribut, Țările Române fiind obligate să plătească

35
peșcheșuri, mucarerul (mic și mare), precum și obligația de a aproviziona
Constantinopolul (mai ales cu grâne).
Primul domn fanariot, atât în Moldova cât și în Țara Românească, a fost
Nicolae Mavrocordat. Durata domniilor sale fiind relativ scurtă (2-3 ani).
În pofida acestor aspecte negative, în timpul regimului fanariot au existat și
domni cu viziuni de modernizare a Țărilor Române, de exemplu Constantin
Mavrocordat și Alexandru Ipsilanti.
În anul 1821 s-a declanșat revoluția condusă de Tudor Vladimirescu. Deși
înfrântă, revoluția a avut drept consecință înlăturarea regimului fanariot. În 1822 au
fost restaurate domniile pământene.

V. Statul modern român în sec. XIII-XX

Conceptul de stat modern în Principatele Române și

România
Un stat modern este un stat care se guvernează după o constituție ce prevede
drepturi și libertăți cetățenești și separarea puterilor în stat, garantează dreptul la
proprietate privată și asigură participarea tuturor categoriilor sociale la viața
politică, are o industrie dezvoltată și numeroase instituții de cultură.
Modernizarea în spațiul românesc a fost inițial concepută teoretic, în diverse
proiecte, iar apoi pusă în practică prin reforme.
36
Modernizarea socială
Presupunea desființarea privilegiilor feudale ale marilor boieri.
Țăranii liberi erau, în sec. XVIII, în număr foarte mic. Majoritatea țăranilor
erau dependenți (numiți șerbi, iobagi, vecini sau rumâni). Țăranii dependenți nu
aveau pământ; munceau o bucată de pământ primită de la boier, în schimbul căreia
erau obligați să dea o parte din recoltă (dijmă) sau să plătească o sumă de bani
(cens) și să facă muncă gratuită pe pământul boierului (clacă).

Modernizarea politică
 Adoptarea unor constituții care să prevadă drepturi și libertăți cetățenești,
egalitatea în fața legii, separarea puterilor în stat.
 Participarea tuturor categoriilor sociale la viața politică
 Realizarea statului național și independent
 Țările Române erau state vasale Imperiului Otoman (sau sub suzeranitate
otomană), adică plăteau tribut turcilor și nu aveau politică externă proprie27.
Încălcarea autonomiei Principatelor de către otomani s-a manifestat și prin
cedare de către aceștia a unor teritorii românești, prin tratatele de pace încheiate în
urma războaielor ruso-austro-otomane:
 Banatul și Oltenia – cedate Habsburgilor prin pacea de la Passarowitz în 1718.
Oltenia a revenit la Țara Românească în 1739 prin pacea de la Belgrad
 Bucovina – cedată Habsburgilor în 1775, după pacea de la Kuciuk-Kainargi.
 Basarabia – cedată rușilor, prin pacea de la București, din 1812.
În timpul domnilor fanarioți, Țările Române au ajuns într-o situație politică
și economică dificilă.
Domnii cumpărau ei înșiși tronul de la turci. Aceștia erau schimbați frecvent,
unii fiind chiar executați din ordinul sultanului. Țările Române nu au mai avut
armată, deoarece nici oastea cea mică, nici oastea cea mare nu au mai fost
convocate. Instaurate în 1711 în Moldova și în 1716 în Țara Românească, domniile
fanariote au reprezentat o formă de manifestare a crizei Imperiului Otoman,
interesat de accentuarea controlului său asupra teritoriilor deja deținute direct sau
dependente
În ambele Principate, regimul politic fanariot a durat până în 1821, având
aceleași trăsături caracteristice:
27
Relațiile internaționale erau reprezentate de turci, adică aveau ambasadori proprii și nici nu primeau pe
teritoriul românesc ambasade ale altor țări
37
 Grecizarea domniei și a altor instituții laice sau ecleziastice (în defavoarea
boierimii autohtone), a culturii și a învățământului
 Restrângerea autonomiei
 Accentuarea presiunii otomanilor asupra Principatelor, fiscalitatea excesivă
(creșterea și diversificarea dărilor de diverse tipuri impuse populației
 Sporirea obligațiilor față de Imperiul Otoman

Reformismul domnesc
Cu toate aceste probleme, domnii fanarioți au contribuit și la începerea
procesului de modernizare în Țările Române. Cei mai mulți dintre ei erau adevărați
oameni de cultură, cu studii și cunoscători a mai multor limbi străine.
Cel mai important domn fanariot a fost Constantin Mavrocordat (1731-
1749). A domnit alternativ în Țara Românească și Moldova și a făcut în ambele
țări importante reforme sociale și administrative:
 A desființat șerbia (dependențe țăranilor de pământ), dându-le libertate
personală. Aceștia s-au numit țărani clăcași (s-a instaurat claca, adică munca
gratuită)
 A impus o dare unică (impozit) pe cap de locuitor, care se putea plăti în 4 rate
 A introdus funcționarii publici plătiți (ispravnicii)
 În 1780, Alexandru Ipsilanti a introdus primul cod de legi („Pravilniceasca
condică”)
 În 1817, în Moldova, Scarlat Callimachi introduce Codul Callimachi
 În 1818, în Țara Românească, Ioan Caragea a adoptat Legiuirea Caragea

Reformismul boieresc
În a II-a jumătate a sec. al XVIII-lea, o parte a boierilor români, sub
influența iluminismului, au început să redacteze proiecte de reformă pe care le-au
înaintat domnilor, dar mai ales marilor puteri străine: Turcia, Austria, Rusia și la
începutul sec. al XIX și Franței.
Boierii reformiști au alcătuit gruparea numită partida națională, deoarece se
opunea domnilor străine, dar și boierilor greci care pătrunseseră în Țărilor Române
în numărul mare în timpul domniilor fanariote. Majoritatea proiectelor cereai:
 Înlocuirea fanarioților cu domni pământeni și autonomia deplină a Țărilor
Române în raporturile cu Imperiului Otoman

38
 Reorganizarea politicii interne a Principatelor, prin adoptarea unor constituții
care să limiteze puterea domnilor. Au fost chiar proiecte care au propus
transformarea țării în Republică.
 Unele proiecte au cerut și unirea românilor într-un singur stat.
Cele mai importante proiecte și memorii boierești au fost:
 Memoriile boierilor din Țara Românească și Moldova din 1772, redactate cu
ocazia unor tratative de pace purtate la Focșani (în urma unui război ruso-turc)
prin care se cerea revenirea la domniile pământene, autonomia internă și unirea
celor 2 țări sub protecția Austriei, Rusiei și Prusiei.
 În anul 1791, în contextul tratativelor la Șistov, print-un memoriu boierii
români au cerut desființarea raialelor, domnului pământean, neutralitate și
independență sub protectoratul Austriei și Rusiei.

Emanciparea Națională
Formele luptei naționale erau numeroase dar pot fi grupate în: religioase,
politice, sociale și culturale.

Planul religios
Programul de emancipare națională a românilor a fost formulat de un om al
Bisericii, anume episcopul greco-catolic Ioan Inocențiu Micu-Klein. El a elaborat o
serie de memorii sau petiții (numite supplex libellus) către puterea politică
austriacă și către autorități locale, în care a arătat că drepturile românilor nu erau
respectate.
El convoacă un sinod (adunare bisericească la Blaj, unde au fost chemați
reprezentanți de seamă ai românilor, deopotrivă clerici laici, greco-catolici și
ortodocși. Maria Tereza l-a chemat la Viena (1744), l-a supus ilegal unei anchete și
l-a amenințat; ca urmare Inocențiu Micu pleacă la Roma, unde va și muri.

Planul Politic
Personalități precum Ioan Para, Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Șincai,
Ignatie Darabant, etc. redactează o seamă de memorii cu cereri, dintre care cel mai
important Supplex Libellus Valachorum („Rugătoarea petiție a românilor) (1791),
act reprezentativ al națiunii române. Actul este întocmit la curtea episcopului
Ignatie Darabant și trimis la împăratul Leopold al II-lea.

39
 Petiția cerea: egalitatea românilor cu celelalte națiuni din cadrul imperiului
Austro-Ungar, drepturi și libertăți cetățenești egale, ca reprezentanții națiunii
române să fie aleși în Dietă (parlament) și în alte instituții administrative.
Din păcate memoriul nu a fost luat în seamă de guvernanți și nimic nu a fost
schimbat.

Planul Cultural
S-au creat, la 1754, școlile înalte ale Blajului, care scoteau anual un adevărat
izvor de teologi și savanți. Printre aceștia s-au numărat Samuil Micu, Gheorghe
Șincai, Petru Maior și Ioan Budai-Deleanu. Ei au scris erudite lucrări de istorie și
de filologie, prin care au adus noi dovezi pentru originea romană a românilor.
Printre acestea se numără
 Supplex Libellus Valachorum Transsilvanie (1791) – aceasta apără originea
latină a poporului și atestă continuitatea lor pe teritoriile cucerite de romani.
 Istoria, lucrurile și întâmplările românilor – scrisă de Samuil Micu
 Istoria pentru începuturile românilor în Dachia – scrisă de Petru Maior
 Elementa liguae daco-romane sive valahice – scrisă de S. Micu și G. Șincai
 Lexiconul de la Buda (1825) – scris de Petru Maior
 Țiganiada – scrisă de Ioan-Budai Deleanu

Planul Social
Ca să scape de iobăgie, țăranii români erau forțați să se înscrie în armată.
Nimeni nu mai voia să lucreze pământul nobiliar. Atunci, la cerea nobilimii,
înscrierea în armată a fost oprită.
Ca urmare, Horea (Nicula Urs), ajutat de Cloșca (Ion Oargă) și de Crișan
(Gh. Crișan), a organizat o revoltă generală. Ei au hotărât să meargă cu
reprezentanții satelor la Alba Iulia pentru a se înrola și a primi arme. Pe drum, au
fost atacați de soldați trimiși de autorități. La 11 noiembrie 1748, răsculații atacau
cetatea Deva, unde se adăpostea nobilimea, căreia îi adresau un ultimatum – adică
o cerere, ce prevedea:
 Nobilii să nu mai aibă moșii și să plătească ca oamenii de rând
 Pământurile nobililor să se împartă poporului, după ordinul împărătesc.
În final, răscoala este oprită, iar cei trei eroi au fost frânți cu roata la Alba Iulia în
1785.

40
 Proiectul lui Tudor Vladimirescu și revoluția de la 1821
Deși Imperiul Otoman era în plină decăderea, domnii fanarioți și suitele lor
secătuiau cele două țări. Astfel, românii s-au înrolat în armatele rusești și austriece
pentru a lupta împotriva Imperiului Otoman. Ei constatat că puterile rupea părți din
pământurile lor: Austria în 1775 ocupa Bucovina, iar Rusia în 1812 ocupa
Basarabia.
În 1821 câțiva boieri din partida națională din Țara Românească au decis
înlăturarea domniilor fanariote printr-o revoltă populară. Tudor Vladimirescu este
ales pentru a o conduce. Momentul prielnic pentru a începe revolta va fi la
începutul lui 1821, când moare domnul Alexandru Șuțu.
Tudor a colaborat cu societatea secretă greacă Eteria care avea sediul în
Rusia (la Odessa) și urmărea eliberarea grecilor de sub stăpânirea Imperiul
Otoman. Țarul Rusiei a refuzat să susțină oficial această mișcare.
Misiunea lui Tudor Vladimirescu era foarte dificilă întrucât boierii români,
locuitorii țării și eteriștii aveau un obiectiv comun, lupta antiotomană, dar și
obiective specifice, contradictorii.
Documentele programatice ale revoluției arată dorința lui Tudor de a evita o
intervenție a armatei otomane în Țara Românească, considerând că revolta e
împotriva fanarioților și nu a turcilor. Cel mai important document elaborat a fost
Cererile norodului românesc, un proiect de organizare a țării prin care să se
limiteze nedreptățile
Mișcarea este considerată o revoluție datorită scopului său fundamental: cel
de a răsturna ordinea politică existentă (Proclamația de la Padeș).

