Tracii reprezintă unul dintre cele mai importante popoare ale antichităţii europene de dincolo de

graniţele lumii clasice, greco-romane. Interesul general de care se bucură azi istoria şi civilizaţia tracilor
izvorăşte din rezultatele remarcabile, adesea senzaţionale, ale cercetării ştiinţifice care are o tradiţie de peste un
secol în acest domeniu. Ea este ilustrată de numele unor savanţi celebrii (istorici, arheologi, lingvişti), precum
românii Gr.Tocilescu, V.Pârvan, R.Vulpe, C.Daicoviciu şi I.I.Russu, bulgarii G.I.Kaţarov, B.Filov,
Vl.Gheorghiev, austriecii W.Tomaschek şi C.Patsch, francezii A.Dumont şi P.Perdrizet, englezul St.Casson
ş.a. Această tradiţie a constituit temeiul solid de la care, în zilele noastre, s-a produs un veritabil salt al
investigaţiilor din câmpul pluridisciplinar al tracologiei. Dacă principala bază documentară a studiilor istorice
şi lingvistice a rămas, în linii mari, aceeaşi, iar progresele înregistrate de aceste discipline se datorează, mai
ales, abordării din noi unghiuri şi cu metode mai rafinate a izvoarelor scrise ale antichităţii, saltul despre care
vorbeam s-a produs, în esenţă, în domeniul arheologiei. Campaniile sistematice de săpături, orientate în funcţie
de ţelurile de perspectivă ale cercetării şi de obiectivele imediate, ca şi descoperirile fortuite pe care adesea
întâmplarea le aduce la lumină, au prilejuit acumularea unui volum de informaţie care ilustrează nemijlocit
evoluţia culturii tracilor sub diversele ei aspecte, de la începuturile îndepărtate, din epoca bronzului şi până în
antichitatea târzie, când ultimele elemente de tradiţie tracică dispar în procesul unor noi sinteze etno-culturale.

