ISTORIE

BACALAUREAT
SINTEZE

Preaviz
Pentru documentare suplimentară sugerez citirea bibliografiei de la final cât și aprofundarea
notelor de subsol, deoarece acestea conțin informații referitoare la subiectul propus și au
scopul de a clarifica s-au de a completa cele menționate.
Țin să menționez că anumite fragmente sunt copiate din cărțile de istorie din bibliografie, fără
a fi parafrazate sau date în [„”]. De aceea, recomand să nu fie utilizate aceleași cuvinte când
este redactată teza de Bacalaureat.
Conținut
I. Romanitatea Românilor ............................................................................................ 5
Cultura Preistorică ..................................................................................................... 5
Tracii (Epoca Bronzului) ............................................................................................. 6
Geto-Dacii (Epoca Fierului) ........................................................................................ 8
Cultura dacică ......................................................................................................10
Etnogeneza românească ..........................................................................................11
Romanizare ..........................................................................................................11
Etnogeneza românească ......................................................................................12
Romanitatea .........................................................................................................12
Izvoare externe despre români .............................................................................12
Izvoare interne despre români ..............................................................................13
Elementul slav ......................................................................................................13
Teoria emigraționistă ................................................................................................13
II. Autonomii Locale (sec. IX-XVIII) .............................................................................15
Primul stat creat – statul vlaho-bulgar (Al II-lea Țarat Bulgar)....................................16
Statul Medieval Transilvania (Voievodatul Transilvaniei) ...........................................16
Statul Medieval Țara Românească ...........................................................................17
Statul Medieval Moldova ...........................................................................................18
Statul Medieval Dobrogea .........................................................................................19
Cadrul International în sec. XIV-XVI ..........................................................................19
Instituții Centrale ...................................................................................................20
III. Domnitorii Spațiului Românesc .............................................................................22
Contextul European ..................................................................................................22
Mircea cel Bătrân ......................................................................................................22
Alexandru cel Bun .....................................................................................................23
Iancu de Hunedoara .................................................................................................23
Vlad Țepeș................................................................................................................24
Ștefan cel Mare .........................................................................................................24
Diplomație și Conflict în sec. XVI ..............................................................................25
Mihai Viteazul ...........................................................................................................26
IV. Începuturile Modernității........................................................................................28
sec. XVII-XVIII...............................................................................................................28
Șerban Cantacuzino (1678-1688) .........................................................................28

1
 Constantin Brâncoveanu (1688-1714) ..................................................................29
Dimitrie Cantemir (1710-1711)..............................................................................29
Reformismul austriac și fanariot ................................................................................29
Regimul Fanariot.......................................................................................................30
V. Statul modern român în sec. XIII-XX ......................................................................31
Conceptul de stat modern în Principatele Române și România .................................31
Modernizarea socială ...........................................................................................31
Modernizarea politică ...........................................................................................31
Reformismul domnesc ..........................................................................................32
Reformismul boieresc ...........................................................................................32
Emanciparea Națională .............................................................................................33
Planul religios .......................................................................................................33
Planul Politic .........................................................................................................33
Planul Cultural ......................................................................................................33
Planul Social.........................................................................................................34
Proiectul lui Tudor Vladimirescu și revoluția de la 1821.............................................34
Desfășurarea revoluției .........................................................................................34
Relațiile cu eteriștii. Înfrângerea revoluției. ...........................................................35
Consecințele Revoluției ........................................................................................35
Regulamentele Organice ..........................................................................................35
Revoluția Pașoptistă .................................................................................................36
Revoluția în Moldova ............................................................................................36
Revoluția în Țara Românească ............................................................................37
Revoluția în Transilvania ......................................................................................37
Unirea Principatelor ..................................................................................................38
Războiul Crimeii (1853-1856) ...............................................................................38
Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) ............................................................................40
Reformele .............................................................................................................40
Statutul lui Cuza ...................................................................................................40
Carol I (1866-1914) ...................................................................................................41
Războiul Ruso-Turc / de Independență (1877-1878) ............................................42
Modernizarea țării .................................................................................................43
Războaiele Balcanice (1912-1913) .......................................................................43
Ferdinand I (1914-1927) / Primul Război Mondial .....................................................44
Marea Unire (Statul Național Unitar Român) .............................................................46

2
 Unirea Basarabiei .................................................................................................46
Unirea Bucovinei cu România ..............................................................................47
Unirea Transilvaniei ..............................................................................................47
VI. România și concertul european – de la Criza Orientală la marile alianțe ale
secolului XX ............................................................................................................................49
De la Războiul Crimeii la Războiul de Independență (1856-1878) ............................49
Statutul Principatelor. Unirea (1859) .....................................................................49
Condițiile internaționale de înfăptuire a Unirii ........................................................49
Adunările Ad-hoc ..................................................................................................50
Convenția de la Paris ...........................................................................................50
Alegerea domnitorului ...........................................................................................50
Inițiative externe în timpul domniei lui Cuza (1859-1866) ......................................51
Cucerirea independenței.......................................................................................51
Tratatele de Pace .................................................................................................51
De la recunoașterea independenței la Conferința de pace de la Paris (1919-1920) ..52
Aderarea la Tripla Alianță .....................................................................................52
Politica externă a României la începutul sec. al XX-lea ........................................53
România și Marile Puteri în Primul Război Mondial (1914-1918) ..........................53
Marea Unire..........................................................................................................54
VII. Secolul XX între democrație și totalitarism .........................................................55
Ideologii și regimuri politice democratice în Europa ...................................................55
Liberalismul ..........................................................................................................56
Conservatorismul..................................................................................................56
Socialismul ...........................................................................................................56
Ideologii și regimuri politice totalitare în Europa ........................................................56
Caracteristicile politicii totalitare ............................................................................56
Comunismul .........................................................................................................56
Fascismul .............................................................................................................57
Nazismul ..............................................................................................................58
Ideologii și practici politice în România ......................................................................59
Liberalismul (PNL) ................................................................................................59
Țărănismul (PNȚ) .................................................................................................59
Extremismul de dreapta ........................................................................................60
Extremismul de stânga .........................................................................................60
România în al II-lea Război Mondial..........................................................................60

3
VIII. România Postbelică (Comunismul) ....................................................................62
Instaurarea Regimului Comunist ...............................................................................62
Regimul stalinist la lui Gheorghe Gheorghiu Dej .......................................................63
Politică Internă......................................................................................................63
Politică Externă ....................................................................................................65
Regimul Național-Comunist al lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989) ...........................66
Liberalizarea (1965-1971).....................................................................................67
Neostalinismul (1971-1989) ..................................................................................68
IX. Construcția democrației post-decembriste ..........................................................72
Evoluția spre democrație...........................................................................................72
Politica externă .........................................................................................................73
X. România în Războiul Rece .....................................................................................74
Politica externă în timpul regimului lui Dej .................................................................74
Politica externă în timpul regimului Ceaușescu .........................................................75
Relațiile diplomatice în ultima perioadă a lui Ceaușescu.......................................76
XI. Constituțiile din România ......................................................................................77
Constituția liberală din 1866 ......................................................................................77
Constituția democratică din 1923 ..............................................................................78
Constituția din 1938 (autoritară) ................................................................................78
Constituția din 1948 (comunistă) ...............................................................................79
Constituția din 1952 (comunistă) ...............................................................................80
Constituția din 1965 (comunistă) ...............................................................................81
Constituția din 1991 ..................................................................................................82
Bibliografie...................................................................................................................83

4
 I. Romanitatea Românilor
Cultura Preistorică
Începuturile istoriei sunt tenebroase ca înseși peșterile care i-au oferit omului primul
adăpost. Viața comunităților preistorice, pare încremenită în epoci nesfârșite. Totuși, până la
mijlocul mileniului I î.Hr. s-au scurs pe teritoriul României nenumărate civilizații. Din toate
punctele cardinale, dar mia cu seamă din răsăritul stepelor nord-pontice și din sudul fertil al
Peninsulei Balcanice, al Egeei și Anatoliei, se difuzează în valuri succesive noutăți și progrese
în viața materială și spirituală. Sfârșitul preistoriei pe teritoriul României și începutul epocii
fierului coincide cu apariția daco-geților, entitate diferită de lumea sudică a tracilor.

Epoca de piatră este subdivizată în 3 mari perioade1:

Paleolitic Mezolitic Neolitic

înainte de 10.000 î.Hr. 10.000-8.500 î.Hr. 8500-3500 î.Hr.

„Cultura de prund” (prima perioadă a paleoliticului2), una dintre primele culturi umane, apare în
România pe valea Dârjovului (râu), unde sunt găsite unelte folosite de oameni de o vechime de
peste 600.000 de ani. Această cultură se va extinde mai târziu către Carpații Meridionali,
Cioclovine și Băile Herculane, Buzău, Mitoc și Giurgiu3.

Economia paleoliticului și mezoliticului se baza pe vânătoare (bovine mari, cerbi giganți,

mamuți, cai) și pescuit și cules (mai ales floră spontană). În mezolitic a fost domesticit câinele,
iar adaptarea gramineelor (grâul, secara, orzul, ovăzul, etc.) aduce cu sine și recoltarea, ca
formă tranzitorie de la culesul întâmplător spre cultivarea plantelor. Cele mai vechi obiecte de
podoabă (coliere din dinți de animal) apar în paleoliticul superior, iar primii idoli feminini din os
aparțin mezoliticului. O descoperire singulară pentru această parte a Europei o constituie
urmele de pictura rupestră (un cal și o felină) în grota de la Cuciulat (jud. Sălaj) situata pe
malul drept al Someșului.