Desfășurarea revoluției
În ian, 1821, boierii din partida națională l-au chemat pe Tudor Vladimirescu
la București și au discutat despre începutul revoltei. Tudor s-a întors la Târgu-Jiu,
unde și-a alcătuit rapid o armată formată majoritar din trupele de grăniceri numite
panduri. La 23 ianuarie, el a citit Proclamația de la Padeș, prin care le cerea
locuitorilor să se alăture luptei, alături de boierii patrioți și de Adunarea Obștească.
Cei care i se alăturau lui Tudor au alcătuit Adunarea Obștească/Adunarea
norodului.
Revoluționarii au plecat spre București, unde au ajuns la sfârșitul lunii
martie. Tudor și-a așezat tabăra la Cotroceni și a încheiat un pact (colaborare) cu

41
boierii ce alcătuiau guvernarea provizorie până la venirea noului domnitor. Boierii
au recunoscut legitimitatea mișcării lui Tudor și poziția sa de comandant militar și
de decizie în politica externă.

Relațiile cu eteriștii. Înfrângerea revoluției.

Știind că Țarul Rusiei nu îi sprijinea, Tudor Vladimirescu nu dorea o
colaborare directă cu Eteria, de teama unei posibile intervenții otomane. Când
Ipsilanti a ajuns cu armata în apropiere de București, Tudor nu i-a permis să intre
capitală, ci l-a convins să meargă în N și să își stabilească tabăra de la Târgoviște.
În mai trupele otomane au reacționat la dezordinea din N Dunării și au intrat
în Țara Românești. Eteriștii l-au acuzat pe Tudor că s-a înțeles cu turcii împotriva
lor, l-au arestat și l-au judecat pentru trădarea. După moartea lui Tudor
Vladimirescu, o parte a pandurilor s-a împrăștiat, iar o parte s-a alăturat eteriștilor.

Consecințele Revoluției
Deși revoluția de la 1821 a fost înfrântă, consecințele ei au fost imediate. În
1822 sultanul a înlăturat domniile fanariote și revenirea la domnii pământene,
atingându-se obiectivul I al revoluției.
În 1831-1832, prin adoptarea primelor așezăminte constituționale,
Regulamentele Organice, s-au pus în aplicare 2 din prevederile Cererile
norodului românesc, și anume desființarea vămilor interne și înființarea armatei
naționale.

Regulamentele Organice
Presupuneau revenirea la domnii pământene: în 1822 turcii au numit ca
domni pe Grigore Dimitrie Ghica în Țara Românească și Ioniță Sandu Sturdza în
Moldova.
În 1829 un nou război ruso-turc s-a încheiat cu victoria Rusiei. Prin Tratatul
de pace de la Adrianopol, Rusia devenea puterea protectoare a Principatelor
Române, ceea ce presupunea un anumit drept de control asupra politicii acestora.
Ca urmare, Rusia a convins Imperiul Otoman să accept adoptarea unor legi
cu valoare constituțională în Principatele Române. Aceste prime așezăminte
constituționale s-au numit Regulamente Organice. Regulamentul Organic a intrat
în vigoare în: Țara Românească (1831) în Moldova (1832). În Regulamentele
Organice era prevăzută separarea puterilor în stat.
 Puterea Legislativă era deținută de Adunarea Obștească
42
 Puterea Executivă era deținută de domn și de un Sfat administrativ alcătuit din 6
miniștrii.
 Puterea judecătorească era deținută de instanțe de judecată (tribunale locale și
centrale)
 Se modernizează sistemul fiscal (de impozite)
 Se instituie bugetul de stat (bilanțul veniturilor și cheltuielilor)
Înaltul Divan Domnesc era instituția supremă. Erau instruiți procurorii,
judecătorii și avocații.
Prin Regulamentele Organice se menținea suzeranitatea otomană și se
instaura oficial Protectoratul Țarist. De asemenea, Regulamentele Organice
introduceau principiul modern al separării puterilor în stat.
Perioada inaugurată din 1834 se numește „Perioada domniilor
regulamentare”, reprezentate de Alexandru Ghica (1843-1842), Gheorghe Bibescu
(1842-1848) – în Țara Românească – și Mihail Sturdza (1834-1849) – în Moldova.
Memoriile și proiectele de reformă au continuat să fie elaborate și în timpul
domniilor regulamentare. În 1838, Ion Câmpineanu elaborează două proiecte: Act
de Unire și Independență și Osebitul act de numire a suveranului românilor
În 1843 s-a constituit societatea revoluționară secretă Frăția. Principiile
acesteia includeau unitatea, independența sub deviza: „Dreptate, frăție”.

Revoluția Pașoptistă
În anul 1848 s-a declanșat revoluția la nivel european. Izbucnită în Franța și
Statele Italiene, revoluția s-a extins în Statele Germane, Imperiul Habsburgic și
Principatele Române.
Obiectivele revoluției în spațiul român au fost:
 Naționale – unirea, independența și înlăturarea dominației străine
 Politice – drepturi și libertăți cetățenești, suveranitatea poporului
 Economico-Sociale – desființarea servituților feudale, împroprietărirea țăranilor
cu pământ și rezolvarea problemei agrare.
Revoluția pașoptistă a fost în primul rând opera intelectualilor formați în
Occidentul European și reveniți în spațiul românesc pentru a transpune ideile
modernității.

43
Revoluția în Moldova
La 27 martie 1848, revoluția s-a declanșat la Iași, unde a avut loc o întrunire
coordonată de Al. I. Cuza, Vasile Alecsandri și Mihail Kogălniceanu.
Revoluționarii au alcătuit un document intitulat Petiția-Proclamație pe care l-au
înaintat domnului Moldovei Mihail Sturdza. Principalele revendicări din acest
document programatic erau:
 Responsabilitate ministerială
 Îmbunătățirea situației țăranilor
 Înființarea unei gărzi naționale
 Constituirea unor adunări reprezentative
Mihail Sturdza a respins documentul, iar revoluționarii vor fii fie arestați, fie
exilați. Unii dintre revoluționarii moldoveni aflați în Transilvania au organizat la
Blaj o adunare generală. La Brașov au redactat un document în mai 1848, intitulat
Prințipiile noastre pentru reformarea patriei. În acest document se cerea unirea
Moldovei cu Țara Românească și împărțirea pământului la țărani.
În frunte cu M. Kogălniceanu, revoluționarii moldoveni s-au refugiat în
Bucovina. În august 1848, aflat la Cernăuți, Mihail Kogălniceanu a redactat un nou
document intitulat Dorințele Partidei Naționale în Moldova.

Revoluția în Țara Românească

Nucleu de revoluționari provenea dintr-un grup de tineri de la Paris, care
creaseră în capitala Franței, în 1845, o asociație revoluționară a studenților români.
Revoluționarii munteni propuseseră declanșarea mișcării în 4 centre simultan:
București, Telega, Ocnele Mari și Islaz.
La 9 iunie 1848, revoluția s-a declanșat la Islaz. A fost elaborat un document
intitulat Proclamația de la Islaz. La 11 iunie 1848, Gheorghe Bibescu a acceptat să
semneze proclamația. La presiunile Imperiului Țarist, Gheorghe Bibescu a abdicat
părăsind țara. S-a constituit un guvern revoluționar reprezentat de Mitropolitul
Neofit, alături de Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell și Constantin Alexandru
Rosetti și Nicolae Bălcescu. S-a instituit steagul național tricolor, au fost
desființate rangurile boierești, s-a abolit cenzura, s-au eliberat deținuții politici si s-
a trecut la rezolvarea problemei agrare.
Înțelegerea ruso-turcă din iulie 1848 a fost urmată de intervenția trupelor
țariste în Moldova, respectiv cea a trupelor otomane în Țara Românească.

44
 Guvernul revoluționar a adoptat o serie de măsuri (înființarea Comisiei
proprietății și adoptarea steagului tricolor). A fost înlocuit cu o locotenență
domnească. Trupele otomane, conduse la început de Soliman Pașa și, ulterior, de
Fuad- Efendi, au înăbușit revoluția.
Ultima acțiune a avut loc în septembrie 1848 în Dealul Spirii (de ziua
pompierilor), moment în care un detașament de militari, condus de Pavel
Zăgănescu, a fost înfrânt.

Revoluția în Transilvania
Inițial, maghiarii, sașii, secuii și românii au cooperat pentru a se emancipa de
Imperiul Austro-Ungar. Neînțelegerile au pornit când revoluționarii maghiari de la
Pesta (martie 1848) au lansat programul lor care prevedea constituirea Ungariei
Mari care includea: Slovacia, Croația, Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul
– program care nu a fost agreat de celelalte națiuni.
În mai 1848, a avut loc Marea Adunare Națională de la Blaj, în cadrul căreia
au participat aproximativ 40.000 de români și sași – organizată de Simion
Bărnuțiu, Gheorghe Barițiu, Andrei Șaguna, Aron Pumnul, Avram Iancu, Timotei
Cipariu, etc. Aceasta a fost prezidată de Andrei Șaguna (episcop ortodox) și Ioan
Lemeni (episcop greco-catolic). Cererea exprimată de aceștia a fost: „Noi vrem să
ne unim cu Țara”.
Documentul adoptat la Blaj s-a intitulat: Petiția Națională. Se revendica
independența națiunii române din Transilvania. De asemenea, s-a cerut desființarea
iobăgiei și împroprietărirea țăranilor cu pământ, fără nicio despăgubire.
Liderii revoluției din Transilvania au fost: Simion Bărnuțiu, Andrei Șaguna,
Alexandru Papiu Ilarian, August Treboniu Laurian, Avram Iancu.
S-a ales un guvern revoluționar numit Comitetul Național, condus de
episcopul ortodox Andrei Șaguna și de Simion Bărnuțiu, cu sediul la Sibiu.
Comitetul a format două delegații, una spre a merge la Viena și alta la Cluj, pentru
a susține în fața împăratului revendicările formulate la Blaj. Dieta de la Cluj a
respins cererile.
Trupele maghiare conduse de generalul polonez Bem au ocupat întreaga
Transilvanie, cu excepția munților Apuseni, transformați într-o adevărată zonă de
rezistență românească, sub conducerea lui Avram Iancu.

45
 Neînțelegerile dintre revoluționarii români conduși de Aram Iancu și
revoluționarii maghiari conduși de Lajos Kossuth s-au agravat, Imperiul
Habsburgic profitând de neînțelegeri.
Proiectul de pacificare propus de Nicolae Bălcescu în vara anului 1849 a fost
tardiv.
La presiunile Imperiului Habsburgic, trupele țariste au pătruns în
Transilvania. Ultima confruntare a avut loc în aug, 1849 la Șiria, lângă Arad.
Deși înfrântă, revoluția românească a avut consecințe importante:
 Internaționalizarea problemei românești;
 Realizarea idealurilor de unitate și independență în deceniile următoare (Unirea
Principatelor – 1859, Proclamarea Independenței de Stat – 1877, Marea Unire –
1918)

Unirea Principatelor
Acțiunea românească în exterior s-a concentrat la Paris, din mai multe
motive: cei mai mulți tineri români studiaseră în Franța, cultura română modernă
se dezvoltare sub influența cele franceze, în Franța exista un curent de opinie
favorabil cauzei române, iar francezii aveau interese economice și politice la
Dunăre.
După înăbușirea revoluției pașoptiste, în 1849, Rusia și Turcia au semnat
Convenția de la Balta-Liman. Referitor la Principate, aceasta prevedea: numirea
domnilor de către puterea suzerană (Imperiul Otoman) cu acordul puterii
protectoare (Imperiul Țarist) pe o durată de 7 ani. De asemenea, prin Convenție se
revenea la regimul regulamentar(bazat pe Regulamentele Organice). Cei 2 domni
numiți prin convenție au fost: Grigore Alexandru Ghica – în Moldova – și Barbu
Știrbei – în Țara Românească.