Originea. limba, arta, credinţele, modul de viaţã şi etnounitatea tracã

Tracii

Originea tracilor

Tracii sunt cei mai vechi locuitori din spaţiul carpato-danubiano-pontic cărora, datorită autorilor
antici, le cunoaştem numele. Dar pentru a studia originea tracilor este necesar să ştim cine au fost predecesorii
lor. Despre aceasta ne povestesc doar materialele descoperite de arheologi.
În linii mari se poate afirma că la etnogeneza tracilor au participat două componente de bază: triburile
locale de agricultori şi crescători de animale din spaţiul carpato-balcano-pontic şi triburile de păstori veniţi din
stepa euroasiatică, numiţi convenţional indoeuropeni.
Indoeuropenii se evidenţiază începând cu intersecţia mileniilor III - II î.Chr. Aceste triburi de păstori
s-au extins din stepa euroasiatică până la oceanul Atlantic la Vest şi râul Ind la Est. Ei înălţau pretutindeni
tumuluri - "Kurgane", unde îşi înhumau (apoi şi incinerau) morţii peste care aşterneau ocru roşu-simbol al
sângelui, adică al vieţii. La început toţi indoeuropenii vorbeau aceeaşi limbă. Cu timpul, însă, contactele lor cu
diverse triburi locale au dat naştere unor mari grupuri etnice: iranienii, elinii, italicii, celţii, germanicii.
În spaţiul carpato-dunărean triburile de păstori indoeuropeni au intrat în contact cu triburi sedentare
neolitice. Unele dintre acestea sunt cunoscute ca purtători ai culturii Cucuteni (sau Cucuteni-Tripolie),
recunoscută în istorie drept cea mai veche civilizaţie europeană. Convieţuirea triburilor venite cu cele locale a
pus baza unei prime sinteze, convenţional numite pretracice. Indoeuropenii şi-au impus limba, dar au fost
asimilaţi de către populaţia locală. O problemă discutată de către istorici este determinarea timpului şi locului
acestei sinteze.
Istoricii bulgari susţin că sinteza s-a produs în Peninsula Balcanică încă în epoca neolitică (mileniile
IV-III î.Chr.). Istoricii români scriu despre o asemenea sinteză în epoca bronzului. Ea şi-a găsit expresie în
cultura arheologică Monteoru (mileniul II î.Chr.) La cumpăna mileniilor II-I î.Chr., odată cu începutul epocii
fierului, în spaţiul balcano-carpatic se cristalizează etnia tracilor timpurii. (La est de Carpaţi săpăturile de la
Sihleanu, Râmnicile, Holercani, Hansca; în spaţiul intracarpatic -Igriţa-Lăpuş şi la sud-vest de Carpaţi-Suzoni,
Bolde-Karaburma).
Istoricii români consideră că grupurile pretracice, constituite în regiunea actualului Banat (Românesc
şi Sârbesc), s-au extins spre Vest în secolele XIV-XII î.Chr., atingând bazinul Transilvaniei şi Est-Carpatic,
unde au intrat în contact cu triburile culturii Noua. în Transilvania, în afară de cultura Noua, erau prezente şi
alte culturi locale - Wiettenberg, Otomani etc. în urma contactelor dintre diferite triburi s-au format tracii
timpurii. Acest proces are loc în perioada trecerii de la epoca bronzului la cea a fierului. Epoca fierului se
împarte în două faze (vârste). Prima fază a fierului, răspândită la tracii timpurii, era numită Hallstattul tracic
(după o localitate din Austria) şi cuprinde perioada anilor 1200-650/600 î.Chr. O a doua fază a epocii fierului,
numită La Tène (după o plajă a unui lac din Elveţia), va cuprinde perioada 650/600 î.Chr. - 105 d.Chr.
La prima vârstă a fierului s-a produs procesul de individualizare şi consolidare a lumii tracice, care
popula spaţiul de la Marea Egee şi peninsula Anatolică-la Sud şi până la râul Nipru - la Nord; de la Tisa
Superioară - la Vest, până la Marea Neagră - la Est.
Săpăturile arheologice din diferite zone locuite de traci au scos la iveală multe monumente ale culturii
lor materiale (Insula Banului la Dunăre, la Babadag (în Dobrogea), Cozia (în Muntenia), Saharna-Solonceni
(Republica Moldova), Cernolesc (la est de Nistru) etc.), care prezintă un ansamblu de culturi înrudite ale
hallstattului tracic timpuriu, toate aparţinând lumii tracice.