Între mileniile VI-III î.Hr. se face trecerea la epoca neolitică, caracterizată prin progrese
remarcabile: producerea hranei, meșteșuguri (olărit, șlefuirea pietrei, prelucrarea textilelor,
începuturile metalurgiei aurului și cuprului), organizarea societății, viață spirituală bogată (deplin
constituită).
Săpăturile arheologice arată că în epoca neoliticului4 pe pământul românesc a înflorit o
civilizație remarcabilă divizată în mai multe culturi, dintre care precizăm doar câteva5:

1 Datate aproximativ, deoarece cultura s-a dezvoltat cu viteză diferită și depinde foarte mult de
spațiul geografic.
2 Denumit și paleoliticul inferior.
3 Câteva exemple.
4 Epoca neolitică a durat în spațiul românesc 200 de ani (2000-1800 î.Hr.), fiind urmată de cea a

bronzului (1800-700 î.Hr.) și cea a fierului (700-50 î.Hr.)

5 Foarte importante sunt doar cele scrise în îngroșat.

5
▪ Cultura Criș – cea mai veche cultură neolitică din România
▪ Cucuteni – caracterizată printr-o admirabilă ceramică pictată în 3 culori.
▪ Boian A – situat lângă Dunăre, cu ceramică foarte ornamentată cu forme de cârlige
▪ Hamangia – („gânditorii de la Hamangia”), îi sunt specifice statuetele antropomorfe din lut
ars, recunoscute la nivel european.
▪ Gumelnița – îi sunt specifice așezările de tip tell și ceramica neagră cu decor în relief.

Metalurgia și confecționarea vaselor neolitice, pictarea și arderea le revenea bărbaților.

Îndemânare cerea și prelucrarea silexului, pietrei, osului și cornului.
Cultura primitivă a plantelor cerealiere și creșterea animalelor domestice constituie
resursele principale de hrană, pe lângă vânătoare și pescuit.
Progresul în privința habitatului este spectacular: de la peșteră la așezări cu semi-
bordeie și chiar zeci de locuințe pe suprafață. În aria culturii Cucuteni locuințele aveau podea
din trunchiuri de lemn lutuite.
Comunitățile neolitice sunt constituite în clanuri matriliniare6. Apărute deja la sfârșitul
paleoliticului, ca formă de organizare superioară cetei primitive, aceste clanuri oferă cadrul de
structurare a conștiinței de sine a indivizilor, ceea ce presupune ideea descendenței, cea de
rudenie, observarea unor interdicții și tabuuri. În neolitic este epoca de vârf a matriarhatului7.

Spiritualitatea neolitică îmbină organic domeniul artei cu acela al credințelor magico-

religioase. În mai multe așezări s-au descoperit adevărate sanctuare și atestă înmormântarea
ritualică.

Tracii (Epoca Bronzului)

Spre mijlocul mileniului al III-lea î.Hr., după o eventuală tranziție se pot plasa
începuturile epocii bronzului. La mijlocul secolului XII î.Hr. se consideră că epoca bronzului se
încheie pe teritoriul României.

6 descendența se realiza pe linia mamei

7 Comunitate condusă de un lider de sex feminin.

6
 Consecințe importante a avut contactul cu lumea egeo-anatoliană (Grecia și Anatolia):
săbiile lungi de bronz, de tip micenian, sunt importante în spațiul carpato-dunărean. Depozitele
uriașe, databile în veacul al XII-lea î.Hr. cuprind mii de obiecte de bronz (unelte, arme, podoabe,
piese, etc.). Numeroasele arme din depozite sugerează caracterul războinic al epocii în general.
De asemenea, apare incinerația apare ca rit funerar.
Se consideră că triburile creatoare ale culturilor epocii bronzului pe teritoriul României
aparțin grupului indo-european al tracilor. Tracii sud-dunăreni intră în istorie odată cu epocile
homerice. În schimb, informațiile despre tracii nord-dunăreni sunt mai târzii (secolul al VI-lea
î.Hr.).
Tracii, la rândul lor, fac parte din grupul mare al popoarelor indo-europene. Ei, alături de
greci și iliri, au venit dinspre este și nord-est, în jurul anilor 2000 î.Hr., în cete mari și, în scurt
timp, au schimbat întreaga alcătuire a popoarelor și limbilor din sud-estul Europei. Dacia a
cunoscut pe la începutul primului mileniu o invazie cimeriană, urmată de una scitică. Sciții,
venind dinspre Marea Caspică, împing spre vest pe cimerieni care neputând să le reziste sunt
nevoiți, la rândul lor, să se deplaseze în aceeași direcție. Sciții n-au putut disloca populația
tracică, ci dimpotrivă, au sfârșit prin a se topi în mijlocul ei.

Tracii se întindeau pe un spațiu larg: Bulgaria, Serbia, Croația, Macedonia, România,

Moldova, Ungaria, Slovacia, etc. Se învecinau cu următoarele popoare: cimerienii, sciții,
germanii, slavii, ilirii, germanii, celții, grecii.

Aceștia vorbeau o limbă indo-europeană asemănătoare cu limba scitică, persană și

sanscrită. Deși nu se cunoaște, sigur că era foarte diferită de limbă latină.

„Ei [geții] vorbesc între ei o limbă pe care o înțeleg; dar eu trebuie să mă înțeleg prin
semne. Eu sunt aici barbarul, căci nu sunt înțeles de nimeni: când aud cuvinte latinești, geții râd
prostește” (Ovidiu, Tristele)8

8 Ovidiu, ajuns în exil la Tomis, avea să-și încheie zilele pe malul Mării Negre

7
Neamuri tracice:

▪ Odrizi – situați la sud de Balcani, întemeiază un stat puternic și îi susțin pe atenieni în

războaie
▪ Bessii – situați la bazinul fluviului Hebrus, aveau satele în jurul cetății Histria (mai târziu când
au migrat înspre Dobrogea)
▪ Brobyzii – situați în Dobrogea, sunt amintiți în scrierile lui Hecateu.
▪ Moesii – situați între Dunăre și munții Balcani, în vestul regiunii.

Geto-Dacii (Epoca Fierului)

Dacii sau geții fac parte din marele grup etnic al tracilor, care era alcătuit dintr-o
sumedenie de neamuri care se dușmăneau între ele. Primul grup de autohtoni pomenit într-un
izvor istoric este cel al geților dobrogeni. Spre sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr., puterea getică
intră în conflict9 cu interesele expansioniste ale imperiului Persan condus de Darius.

„Înainte de a ajunge la Istru, (regele persan Darius) îi spune mai supune mai întâi pe geți
care se cred nemuritori, căci tracii care au în stăpânirea lor Salmydessos... i s-au închinat lui
Darius fără nici un fel de împotrivire” (Herodot, Istorii)

Se poate spune că, în urmă cu circa trei mii de ani, tracii erau deja împărțiți într-o ramură
nordică și una sudică, separate între ele, în linii mari, de Munții Balcani (Haemus).

„Geții sunt cei care întind spre Pont și spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea
opusă, spre Germania și spre izvoarele Istrului” (Strabon, Geografia)

Partea Superioară a Dunării este numită Danubis, iar partea inferioară Istros.

Cultura greacă s-a răspândit în Dacia prin intermediul fondării orașelor Histria, Tomis și
Callatis care au fost construite de ionieni și dorieni in sec. VII-VI î.e.n. Ocupația lor esențială era
comerțul.

Sunt consemnate de către Ptolemeu al lui Logos expedițiile făcute de Al. Macedon
împotriva geților, pe malul stâng al Dunării. Geții sunt înfrânți, iar Al. Macedon formează colonii
in zona Dunării.

Urmașul lui Al. Macedon în Tracia, Lisimah, duce numeroase lupte cu Dromihetes
(primul monarh important al geților). Aceste bătălii sunt câștigate de geți, iar Lisimah este
capturat și este forțat să retrocedeze teritoriile getice și cetățile cucerite (Capidava, Carsium,
Genucla).

Dacia a suferit datorită invaziilor celte de după 300 î.Hr., care au adus cu ele și popoare
germanice care se vor așeza în Galiția și la Nord de Nistru.

9 Herodot (părintele istoriei) amintește luptele geților cu armatele persane ale lui Darius în 514
î.Hr.

8
 În a II-a jumătate a sec. al II-lea î.Hr. au loc lupte între romani de o parte, ilirii, celții și
tracii de cealaltă. Aceștia din urmă atacă mereu și pradă ținuturile ocupate de romani. Rezultatul
va fi o slăbire completă a neamurilor celtice, ilirice și tracice.

Îndemnurile unirii triburilor geto-dacice au venit atât din interior cât și din exterior. Ajutat
de marele preot Deceneu, Burebista reușește în timp relativ scurt să unească triburile10.

Premisele ale creării statului geto-dac au fost:

• Creșterea puterii economice

• Personalitatea remarcabilă a lui Burebista
• Conjunctura (slăbirea celorlalte popoare: celți, sciți, etc.)

În jurul anului 60 î.Hr., Burebista cu oastea sa i-a învins pe celți, iar după anul 55 î.Hr. a
îndepărtat primejdia romană din Dobrogea.

Statul întemeiat de Burebista avea caracterul unei monarhii militare, iar la moartea
acestuia, statul se destramă în 4-5 regate mai mici, cel mai important fiind cel cu centrul la
Sarmizegetusa. Cu toate acestea, se păstrează nucleul statal.

Statul roman se afla atunci în faza de trecere de la republică la imperiu și era frământat
de lupte interne. În războiul civil de la Roma dintre Cezar și Pompei, Burebista l-a sprijinit pe cel
din urmă, care, din păcate, a fost înfrânt în anul 48 î.Hr.