Războiul Crimeii (1853-1856)

A fost inițiat de o disputa religioasă între catolicii (susținuți de francezi) și
ortodocșii (susținuți de ruși) de pe teritoriul otoman. Conflictul va lua amploare
când Marile Puteri (Marea Britania, Austria, Franța și Prusia) vor încerca oprirea
avansului rusesc. Trupele ruse au ocupat principatele dunărene și în Bătălia de la
Sinop (1853) vor distruge întreaga flotă otomană. După retragerea trupelor din
principatele dunărene, Anglia și Franța nu au încetat ostilitățile. Aliații au propus
următoare condiții:

46
- Renunțarea Rusiei la protectoratul asupra principatelor dunărene.
- Liberul acces al tuturor națiunilor la navigația pe Dunăre.
Țarul a refuzat condițiile de pace, iar țările aliate au asediat Sevastopolul, baza
flotei țariste în Marea Neagră. De asemenea, au blocat rutele de navigație ale
Rusiei în Marea Baltică. Războiul s-a încheiat cu victoria aliaților în 1856 prin
Tratatul de la Paris.
Referitor la Principate, Tratatul prevedea menținerea suzeranității otoman,
dar înlocuirea protectoratului țarist cu regimul garanției colective a celor 7 mari
puteri europene: Imperiul Otoman, Imperiul Țarist, Imperiul Habsburgic, Prusia,
Franța, Marea Britanie, Sardinia (inclusiv Piemontul). Franța a cerut unirea țărilor
române sub un principe străin.
Cele 3 județe din Sudul Basarabiei: Cahul, Ismail și Bolgrad28 erau
retrocedate Moldovei.
În privința unirii Principatelor, consultarea locuitorilor celor două țări urma
să se facă prin două adunări alese ale tuturor categoriilor sociale din Moldova și
Țara Românească – Adunările Ad-hoc29. Acestea s-au desfășurat în 1857, atât în
Moldova, cât și în Țara Românească și au prevăzut:
1. Unirea Principatelor Române într0un singur stat cu numele România
2. Prinț străin ereditar (cu moștenirea tronului din tată în fiu) dintr-o dinastie
domnitoare a Europei, ai cărui urmași să fie crescuți în religia țării (ortodoxă).
3. Neutralitatea Principatelor
4. O adunare obștească, deținătoare a puterii legislative și în care să fie
reprezentate toate interesele națiunii.
În 1858 s-a desfășurat Conferința de la Paris a celor 7 mari puteri garante,
încheiată cu adoptarea Convenției de la Paris. Cele 7 mari puteri garante creau
posibilitatea unirii dacă erau aleși:
 2 Domni
 2 Adunări
 2 Guverne30

28
Bolgrad făcea parte din Ucraina actuală
29
La luarea acestor hotărâri au avut pentru prima oară rol și țăranii supuși (clăcași), între care legendarul
Moș Ion Roată.
30
Nu erau precizate că nu trebuiau să fie identici
47
 În cadrul unei construcții politice numite Principatele Unite ale Moldovei și
Valahiei, Unirea era formală (artificială). Singurele instituții comune erau: Comisia
Centrală și Înalta Curte de Casație și Justiție, ambele cu sediul la Focșani.
Domnul reprezenta puterea executivă și niciun act al lui nu avea valoare dacă
nu era contrasemnat de ministrul resort. Puterea legislativă se exercita colectiv de
către domn, Adunare și Comisia Centrală de la Focșani. Adunările funcționau ca
un Parlament unicameral, care dezbătea și adopta legile (fără a avea însă și
inițiativă legislativă) și alegea domnul. Deputații în Adunare erau aleși prin vot
cenzitar. Guvernele erau alcătuite din miniștri numiți de domnitor, responsabil în
fața acestuia și a Adunării.
Convenția de la Paris desființa privilegiile boierești, prevedea libertatea
individuală si egalitatea în fața legii, recomanda reglementarea raporturilor dintre
țărani și proprietari. Era completată de un act electoral care împărțea alegătorii în
funcție de venit (vot censitar), în alegători direcți și alegători indirecți (votau prin
delegați).
După expirarea celor 7 ani, deciși la Balta-Liman, în principate au fost numiți 3
caimacami între ani 1856-185931.
Folosind politica „faptului împlinit”, adunările elective de la Iași (5 ianuarie
1859) și de la București (24 ianuarie 1859) l-au ales pe colonelul Al. I. Cuza ca
domn al Moldovei, respectiv domn al Țării Românești. Prin dubla alegere s-au pus
bazele statului român modern.

Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

Perioada domniei lui Cuza poate fi împărțită în:
 1859-1861, perioada recunoașterii internaționale a dublei alegeri și unirea
deplină.
 1862-1864, perioada marilor reforme.
 1864-1866, perioada regimului de autoritate personală.
În prima perioadă oamenii politici au întreprins activități diplomatice pentru
recunoașterea de către marile puteri a dublei alegeri.

31
Locțiitor al domnului instaurat de otomani, însărcinat cu administrarea Moldovei și Țării Românești
până la instalarea pe tron a noului domn.
48
 În conferințele de la Paris (1859) și Constantinopol (1861), marile puteri,
inclusiv Imperiul Otoman, au recunoscut unirea Principatelor. Poarta a recunoscut
unirea, dar numai pe perioada domniei lui Al. I. Cuza.
Unirea deplină a însemnat unificarea administrativă și legislativă a
Principatelor. Astfel, s-au unificat serviciul vamal, serviciul telegraf, serviciul
militar și cursul monetar.
În 1862 capitala a fost stabilită la București, unde a început să funcționeze
primul guvern unic (condus de Barbu Catargiu) și prima adunare legislativă unică.
În timpul mandatului de prim-ministru al lui Mihail Kogălniceanu (oct. 1863 – ian.
1865) au fost adoptate cele mai importante reforme.

Reformele
1. Secularizarea averilor mănăstirești (adoptată în 1863) – mănăstirile închinate și
neînchinate dețineau aproximativ ¼ (o pătrime) din terenurile arate și forestiere
ale țării – acestea au fost trecute în proprietatea statului.
2. Reforma agrară (august 1864) – în mai 1864, printr-o lovitură de stat, Al. I.
Cuza a dizolvat Adunarea ca urmare a neînțelegerilor pe tema reformei agrare.
Adoptată în august 1864, reforma agrară desființa claca – țăranii fiind
împroprietăriți în funcție de numărul de vite și de utilajul agricol.
Împroprietărirea s-a realizat prin despăgubire plătită timp de 15 ani, pământul
neputând fi înstrăinat pe timp de 50 de ani. Legea introducea 3 categorii de
țărani: fruntași, mijlocași, pălmași.
3. Legea Instrucțiunii Publice – prin care învățământul primar devenea obligatoriu
și gratuit. De asemenea, legea diferenția învățământul primar de cel secundar și
superior. Prima universitate românească a fost înființată la Iași în 1860, iar cea
de la București în 1864.

Statutul lui Cuza

Al. I. Cuza a adoptat un nou document cu valoare constituțională numit
Statutul Dezvoltator al Convenției de la Paris (Statutul lui Cuza) și o nouă lege
electorală (mai 1864). Se înfăptuia astfel prima lovitură de stat din istoria
României moderne. Statutul sporea atribuțiile domnitorului, limitându-le pe cele
ale legislativului. Se instaura regimul domniei autoritare a lui Cuza, care a permis
elaborarea și aplicarea marilor reforme.
Alte legi care au stat la baza modernizarea statului român au fost:
 Legea organizării armatei
49
  Codul Penal
 Codul de Procedură Penală
 Codul Civil
 Codul de Procedură Civilă
După încetarea mandatului de prim ministru al lui Mihail Kogălniceanu și în
condițiile accentuării regimului de autoritate personală, împotriva domnitorului
unirii s-a constituit „Monstruoasa Coaliție”, o alianță formată din liberalii radicali
și conservatori cu obiectivul înlăturării lui Cuza de pe tron.
La 10-11 februarie 1866, Al. I. Cuza a fost obligat să abdice. Puterea a fost
preluată de o locotenența domnească formată din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu
și Nicolae Haralambie. Soluția găsită se referă la alegerea unui principe străin32.

Carol I (1866-1914)
În urma unui plebiscit (referendum), majoritatea locuitorilor au optat pentru
venirea principelui Carol de Hohenzollern Sigmaringen, ajuns la București la 10
mai 1866.
Soluția înscăunării unui prinț străin (formulată de Adunările Ad-hoc)
urmărea:
 Salvarea unirii pusă sub semnul întrebării de unele din marile puteri
 Asigurarea stabilității politice interne prin eliminarea luptelor pentru tron
 Consolidarea situației Principatelor în exterior și crearea premiselor pentru
obținerea independenței. La 10 mai 1866 Carol a depus jurământul ca domn

32
Dorințele adunărilor ad-hoc din 1856
50
 După depunerea jurământului, principele Carol I a promulgat prima
constituție românească33.
În primul articol al constituției se oficializa numele statului, România. Primii
ani de domnie au fost marcați de instabilitate politică. În 1870, Carol I a fost pe
punctul de a abdica. Cea mai importantă realizare a principelui este obținerea
independenței de stat a României (1877-1878).

Războiul Ruso-Turc (1877-1878)

A fost inițiat de revolta din Herțegovina împotriva imperiului Otoman și,
ulterior, amplificată de revolte în Bulgaria și Bosnia. Marile Puteri sugerează
totuși o serie de reforme pe care sultanul ar trebui să le pună în practică pentru
bunăstarea Balcanilor. Liderii din Herțegovina au respins aceasta propunere,
amintind că sultanul mai făcuse propuneri pentru instituirea de reforme, dar nu
reușise să le pună în practică. Germania, Austria si Rusia vor întocmi
Memorandum-ul de la Berlin pentru a-i convinge pe conducătorii din
Herțegovina că sultanul avea să-și respecte promisiunile. Memorandum-ul
propunea instituirea unei comisii internaționale care să apere interesele satelor
răsculate. În 1876, imperiul otoman abolește răscoalele din Serbia, Muntenegru,
Herțegovina, Bosnia și Bulgaria. Rusia se implică în război și ajunge să
amenințe siguranța Constantinopolului. Sub presiunea Marii Britanii, Germaniei
și Austriei, Rusia își va retrage trupele. Consecințele războiului au fost:
- Recunoașterea Independenței României, Serbiei și Muntenegrului
- Autonomia Bulgariei
- Acceptarea reformelor în Bosnia și Herțegovina

Războiul Ruso-Turc / de Independență (1877-1878)