Triburile tracilor

Tracii au fost atestaţi pentru prima dată în izvoare scrise în poemele lui Homer "Iliada" şi "Odiseea".
Tot aici apare şi denumirea teritoriului locuit de aceştia - Trăda (secolul al XIII î.Chr.)
Istoricul Herodot (484-425 î.Chr.) afirmă că "Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel
al inzilor". Numărul triburilor lor depăşea cifra de o sută. Acelaşi autor afirmă că "dacă ar avea un singur
conducător sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, neamul lor ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate
neamurile".
La cumpăna mileniilor II-I î.Chr. tracii înregistrează o maximă extindere teritorială, cea menţionată
mai sus. Spaţiul imens ocupat de ei a favorizat apariţia diferenţierii lor lingvistice şi culturale. Ca urmare, pe
parcursul primei jumătăţi a mileniului I î.Chr. tracii timpurii s-au divizat în cei situaţi la sud de Munţii Balcani
(Haemus) - tracii de sud (meridionali) şi cei de la nord de aceşti munţi-tracii de nord (septentrionali).
La sud de Balcani autorii antici au menţionat următoarele triburi: odrişii, brianţii, coralii, crestonii,
crobizii, moesii, tribalii, besii etc.
Dintre triburile balcanice o organizaţie statală au reuşit să formeze odrişii. Regatul lor a fost întemeiat
de Terves I (470-440 î.Chr.), urmat apoi de regele Sitalkos (440-424 Î.Chr.). Istoricul grec Tucidide (460-398
î.Chr.) scria că "întemeierea regatului odrid a creat o forţă care nu era întrecută decât de sciţi". Regatul
dispunea de 150.000 de luptători, dintre care o treime erau călăreţi.
La nord de Balcani locuiau geţii (pe ambele maluri ale Dunării), dacii (în zona intermontană a
Carpaţilor), costobocii (nordul Transilvaniei), tyrageţii (la gurele Nistrului), carpizii (în centrul şi nordul
Moldovei) ş.a.
La mijlocul mileniului I î.Chr. în viaţa tracilor de nord se produc schimbări esenţiale cu caracter
economic, politic şi cultural, generate de factori interni, precum şi de influenţa civilizaţiei eline, a tracilor de
sud şi a sciţilor. În procesul de consolidare a tracilor de nord un rol deosebit le-a revenit geţilor, care locuiau pe
teritoriul dintre Balcani, Bug, Munţii Carpaţi şi Marea Neagră. În acest spaţiu au fost descoperite 345 de
monumente ce le aparţineau, majoritatea cărora (242) erau situate la Est de Carpaţi.
Geţii locuiau în cetăţi fortificate şi apărate de maluri abrupte sau dealuri stâncoase. În Codrii
Orheiului asemenea cetăţi erau situate la Butuceni, Furceni, Măşcărăuţi, Scoc, Potârca etc. Cetatea de la
Butuceni apare la intersecţia secolelor X-IX î.Chr. în secolele IV-II devine una din cele mai puternice
fortposturi militare, fiind, posibil, centrul unei formaţiuni politice.
Prima menţiune cu caracter istoric despre geţi provine de la "părintele istoriei" Herodot. în relatările
sale despre campania împăratului persan Darius împotriva sciţilor (anul 514 î.Chr.) el scrie despre rezistenţa
opusă de geţi armatei persane. Această împotrivire a avut consecinţe grele - geţii "au fost robiţi pe dată, măcar
că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci".
Pe măsura intrării geţilor în sfera de interese a lumii greceşti, numărul informaţiilor despre ei creste.
Legături de durată dintre geţi şi greci s-au stabilit odată cu crearea coloniilor greceşti în bazinul Mării Negre.
Pe malul dobrogean, în secolul al. VII-lea. î.Chr. sunt create coloniile Tomis, Histria, Callatis (Mangalia) ş.a.
în secolul al VI-lea î.Chr. la gurile Bugului de sud apare colonia Olbia, iar la limanul Nistrului-colonia Tira.
De tot în bazinul pontic au fost create circa 90 de colonii.
Coloniile au adus o civilizaţie superioară celei băştinaşe, cea ce a accelerat progresul populaţiei
getice, în secolele IV-III î.Chr. la ei începe procesul de constituire a uniunilor de triburi, apoi a unor structuri
militare şi politice, predecesoare formării statului (vezi capitolul 2).

Limba tracilor

Limba tracă se înrudea cu alte limbi indoeuropene: sancrita, iraniana, balta veche, ilirica, idiomurile
slave. Toate aceste limbi formau grupul satem al limbilor indoeuropene (un alt grup - kentum- formau limbile:
greaca, latina, celta, germana). Sunt foarte puţine date istorice despre limba tracilor. Versurile lui Ovidiu scrise
în limba getică la Tomis (anii 8-17 d.Chr.) nu s-au păstrat. O inscripţie în limba tracă a fost descoperită în 1912
la Ezerovo în Bulgaria. Inscripţia era scrisă cu caractere greceşti. Despre limba tracilor se poate judeca şi după
numele proprii toponimice, după denumirea ierburilor de leac care s-au păstrat în izvoare istorice. Stabilirea
unei limbi comune pe întreg spaţiul locuit de traci prezenta o formă a unităţii lor etnice.
Divizarea tracilor în două grupuri mari - de nord şi de sud a stimulat diferenţierea lor lingvistică. Unii
cercetători sunt de părerea că este vorba de două dialecte, iar alţii, - de două limbi diferite. Ultimii invocă
argumentul că la tracii de nord denumirile cetăţilor se terminau cu sufixul -"dava", iar la cei de sud - cu "para",
însă după cum relata scriitorul antic Strabon, toţi tracii vorbeau aceeaşi limbă, cu mici diferenţe, de unde se
impune concluzia că limba unică a tracilor avea două dialecte.