Nu este de mirare că Cezar se hotărăște în anul 44 î.Hr. să pornească o expediție

împotriva lui Burebista. Pedeapsa pentru regele Daciei nu a mai apucat să vină, fiindcă Cezar

10Anterior lui Burebista au mai fost regi care au unificat unele triburigetice, precum: Rhemaxos,
Oroles, Rubobostes

9
era omorât în senat de inamicii săi politici. În același an (44 î.Hr.) murea și Burebista, probabil
tot în urma unui complot.

Ulterior, generalul romanic Crassus va cuceri regatele dacice din Dobrogea, iar în timpul
împăratului Nero, Moesia devine teritoriu roman. În 69 d.Hr. legiunile din Moesia (romane)
pleacă să îl ajute pe Vespasian, care tocmai fusese proclamat împărat.

Decebal (87-106 d.Hr.) va fi ultimul mare rege dac care va izbuti să refacă unitatea
politică a dacilor. Statul nu mai avea întinderea de pe vremea lui Burebista, ci cuprindea cam
teritoriul României de azi.

În anul 88, Domițian trimite un nou comandant într-o expediție împotriva poporului dac.
Decebal se teme că armata romană să nu pornească asupra capitalei.

Așadar, el va aplica o stratagemă: va trimite ambasadori pentru a cere pacea. Astfel, va

fi recunoscut oficial de către Domițian ca rege al dacilor. Acesta primește acum o sumă de bani
anual, i se trimit, ca unui aliat, arme, mașini de război, meșteri, ingineri, etc.

Pacea va dura până în 101 când împăratul Traian taie cu sabia tratatul lui Domițian,
incompatibil cu interesele imperiului. În timpul iernii începe ofensiva dacică din Dobrogea.
Armata va trece de partea dreaptă a Dunării și va ataca cetățile romane. Același lucru se va
întâmpla și în 106 (al II-lea război 105-106) când cetatea Sarmizegetusa (capitala), lipsită de
apă și înfometată, se predă în mâinile romanilor și este distrusă (dacii dau foc cetății și se
sinucid). Decebal va mai încerca o ofensivă în munți, dar este prins, iar, ulterior, se va sinucide.
Serbările de la Roma în cinstea victoriei au durat 123 de zile.

”Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie și toată țara sunt în mâinile
dușmanului, că el însuși este în primejdie să fie luat de prizonier, își curmă zilele.” (Cassius Dio,
Istoria romană)

Cultura dacică
Erau recunoscuți pentru agricultură și pentru păstorit, practicau olăritul (oale uscate la
soare sau în cuptoare). Lemnul era materia principală pentru numeroase activități, dar se
foloseau și osul și piatra. Produceau: grâne, piei, blănuri, lână, miere de albine, ceramică,
unelte, arme, etc. Unii daci vor deveni adevărați negustori, mai ales după adoptarea monedelor
elenistice (300 î.Hr.).

Dacii, ca toate popoarele europene vecine de atunci, erau formați din diferite grupuri și
categorii sociale și profesionale. Marea majoritate a populației era alcătuită din oameni liberi
care locuiau în sate. Aceștia erau numiți comati. Existau și aristocrați, care purtau numele de
tarabostes și purtau simbolic o căciulă. Ei erau cavaleri, preoți, administratori, etc.

„Ei cred că nu mor, ci că acela care-și dă viața se duce la zeul Zalmolxis” (Herodot,
Istorii)

Ca toate popoarele antice, dacii erau politeiști.

▪ Zalmoxis – zeul al pământului, al semănăturilor și al rodniciei.

▪ Gebeleizis – zeu al întregului cer, al furtunii și al fulgerului.

10
▪ Bendis – zeița lumii și pădurilor.
▪ Donaris – fluviul Dunării zeificat.

Tuturor le erau destinate locui speciale pentru închinăciune, adică sanctuare sau temple.
Muntele lor sfânt se numea ”Kogaionon” și era situat în sudul Transilvaniei.

Ei erau convinși că sufletul este imaterial și că trebuie eliberat de corp prin incinerație.
Erau un popor creștin (din 313) cu episcopat la Tomis. Existau și oameni preocupați de știință,
aceștia erau în general preoții. Existau biserici la Sucidava, Porolissum.

„[Deceneu] i-a instruit [pe daci] în aproape toate ramurile filozofiei..... El i-a învățat
morala...; i-a instruit în științele fizicii...; i-a învățat logica, făcându-i superiori cu minte celorlalte
popoare” (Iordanes, Getică)

Erau organizați în uniuni de triburi, având ca centru administrativ o așezare fortificată

numită davă.

Ei aveau anumite cunoștințe de astronomie, botanică și medicină. S-au descoperit

cutiuțe cu medicamente, cranii operate, precum și conducte de canalizare. Cu toate acestea,
știința de carte era un lucru rar. Trebuie admis, însă, că regele membrii curții, șefii, triburilor
aliate știau să scrie.

Etnogeneza românească
Romanitatea reprezintă identitatea lingvistică și culturală a poporului român și mai ales
latinitatea acestuia.

Romanizare
Este procesul istoric prin care autohtonii (geto-dacii) au adoptat cultura materială și
spirituală de tip latin. Popoarele romanice care s-au menținut până astăzi sunt italienii, francezi,
spaniolii, portughezi și catalanii, în cadrul romanității occidentale, și românii, în cadrul romanității
estice.

Popoarele romanice s-au format, în general, după o rețetă unică. Toate au la bază două
elemente etnice principale: elementul băștinaș (autohton – preroman), adică existent pe un
anumit teritoriu înainte de cucerire romanilor, și elementul cuceritor, adică romanii, latinofonii.
Un al treilea element, adăugat ulterior a fost elementul migrator. Spre exemplu, în Europa
Occidentală vor năvăli triburile germanice, iar în Europa Orientală cele slave.

Astfel, analiza privind romanitatea poporului român este alcătuită din mai multe etape,
fiecare contribuind la alcătuirea poporului și limbii române.

În prima etapă, numită și pre-romanizare, au loc contacte între cele două civilizații prin
intermediul domniilor lui Burebista și Decebal, care au întreținut legăturile cu Imperiul Roman
(sec. I-II).

Romanizarea oficială a fost declanșată în 106, momentul în care Traian a cucerit Dacia,
transformând-o în provincie romană. După retragerea aureliană (271-275) procesul de
romanizare a continuat, iar, ulterior, i s-a adăugat elementul slav în 602 când popoarele slavice

11
s-au așezat la S de Dunăre, ducând la divizarea limbii în dialecte sudice (aromân, istro-român,
megleno-român) și nordice (spațiu în care s-a dezvoltat limba actuală).

Factorii principali ai romanizării au fost:

▪ Armata – a fost foarte numeroasă în Dacia, ajungând la aprox. 50.000 de militari. Militarii
romani, cantonați în castre (tabere fortificate) erau prezenți pe întreg teritoriul provinciei
Dacia.
▪ Administrația – în provincia Dacia a fost o administrație romană vorbitoare de limbă latină,
contribuind la învățarea acesteia de către autohtoni
▪ Urbanizarea – a fost intensă: orașele romane din Dacia făceau parte din cele două categorii:
colonia (Ulpia Traiana, Napoca, Apulum, etc.) și municipia (Porolisum, Tibiscum). Populația
orașelor, prin cultura ei, printr-o mai mare deschidere la nou, la progres a avut rol decisiv în
procesul de romanizare.
▪ Religia – în Dacia Romană a fost foarte diversificată prin numărul foarte mare al divinităților
și originea lor. Fenomenele cunoscute sub numele de sincretism religios a dus la contopirea
culturilor.
▪ Coloniștii – au fost foarte numeroși, fiind aduși din întreaga lume romană.

Etnogeneza românească
Reprezintă procesul formării poporului român și al limbii române. Poporul român și limba
română s-au format prin sinteza daco-getică-romană căruia i s-a adăugat elementul slav.

Structura limbii române:

▪ Substrat – elementul traco-dacic (de origine agricolă – moș, vatră, brad, copil, țarină, vaci,
baltă)
▪ Strat – elementul latin (limba română are vocabularul fundamental 60% de origine latină).
caelum ≥ cer; pavimentum ≥ pământ, Domine Deus, crux, basilica.
▪ Adstrat – elementul slav (care conține termeni religioși – schit, slavă, vecernie, sfânt)

Conform datelor istorice, sinteza limbii române era finalizată până în sec. VIII. Alfabetul
kirilic a fost folosit până la domnia lui Al. I. Cuza.

Romanitatea
Denumirea sub care apar românii în Evul Mediu demonstrează romanitatea: vlahi, volohi, olahi.
De asemenea, Constantin al VII-lea Porfirogenetul numește populația neslavă din Balcani cu
numele de romani, diferită de bizantini pe care-i numește romei.

Izvoare externe despre români

Documente bizantine:

▪ Sec. VII – Tratatul militar Strategikon (scris de împăratul bizantin Mauriciu)

▪ Sec. X – scrisoarea împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul

Documente maghiare:

12
▪ Sec. XII – Anonymus, în lucrarea Faptele unghurilor menționează prezența românilor și
slavilor în momentul pătrunderii maghiarilor.
▪ Sec. XIII - Cronica lui Simon de Kezo, unde românii sunt amintiți ca urmași ai „păstorilor și
colonilor” romanilor.
▪ Sec. XV – scrierile lui Antonio Bonfini, care afirmă latinitatea lb. române, este
renascentist italian XV,
▪ Sec. XVIII – scrierile Școlii Ardelene (Elementa linguae daco-romane sive valahice;
Lexiconul de la Buda, Țiganiada, sec. XVII-XIX).