În 1873, principele Carol I discuta în mod deschis într-o ședința de guvern
problema independenței. La nivelul opiniei publice se formaseră 2 curente:
 PC – susținea obținerea independenței pe cale diplomatică
 PNL – susținea inclusiv calea războiului
În 1875 s-a declanșat Criza Orientală prin răscoala popoarelor din Balcani.
România s-a declarat neutră și a încercat să obțină independența pe cale
diplomatică. În 1876, toamna, la Livadia (Peninsula Crimeea) au avut loc negocieri
33
Legea fundamentală a statului
51
între reprezentanții statului român și cei ai Imperiului Țarist. Negocierile s-au
încheiat prin semnarea Convenției de la București din aprilie 1877 (încălcată de
Rusia prin tratatele de pace); România a mobilizat armata. Aceasta stabilea
respectarea integrității teritoriale a statului român, fixând în detaliu itinerarul
trupelor țariste spre Balcani. Aflând de noua ordine, Imperiul Otoman a bombardat
orașele române de pe inima Dunării (Calopăr, Corabia Veche).
La 12 aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei. Trupele ruse au început
să traverseze teritoriul românesc. Bombardarea de către turci a localităților
românești de la Dunăre și riposta românilor au avut drept consecință instalarea
stării de război.
Proclamată la 9 mai 1877, independența de stat a fost consfințită pe câmpul
de luptă. La 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu declara în Parlament (Camera
Deputaților) independența de stat: „Suntem independenți, suntem națiune de sine
stătătoare”. În dec. 1876, Constituția otomană considera statul român o provincie
privilegiată a Imperiului Otoman.
La 10 mai 1877, Senatul a votat o moțiune asemănătoare celei din Camera
Deputaților. În aceeași zi, Carol I a proclamat Independența de Stat.
România participă la Războiul Balcanic (1877-1878) dintre Imperiul
Otoman și Imperiul Țarist, de partea acestuia din urmă. La începutul războiului,
Rusia a refuzat colaborarea cu armata română; armatele ruse au eșuat în fața
Plevnei și au solicitat ajutorul prin telegram trimisă de ducele Nicolae către regele
Carol I. Contribuția armatei române a fost esențială: după un lung asediu, Plevna a
capitulat la 28 noiembrie 1877; armata română a cucerit, de asemenea, Rahova,
Opanez și a înaintat către Vidin, Smârdan și Belogradcik (noiembrie 1877 –
februarie 1878)
După înfrângerea turcilor34, marile puteri au recunoscut independență de stat
a României prin tratatele de pace de la San Stefano (Turcia) și Berlin în 1878. Cu
toate acestea, Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor reveneau României, iar
sudul Basarabiei devenea teritoriu rusesc.
Nemulțumite de creșterea influenței țariste în zona balcanică, marile puteri au
readus tratativele de pace. Lucrările congresului de la Berlin s-au încheiat cu
Tratatul de pace de la Berlin iul. 1878. Independența era recunoscuta cu o serie de
condiții:
34
În urma căreia Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor au fost anexate României.
52
 Se mențineau modificările teritoriale de la San Stefano
 Statul român era obligat să modifice articolul 7 al Constituției din 1866, în
sensul acordării cetățenii române și necreștinilor (evrei și musulmani).
 Rezolvarea urmărilor afacerii Strousberg.
La 10 mai 1881, Carol I primit titlul de Rege, România fiind proclamată
Regat.

Modernizarea țării
Din punct de vedre al politicii interne, domnia constituțională a principelui
Carol I a permis înființarea partidelor politice. Astfel, în 1875 s-a constituit
Partidul Național Liberal (PNL), iar în 1880 Partidul Conservator (PC).
În anul 1883, România a aderat la Tripla Alianță, o alianță politico-militară
formată din Germania, Austro-Ungaria și Italia, cu scop defensiv.
În cei 48 de ani de domnie, România s-a transformat într-un stat modern, ca
urmare a adoptării unui set important de reforme:
 Reorganizarea învățământului și a armatei
 Resposabilitatea ministerială
 Organizarea comunelor
 Adoptarea unor legi de dezvoltare a industriei și a agriculturii
 Înființarea Băncii Naționale (1880)
 Inaugurarea Academiei și Ateneului Român (1881)
În 1913, dorind să împiedice crearea Bulgariei Mari, România intrat în al Doilea
Război Balcanic și a încorporat Cadrilaterul.

Războaiele Balcanice (1912-1913)

Au fost cauzate de sistemul centralizat impus de otomani în 1908 ca urmare
a revoluției. Astfel, populațiile creștine erau in continuare asuprite de otomani. În
1912 este formata Liga Balcanică (Serbia, Bulgaria, Grecia, Muntenegru – ulterior,
în 1913, și România) cu susținerea Rusiei, care avea ca scop anexarea Macedoniei
(teritoriu otoman). Astfel, trupele Bulgare ajung până la suburbiile
Constantinopolului, iar Serbia obține victorii în Macedonia la Kumanovo. În ciuda
înfrângerilor suferite de Poartă, războiul a continuat. În 1913 apar dispute în
privința împărțirii teritoriului Macedonean între Români, Greci, Sârbi și Bulgari.
Serbia, Grecia și România se aliază împotriva Bulgariei pentru a câștiga mai mult
teritoriu. După invaziile Serbiei, Greciei și României (marșuri impuse către

53
capitala Bulgariei, Sofia) susținute de Imperiul Otoman, războiul se va încheia cu
înfrângerea Bulgariei, iar Macedonia va fi împărțită între Serbia, România, Grecia
și Muntenegru.
Tratatul de pace s-a încheiat la București în 1913 și stabilea retrocedarea
Cadrilaterului (Dorostor, Caliacra) statului român.
Deci, între 1912-1913 au loc 2 războaie balcanice:
1. Primul Războiul Balcanic, declanșat în 1912, reunea Bulgaria, Grecia, Serbia și
Muntenegru, în pofida Imperiului Otoman. Războiul s-a încheiat cu tratatul de
pace de la Londra.
2. Al II-lea Război Balcanic, declanșat în 1913 reunea foști aliați împotriva
Bulgariei, cărora li s-au adăugat Turcia și România. Tratatul de pace s-a
încheiat la București în 1913 și stabilea retrocedarea Cadrilaterului (Dorostor,
Caliacra) statului român.
În anul 1914, s-a declanșat Primul Război Mondial. Cauza acestuia a constat
în agravarea contradicțiilor dintre Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria)
și Antanta (Franța, Marea Britanie și Rusia). În pofida dorinței regelui Carol I de a
intra în război de partea Puterilor Centrale, oamenii politici români au optat pentru
neutralitate.

Ferdinand I (1914-1927) / Primul Război Mondial

Prin Pactul de familie din anul 1881, se reglementase problema succesiunii
la tronul României. În absența moștenitorilor direcți, principele Ferdinand –
nepotul fratelui regelui Carol I – a fost desemnat rege.
Cauza declanșării Primului Război Mondial a fost agravarea contradicțiilor
dintre cele două alianțe politico-militare (Puterile Centrale și Antanta35). Astfel, au
fost constituie acorduri între Franța și Rusia, Franța și Anglia, Anglia și Rusia.
Pretextul declanșării Primului Război Mondial a fost reprezentat de Atentatul
de la Sarajevo din iun. 1914, în urma căruia principele Austro-Ungariei, Franz
Ferdinand și soția sa au fost uciși.
În anul 1914 este declanșat Primul Război Mondial36. După 2 ani de
neutralitate (expectativă militară) decisă de Consiliu de Coroană de la Sinaia, în
august 1916, România semnează două (2) convenții (politică și militară) cu
35
Alianță construită prin acorduri bilaterale la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX
36
Vezi pag. 65-66
54
Antanta. Ca urmare, Antanta îi recunoștea legitimitatea supra teritoriilor din
Austro-Ungaria, Transilvania, Banat și Bucovina.
În perioada de neutralitate (1914-1916) se formează 2 curente:
1. Susținerea intrarea României în război de partea Puterilor Centrale (regele
Carol I și conservatorii).
2. Susținea intrarea în război de partea Antantei (liberalii sub conducerea lui Ion I.
C. Brătianu și opinia publică).
La 14 august 1916, armata română a pornit ofensiva în Transilvania. Au fost
eliberate orașele Orșova, Brașov, Sf. Gheorghe, etc. Dezastrul de la Dunărea dus la
importante înfrângeri:
 La Turtucaia (Dobrogea) – în luptele pentru trecătorile Carpaților
 Pe Jiu
 Pe Olt
 În luptele de la Neajlov-Argeș (Campania pentru București)
De asemenea, contraofensiva Puterilor Centrale în Transilvania au dus la
ocuparea de către inamic a 2/3 din teritoriul țării (noiembrie/decembrie 1916).
Dezastrul militar a fost dublat de o epidemie de tifos exantematic.

Regele Ferdinand, regina Maria, Guvernul și Parlamentul s-au refugiat

la Iași. Printr-un efort excepțional armata română este reorganizată, grație misiunii
militare franceze conduse de generalul Henri Berthelot.
La Răcăciuni (Bacău), printr-un discurs, regele Ferdinand promitea
soldaților înfăptuirea celor 2 reforme:
1. Reforma electorală (votul universal) – 1918
2. Reforma agrară (împroprietărirea țăranilor cu pământ) – 1921
Luptele s-au reluat în iulie-august 1917, la Mărăști, Mărășești, Oituz. Victoriile
românilor au făcut ca planul Puterilor Centrale de ocupare a Moldovei să eșueze.
În paralel însă, evenimentele din Rusia (abdicarea lui Nicolae al II-lea
Romanov și lovitura de stat condusă de Vladimir Ilici Lenin, cunoscuta sub numele
de revoluția bolșevică/comunistă) au dezechilibrat și frontul românesc.

55
 În decembrie 1917, România semnează Armistițiul de la Focșani, iar în
februarie 1918, Rusia încheie pace separată cu Puterile Centrale la Brest-Litovsk.
După ieșirea Rusiei Comuniste din război, (pacea de la Brest-Litovsk din 3
martie 1918), armata română nu mai putea continua rezistența. Tratatul de pace cu
Puterile Centrale (Tratatul de la Buftea-București, 24 aprilie 1918) semnat de
guvernul condus de Alexandru Marghiloman impunea României condiții grele:
 Erau cedate Dobrogea și culmile Carpaților,
 Economia era subordonată Germaniei (petrolul intra sub monopol german
pentru 90 de ani)
 Armate era demobilizată.
Cu toate acestea, tratatul nu a fost ratificat de regele Ferdinand. La 11 noiembrie
1918 la Compiegne, Germania se recunoștea învinsă, încheindu-se armistițiu.
În octombrie 1918, pe fondul victoriilor Antantei, România a reintrat în război,
sfârșitul conflictului găsind-o în tabăra învingătoare. Participarea la război a
însemnat aproape 800.00 de morți, răniți, dispăruți și enorme distrugeri și pierderi
materiale.
În 1918, regele Ferdinand a patronat realizarea Statului Național Unitar Român
(România Mare), reconstituit prin unirea:
 Basarabiei cu România la 27 mar. 1918
 Bucovinei cu România la 28 noi. 1918
 Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România la 1 dec. 1918
În cadrul Conferinței de Pace de la Paris-Versailles au fost semnate și
tratatele prin care se recunoștea Statul Național Unitar Român:
 Recunoașterea unirii cu Basarabia (Tratatul de la Paris – 1920)
 Recunoașterea unirii Bucovinei (Tratatul de la Saint-Germain – 1919)
 Recunoașterea Cadrilaterului (Tratatul de la Neuilly – 1919)
 Recunoașterea unirii Transilvaniei (Tratatul de la Trianon – 1920)
În oct. 1922, regele Ferdinand și regina Maria au fost încoronați la Alba Iulia.
În anul 1923, în acord cu noua realitate politică, a fost adoptată o nouă
constituție.

56
În 1925 s-a declanșat criza dinastică prin renunțarea principelui Carol la calitatea
de moștenitor al tronului. În 1926, Mihai, fiul lui Carol, primește calitatea de
moștenitor al tronului.
În 1927, după moartea lui Ferdinand, în condițiile minoratului regelui Mihai, în
România se instituie o regență (o instituția formată din 3 persoane). Criza dinastică
ia sfârșit în 1930, odată cu întoarcerea lui Carol și încoronarea sa ca rege, sub
numele de Carol al II-lea (1930-1940).

Marea Unire (Statul Național Unitar Român)

La sfârșitul Primului Război Mondial, s-au prăbușit marile imperii
multinaționale (Imperiul Țarist, Imperiul German, Austro-Ungaria și Imperiul
Otoman). Pe ruinele acestora s-au constituit (reîntregit) Statele Naționale (Polonia,
Cehoslovacia, Iugoslavia și România).
Realizarea Statelor Naționale este o urmare a principiului autodeterminării
naționale, formulat de președintele american Woodrow Wilson (dreptul fiecărei
națiuni de a decide în problemele politice, administrative, economice, sociale și
culturale).