Ocupaţiile şi modul de viaţă

Tipul principal de aşezare a tracilor era satul, alcătuit dintr-un număr restrâns de locuinţe. Casele
construite la suprafaţă aveau pereţi din bârne, împletite cu nuiele şi unse cu lut. Mai rar se foloseau locuinţe
sub formă de colibi şi bordee. Multe localităţi erau amplasate pe locuri înalte, fiind înconjurate cu şanţuri
umplute cu apă. Localităţile întărite serveau drept reşedinţe ale căpeteniilor de triburi (asemenea reşedinţe erau
la Butuceni (Orhei), Răcătău (Bacău), Otomani (Bihor), Sărata Monteoru, Babadag etc.)
Tracii, conform izvoarelor istorice şi mai ales conform imaginilor de pe Columna lui Traian şi
Tropeaum Traiani (din Dobrogea), erau oameni de statură potrivită, puternici, aveau un temperament aprins,
erau luptători experimentaţi în multe conflicte militare. Mediul natural în care trăiau şi modul de viaţă care îl
duceau le asigurau o viaţă lungă. Ei se îmbrăcau în cămăşi lungi încinse cu brâie, purtau pantaloni (iţari) din
cânepă sau in, iar iarna cojoace. Persoanele din mediul aristocraţiei tribale (numiţi tarabostes sau în latină,
"pileaţi") purtau pe cap căciuli de postav, pe când oamenii de rând (numiţi comaţi sau în latină, "capillati")
erau cu capul descoperit, iar la necesitate îl acopereau cu o glugă. Femeile purtau cămeşi cu mâniei croite din
materialul întreg, catrinţe (fuste), iar pe cap o basma. Acest port se aseamănă cu portul naţional al ţăranilor
români de astăzi din zona de munte.
Tribul era forma principală de conveţuire a tracilor. Fiecare trib avea un teritoriu propriu.
Conducătorii războinici şi slujitorii cultelor religioase (sacerdoţii) aveau un rol deosebit în organizarea tribului.
Posibil că pe lângă conducătorul tribului exista un sfat al bătrânilor, reprezentanţi ai aristocraţiei tribale.
Această parte activă a membrilor comunităţii capătă posibilitate de a acumula bunuri materiale, ceea ce va
duce la o stratificare socială.
Ocupaţiile tracilor au progresat în continuu, având la bază agricultura, creşterea animalelor,
meşteşugurile. Agricultura primitivă se practica cu brăzdarul din lemn sau corn de cerb. În secolul al V-lea
î.Chr, în agricultură se generalizează uneltele de fier. În secolul al II-lea î.Chr. tracii de nord au preluat de la
tracii de sud brăzdarul de fier. O ocupaţie de bază era şi creşterea animalelor. Spre sfârşitul mileniului al II-lea
î.Chr. tracii foloseau calul domestic în activitatea gospodărească şi militară. Dintre meşteşuguri cele mai
importante era metalurgia (prelucrarea bronzului, apoi a fierului, a metalelor preţioase) şi ceramica, în prima
jumătate a mileniului I î.Chr. tracii au preluat roata olarului, probabil de la celţi.