Izvoare interne despre români

Nicolau Olahus (sec. XVI) este primul român ce susține unitatea de neam, limbă a
românilor, menționând în lucrarea Hungaria că românii din Moldova, Țara Românească și
Transilvania sunt descendenții coloniștilor romani.
Grigore Ureche în Letopisețul Țării Moldovei susține și el romanitatea.
Miron Costin în De neamul moldovenilor susține că istoria românilor începe cu cea a
dacilor, iar Traian este primul „descălecător” al românilor. La retragerea romanilor din Dacia nu
au plecat toți romanii, mulți au rămas pe loc rezistând năvălirilor barbare. Originea romană a
românilor este atestată, după cronicar, atât de numele pe care și l-au dat ei înșiși, cât și de
numele dat de străini.
Dimitrie Cantemir a fost figura cea mai reprezentativă a noului spirit modern și european.
El a închegat în vasta sa operă un adevărat program politic care, pe baza latinității și unității
neamului românesc în vatra Daciei străbune, susținea emancipare de sub suzeranitatea
otomană. În Descrierea Moldovei, Cantemir abordează romanitatea românilor, reluând-o pe
larg în Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor. El susținea originea pur romană a
românilor, anticipând una dintre ideile de bază ale Școlii Ardelene. In viziunea lui Cantemir
„dacii și romanii sunt moșii și strămoșii noștri, a moldovenilor, muntenilor și ardelenilor și a
tuturor unde se află, a românilor”.
Constantin Cantacuzino în Istoria Țării Românești consideră că etnogeneza românilor
are două elemente de bază: dacii și romanii. Susține că istoria românilor începe cu cea a
dacilor, iar Traian este primul descălecător al românilor.

Elementul slav
Vechii slavi au fost creștinați de călugării Chiril și Metodiu care au tradus, în sec. IX,
Liturghia și Noul Testament.
La sfârșitul sec. al XIX-lea, subiectul etnogenezei a fost reluat de istoricii Mihail
Kogălniceanu, A.D. Xenopol, Dimitrie Onciul, iar în sec. XX de N. Iorga și G. Brătianu.
În timpul comunismului, elementul slav i s-a acordat cea mai mare importanță, mai ales
în scrierile lui Mihail Roller.

Teoria emigraționistă
În a II-a jum. a sec. XVII a fost formulată teoria imigraționistă, teorie care susține că
românii s-au format ca popor la Sud de Dunăre și au emigrat, ulterior ,la N de Dunăre în sec.

13
XIII-XIV. Unul dintre cei importanți reprezentanți ai acestei teorii a fost Franz Joseph Sulzer
(Istoria Daciei Transalpine) și Johan Christian Engel.

100 de ani mai târziu, Robert Roesler reia argumentele lui Sulzer, sistematizându-le în
lucrarea Studii Românești. Astfel, se consideră fie că dacii au fost exterminați în anul 106, fie
că timpul de romanizare (165 de ani) a fost insuficient. De asemenea, se considera că împăratul
Aurelian a retras din Dacia nu numai armata și administrația, ci și populația. Robert Roesler
argumenta și prin absența toponomiei, respectiv a hidronimiei, considerând că românii, păstori
fiind, au un fond comun lexical cu albanezii. Inclusiv caracterul răsăritean al românilor era adus
ca argument.

Teoria a fost combătută încă de la început de reprezentanții Școlii Ardelene (Samuil

Micu, Petru Maior, Gh. Șincai) care au afirmat cu tărie originea pur romană a poporului român
și continuitatea. Susținerea teoriei originii pur latine a românilor este o exagerarea menită să
evidențieze noblețea românilor.

Argumentele în favoarea revendicărilor românești care pornesc de la originea latină a

românilor au fost sintetizate într-un amplu memoriu din 1791, intitulat Supplex Libellus
Valachorum.

B.P. Hașdeu într-un studiu din 1860 intitulat Pierit-au dacii a demonstrat că
reprezentanții Școlii Ardelene au făcut o interpretare forțată. Hașdeu a demonstrat prin
argumente lingvistice, că substratul nu poate fi contestat. Hașdeu a formulat și teoria
circulației cuvintelor, arătând că structura unei limbi nu este dată de numărul brut al
cuvintelor, ci de circulația acestora. El a demonstrat că, deși cuvintele slave din limba română
nu sunt puține, în circulația lor ele se pierd aproape cu desăvârșire față de cuvintele latine.

Într-o lucrarea publicată în 1884, A.D. Xenopol i-a răspuns lui Roesler prin argumente de
natură științifică. De pildă, sunt menționate toponimele (Napoca, Drobeta, Apulum), respectiv
hidronimele (Maris-Mureș, Samus-Someș, Alutus-Olt) din vremea dacilor și ulterior a daco-
romanilor (Teoria lui Roesler 1884)

Obiecte de cult creștine atestate pentru sec. IV au fost descoperite la Biertan (Sibiu),
Potaissa, Perolisum. La Biertan, a fost descoperit un donariu de bronz cu o inscripție latină11 cu
monogram lui Hristos. Explicația pentru cuvintele comune cu albaneza se referă la fondul
preexistent traco-dacic. Prin urmare, teoria emigraționistă include argumente neștiințifice, fiind
infirmată de dovezile arheologice, lingvistice, numismatice, epigrafice (inscripții) descoperite pe
teritoriul de la N de Dunăre.

Alte lucrări care contestă teoria emigraționistă sunt:

▪ Nicolae Iorga – Istoria românilor

▪ Vasile Pârvan – Începuturile vieții romane la gurile Dunării
▪ Gh. Brătianu – O enigmă și un miracol istoric: poporul român

11 „Eu, Zenovius, am pus acest dar”

14
 II. Autonomii Locale (sec. IX-XVIII)
În secolele IX-XIII, în urma destrămării dominației slavilor la nordul și sudul Dunării,
romanitatea răsăriteană apare din ce în ce mai frecvent în sursele epocii.

Asaltate și în pericol de a fi anihilate de Imperiul Bizantin la sfârșitul secolului al XII-lea și

de ungurii instalați în Panonia încă de la începuturile expansiunii lor spre răsărit, autonomiile
românești au evoluat în cele din urmă spre formula statului independent.

Autonomiile românești erau grupări de sate și de cătune, modelate în general după

cadrul geografic în care se alcătuiseră. Așezările rurale risipite în cuprinsul unor țări erau
conduse de cnezi (slav) sau juzi (latin) cu funcții judecătorești sau administrative. Țările născute
din asocierea mai multor sate, depindeau de un centru de putere străin, fie direct prin
intermediul unei căpetenii militare cum este voievodul. Satul, cadrul principal de conviețuire
socială, grupa familiile de țărani care foloseau în comun o parte din teritoriile aflate în stăpânirea
sa.

În cadrul autonomiilor locale s-au conturat clasele sociale

▪ Rusticii (țăranii)
▪ Maiores terrae (mai marii pământurilor)

Primele forme de organizare ale locuitorilor de la N de Dunăre au fost obștile sătești

(teritoriale). Din unirea acestora s-au format uniunile de obști conduse de un jude (latin) sau
cneaz (slav). Devenit ulterior autonomii locale sau „romanii populare” (N. Iorga), acestea au fost
nucleul statelor medievale.
Obști sătești → uniuni → jude/cneaz → „romanii populare” → stat medieval

Când s-au așezat în Câmpia Panonica, la sfârșitul secolului al IX-lea, ungurii au găsit în
regiune o populație romanică pe care au supus-o, impunându-i diferite obligații.

Cauzele apariției autonomiilor locale au fost:

▪ Prosperitatea economică
▪ Stabilitatea politică
▪ Creșterea demografică
▪ Presiunile exterioare (statele vecine, în special Ungaria și migratorii – cumanii, uzii, secui,
sași, pecenegii)

Tipuri de autonomii locale:

▪ Țările (Țara Maramureșului)

▪ Cnezatele (Cnezatul lui Ioan)
▪ Voievodatele (voievodatul lui Glad)

15
▪ Codrii (Codrii Cosminului)
▪ Câmpurile (Câmpul lui Dragoș)
▪ Ocoalele (Câmpul Lung)
▪ Cobâlele

Primul stat creat – statul vlaho-bulgar (Al II-lea Țarat

Bulgar)
Cel dintâi stat creat de romanitatea răsăriteană a fost opera vlahilor din nordul Peninsulei
Balcanice. După o cooperarea cu Imperiul Bizantin, vlahii din Munții Balcani s-au răsculat în
1185, sub conducerea fraților Petru și Asan. Sprijinită de bulgari, Bizanțul a fost silit să încheie
pace cu statul vlaho-bulgar format în Nordul Peninsulei.
Ionița cel Frumos (1197-1207), al treilea suveran al statului va fi recunoscut de pap Inocențiu al
III-lea ca „rege al vlahilor și bulgarilor”. Acesta a fost urmat la conducere de Ioan Asan al II-lea.
Cu timpul însă, încă din secolul al XIII-lea, dinastia română a Asăneștilor s-a slavizat, Biserica
Catolică a fost respinsă, componenta etnică vlahă s-a redus tot mai mult, iar statul a devenit
bulgar.12

Statul Medieval Transilvania (Voievodatul Transilvaniei)

Când s-au așezat în Câmpia Panonica, la sfârșitul secolului al IX-lea, ungurii au găsit în
regiune o populație romanică pe care au supus-o, impunându-i diferite obligații.

În expansiunea lor spre răsărit, ungurii se lovesc de rezistența armată a populațiilor

slave, turanice și românești dinlăuntrul și din afara arcului carpatic și a organizațiilor lor politice.

Cel mai important izvor care transmite aceste informații este Gesta Hungarorum (scris
de Anonymus), care arată că maghiarii au luptat împotriva a trei formațiuni politice:

▪ Voievodatul lui Menumorut (Crișana)

▪ Voievodatul lui Glad (Banat)
▪ Voievodatul lui Gelu (S-V Transilvaniei)

În Legenda Sfântului Gerard sunt relatate multiple informații privind formațiunile din
Transilvania:

▪ În Transilvania – Gyula refuză creștinarea în rit catolic; este atacat, învins, dus în Ungaria;
țara este ocupată (1002-1003)
▪ În Banat – Ahtum intră în conflict cu regalitatea maghiară.