Unirea Basarabiei
Provincia dintre Prut și Nistru a fost anexată de Imperiul Țarist în anul 1812,
prin tratatul de pace de la București. Supusă unui proces de rusificare forțată,
provincia a dat semnalul luptei pentru unitate națională în primăvara anului 1917.
S-a constituit Partidul Național Moldovenesc care a avut ca platformă politică
realizarea idealului național.
În toamna lui 1917, cu ocazia Congresului Ostașilor Moldoveni s-a înființat
Sfatul Țării37, condus de Ion Inculeț.
În decembrie 1917 a fost proclamată Republica Democratică
Moldovenească, Republica autonomă în cadrul Federației Ruse.38
Sfatul Țării a făcut apel la armata română în condițiile tulburărilor bolșevice
din Australia. Acestei situații i se adăuga pericolul anexării Basarabiei de Ucraina.
După intrarea armatei române în Chișinău, Republică Democrată Moldovenească
își declară independență (24 iun. 1918). Guvernul condus de Lenin întrerupe
relațiile diplomatice cu România, sechestrând tezaurul.
37
Principalul organism politic al mișcării unioniste
38
Odată cu prăbușirea Imperiului țarist (abdicarea țarului Nicolae II), puterea fiind preluată de Vladimir
Ilici Lenin
57
 La 27 martie 1918, Sfatul Țării a decis unirea Basarabiei cu România. În
aprilie 1918, prin decret regla, Ferdinand a promulgat actul unirii.

Unirea Bucovinei cu România

Anexată în 1875 de către Imperiul Habsburgic, provincia din Nordul
Moldovei a fost supusă unui proces de denaționalizare a accentuată.
După declanșarea Primului Război Mondial, prin Tratatul de pace de la
Brest-Litovsk, încheiat de Rusia cu Puterile Centrale, situația Bucovinei s-a
complicat. Ultimul împărat al Austro-Ungariei (creată în 1872), Carol I a adresat
manifestul către „Popoarele mele credincioase”, promovând soluția federalizări.
De asemenea, situația se agravase și ca urmare a pretențiilor anexioniste
manifestate de Ucraina.
Adunarea Națională de la Cernăuți, devenită Constituantă, a decis
convocarea Congresului General al Bucovinei. Acesta s-a desfășurat la 28 noi.
1918, moment în care a fost adoptată decizia unirii „necondiționate și pentru vecie”
cu România.
Prin decret regal, Ferdinand a promulgat actul unirii în decembrie 1918.

Unirea Transilvaniei
În 1867 s-a constituit dubla monarhie, Austro-Ungaria (împăratul Franz
Joseph a devenit și regele Ungariei). Miza pactului dualist a fost anexarea
Transilvaniei la Ungaria, supusă unui proces de maghiarizare forțată.
În toamna lui 1918, emigrația românească de la Paris și Londra și-au
intensificat activitatea împlinirii Dezideratului Național.
În septembrie 1918 este adoptată Declarație de la Oradea, prin care se afirma
principiul lui Wilson asupra autodeterminării naționale. Cele 2 partide: PNR
(Partidul Național Român) și PSD și-au reluat activitatea, constituindu-se Consiliul
Național Român Central (organism politic principal al luptei pentru unire).
Tratativele româno-maghiare desfășurate la Arad în noiembrie 1918 eșuat.
În acest context se decide convocarea unei Mari Adunări Naționale la Alba-Iulia la
1 dec. 1918. În prezența la 100.000 de oameni, cei 1228 de delegați aleși au votat
rezoluția unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.
Rezoluția unirii, adoptată a fost citită de Vasile Goldiș. Decizia de unire era
însoțită de un program de reforme ce viza dezvoltarea ulterioară a țării.

58
 Prin decret regal, Ferdinand a promulgat în dec. 1918 actul unirii. Unirea din
anul 1918 este rezultatul voinței Națiunii Române. Un rol important l-au avut
regele Ferdinand, regina Maria , dar și fruntașii politici din Basarabia (Ion Inculeț,
Pantelimon Halippa, Constantin Stere) din Bucovina (Iancu Flondor, Ion Nistor,
Sextil Pușcariu) și Transilvania (Vasile Goldiș, Gheorghe de Băsești, Iuliu Maniu).
La 29 decembrie 1919, primul Parlament al României Mari a ratificat unirea
Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România.
Statul Național Unitar Român a fost recunoscut de marile puteri prin
intermediul tratatelor de pace de la Paris- Versailles din 1918, 1920.
Unirea Basarabiei cu România a fost recunoscută în 1920 prin Tratatul de la
Paris. Unirea Bucovinei cu România a fost recunoscută prin tratatul de la Saint-
Germain 1919.
Unirea Transilvaniei cu România a fost recunoscută prin Tratatul de la
Trianon (1920).
La 15 octombrie 1922 la Alba Iulia a avut loc încoronarea regelui Ferdinand
I și a reginei Maria ca suverani ai României Mari.

59
 VI. România și concertul european – de
la Criza Orientală la marile alianțe ale
secolului XX39
După căderea lui Napoleon s-a instaurat o nouă ordine în Europa,
consemnată prin Actul Final al Congresului de la Viena (1815), aflată sub
patronajul Sfintei Alianțe. Poziția puterilor Europei a influențat „Problema
Orientală”. Mai multe crize orientale declanșate în secolul al XIX-lea au influențat
destinul românilor.

De la Războiul Crimeii la Războiul de Independență (1856-

1878)
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, afirmarea națiunii române, lupta sa
pentru emancipare și constituirea statului național a fost strâns legată de contextul
sud-estic european și de implicațiile „problemei orientale” asupra Europei. Aceasta
se individualiza treptat în cadrul mai larg al „ problemei orientale”, fiind propulsată
de evenimentele din 1821.

Existența „Problemei românești” a fost recunoscută de Marile Puteri.

Tratatul de la Adrianopol (1829) inaugura protectoratul Rusiei asupra
Principatelor.

Statutul Principatelor. Unirea (1859)

Protectoratul rus (1829) a accentuat implicarea Rusiei în zona Dunării:
 Impunerea Regulamentului Organic
 Participarea Rusiei la reprimarea revoluției de la 1848
Imperiul Habsburgic, care stăpânea importante teritorii românești constituia, de
asemenea, un obstacol în calea aspirațiilor românești.
39
Un fel de recapitulare!
60
După 1848 emigranții români atrăgeau simpatia opiniei publice europene și a
cabinetelor europene pentru problema românească.

Condițiile internaționale de înfăptuire a Unirii

Războiul Crimeii (1853-1856), a reprezentat o încercare de rezolvare a
problemei orientale în favoarea Rusiei. Congresul de pace de la Paris (1856) a luat
în dezbatere problema unirii.
Împăratul Franței, Napoleon al III-lea, a sprijinit unirea românilor. În
favoarea Unirii s-au pronunțat Rusia, Prusia și Sardinia. Austria considera unirea
Principatelor drept un avertisment teribil, temându-se de consecințele sale asupra
Transilvaniei și Bucovinei. Turcia, care exercita suzeranitatea asupra Principatelor,
s-a opus unirii, considerând-o ca o premisă în obținerea independenței.
Prevederile Tratatului de pace de la Paris (1856):
 S-a desființat protectoratul Rusiei asupra Principatelor
 S-a instituit garanția colectivă a marilor puteri asupra Principatelor Române.
 S-a hotărât consultarea populației din cele două Principate, prin Adunările ad-
hoc, cu privire la viitoarea lor organizare.
 Sudul Basarabiei a revenit la granițele Moldovei.

Adunările Ad-hoc
Alegerile pentru Adunarea Ad-hoc a Moldovei au fost falsificate. Reacția
marilor puteri: între Anglia și Franța a avut loc un compromis. Anglia accepta
organizarea de noi alegeri, în schimb Franța era de acord cu o unire formală.
Propunerile Adunărilor Ad-hoc:
 Unirea Principatelor într-un stat numit România
 Aducerea pe tronul Țării a unui principe străin
 Recunoașterea drepturilor Principatelor și, îndeosebi, a autonomiei
 Adoptarea de reforme interne

Convenția de la Paris
Convențiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale
Moldaviei și Valahiei din 7 august 1858, cunoscută sub numele de Convenția de la
Paris, a fost actul care a pus bazele unirii Principatelor Dunărene, în conformitate
cu hotărârile Congresului de la Paris din 1856.

61
 Convenția a fost un compromis între marile puteri și ignora solicitările
românești.

Prevederile Convenției:
 Realizarea unei confederații cu numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării
Românești
 Domnitori, Adunări legislative, guverne separate în fiecare principat
 Măsuri de modernizare: egalitatea moldovenilor cu muntenii; accesul liber la
funcțiile publice; reglementarea raporturilor dintre țărani și proprietari

Alegerea domnitorului
Cu câteva luni înainte de desemnarea domnitorilor, în cercurile unioniste de
la Iași și București circula ideea alegeri aceluiași domnitor în ambele Principate.
La 5 ianuarie 1859 are loc alegerea lui Alexandru I. Cuza în Moldova.
Profitându-se de unele neclarități din textul Convenției de la Paris, românii l-au
desemnat domn al Țării Românești tot pe Al. I. Cuza, a 24 ianuarie 1859.

Inițiative externe în timpul domniei lui Cuza (1859-1866)

Are loc recunoașterea dublei alegeri în cadrul Conferinței puterilor garante
de la Paris (1859) și este acceptată unificarea deplină în cadrul Conferinței
ambasadorilor de la Constantinopol (1861).
Domnia lui Cuza a fost marcată de inițiative de realizarea independenței precum:
 Suspendarea jurisdicției consulare
 Înființarea agențiilor diplomatice și a Ministerului de externe
 Modernizarea armatei naționale
 Emiterea de distincții și decorații
 Stabilirea de relații diplomatice
 Sprijinirea luptei de eliberare națională a popoarelor balcanice.
Carol I, instalat după îndepărtarea lui Cuza (1866), a continuat linia politică
externă inițiata de fostul domnitor, beneficiind de sprijinul Franței și Prusiei.

Cucerirea independenței
Presupunea înlăturarea legăturilor anacronice cu Poarta dar și regimului de
garanție colectivă instituit de marile puteri 1856

62
 Liberille optau pentru calea războiului. Conservatorii optau pentru cale
diplomatice. Temându-se de pericolul rus, conservatorii optau pentru relații bune
cu Austro-Ungaria și pentru neutralitate în cazul unui război ruso-turc.
Rusia părea, în deceniul opt al secolului al XIX-lea, singura interesată sa
susțină dezmembrarea Imperiului Otoman. Aceasta justifica, în condițiile
redeschiderii Crizei Orientale (1875), opțiunea liberalilor pentru o alianță cu Țarul.
Convenția de la 4 aprilie 1877 prevedea:
 Permisiunea de trecerea pe teritoriul României a armatelor ruse
 Recunoașterea de către Rusia a drepturilor țării care decurgeau din tratatele
internaționale (integritatea teritorială)
Proclamarea independenței la 10 mai stârnea reacții diverse în cercurile politice
occidentale. Victoriile românești de la Plevna și Rahova, sacrificiile de la Smârdan,
Belogradcik și Vidin au asigurat independența României.

Tratatele de Pace
San Stefano (1878)
 Era recunoscută independența României, Serbiei și Muntenegrului
 Sudul Basarabiei este ocupat de Rusia, iar Dobrogea revine în granițele
României
 Autonomia Bulgaria
 Autonomia Bosniei și Herțegovinei
 Nemulțumirea marilor puteri: Austro-Ungaria nu accepta încălcarea, prin
Tratatul de la San Stefano, A Convenției de la Budapesta, care-i garantase, din
partea Rusiei, Bosnia și Herțegovina în schimbul revenirii sale la gurile Dunării.
Totodată, puterile occidentale e nu acceptau proiectul Bulgariei Mari și nici
accesul Rusiei la Marea Mediterană
Tratatul de la Berlin
A fost recunoscut condiționat independența României, iar Bosnia și
Herțegovina erau date spre administrare Austro-Ungariei. Teritoriul Bulgariei era
limitat la spațiul dintre Dunăre și Munții Balcani. Insula Cipru era anexată de
Anglia.
Prevederile referitoare la granițele României rămâneau neschimbate.