Arta şi credinţele tracilor

Arta tracilor şi-a găsit întruchiparea în ornamentarea ceramicii, în figuri zoomorfe şi antropomorfe din
lut ars, în podoabe de bronz, aur, argint, decoruri pe unele arme. Aceste opere mărturisesc despre un gust
frumos şi o tendinţă de a reda cu multă fidelitate realitatea. Influenţele externe (greceşti, scitice etc.) se îmbină
armonios cu elementele locale.
Decorul în formă de cerc de pe vase şi arme denotă ataşamentul tracilor faţă de cultul
Soarelui.Credinţa lor era politeistă (mai mulţi zei). Zeul suprem era Zalmoxis (după Herodot) sau Zamolxis
(după Strabon). Herodot scrie şi despre zeul Gebeleizis, zeul soarelui. În opinia unor istorici acesta a fost iniţial
numele zeului suprem al dacilor, care apoi a fost înlocuit cu Zamolxis.
Autorii antici scriu că tracii credeau în nemurire. Se credea că cel decedat pleacă la Zamolxis. La
fiecare 4-5 ani tracii trimiteau zeului suprem un sol, sacrificând cu acest scop pe un membru de vază al tribului
(prin aruncarea peste suliţe ridicate în sus). Tracii practicau atât incinerarea (arderea), cât şi înhumarea
(înmormântarea) celor decedaţi, în mileniul I î.Chr. predomină incinerarea.

Unitatea etno-culturală a geto-dacilor

La sfârşitul mileniului I î.Chr, izvoarele istorice tot mai des îi pomenesc tracii în rând cu geţii şi pe
daci. Pentru prima dată ei sunt menţionaţi de Caesar în lucrarea "De bello galico", la mijlocul secolului I î.Chr.
în istoriografia modernă pentru denumirea tuturor triburilor nord-dunărene este folosită denumirea de geto-
daci. Această denumire ţine cont de diferenţierea regională a triburilor, deoarece geţii locuiau în regiunea de
şes de la sud şi est de Carpaţi şi pe ambele maluri ale Dunării de jos, iar dacii în regiunea intramontană din
Carpaţi. Pe de altă parte această denumire exprimă unitatea etno-lingvistică şi culturală a acestor triburi. Se
presupune că denumirea "dacii" provine de la daos-"lup" în limba înrudită a frigienilor. Despre aceasta par să
mărturisească stindardele dace de pe Columna lui Traian, care erau prezentate în formă de balaur cu cap de lup
în unele izvoare se folosea denumirea de geţi pentru daci de către greci şi de daci pentru geţi de către romani.
Deci, scriitorii greci şi romani au folosit aceste denumiri pentru triburi sau uniuni tribale care etnic nu se
deosebeau şi vorbeau în aceeaşi limbă.
Tentativele unor istorici sovietici de a diviza tracii de nord în două grupuri separate: cei de vest - geţii,
şi cei de est - dacii, nu se bazează pe nici un fel de materiale arheologice sau scrise şi se află în contradicţie cu
totalitatea izvoarelor istorice şi lingvistice.
Unităţii etnolingvistice a geto-dacilor, mărturisită de scriitorii antici, îi corespunde şi unitatea de
cultură materială, răspândită pe întreaga arie a vieţuirii tracilor de nord. Din secolele II-I î.Chr. se consolidează
unitatea de cultură geto-dacă, căreia îi corespunde o comunitate unitară etnică, ajungând la o treaptă nouă de
organizare politică - cea a constituirii statului.

Cine erau tracii, cei din care se trăgeau dacii - File

de istorie
“Geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, așa ne spune Herodot,
părintele istoriei. Cine erau geții? Cine erau tracii?
 Deseori întâlnim sintagma ”geto-daci”, așa că cine erau ei? Dacii și geții sunt unul
și același popor, cu denumiri diferite în funcție de cine vorbește despre ei. Grecii le
ziceau de obicei geți, fără să ignore cealaltă denumire de ”daci” sau ”dai”. Romanii
îi numeau daci. Tracii erau marele grup etnic ce stăpânea partea nordică a
Peninsulei Balcanice. 