A doua etapă a întemeierii Transilvaniei a constat în cucerirea acesteia de către

regalitatea maghiară, proces declanșat după 1050. Populația locală – românii – au rezistat cu
mijloace modeste și s-au retras în locuri adăpostite. Teritoriile lor au fost treptat cucerite.

12 Statul creat inițial de români și bulgari este denumit de istorici drept al II-lea Țarat Bulgar.

Anterior, Primul Țarat Bulgar, condus de Simeon I, s-a luptat cu împărații bizantini Ioan Tzimiskes și
Vasile al II-lea, obținând victorii considerabile. Așadar, al II-lea Țarat bulgar este rezultatul unirii
temporare a bulgarilor cu românii.

16
 În jurul anilor 1200, întreaga țară până la Carpați era supusă Ungariei. În anii 1111-
1113, două documente menționează pe primul conducător al Transilvaniei numit de regele
ungar. El avea titlul de principe și se numea Mercurius. Timp de vreo 65 de ani nu mai sunt
menționați alți conducători ai Transilvaniei, pentru ca în 1176 să fie pomenit Leustachius, cu
titlul de voievod.

Metodele prin care maghiarii au cucerit Transilvania au fost:

▪ Militare – cucerirea cetăților de margine.

▪ Politice – încercarea de a impune principatul în locul voievodatului, încercarea a eșuat13.
▪ Etnice – coroana maghiară i-a colonizat în Transilvania pe sași, popor de origine germanică,
secui (de origine asiatică) și pentru o scurta perioadă pe cavalerii teutoni (de origine
germană).

Colonizări în Transilvania
❖ Secuii – au servit drept avangardă în condițiile pătrunderii maghiarilor în Transilvania;
așezați mai întâi în Bihor, apoi în zona Târnavelor și, în final, în Subcarpații Răsăriteni;
aveau obligații militare.
❖ Sașii – veniți în Transilvania în mai multe valuri, datorită transformărilor social-economice
din lumea germană; au jucat în primul rând un rol economic; obțin privilegii recunoscute de
Bula de Aur din 1224.
Prin urmare, Transilvania a traversat 2 perioade:

• Voievodatul (menținut până în 1514)

• Principatul (aflat sub suzeranitate otomană, înlocuită în 1699 prin tratatul de la Karlowitz cu
suzeranitatea habsburgică)

În pofida acestui regim de dominație, Transilvania și-a păstrat în tot cursul Evului Mediu
autonomia, prin existența așa numitelor „țări”: Țara Maramureșului, țara Oașului, Făgărașului,
Bârsei.

Statul Medieval Țara Românească

Diploma Cavalerilor Ioaniți (1247) menționează formațiuni politice la sud de Carpați:
▪ Banatul de Severin
▪ Voievodatele conduse de Seneslau în stânga Oltului, Litovoi în dreapta Oltului
▪ Cnezatele condu de Ioan și Farcaș între Jiu și Olt
Toate acestea se aflau sub suzeranitatea regelui Ungariei.
Prin 1275-1277 voievodul Litovoi și fratele său Bărbat încearcă să înlăture suzeranitatea
maghiară, dar încercare eșuează: Litovoi este ucis în luptă, iar Bărbat este obligat să
recunoască suzeranitatea maghiară.

13În 1111, documentele îl amintesc pe Mercurius Princeps, în 1176 documentele îl menționează

pe Leustachius Ratot voievod.

17
 Din punct de vedere administrativ, maghiarii au încercat să impună catolicismul, legând
calitatea de mobil de apartenența la religia catolică, românii, în mare majoritate ortodocși au
încercat să impună religia catolică, românii, în mare majoritate ortodocși fiind considerați
tolerați.

Românii au fost împiedicați să formeze un stat medieval în Transilvania. Cu toate

acestea, extinderea maghiară a fost stăvilită de dominația cumană (sec. XII) si marea invazie
tătară (mongolă), care s-a extins în Polonia și Ungaria. Tătarii au venit, de asemenea, din est și
au pustii tot în calea lor. În 1242 tătarii s-au retras spre est, iar cei rămași, organizați sub
formațiunea denumită Hanatul Hoardei de Aur au continuat să atace ținuturile românești.

Conform Letopisețului Cantacuzinesc, statul s-a întemeiat prin descălecatul14 lui

Negru Vodă sau Radu Negru din Făgăraș la Câmpul lung și apoi la Curtea de Argeș între anii
1290-1291.

Istoria certă a Țării Românești începe cu Basarab I (1310-1352). El a reușit, în lunga sa

domnie, să atingă cel puțin trei scopuri importante:
❖ A unificat statele de la sud de Carpați
❖ A rupt legăturile cu Ungaria
❖ A obținut, printr-o mare victorie militară, recunoașterea și afirmarea internațională a țării
sale.
După consolidarea domniei, Basarab a refuzat să accepte suzeranitatea regelui
Ungariei. În 1330 la Posada15, regele ungar Carol Robert de Anjou se confruntă cu Basarab I.
Lupta s-a încheiat cu victoria lui Basarab I. Această victorie a marcat independența Țării
Românești în raport cu Ungaria16. Țara românească cuprinde: Banatul de Severin, Oltenia,
Muntenia și sudul Basarabiei.
Consolidarea statului a avut loc după Basarab I sub domniile lui Nicolae Alexandru (a
întemeiat mitropolia Țării Românești la Curtea de Argeș) și Vladislav Vlaicu (a emis prima
monedă a Țării Românești).

Statul Medieval Moldova

Izvoarele istorice menționează existența unor țări: „Țara Bolohovenilor, Țara
Berladnicilor, Țara Brodnicilor”. Importanța comunităților de la Est de Carpați este evidențiată și
de drumul comercial care lega Europa Centrală de Marea Neagră.

În secolul al XIV-lea, Maramureșul era un ținut românesc organizat sub formă de

voievodat. Regatul Ungariei a incercat să înlocuiască instituțiile românesți cu instituții noi aduse
dinspre Apus. În acest timp, influența ungară la est de Carpați era în pericol datorită
nemulțumirilor și revoltelor românilor și presiunilor Poloniei.

Atunci, regele ungar a ales un conducător dintre românii Maramureșeni pe un nobil

numit Dragoș. În prima etapă, Dragoș s-a stabilit la Est de Carpați, după 1347 și-a întemeiat o

14 Înseamnă să ctitorești un stat

15 9-12 noiembrie
16 Atestată de Cronica pictată de la Viena

18
unitate de apărare împotriva tătarilor cu reședință la Baia. Succesorii lui Dragoș, Sas și Balc, au
fost înlăturați în urma unei răscoale.

Totuși, românii din Moldova erau nemulțumiți de dominați ungară și de misionarismul

catolic. A doua etapă s-a desfășurat între 1359-1365, fiind legată de acțiunea energică a
voievodului Bogdan. Conform Cronicii lui Ioan de Târnave, Bogdan a întemeiat „o domnie
nouă”, independentă de regatul Ungariei. Bogdan s-a răzvrătit în Maramureș, iar, ulterior, a
trecut munții în Moldova cu o armată de 100-200 cnezi. Aici el a fost bine primit de localnici, i-a
alungat pe Dragoș și pe rudele sale și a proclamat independența Moldovei. Regele ungar
Ludovic (fiul lui Carol Robert de Anjou) a trimis o oaste împotriva lui Bogdan, dar expediția nu a
avut succes.

Consolidarea statului Moldova a avut loc în timpul succesorilor lui Bogdan:

❖ Lațcu (1365-1377) a continuat politica de independență a statului, intrând în legătura cu
papalitatea, care îi recunoaște titlul de conducător al Moldovei.
❖ Petru Mușat (1375-1391) a creat o Mitropolia de la Suceava, unde a stabilit și reședința
domnească; se orientează spre Polonia pentru a face față presiunilor Ungariei; în 1387
depune jurământ de vasalitate regelui Poloniei, Vladislav Jagello.
❖ Roman I (1391-1394) a creat statul riveran al Modlovei, unificând teritoriile dintre Carpați,
Nistru, Dunăre și Marea Neagră; a înlăturat dominația tătară.

Statul Medieval Dobrogea

În sec. VIII, documentele menționează Țara Cavarnei, între Mangalia și Varna. Lucrarea
Anei Comnena, Alexiada, atestă o serie de formațiuni politice prestatale conduse de Tatos,
Seslav și Satza.

În sec. XIV, documentele îi menționează pe Balica, Dobrotici și Ivanco. Dobrotici a primit

titlul de despot de la Imperiul Bizantin, fiind și unificatorul teritoriului dintre Dunăre și Marea
Neagră. În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1388), Dobrogea intră în componența Țării
Românești, fiind anexată de Imperiul Otoman după 1417. Dobrogea a revenit statului român în
187817.