63
 De la recunoașterea independenței la Conferința de pace de
la Paris (1919-1920)
Modificarea art. din Constituție referitoare la cetățenie a fost o condiție a
recunoașterii independenței. Schimbarea statutului extern al României a fost
rezultatul unor complicate demersuri diplomatice, legate mai ales de acordarea
cetățeniei evreilor și lichidarea consecințelor afacerii Stroussberg privind
construcția căii ferate.
În 1879 i-a fost recunoscut lui Carol I titlul de „Alteță Regală”, acordat de
Parlament încă din toamna anului 1878. Vizitele făcute în Germania în anul 1880
au contribuit la reglementarea succesiunii la tronul țării.
În 1881, Parlamentul a votat transformarea României în Regat, iar în mai
1881, Carol și Elisabeta au fost încoronați. Aceste acte politice au contribuit la
creșterea prestigiului internațional al Țării, care în 1881 avea relații diplomatice cu
18 state.

Aderarea la Tripla Alianță

După 1878, Rusia și-a întărit pozițiile în Bulgaria și a redevenit riverană la
gurile Dunării, adoptând o atitudine amenințătoare față de România. Depășirea
stării de izolare diplomatică în care se afla țara noastră se putea realiza printr-o
alianță cu Austro-Ungaria și Germania.
Carol I dorea această alianță. După semnarea tratatului de alianță, în 1879,
între Germania și Austro-Ungaria, Bismarck40 susținea o apropiere de România.
Vizita lui Carol I, în 1883, în Germania și Austro-Ungaria, urmată de vizita
primului ministru, I.C. Brătianu, în aceleași țări a netezit calea spre aderarea
României la Tripla Alianță.
Tratatul dintre România și Austro-Ungaria a fost semnat la 30 octombrie
1883, Germania aderând în aceeași zi, iar Italia, ulterior. Alianța avea caracter
defensiv, iar prevederile sale, fiind secrete, au fost cunoscute doar de suveranii

40
Prim-ministrul Germaniei
64
statelor semnatare și de primii miniștri. Ea a fost reînnoită în 1892, 1902 și 1912.
Actul nu a fost adus în discuția Parlamentului României, de teama respingerii sale.

Aderarea la Tripla Alianță a scos România din izolarea diplomatică în care

se găsea, consolidându-i poziția în Europa de Sud-Est. Tratatul i-a asigurat unele
avantaje pe Piața Europei Centrale.
Relațiile cu Austro-Ungaria au continuat să se înrăutățească:
 Situația românilor de peste munți nu a cunoscut vreo îmbunătățire, așa cum se
sperase.
 Politica guvernului de la Viena în Peninsula Balcanică amenința echilibrul în
zonă și securitatea.

Politica externă a României la începutul sec. al XX-lea

Situația din Balcani
Raport de forțe din Balcani a suferit importante modificări încă din ultimii
ani ai secolului al XIX-lea, prin reorientarea Serbiei spre Rusia și a Bulgariei spre
Austro-Ungaria.
 1908 – anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria
 1908 – proclamarea independenței Bulgariei
Guvernul român susținea o politica de echilibru între statele din zonă și își
manifesta interesul pentru locuitorii români din Peninsula Balcanică. Pretențiile
teritoriale ale Bulgariei erau privite cu suspiciune la București. Singurul stat din
zonă cu care România a avut relații mai apropiate a fost Serbia.
Războaiele Balcanice
Primul Război Balcanic (1912)
 Serbia, Muntenegru, Bulgaria și Grecia împotriva Turciei
 România este neutră
Al Doilea Război Balcanic (1913)
 Intervenția militară românească
 Împotriva Bulgariei s-au întors Serbia, Muntenegru, Grecia, România și Turcia.
Tratatul de Pace de la București (1913)
 România obținea Cadrilaterul
65
 Găzduirea acestui congres de pace, la care pentru prima dată țările din sud-estul
Europei își rezolvau problemele în absența Marilor Puteri, constituia un indiciu
privind creșterea prestigiului internațional al României
 Intervenția României în acest război a avut o semnificație națională, deoarece
acțiunea românilor a fost în contradicție cu cea austro-ungară.

România și Marile Puteri în Primul Război Mondial (1914-

1918)
La 28 iulie 1814 a izbucnit Primul Război Mondial; Consiliul de Coroană de
la Sinaia a hotărât neutralitatea României. Această poziție a corespuns intereselor
de moment: țara trebuia să fie pregătită pentru război și trebuia obținut sprijinul
marilor puteri pentru întregirea teritorială. Neutralitatea excludea însă înfăptuirea
idealului național, așa că, după doi ani de negocieri, România a semnat tratatul de
alianță Antanta (1916). Tratatul recunoștea dreptul istoric asupra teritoriilor
românești din Austro-Ungaria.
Participarea la război
În august 1916, armata română a pornit ofensiva în Transilvania. Au fost
eliberate orașele Orșova, Brașov, Sf. Gheorghe, etc. Dezastrul de la Dunăre
(înfrângerea de la Turtucaia) și ofensiva Puterilor Centrale în Transilvania au
condus la ocuparea de către inamic a 2/3 din teritoriul țării.
Luptele s-au reluat în iulie-august 1917, la Mărăști, Mărășești și Oituz.
Victoriile românilor au făcut ca planul Puterilor Centrale de ocupare a Moldovei să
eșueze.
După ieșirea Rusiei comuniste din război (pacea de la Brest-Litovsk 1918),
armate română nu mai putea continua rezistența. Tratatul de pace cu Puterile
Centrale (Buftea-București, 24 aprilie 1918) semnat de guvernul condus de Al.
Marghiloman impunea României condiții grele: erau cedate Dobrogea și culmile
Carpaților, economia era subordonată Germaniei, armata era demobilizată.
În octombrie 1918, pe fondul victoriilor Antantei, România a reintrat în
război, sfârșitul conflictului găsind-o în tabăra învingătoare. Participarea la război
a însemnat aproape 800.000 de morți, răniți, și enorme distrugeri și pierderi
materiale.

Marea Unire
A se vedea pag. 61

66
 VII. Secolul XX între democrație și
totalitarism
Ideologii și regimuri politice în Europa
După Primul Război Mondial, în Europa Occidentală și în SUA s-au
menținut regimurile democratice. Cele mai reprezentative state au fost, din acest
punct de vedere, Marea Britanie, Franța și SUA. Ultimele 2 erau organizate ca
republici, în timp ce Marea Britanie era o monarhie constituțională.
Referitor la partidele politice, în Franța funcționa o coaliție a partidelor, fie
de dreapta (blocul național), fie de stânga (frontul popular). În Marea Britanie și
SUA funcționa sistemul bipartid alcătuit din 2 partide politice:
 Marea Britanie – Partidul Conservator și Partidul Laburist
 SUA – Partidul Democrat și Partidul Republican
Marea Criză Economică (1929-1933) a afectat și climatul politic democratic.
Este inițiată de Crahul de pe Wall Street (New York), eveniment în care producția
era din ce în ce mai bogată, iar piața de desfacere se micșora pe măsură ce
veniturile deveneau mai mici
Regimul politic democratic se caracteriza prin:
 Existența unei constituții (legea fundamentală a unui stat)
 Principiul suveranității naționale sau suveranității poporului (puterea emană de
la națiune)
 Principiul separării puterilor în stat (puterea legislativa – Parlament, puterea
executivă – Guvern, puterea judecătorească – Instanțele de judecată)
Cele mai importante practici politice ale unui regim democratic sunt:
 Votul universal
 Alegerile libere
 Garantarea respectării drepturilor și libertăților cetățenești
 Proprietatea privată

67
 Pluralismul politic
Ideologiile democratice sunt: liberalismul, conservatorismul, social-democrația
(socialismul)

Liberalismul
Este o doctrină politică și economică ce susținea drepturile și libertățile
cetățeanului, inițiativa privată și economia de piață (economia reglată de cerere și
ofertă). Liberalismul susținea o intervenție minimă a statului în economie.

Conservatorismul
Ideologia adeptă a schimbărilor treptate. Acesta susținea instituțiile
tradiționale (familia, biserica și proprietatea).

Socialismul
Ideologia clasei muncitoare, în timp ce liberalismul era reprezentat de
burghezie, iar conservatorismul de marii proprietari funciari.

Ideologii și regimuri totalitare

Secolul XX a reprezentat o confruntare a democrației cu totalitarismul. Cele
două mari regimuri totalitare erau: comunismul (extrema stângă) și
fascismul/nazismul (extrema dreaptă). Cauzele apariției regimurilor totalitare au
fost:
 Nemulțumirile legate de tratatele de pace de la Paris Versailles din 1918-1920
 Efectele marii crize economice mondiale din 1929-1933.

Caracteristicile politicii totalitare

 Întreaga putere aparține unei singure persoane, care o exercită prin intermediul
partidului unic (Partidul Fascist în Italia, Partidul Național Socialist în
Germania, Partidele Comuniste)
 Represiunea exercitată prin intermediul poliției politice (Gestapo în Germania,
NKVD în URSS, OVRA în Italia). Opozanții au fost internați în închisori,
lagăre de muncă și de exterminare
 Dirijismul economic, controlul culturii și societății civile.
 Îndoctrinarea ideologică – naționalismul agresiv, rasismul și marxism-
leninismul.
 Nerespectarea libertăților și drepturilor cetățenești – Gulagul Sovietic,
Holocaustul, etc.

68
Comunismul
Originea ideologiei comuniste se găsește în operele lui Marx și Engels, în
principal în Manifestul Partidului Comunist, în care e fundamentat principiul
luptei de clasă: era determinată de exploatarea muncitorilor de către burghezie.
Exploatarea putea fi înlăturată prin prelucrarea puterii de către proletariat pe cale
revoluționară. În 1917, după abdicarea țarului Nicolae al II-lea și instaurarea unui
guvern burghez, printr-o lovitură de stat, puterea este preluată de către gruparea
bolșevică din cadrul partidului comunist, condusă de Vladimir Ilici Lenin.
Pentru a înlătura orice adversar real sau imaginar, Lenin creează CEKA
(1919 – poliția politică), reorganizată, ulterior, sub numele de NKVD (1934) și
KGB (1954)
În 1922, Rusia Sovietică este reorganizată sub numele de URSS (Uniunea
Republicilor Sovietice Socialiste)
După moartea lui Lenin (1924), controlul este preluat de Iosif Vissarionovici
Stalin.
Din punct de vedere economic, după 1927 Stalin lansează planurile
cincinale, industrializarea forțată și cooperativizarea agriculturii (colectivizarea
pământurilor). Consecințele în plan social au fost dramatice. Marea Foamete din
Ucraina (Holodomor) din 1931-1933 a avut între 3 și 5 milioane de victime.
Sub pretextul luptei de clasă, represiunea stalinistă sub forma dictaturii
proletariatului a continuat. În perioada 1936-1938, s-a dezlănțuit Marea Teroare.
Prin intermediul acesteia au fost epurație inclusiv inițiatorii loviturii de stat din
1917 (Zinoviev, Kamenev, Buharin).
Adversarii regimului stalinist au fost arestați și întemnițați în Gulagul
sovietic (cele mai multe lagăre de muncă fiind în Siberia și Kazahstan).

Fascismul
A fost reprezentat de Benito Mussolini , liderul partidului național fascist.
Fascismul a fost o ideologie ultranaționalistă, antidemocratică, antiliberală și
anticomunistă și antisemită, glorificând fost măreție a Imperiului Roman.
În 1922, prin Marșul asupra Romei, Mussolini obține de la regele Italiei
Victor Emanuel al III-lea mandatul de prim-ministru.
69
 Din punct de vederea economic, fascismul propunea doctrina corporatistă
(asocierea dintre sindicate și Patronat). Poliția politică, denumită OVRA, și
Tribunalul Special au fost principalele instrumente folosite de regimul fascist
împotriva opoziției.
Parlamentul este redus la o simplă instituție decorativă. În planul politicii
externe, Italia își manifestă programul expansionist odată cu invadarea Etiopiei în
1935.