De origine indo-europeană, tracii se împărțeau în două ramuri: cea nordică(din

stânga Dunării) și cea sudică(din dreapta Dunării). Ei ocupau o suprafață enormă:
de la Marea Egee și vestul Asiei Mici până în mlaștinile Pripetului(Belarus) și de la
cadrilaterul Boemiei(Cehia) până dincolo de Nistru. Dacă și pe cimmerieni îi
considerăm traci, lucru ce pare destul de plauzibil, atunci limita lor estică trebuie
întinsă dincolo de Marea Azov, astfel încât suprafața locuită de traci cuprindea și tot
țărmul nordic al Mării Negre. Tracii erau împărțiți în numroase triburi care se luptau
între ele. De aceea tracii nu s-au putut uni în fața inamicilor comuni: perși,
macedoneni sau romani. Printre neamurile cele mai importante trebuie să îi cităm
pe odrizi care locuiau la sud de munții Balcani, în regiunea cuprinsă între țărmul
Mării Negre și râul Hebrus(Marița de azi). Ei au ajuns în secolul V î.Hr. sub regele
lor Sitalkes, să întemeieze un stat puternic cu o armată numeroasă care i-a ajutat
chiar pe atenieni în războaiele lor.

Un alt neam tracic important a fost cel al bessilor, care locuiau în bazinul superior al
fluviului Hebrus, cuprins între munții Balcani și Rhodope și aveau ca centru mai
important Bessapara. O parte din acești bessi au locuit mai târziu în Dobrogea, în
satele din jurul cetății Histria și a castrului Ulmetum, conform unor inscripții din
secolul II d.Hr. Tot în Dobrogea, în partea de sud, între Callatis(Mangalia) și
Odessos(Varna), au locuit crobyzii, un alt neam tracic. Moesii erau așezați între
Dunăre și Munții Balcani, mai ales în jumătatea vestică a acestei regiuni. De la ei și-
a luat numele viitoarea provincie romană, Moesia.

Cei mai însemnați dintre toate neamurile tracice au fost dacii sau geții. Despre ei
vorbesc izvoarele cu cea mai mare admirație. Dacii, la fel ca ceilalți traci, erau
împărțiți în mai multe triburi. Locuiau între Tisa, Dunăre, Marea Neagră, Nistru,
trecând în unele zone peste aceste hotare. La sudul Dunării se întindeau până în
munții Balcani, mai ales la est, în partea dinspre mare. Spre răsărit treceau Nistrul,
înaintând până spre Bug, iar la apus, ajunseseră până la Dunărea panonică.
Tracia clasică

Tracii se învecinau cu următoarele popoare: spre est, dincolo de cimmerieni cu

sciții(de origine iraniană), spre nord cu germanii, iar la nord-est cu slavii. Limita
apuseană era reprezentată de germani și celți, iar în Panonia erau ilirii. În sud se
învecinau tot cu ilirii. Aceștia din urmă prezentau unele asemănări cu tracii, dar erau
un popor deosebit, vorbind o limbă diferită. Ei ocupau jumătatea de apus a
Peninsulei Balcanice, de la râul Margus(Morava), spre Marea Adriatică.

În sud, tracii se învecinau cu grecii. Totuși, nu trebuie să ne imaginăm că exista o

linie de demarcație precisă între traci și alte popoare, regiunile de graniță
prezentând atunci, ca și acum, tot felul de interferențe, cu atât mai mult în
antichitate. Unele neamuri germanice sau ilirice de pildă, intrau în masa tracică,
după cum de asemeena, unele neamuri tracice formau adevărate insule sau
prelungiri în mijlocul populațiilor vecine.