Cadrul International în sec. XIV-XVI

În secolele XIV și XVI Europa trăia minunata lume a Renașterii. Reforma religioasă avea
să schimbe fața apuseană a continentului după 1500, trimițându-și reverberațiile și spre lumea
răsăriteană. Occidentul, dominat politic și spiritual de imperiu și papalitate, dar și de state
naționale timpurii precum Franța și Anglia, avea să cunoască, prin Reconquista iberică,
eliberarea de sub mauri și unificarea Spaniei.
Crizele de la finele secolului al XIII-lea din regatele Boemiei, Poloniei și Ungariei se
prelungește și în secolul XIV. În Boemia și Ungaria se sting vechile dinastii ale Przemyslizilor
(1306) și, respectiv, Arpadienilor (1301). Criza din Boemia a devenit evidentă după 1278, când
Rudolf I de Habsburg a obținut o victorie militară contra cehilor, care pierd teritorii întinse,

17 În urma Războiului de Independență

19
devenite parte a domeniilor ereditare ale Casei de Habsburg. Stabilizarea situației s-a realizat în
1310 după venirea la tron a dinastiei de Luxembourg.
Ungaria s-a refăcut treptat după 1308, în timpul domniei lui Carol Robert (1308-1342),
pentru ca să ajungă la apogeul puterii sub regele Ludovic cel Mare (1342-1382).
Polonia ajunge și ea un stat unitar abia sub conducerea lui Piast Vladislav Lokietek în
1320. Polonia a avut și legături cu Lituania, prin regina Hedwiga care s-a căsători cu regele
Lituaniei Vladislav Jagiello.
Amenințarea islamică dinspre est, slăbită, dar nu anihilată, este urmată și însoțită de
asaltul otomanilor în Balcani și Europa Estică. Turcii otomani, ajunși la Dunărea de Jos după
cucerirea Constantinopolului de către Mehmed al II-lea, alarmează creștinătatea Europeană. În
secolul al XV-lea Țările Române, Ungaria, Polonia, forțe sârbești, albaneze au obținut
importante succes împotriva otomanilor. Marea înfrângere a otomanilor de la Belgrad (1456) i-a
oprit pentru mai bine de trei sferturi de veac pe otomani să înainteze către Buda și Viena.
În secolul XVI, otomanii realizează alianțe cu francezii și reușesc să pătrundă în Europa,
transformând Ungaria în provincie otomană și asediind Viena. Astfel, între Imperiul Habsburgic
și Imperiul Otoman au loc războaie pentru Ungaria.

Instituții Centrale
Voievodatul
Prezent în Transilvania, era condus de un voievod. Voievozii aveau atribuții militare
judiciare și administrative; voievodul își exercita autoritatea asupra comitatelor; era dependent
de regalitatea maghiară.
În 1541 are loc crearea Principatului autonom18, aflat sub suzeranitatea otomană ca
urmare a prăbușirii Ungariei după lupta de la Mohacs (1526). Țara era condusă de un principe
ales de Dietă. Principele deținea prerogative însemnate în politica internă.
Prin Diploma leopoldină (dec. 1691), Transilvania a devenit Principat a Imperiului
Habsburgic; era condusă de împărat prin intermediul unui guvernator ales de către Dietă și
confirmat de către Curtea de la Viena.
Domnia
Este cea mai importantă Instituție a statului medieval, fiind reprezentat de domn, reunind
și calitatea de voievod (conducător militar). Era instituția centrală în Țara Românească și
Moldova. Țara era condusă de domn.
Succesiunea la tron se baza pe principiul ereditar-electiv. La jumătatea sec. XVII,
instituția domniei începe să se erodeze. În timpul regimul Fanariot, în sec. XVIII, domnii sunt
transformați în simpli funcționari ai Imperiului Otoman, fiind asimilați unui pașă cu două tuiuri.

Domnia era:
❖ Ereditară – în familia Basarabilor (Țara Românească) și a Mușatinilor (Moldova)

18 Din Transilvania

20
❖ Electivă – prin alegerea domnului de către marea boierime din rândul membrilor familiei
domnitoare.
Domnia a fost configurată în țările române după modelul bizantin. Particula „Io” din
titulatura domnului derivă din grecescul Ioannes, care înseamnă „uns de Dumnezeu”.

Atribuțiile domniei:

❖ Politica externă – declara război și încheia pace, semna tratate cu țările vecine
❖ Politica internă – percepea birul19, era proprietarul întregului pământ, confirma proprietățile,
bate monedă, instituie sistemul de impozite, atribuții judecătorești (este instanța supremă de
judecată

Sfatul Domnesc
Era format din marii boieri, ulterior doar din boierii cu dregătorie. Sfatul Domnesc avea
rol consultativ și atribuții mai ales politice.
Principalii dregători erau: vornicul (conducătorul Curții Domnești), logofătul (conducătorul
Cancelariei Domnești), spătarul (purtătorul de spadă), postelnicul (șeful diplomației).
Cele mai înalte dregătorii erau: Banul Craiovei (Țara Românească) și Portarul Sucevei
(Moldova).
Adunarea Țării
Reprezintă o instituție semnalată încă din secolul al XV-lea purtând denumirea de
Marea Adunare a Țării; nu avea caracter permanent în Moldova și Țara Românească, ci
sporadic, când era vorba de alegerea domnului, declarații de război, încheierea păcii.
Reprezenta stările privilegiate. Avea rol consultativ. În Transilvania locul Adunării Țării
era deținut de congregații generale ale nobililor.
Începând cu secolul al XVI-lea problemele importante de politică externă se discutau în
Dieta Țării, care se întrunea periodic, avea atribuții permanente și un statut bine precizat.
Armata
Era formată din „Oastea cea mare” (reunită în situații de primejdie și formată din toți
bărbații apți să poarte o armă) și „Oastea cea mică” (avea caracter permanent și era formată din
curteni și dregători).

Biserica
Reprezenta puterea spirituală. Era condusă de mitropolit. Acesta devenea locțiitorul
domnului în caz de vacanță a tronului. Atât Mitropolia Țării Românești, cât și cea a Moldovei
erau construite după model bizantin, fiind dependente de Patriarhia de la Constantinopol.

Organizarea administrativ teritorială a Țărilor Române

Țara Românească era organizată în județe, iar Moldova în ținuturi. Din punct de vedere
juridic, domnul reprezenta instanța supremă, iar primele coduri de legi au apărut în sec. XVI.

19 Dare destinata în general acoperirii cheltuielilor de apărare sau răscumpărare a păcii

21
 III. Domnitorii Spațiului Românesc
Contextul European
Când spaniolii erau angajați în Reconquista (eliberarea patriei lor) contra maurilor
(sarazinilor și arabilor) și când englezii luptau cu francezii în Războiul de 100 de ani (1337-
1453), popoarele din centrul și sud-estul Europei erau obligate să se apere contra islamului,
reprezentat de tătari și turci. Între 1350 și 1900 colțul sud-estic al Europei a fost supus
asalturilor Semilunii. Otomanii au pus piciorul în Europa pe la 1350. După o sută de ani (1453),
ei cuceriseră și Constantinopolul, și statele creștine ale bulgarilor, albanezilor și sârbilor.
Luptând pentru libertatea creștinătății, românii au contribuit la ridicarea splendidei lumii
occidentale, devenită un exemplu pentru omenire.

Mircea cel Bătrân

A fost domnul Țării Românești în perioada 1386-1418. După 1388, printr-o campanie
militară, Mircea cel Bătrân cucerește Dobrogea (Scythia Minor) – datorită poziției geografice
favorabile cât și datorită amenințării otomane.

În 1389, la Radom (Polonia), Mircea cel Bătrân a încheiat o înțelegere diplomatică cu

regele Poloniei, Vladislav Jagiello. Înțelegerea avea un evident caracter antimaghiar și încerca
să oprească pretențiile de suzeranitate ale Ungariei.

Cele mai importante victorii militare au fost cele din anii 1394-1395, când, în Bătălia de
la Rovine – contra sultanului Baiazid, obține victoria20.

În 1395 la Brașov, Mircea cel Bătrân încheie o alianță cu regele Ungariei Sigismund de
Luxemburg împotriva Imperiului Otoman.

În anul 1396 s-a desfășurat Cruciada Târzie de la Nicopole, în cadrul căreia au participat
cavaleri burgunzi germani cărora li s-au alăturat oștenii Țării Românești. Cruciada se încheie cu
victoria imperiului Otoman, înfrângerea creștinilor și ocuparea Țaratului Bulgar de Vidin.

Pentru o scurtă perioadă de timp, Mircea cel Bătrân a pierdut tronul Țării Românești,
acesta fiind preluat de către Vlad Uzurpatorul. În anul 1402, în lupta de la Ankara, Baiazid
Ilderim a fost învins de un conducătorul mongol, Timur Lenk. Baiazid a fost luat în captivitate și,
ulterior, pierde viața.

Mircea cel Bătrân s-a amestecat în perioada următoare în luptele pentru succesiune din
Imperiul Otoman. Acesta a urmărit să slăbească Imperiul Otoman susținând pretendenți diverși
la succesiunea lui Baiazid: Musa, Mustafa. În final, Mahomed I a fost ales succesor.

În 1417, Dobrogea e pierdută, fiind anexată de imperiul Otoman, în timp de Țara

Românească e obligată să plătească tribut sub forma haraciului.

20 Poveste prelucrată apoi de Mihai Eminescu în Scrisoarea a III-a

22
 De altfel, Țările Române au semnat cu Imperiul Otoman capitulații (înțelegeri), pentru
păstrarea autonomiei și evitarea transformării lor în pașalâc (provincie condusă de un pașă-
guvernator otoman).

Alexandru cel Bun

A fost domnul Moldovei în perioada 1400-1432. A contribuit la organizarea politică,
reglementarea administrației și ordinea ecleziastică. După anul 1401, Mitropolia Moldovei de la
Suceava este recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol. Alexandru cel Bun a fost un
ingenios diplomat, reușind să mențină echilibrul în raport cu Polonia și Ungaria.

În 1402, domnul Moldovei a recunoscut printr-un tratat suzeranitatea Poloniei, condusa

de Vladislav Jagiello, tratat reînnoit în perioada următoare.

În 1412, Ungaria și Polonia au semnat la Lublau un tratat, punând în pericol Moldova

prin împărțirea sa în sfere de influență. Tratatul nu a fost aplicat.