Nazismul
A fost reprezentat de Adolf Hitler, liderul Partidului Național Socialist al
Muncitorilor Germani (PNSMG). Ideologia nazistă se caracterizează prin:
antisemitism, antiliberalism, anticapitalism, anticomunism.
În acest timp sunt denunțate toate valorile democrației. În 1925 a fost
publicata lucrarea lui Hitler „Mein Kampf”, axată pe 2 coordonate:
 Teoria ariană – este teoria supremației rasei germane, considerată „nobilă”.
Principalele victime ale teoriei erau: evreii romii, slavii, persoanele du
dizabilități, martorii lui Iehova, homosexualii.
 Teoria spațiului vital – care presupunea expansiunea către Est.
Poliția politică nazista a fost organizată sub numele de Gestapo. În 1935 au fost
adoptate Legile rasiale de la Nurenberg (legea de protecție a sângelui german și
legea privind cetățenia).
„Noaptea de cristal” (Kristalnacht) din 1938 a avut victime mulți evrei, dar
și jefuirea magazinelor evreiești. Lagărele de concentrare, devenite lagăre de
exterminare au fost construite nu numai pe teritoriul Germaniei, ci și pe teritoriul
țărilor ocupate: Auschwitz, Treblinka, Sobibor, etc.
Obținând funcția de cancelar în 1933, Hitler a ajuns Führer în 1934 după
moartea președintelui Hindenburg.
În 1936-1937 s-a constituit Axa Berlin, Roma, Tokyo, amenințând securitate
europeană și declanșând al II-lea Război Mondial (1939-1945).
În concluzie, totalitarismul se caracteriza prin:
 Identificarea partidului cu statul
 Existența partidului stat, devenit partid unic
 Absența separării puterilor în stat

70
 Încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești
 Cenzura presei
 Anihilarea opoziției
 Cultul personalității
 Propagandă și ideologii unice
 Teroare exercitată prin aparatul de represiune (poliția politică)

Ideologii și practici politice în România

La sfârșitul sec. XIX și începutul secolului XX, viața politică românească
era dominată de Partidul Național Liberal (1875) și Partidul Conservator (1880). În
1895, regele Carol I a introdus rotativa guvernamentală, alternând la putere cele 2
partide După Primul Război Mondial, o consecință a reformei agrare din 1921 a
fost dispariția Partidului Conservator. Cele două partide politice care au dominat
perioada interbelică au fost: PNL (Partidul Național Liberal) și PNȚ (Partidul
Național Țărănesc).
Partidul Național Liberal a fost reprezentat în perioada interbelică de Ion I.
C. Brătianu (Ionel Brătianu), Vintilă Brătianu și Ion Gh. Duca. Liberalismul,
devenit neoliberalism în perioada interbelică, a fost teoretiza de către Ștefan
Zeletin.
Mișcarea legionară se formase în iun. 1927 Legiunea Arhanghelului Mihail
la Iași sub conducerea lui Corneliu Zelea Codreanu. În 1938, datorită ascensiunii
voturilor pentru legionari, Carol al II-lea va organiza asasinarea lui Corneliu Zelea
Codreanu.
La 23 august 1944, printr-o lovitură de stat, mareșalul Ion Antonescu este
arestat. România a întors armele împotriva Germaniei naziste, alăturându-se
coaliției Națiunilor Unite (SUA, Marea Britanie și URSS).
S-au instaurat 2 guverne conduse de generalul Constantin Sănătescu, urmate
de un al treilea guvern condus de Nicolae Rădescu, în timpul cărora comuniștii au
intensificat acțiunile de preluare a puterii. Astfel, la 6 martie 1945, a fost numit
primul guvern de factură comunistă condus de dr. Petru Groza. Presiunile
exercitate de comuniști asupra regelui Mihai au fost intermediate de adjunctul
ministrului de externe sovietic Andrei Vîșinski.
La 19 noi. 1946, comuniștii organizați în Blocul Partidelor Democratice
(BPD) falsifică alegerile, câștigate de fapt de partidele istorice (PNȚ).

71
 În iul. 1947 are loc Diversiunea de la Tămădău, în care liderii PNȚ sunt
arestați (Iuliu Maniu și Ion Mihalache). Astfel, PNȚ a fost desființat, iar PNL s-a
autodizolvat.
Regele Mihai a încercat să reziste în fața ofensivei partidului comunist prin
„greva regală” din august-decembrie 1945 prin refuzarea semnării actelor
guvernului. La 30 decembrie 1947, regele Mihai este obligat să abdice. Astfel, s-a
schimbat forma de guvernământ, România fiind proclamată republică (Republica
Populară Română – RPR).
Din punct de vedere extern, procesul de comunizare este rezultatul unor
măsuri decise de marile puteri. Astfel, în septembrie 1944, România a fost obligată
să semneze Armistițiul de la Moscova ce prevedea:
 Reunirea NV Transilvaniei la statul român realizat în mar. 1945
 Cedarea Basarabiei, N Bucovinei și Herței către URSS
 Cedare Cadrilaterului către Bulgaria
Aceste decizii au fost reconfirmate prin Tratatul de Pace de la Paris, semnat de
România în februarie 1947. De asemenea, statul român a trebuit să plătească 300
de milioane de dolari drept despăgubire de război Uniunii Sovietice.
In oct. 1944, la Moscova, Churchill și Stalin au semnat Acordul procentajelor
care preciza influența sovietică și anglo-americană din România, respectiv 90% și
10%.

Regimul stalinist la lui Gheorghe Gheorghiu Dej

In februarie 1948, Partidul Comunist Român (PCR) a fuzionat cu PSD
(Partidul Social-Democrat), rezultând Partidul Muncitoresc Român (PMR), devenit
partid unic. Modelul sovietic a fost impus Românei în toate domeniile: economic,
social, politic, cultural și religios.
Din punct de vedere politic, în timpul regimului democrației populare, au
fost adoptat 2 constituții: în 1948 și în 1952.
Au fost anulate drepturile și libertățile cetățenești și principiul separării
puterilor în stat. În interiorul PMR a existat o adevărată luptă pentru putere. Gh.
Gh. Dej a reușit să înlăture gruparea moscovită (în 1952), reprezentată de Ana
Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu. În 1954, Lucrețiu Pătrășcanu, fostul
ministru comunist al Justiției, arestat în 1948, este executat. O nouă luptă pentru

72
putere s-a desfășurat în 1957 prin înlăturarea lui Iosif Chișinevski și Miron
Constantinescu.
Din punct de vedere economic, adoptarea modelului sovietic a fost inițiată în
1945 concomitent cu reforma agrară (desființarea proprietăților funciare). În 1948
este declanșată naționalizarea principalelor mijloace de producție. Este desființată
proprietate privată, întreprinderile industriale și miniere intră în proprietatea
statului.
În 1949 este declanșata colectivizarea agriculturii (încheiată în 1962 –
moment în care peste 96% din suprafața arabilă a țării devenise proprietatea
statului). De asemenea, au fost înființate după modelul sovietic „sovromurile”
(unități mixte româno-sovietice). Au fost organizate, ulterior gospodăriile colective
și, ulterior, C.A.P.-urile.
Din punct de vedere cultural, sovietizarea României a constat în:
 Falsificarea manualului de istorie (1947) de Mihail Roller
 Apariția unei noi legi a educației în 1948
 Desființarea Academiei Române și înființarea Academiei RPR.
Din punct de vedere religios, Biserica Ortodoxă româna a fost subordonată
regimului de dictatură a proletariatului (clasa muncitoare). Biserica Greco-Catolică
a fost desființată în 1948.
Adversarii reali sau imaginari ai regimului comunist au fost arestați și supuși
unor metode de tortura fizică și psihică, prin intermediul celor 2 organizații de
represiune:
 Securitatea statului – înființată în 1948 sub numele de Direcția Generala a
Securității Poporului și a Miliție, redenumită în 1949 Direcția Generală a
Miliției.
 Închisorile comuniste – prezente în Pitești, Aiud, Sighet, Gherla Râmnicu-Sărat,
Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Elita politică și culturala a României interbelice a fost decimată în acest sistem
concentraționar: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gh. Brătianu, Mircea Vulcănescu,
Anton Golopenția.
Din punct de vedere al politicii externe, România a aderat în 1949 la CAER.

73
 După moartea lui Stalin (1953), noul lider de la Kremlin, Nikita Hrușciov a
denunțat cultul personalității și crimele săvârșite, iar în 1958, trupele Armatei Roșii
s-au retras din România (venite în 1944).
În 1964, România a respins planul Valev, prin care se încerca înființarea unui
complex interstatal (URSS, Bulgaria și Sudul României).
În aprilie 1964, PMR, sub conducerea lui Gh. Gh. Dej a adoptat Declarația de
Independența în raport cu Moscova, linie deschisă de Gh. Gh. Dej și continuata de
Nicolae Ceaușescu.
Disidența anticomunistă este legata de existentă unor grupări ale rezistenței:
Haiducii lui Avram Iancu, Haiducii Muscelului, Sumanele Negre, Graiul Sângelui.
Alte figuri ale disidenței au fost: Maria Plop, frații Arnăuțoiu, Gheorghe
Arsenescu, Elisabeta Rizea.

Regimul Național Comunist al lui Nicolae Ceaușescu (1965-

1989)
După moartea lui Gh. Gh. Dej, puterea este preluată de Nicolae Ceaușescu,
devenit liderul partidului. Concomitent cu venirea sa la putere, Constituția statului
român este schimbată. Mai mult de atât, numele țării este schimbat din Republica
Populară Română în Republica Socialistă România (RSR). De asemenea, numele
partidului este modificat din Partidul Muncitoresc Român în Partidul Comunist
Român (PCR).
Convențional, regimul Ceaușescu se împarte în 2 etape:
 Etapa relativei liberalizări (1965-1971)
 Etapa național-comunistă (1971-1989)
Prima etapă se caracterizează printr-o relativă liberalizare, destindere inițiată de
Gh. Gh. Dej. S-a desfășurat un amplu program de modernizare economică, cu
accent pe dezvoltarea industriei grele; energetică, siderurgică, metalurgică,
chimică, constructoare, de mașini.
Din punct de vedere politic, în 1967, Nicolae Ceaușescu obține și funcția de
președinte al Consiliului de Stat. Unii lideri, nedreptățiți de Gh. Gh. Dej (Ștefan
Foriș și Lucrețiu Pătrășcanu) au fost reabilitați.