Cum trăiau tracii

Iată cum îi descrie Herodot: „Neamul tracilor este cel mai numeros, după cel al
inzilor(cei care locuiau la Indus). Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-
ar înțelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile,
după socotința mea. Dar acest lucru este cu neputință și niciodată nu se va înfăptui.
De aceea sunt aceștia slabi.
Citește și: Care este originea expresiei "a freca menta"
 

Tracii au mai multe nume, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleași la toți,
afară de geți, trausi și de acei care locuiesc la nord de Crestonai(zona Salonicului).
Despre obiceiurile pe care le au geții, care își spun nemuritori, am vorbit. La trausi
găsim aceleași datini ca și la restul tracilor – înafara celor legate de naștere și
moarte, când ei fac ceea ce vom arăta. Rudele stau în jurul nou-născutului și plâng
nenorocirile pe care va trebui să le îndure nou-născutul, o dată ce a venit pe lume.
Sunt pomenite atunci toate suferințele omenești. Când moare cineva, trausii îl
îngroapă glumind și bucurându-se. Cu acest prilej ei amintesc nenorocirile de care
scapă omul și arată cât este el de fericit în toate privințele.

Cei care locuiesc mai sus de Crestonai iată ce obiceiuri au. Fiecare ţine în căsătorie
mai multe femei. Când unul din ei a murit, se iscă între femeile mortului mari
neînțelegeri, iar prietenii își dau toată osteneala și arată o nespusă râvnă ca să afle
pe care din neveste a iubit-o mai mult cel decedat. Femeia socotită vrednică să
primească cinstirea este lăudată de bărbați și de femei; apoi e înjunghiată de ruda
ei cea mai apropiată. Și după aceea trupul acesteia este înmormântat împreună cu
cel al bărbatului ei.

Celelalte femei socot o mare nenorocire aceasta, căci li se duce astfel o foarte
mare ocară. Iată și datinile celorlalți traci. Își vând străinilor copiii, iar pe fete nu le
păzesc, ci le dau voie să aibă legături trupești cu bărbații care le plac. Își păzesc
însă nevestele cu strășnicie, cumpărându-le cu mulți bani de la părinți. Tatuajul este
socotit semnul neamului ales, cel netatuat fiind considerat om de rând. În ochii lor,
trândăvia trece drept cea mai mare cinste. A munci pământul e lucrul cel mai de
rușine, iar când trăiești de pe urma războiului și a prădăciunilor – spun ei – faci un
lucru cât se poate de bun. Acestea sunt obiceiurile lor cele mai vrednice de luare
aminte.

Zeu trac

Singurii zei pe care îi cinstesc sunt Ares, Dionysos şi Artemis. Dar regii lor, fără
ceilalți cetățeni, cinstesc dintre zei îndeosebi pe Hermes și jură numai pe el,
susținând că se trag din acesta. Iată cum se fac înmormântările oamenilor bogați.
Expun timp de trei zile cadavrul; apoi jertfesc tot felul de animale și, după un mare
ospăț, înainte de care îl jelesc, îl înmormântează pe răposat, fie arzându-l, fie
îngropându-l.

Ei ridică apoi o movilă și statornicesc felurite întreceri, la care răsplățile cele mai
însemnate se dau luptelor în doi – cum este și firesc acest lucru. Așa se fac
înmormântările tracilor”.

Mormânt trac din Bulgaria

Herodot, deși considerat părintele istoriei, scrie într-o perioadă în care rigoarea
științifică a istoriei era destul de precară. În ciuda faptului că era bine intenționat,
marele istoric grec scrie adesea pe baza celor auzite în jurul său, făcând confuzii de
locuri, persoane sau evenimente. Multe din regiunile pe care le descrie nu le-a
vizitat vreodată.

Viziunea lui Herodot asupra tracilor este conformă uneori cu mentalitatea elenilor
asupra celor care nu erau greci, deci barbari: necivilizați, grosolani, cu obiceiuri din
cele mai ciudate. De exemplu, este dificil de probat dacă tracii își vindeau copiii,
posibil să fi fost vorba de copiii inamicilor învinși. Menționează că tracii îi cinstesc pe
Ares, Dionysos şi Artemis. Este evident vorba despre niște echivalenți traci ai
zeităților grecești, dar Herodot nu dă detalii asupra numelor acelor divinități sau
aspecte particulare ale lor. Dincolo de unele inadvertențe, scrirea lui Herodot
rămâne destul de fidelă realității constatate arheologic.