Ungaria intenționa de fapt să controleze drumul comercial care lega sudul Poloniei de
gurile Dunării, vizând în special cele 2 cetăți: Chilia și Cetatea Albă

Aceleași 2 cetăți au reprezentat motivul incursiunilor otoman din 1419-1420. Fiind

apărate de Alexandru cel Bun, cetățile au rezistat.

Iancu de Hunedoara
Etnic român, dar asimilat prin educație, religie și orientare politică Ungariei, Iancu de
Hunedoara a fost voievodul Transilvaniei în perioada 1441-1456, dar și guvernator, respectiv
regent al Ungariei, în condițiile minoratului regelui Ladislau al V-lea Postumul. Iancu a primit o
aleasă educație militară la curtea regelui Sigismund de Luxemburg, în Cehia și în Italia.

În anul 1441 înfrânge o oaste otomană in Serbia, iar apoi alte asemenea oști în 1442,
respectiv la Sibiu în Transilvania și, ulterior, pe Ialomița în Țara Românească Aceste victorii au
fost urmate învingerea de la Sântimbru (Alba Iulia, 1442).

În 1443 este declanșată „Campania cea lungă”, Iancu de Hunedoara organizând

expediții antiotomane în regiunea Balcanică, cucerind orașele Niș și Sofia. Campania se încheie
prin tratatul de pace de la Seghedin, încheiat pe o perioadă de 10 ani. Tratatul este anulat, iar
lupta antiotomană este reluată și, ulterior, încheiată la Varna în 1444, cu imperfectă înfrângere
pentru creștini (însuși regele Ungariei, Vladislav I, e ucis în luptă).

Iancu ajunge cel mai respectat și mai puternic om din regat și devine, în 1446,
guvernator al Ungariei. Un nou episod a avut loc în 1448 la Kossovopolje (Serbia), încheiat cu
înfrângerea lui Iancu de Hunedoara. Datorită acestei înfrângeri, Iancu va încheia cu Bogdan al
II-lea (voievodul Moldovei) un tratat de alianță la Roman (1450)

În ciuda acestor alianțe, Iancu nu obține prea mari succese. În 1453, sultanul Mahomed
al II-lea a cucerit Constantinopolul (prăbușirea Imperiului Bizantin).

23
 În 1456, Iancu de Hunedoara a obținut o victorie strălucită în lupta de la Belgrad
împotriva sultanului Mahomed al II-lea. După moartea lui Iancu de Hunedoara (ciumă), Matia,
fiul său, preia conducerea în 1458, devenind unul dintre cei mai slăviți regi ai Ungariei.

Vlad Țepeș
Vlad Țepeș a fost un voievod energic și aspru care a voit să întroneze dreptatea,
ordinea și să dea avânt meșteșugurilor și comerțului. A avut trei (3) domnii în Țara
Românească: 1448, 1456-1462, 1476

În anul 1459 refuză plata tributului (10.000 de galbeni anual) și refuză să trimită copii
români în Imperiul Otoman, ceea ce duce la conflictul cu Imperiul. Va încheia alianțe cu regele
Ungariei (Matia Corvin) împotriva Imperiului Otoman în 1460.

Turcii vor încerca prin intermediul lui Hamșa pașa, beiul de Nicopole, și al diacului
sultanului Catavolinos, să-l prindă pe Vlad prin vicleșug. Aceștia însă nu au reușit.

Odată ce au fost dejucate planurile otomanilor (Hamșa pașa și diacul sultanului vor fi
trași în țeapă împreună cu toți soldații turci care îi însoțeau), Vlad Țepeș organizează o
campanie surpriză la Sud de Dunăre în iarna 1461-1462.

Reacția turcilor a fost imediată, campania fiind condusă de însuși Mahomed al II-lea. În
aceste condiții, Țepeș va aplica tactica „pământului pârjolit” (pustiire pământului) și otrăvirea
fântânilor, îngreunând drumul sultanului către Târgoviște. Atacul nocturn din 16-17 iunie 1462,
menit să demoralizeze oastea otomană e menționat în toate izvoarele relativa la campania din
1462.

Campania inițiată de sultan s-a încheiat cu înscăunarea lui Radu cel Frumos, sprijinit de
boieri, care îl abandonează pe Vlad Țepeș. Sperând să obțină ajutor de la Matia Corvin, acesta
se retrage în Transilvania, dar cade victimă unui complot și este arestat, fiind deținut la
Vișegrad.

În 1476, Vlad Țepeș este eliberat – la cererea lui Ștefan cel Mare – și reînscăunat pentru
a continua lupta antiotomană. Într-un ultim complot, câteva luni mai târziu, a fost ucis.

Ștefan cel Mare

În anul 1457, Vlad Țepeș i-a oferit sprijin tânărului Ștefan, cu care se cunoscuse de
copil, spre a ajunge prinț al Moldovei. A fost cel mai important domn român și a domnit între anii
1457-1504. A mărit domeniul domnesc, a întărit sfatul țării cu boieri credincioși, a dezvoltat
orașele și a pregătit bine armata. Domnul s-a bazat mult pe boierimea mică și mijlocie, pe
orășeni și pe țăranii liberi (răzeși).

Interesați de bogatele resurse ale Țărilor Române și interesați de a obține puncte de

sprijin ale acțiunilor lor (gurile Dunării și cetățile din zonă: Chilia și Cetatea Albă), turcii au vizat
și obținerea suzeranității asupra Moldovei. Lor li se opuneau Polonia și Ungaria, puteri catolice
cu interese speciale în această regiune.

Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, a reușit să mențină echilibrul și să asigure țării sale
autonomia. Principala strategie a fost de a nu se confrunta cu doi adversari simultan.

24
 De asemenea, Polonia și Ungaria erau în dispută și doreau suzeranitatea Moldovei.
Astfel, Ștefan a fost nevoit să profite de disensiunea provocată de accederea la putere a celor
două țări.

La început, Ștefan a acceptat suzeranitatea regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea, încheind

tratatul de la Overchelăuți în 1459. Astfel, în prima parte din lunga sa domnie a dus o politică
externă de cooperare cu Polonia, în lupta pentru redobândirea Chiliei, care a fost reincorporată
Moldovei în anul 1465.

Încercarea lui Matia Corvin de a supune Moldova controlului Ungariei a avut ca rezultat
victoria voievodului Moldovei la Baia (1467), precum și înfrângerea unei armate tătare la Lipnic
în apropierea Nistrului (1469-1470). Suveranul Ungariei a înțeles că este mai bine să fie aliat cu
Ștefan cel Mare, iar între Ungaria și Moldova s-au încheiat tratate de alianță. Matei Corvin i-a
dăruit lui Ștefan Ciceul si Cetatea Albă)

După 1473, refuzul plății tributului determină deteriorarea relațiilor cu Imperiul Otoman.
Cu un an înainte de venirea lui Ștefan pe tron, domnul de atunci al Moldovei, Petru Aron,
acceptase plata tributului Otoman. Disensiunile cu Imperiul Otoman au ca rezultat victoria lui
Ștefan în lupta de la Vaslui (10 ian. 1475), împotriva armatei conduse de Soliman-pașa. După
victorie încearcă să realizeze o alianță antiotomană: a trimis solii în Polonia, Veneția, Roma,
Hanatul Crimeei și Caffa. Se va concretiza doar alianța cu regele Ungariei în 1475.

În anul 1476, armata Moldovei este învinsă la Războieni (Valea Albă) de către armata
condusă de Mehmed al II-lea. Deși victorios, sultanul a fost nevoit să se retragă, nereușind să
cucerească nici una dintre cetățile Moldovei.

Până la urma, dezamăgit și fără sprijin, Ștefan a făcut pace cu otomanii. Imperiul
Otoman condus de un nou sultan, Baiazid al II-lea, reia ofensiva, cucerind Chilia și Cetatea Albă
în 1484.

În final va realiza o alianță antiotomană – Ștefan cel Mare a depus jurământul de la

Colomeea, acceptând suzeranitatea poloneză în 1485. Moldova a acceptat reluarea plății
tributului Porții abia în 1487.

În cea din urmă parte a domniei sale, Ștefan cel Mare a trebuit să înfrunte pretențiile de
suzeranitate ale Poloniei într-un conflict armat, soldat cu înfrângerea oștii regelui Ion Albert în
bătălia de la Codrii Cosminului (1497). În anul 1499 se încheie tratatul de la Hârlău, prin care se
recunoaște independența Moldovei față de Polonia.

A murit în 1504, fiind înmormântat la ctitoria sa, mânăstirea Putna, Suceava.

Diplomație și Conflict în sec. XVI

Secolul al XVI-lea prezintă în cele trei Principate Române, o complexitate de structuri de
civilizație care lasă să se întrevadă zorii lumii modeme, pe un fond social încă puternic feudal.
În acest timp, istoria europeana a înregistrat efectele marilor descoperiri geografice și ale
expansiunii pe alte continente. Țările Romane înregistrează influențe determinate de civilizația
modernă Ele sunt antrenate în vârtejul confruntărilor politice dintre puterile competitoare:
Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman și Polonia, în care se reflectă și rivalități europene.

25
 Izolarea față de Europa Occidentală se accentuează odată cu mutarea cailor comerciale
din Mediterană în Atlantic ca urmare a marilor descoperiri geografice.
Imperiul Otoman a atins în aceasta perioadă maxima expansiune în timpul domniei
sultanului Soliman Magnificul (1520-1566).
În 1541, partea centrală și sudică a Ungariei a devenit pașalâc otoman, nordul și vestul
Ungariei au intrat sub administrație habsburgică, iar Transilvania a fost organizata ca principat
autonom sub suzeranitate otomană.
Imperiul habsburgic inițiază o alianță antiotomana numita Liga Sfântă, în 1590- 1592; au
participat Statul Papal, Spania, Austria §i ducatele italiene Toscana, Mantova și Ferrara.
Polonia, după o perioada de criza politica, revine la politica pontica, redeschizând rivalitatea
medievală din această zonă.