74
 În plan cultural, de la proletcultismul manifestat în timpul lui Gh. Gh. Dej se
ajunge la conturarea unei culturi cu accente naționale (limba rusă – obligatorie în
perioada lui Dej – este redusă din importanță în timpul lui Nicolae Ceaușescu).
Pe plan extern s-a continuat distanțarea de Moscova inițiată de Gh. Gh. Dej.
Astfel, au fost reluate relațiile cu Occidentul: Republica Federală Germania,
Franța, Marea Britanie, SUA.
În 1968, Nicolae Ceaușescu a condamnat intervenția brutală a trupelor
Tratatului de la Varșovia în Praga („Primăvara de la Praga”). Tratatul de la
Varșovia a fost înființat în 1955, fiind o alianța politico-militară opusă NATO. Era
formată din statele comuniste din Europa Centrală și de Este, sub conducerea
URSS.
A II-a etapă a regimului lui N. Ceaușescu se caracteriza prin autarhie
(izolaționism) economică și culturală.
După vizita lui N. Ceaușescu în China, Coreea de N, Mongolia și Vietnam, acesta
pune capăt liberalizării, adoptând prin „Tezele din iulie” modelul asiatic
(„Revoluția culturală”).
În plan economic, accentul e pus pe industrializarea forțată și pe construcții
grandioase (Casa Poporului și Canlul Dunăre-Marea Neagră).
În 1874, Nicolae Ceaușescu instituie o nouă funcție de președinte al republicii.
Programul partidului avea ca obiectiv edificarea „Societății socialiste multilateral
dezvoltate și crearea omului nou”.
Cultul personalității atinge apogeul. În încercarea de a construi un socialism
dinastic, Nicolae Ceaușescu își asociază și rudele la putere, Elena Ceaușescu
devenind nr.2 în Statul Român.
Criza economică declanșata în 1970 se agravează în anii 1980. Plata datoriei
externe (peste 11 miliarde de dolari la începutul anilor 1980) a determinat
pauperizarea societății.
În 1985, liderul de la Kremlin, Mihail Gorbaciov, a lansat un nou program de
reforme: Perestroika (redresarea economică) și Glasnost (transparența instituțiilor).
Refractar, Nicolae Ceaușescu respinge politica de reforme propusă de Kremlin.
Disidența anticomunistă este declanșată în 1977 de scriitorul Paul Goma, solidar cu

75
mișcarea din Cehoslovacia (Charta 77). În același an s-a desfășurat revolta
minerilor din valea Jiului: 10.000 de mineri de la Lupeni au intrat în grevă.
În 1987 o nouă acțiune s-a desfășurat la Brașov, fiind inițiată de muncitorii de la
Steagul Roșu. S-au remarcat prin disidențe individuale Dorina Cornea, Ana
Blandiana și Mircea Dinescu.
În decembrie 1989, în contextul prăbușirii regimului comunist, Nicolae Ceaușescu
a pierdut puterea, fiind executat în urma unui proces sumar ținut la 25 decembrie
1989.

Construcția democrației post-decembriste

După căderea regimului Ceaușescu, România a revenit la democrație. În
1991 a fost adoptată o nouă constituție (modificată în 2003). Statul de drept a
însemnat:
 Suveranitatea națională
 Separarea puterilor în stat
 Respectarea drepturilor și libertăților cetățenești
 Alegeri libere
 Pluralism politic
Au fost înființate noi partide politice, iar altele și-au reluat activitatea (PNL,
PNȚCD).
Obiectivele stabilite în anii 1990 au fost aderarea României la NATO (2004) și
integrarea României în structurile UE (2007).
Președinții României au fost: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Ion Iliescu, Traian
Băsescu (2 mandate), Klaus Iohannis (2 mandate).

VIII. Constituțiile din România

Primele acte cu valoare constituțională au fost Regulamentele Organice
(1831 – Țara Românească, 1832 – Moldova), Convenția de la Paris (1858) și
Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris (Statutul lui Cuza – 1864).

Constituția liberală din 1866

În contextul alegerii în România a unui principe de origine germană, Carol I
(din dinastia de Hohenzollern Sigmarigen), a fost adoptată legea fundamentală în
1866, după modelul constituției Belgiene.

76
Principiile Constituției erau:
 Separarea puterilor în stat
 Guvernarea reprezentativă (Parlament ales prin vot)
 Suveranitatea națională (puterile statului emană de la națiune)
 Responsabilitatea ministerială (miniștrii răspund în fața legii)
 Monarhie ereditară și constituțională (succesorii provin din familia de
Hohenzollern Sigmarigen)
Puterile statului includ:
 Puterea Legislativă – deținută de Parlament și Principe (ulterior rege – 1881).
Parlamentul era bicameral, alcătuit din: Camera Deputaților și Senat. Avea rolul
de a vota legile. Regele/Principele avea atribuții importante: dreptul de veto
absolut (opunere absolută).
 Puterea Executivă – deținută de Guvern, Principe/Rege. Avea rolul de a aplica
legile. Principele/Regele numea și revoca miniștrii și putea dizolva Parlamentul.
Regele conducea armata, emitea monedă, acorda grațiere.
 Puterea Judecătorească – exercitată prin instanțele de judecată și tribunale. Cea
mai înaltă instanță era Curtea de Casație și Justiție.
Drepturi și libertăți cetățenești:
 Libertatea persoanei
 Libertatea întrunirilor
 Libertatea conștiinței
 Libertatea de asocierea
 Libertatea presei
 Libertatea învățământului
 Inviolabilitatea domiciliului și a proprietății
 Inviolabilitatea corespondenței
Sistemul electoral era bazat pe votul cenzitar (în funcție de avere).
Consecințe: România devine un stat modern, guvernat după principiile
liberalismului.

Constituția democratică din 1923

Noul context generat de Marea Unire din 1918 a determinat necesitatea
adoptării unei noi constituții.

77
 În 1918 este introdus votul universal prin reforma electorală. Aveau dreptul
la vot toți cu excepția femeilor, magistraților și militarilor.
Constituția din 1923 reproduce în mare parte textul din 1866, dar existau și
schimbări importante:
 România era definită ca stat național, unitar și indivizibil.
 Proprietatea privată nu era un drept absolut, erau admise și exproprieri în cazul
de utilitate publică
 Votul era universal, menționându-se egalitatea în drepturi fără deosebire de
clasă socială, origine etnică, limbă și religie.

Constituția din 1938 (autoritară)

A fost promulgată de Carol al II-lea în urma unui plebiscit. Avea un caracter
autoritar, atribuțiile regelui fiind extinse. Legea fundamentală (constituția) a
reprezentat baza juridică a regimului monarhiei autoritare (dictatura regală). Cu
toate acestea, este desființat principiul separării puterilor în stat (regele cumula
puterea legislativă și executivă, devenind „capul statului”).
 Parlamentul este redus ca importanță, având un rol decorativ
 Puterea judecătorească se exercita în numele regelui
 Drepturile și libertățile democratice sunt reduse (erau formulate întâi obligațiile
cetățenilor, drepturile acestora devenind secundare)
 Dreptul femeilor la vot era limitată de vârstă (doar cele de peste 30 de ani
puteau vota) și educație (doar cele educate aveau acest drept)
 Partidele politice sunt desființate, iar în 1938 a fost înființat primul partid unic
din România „Frontul Renașterii Naționale”, reorganizat în 1940 sub numele de
Partidul Națiunii
Constituția a rămas în vigoare până în 1940, odată cu instaurarea regimului lui
Ion Antonescu. După ce Carol al II-lea a abdicat, Legiunea Arhanghelului Mihail
și Germania nazistă preiau conducerea.

Constituția din 1948 (comunistă)

În contextul instaurării regimului comunist și al abdicării regelui Mihai, era
nevoie de o nouă constituție, adoptată în 1948. Numele statului a fost modificat în
Republica Populară Română (RPR).
În aparență, constituția păstra principiile democratice:
 Suveranitatea poporului
78
 Responsabilitatea ministerială
 Drepturile și libertățile cetățenești
 Egalitate în fața legii
Cu toate acestea, aceste principii erau des încălcate.
Deși proprietatea era privată, se introducea posibilitatea naționalizării
bunurilor și mijloacelor de producție, iar planificarea economiei și monopolul
statului asupra comerțului intern și extern a devenit unul dintre principalele
elemente ale regimului.
Principiul separării puterilor în stat era absent, dreptul și libertățile
cetățenești erau încălcate, proprietatea privată e desființată, bunurile de producție
erau naționalizate.
Parlamentul a fost înlăturat, fiind înlocuit de Marea Adunare Națională
(organul suprem al puterii de stat).
Marea Adunare Națională deținea atât atribuții legislative, cât și executive și
era condusă de un prezidiu format din 19 membrii, unul fiind președintele
partidului41. Marea Adunare Națională vota legile, se ocupa de problemele
diplomatice și de război, dar forma și Guvernul.
Puterea executivă (în fapt, singura putere reală în stat) aparținea Consiliului
de Miniștir, organul suprem executiv și legislativ al statului.
Guvernul coordona economia națională, ordinea publică si securitatea
statului.
La nivel local, conducerea era deținută de consiliile populare, numite după
1950 „Sfaturi populare".
Puterea judecătorească era supusă presiunii politice, judecătorii nefiind
stabili. Instanța supremă se numea Curtea Supremă. În instanțele inferioare,
judecarea se făcea prin intermediul unor asesori populari (jurați).
Un al lucru important este egalitatea drepturilor femeilor cu cele ale
bărbaților, inclusiv la vot.
Constituția din 1948 a consacrat noua putere politică și regimul „democrații
populare” (întreaga putere a statului era deținută de Gh. Gh. Dej, liderul PMR).

41
Primul președinte al Marii Adunări Naționale a fost C. I. Parhon
79
 Constituția din 1952 (comunistă)
Introducerea modelului sovietic (stalinist) în toate domeniile societății a
creat o nouă realitate politică ce trebuia consacrată într-o nouă constituție. Legea
fundamentală a fost adoptată de Marea Adunare Națională și a intrat în rigoare la
27 septembrie 1952 (aservirea totală a României față de Uniunea Sovietică).
 Nu aducea modificări fundamentale legii din 1948, dar încălca grav
independența statului român, devenit stat satelit subordonat URSS.
 Se menținea prompt că partidul Muncitoresc Român este forța conducătoare a
societății.
 Prevederile referitoare la suveranitatea poporului român lipseau, România
pierzându-și și politica externă proprie.
 Drepturile și libertățile cetățenilor erau și mai limitate.

Constituția din 1965 (comunistă)

Primul articol al constituției menționa redenumirea oficială a țării în
Republica Socialistă România42.
Partidul uni PMR este reorganizat sub numele de PCR (Partidul Comunist
Român). În 1974, constituția este modificată. Se introduce funcția de președinte a
RSR pentru Nicolae Ceaușescu.
Prerogativele președintelui, ales de Marea Adunare Națională, erau
considerabile:
 Numea și revoca miniștrii
 Acorda grațierea; conferea decorații
 Încheia tratate internaționale
 Emitea decrete
 Era comandantul suprem al armatei
Economia România era proclamată ca economie socialistă. Bogățiile subsolului,
fondul funciar, fabricile, mijloacele de transport, băncile, etc. aparțineau statului.
Drepturile și libertățile cetățenești sunt limitate, în condițiile menționării că nu
pot fi folosite „în scopuri potrivnice orânduielii socialiste”.
Marea Adunare Națională e înlocuită de Consiliul de Stat, organism creat în
1961. Astfel, statului român i s-a conferit un clar caracter totalitar (întreaga putere
este deținută de Nicolae Ceaușescu).
42
“Stat suveran, independent și unitar, cu un teritoriu inalienabil și indivizibil.”
80
 Constituția din 1991
În contextul prăbușirii regimului condus de Nicolae Ceaușescu era nevoie de
o nouă constituție, baza juridică a revenirii României la democrație.
Vor fi reafirmate principiile fundamentale ale statului român, devenit „stat
de drept, democratic și social”:
 Suveranitatea națională
 Separarea puterilor în stat
 Egalitatea în fața legii
 Pluralism politic
 Alegeri libere
Puterile statului sunt:
 Puterea legislativă (Parlament bicameral – format din Senat și Camera
Deputaților)
 Puterea executivă (Guvern și Președinte ales prin vot universal)
Modificarea constituției în anul 2003 a crescut mandatul președintelui de la 4 la 5
ani. Rolul fundamental al președintelui este cel de a media puterile statului. De
asemenea, președintele reprezintă România în context internațional.
Puterea judecătorească este deținuta de instanțele de judecată. Cea mai importantă
este Înalta Curte de Casație și Justiție. Judecătorii sunt independenți și inamovibili
(stabili).
Referitor la drepturile și libertățile cetățenești, acestea sunt garantate, inclusiv
protecția cetățenilor străini și apatrizi (fără cetățenie).
Prin Constituția din 1991, modificată în 2003, România a devenit un stat
democratic, bazat pe domnia legii (stat de drept).

81
82