Mihai Viteazul
A fost domn al Țării Românești (1593-1600), al Transilvaniei (1599-1600) și al Moldovei
(1600).

Liga Sfântă este constituită din inițiativa papei Clement al VIII-lea din care inițial făceau
parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova și
Toscana. Domnia lui Mihai Viteazul a coincis cu relansarea de către papă a Ligii Sfinte, alianță
la care au aderat principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, domnul Moldovei, Aron Vodă și
domnul muntean.

Aderarea Țării Românești la Liga Sfântă a condus la izbucnirea în noiembrie 1594 a

unei revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii garnizoane
otomane staționată în București. De asemenea, Mihai Viteazul a atacat și cetățile stăpânite de
turci pe linia Dunării și a înfrânt oștile tătărăști și turcești la Putinei, Stâneșți și Șerpătești. În
acest timp, Aron Vodă asediază Tighina. Mihai Viteazul ocupă Brăila și trece la acțiuni dincolo
de Dunăre.

La 20 mai 1595 s-a încheiat la Alba Iulia un tratat între Țara Românească și
Transilvania, prin care Mihai devenea locțiitorul lui Sigismund Bathory.

Confruntarea decisiva pregătită de turci a avut loc la Călugăreni, la 13-23 august 1595,
încheindu-se cu o victorie românească de prestigiu. După bătălie, turcii încep organizarea Țării
Românești ca pașalâc. Cu toate acestea, contraofensiva forțelor unite, la Rucăr, ale celor trei
principate va duce, la începutul lunii octombrie, la cucerirea Târgoviștei, urmând ca turcii să fie
atacați la Giurgiu și alungați peste Dunăre.

În 1596, otomanii vor relua ofensiva în Ungaria, unde habsburgii au fost învinși. Mihai
Viteazul a încheiat pace cu sultanul (1597), iar pentru consolidarea poziției tării a încheiat un
tratat de alianță cu Imperiul Habsburgic (1598). Prin această dublă suzeranitate (otomană și
habsburgică), Mihai Viteazul se emancipează de consecințele tratatului cu Sigismund Bathory.
Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică), Mihai a încercat să se emancipeze de
consecințele tratatului de la Alba Iulia (mai 1595) prin care recunoscuse suzeranitatea
principelui Transilvaniei.

26
 Andrei Bathory, principele Transilvaniei, ia cerut să renunțe la domnie. Același lucru i-a
cerut și Ieremia Movilă, domnul Moldovei.

Ieremia Movilă, a scos Moldova din coaliția antiotomană. De asemenea, situația Țării
Românești este afectată de Andrei Bathory, partizan al politicii filo-polone și filo-otomane.
Ieremia Movilă și cancelarul polonez Zamoisky intenționau să se așeze pe tronul Țării
Românești pe fratele domnului Moldovei, Simion Movilă.

În acest context, Mihai a încheiat pace cu turcii în 1597.

În 1598 a încheiat, la Mănăstirea Dealu, un tratat cu Rudolf al II-lea, împăratul Austriei,

împotriva lui Andrei Bathory.

În 1599 l-a învins pe Andrei Bathory la Șelimbăr și a luat în stăpânire Transilvania, iar în
mai 1600, după o campanie fulgerătoare, încorporează și Moldova, realizând ceea ce a intrat în
conștiința românilor ca prima unire politică a teritoriilor locuite de români („Planul dacic”)

Titulatura folosită de voievod într-un hrisov din 27 mai 1600 era: „domn al Țării
Românești, al Ardealului și a toată țara Moldovei”.

Creația politică a lui Mihai Viteazul nu a durat decât patru (4) luni, prăbușindu-se ca
efect al puternicilor competitori externi (Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman, Polonia) și al
ostilității nobilimii ardelene. Nobilimea maghiară din Transilvania s-a alăturat generalului
Gheorghe Basta și l-a învins pe Mihai Viteazul la Mirăslău (18 sept. 1600).

Polonezii pătrund în Moldova restaurând dinastia Movileștilor și înaintează spre sud

punându-l în Țara Românească domn pe Simion Movilă.

Mihai Viteazul revin în Transilvania cu ajutor militar imperial cerut de la Rudolf al II-lea21
și obține victoria de la Guruslău (3/1322 aug. 1601) împotriva principelui Sigismund Bathory. La
9/19 august 1601 voievodul a fost ucis în tabăra de la Câmpia Turzii de mercenarii plătiți de
generalul Basta.

21 Regele Ungariei și Imperiului Romano-German

22 Datare incertă

27
 IV. Începuturile Modernității
sec. XVII-XVIII
În anul 1606, Poarta a încheiat un tratat de pace cu Imperiul Habsburgic.
În prima decadă după moartea lui Mihai Viteazul, Imperiul Otoman a restaurat
suzeranitatea sa asupra spațiului românesc. În Transilvania principele Gabriel Bethel a încercat
chiar să realizeze, printr-o solidarizare românească, un regat al Daciei.
Preocuparea de constituire a unui bloc politic românesc devine o constantă și în timpul
succesorilor lui Gabriel Bethlem, Gheorghe Rakoezi I și Gheorghe Rakoezi al II-lea. Aceștia au
încheiat alianțe cu domnul Țării Românești, Matei Basarab, respectiv domnul Moldovei, Vasile
Lupu.
Sub aspect politic, unii urmași ai lui Mihai Viteazul au încercat să continue opera
acestuia. Printre cei mai importanți suverani s-au numărat Matei Basarab (1632-1654) în Țara
Românească și Vasile Lupu (1634-1653) în Moldova, care au asigurat țărilor lor o perioadă de
prosperitate, de progres al instituțiilor și de strălucire culturală. Au încercat să mențină alianța
antiotomană cu puterile creștine și să impună respectarea vechiului statut de autonomie a țării.
Cu mai multă libertate s-au putut mișca Gabriel Bethlen (1613-1629), Gheorghe Rákóczi
I (1630-1648) și Gheorghe Rákóczi al II-lea (1648-1657), principii protestanți (calvini) ai
Transilvaniei. Ei au întărit puterea centrală în spirit absolutist, au sprijinit economia, mai ales
meșteșugurile și comerțul. Prosperitatea au simțit-o însă mai ales națiunile recunoscute –
maghiarii, sașii și secuii – fiindcă românii rămâneau în continuare excluși de la viața politică
oficială.
O revoltă antiotomană a țărilor române izbucnește în 1659, după modelul celei conduse
de Mihai Viteazul, acum sub conducerea domnului Țării Românești, Mihnea al III-lea, dar fără
succese de durată.
A doua jumătate a sec. XVII este marcată de un eveniment major, anume asediul Vienei
din 168323. Odată cu asediul Vienei se declanșa „problema orientală”24.
Noile puteri cu interese asupra spațiului românesc în a II-a jumătate a sec. XVII sunt
Imperiul Habsburgic și Imperiul Țarist, alături de Imperiul Otoman.
În Țara Românească cele mai importante domnii au fost reprezentate de Șerban
Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu, iar în Moldova de Dimitrie Cantemir.

Șerban Cantacuzino (1678-1688)

A fost domn al Țării Românești și va încerca să recâștige independența prin aproprierea
de Imperiul Habsburgic. În 1688 va trimite la Viena o delegație pentru a încheia o alianță.
Moartea domnului determină eșuarea tratativelor.

23 Imperiul Otoman este înfrânt la Viena de o coaliție austro-poloneză.

24 Problema moștenirii Porții, considerat „omul bolnav al Europei”.

28
Constantin Brâncoveanu (1688-1714)
A fost domn al Țării Românești. A desfășurat o politică de echilibru într-o vreme de
transformări politice Internaționale. A acționat pentru întărirea autonomiei țării, năzuind la
eliberarea ei. A înțeles competiția dintre marile puteri și, cu deosebire, politica expansionistă
austriacă în urma ocupării Transilvaniei de către austrieci. Continuă tratativele cu Habsburgii,
dar este mai rezervat decât Șerban Cantacuzino.
Țara Românească și Moldova, aflate la interferența de interese ale Marilor puteri, și-au
contura programul de eliberarea de sub dominație otomană, având ca principii directoare:
independența politică, integritatea teritorială, domnia autoritară și ereditară. În lupta de la
Zărnești (1690), Constantin Brâncoveanu se situează de partea taberei otomane - se pare că,
domnul Țării Românești fost și strategul întregului război prin care s-a stopat seria incredibilă de
victorii austriece asupra turcilor.
Constantin Brâncoveanu face propuneri Rusiei în vederea unui război antiotoman
(1698). După victoria de la Zenta (1697) contra turcilor, presiunea austriecilor a sporit. Astfel,
domnul Țării Românești caută o contrapondere în Rusia și Polonia.
În anul 1714 acesta își va pierde domnia, iar el împreună cu fii săi vor fi executați. După
un an se instituie regimul fanariot în Țara Românească.

Dimitrie Cantemir (1710-1711)

A fost pentru scurt timp domnul Moldovei, dar s-a remarcat mai ales pentru lucrările sale
istorice: Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor25, Descriptio Moldaviae26.
Va încheia alianță la Luțk (Luck) cu țarul Petru I și va participa la războiul ruso-turc
(1710-1711) – în bătălia de la Stănilești – care se încheie cu victoria armatei otomane și cu
exilul domnului moldovean în Rusia. La scurt timp după, a fost instaurat regimul fanariot.
Pentru a înlătura suzeranitatea otomană, cei 3 domni (Ș. Cantacuzino, C. Brâncoveanu
și D. Cantemir) se orientează prin tratative secrete către Imperiul Habsburgic și Imperiul Țarist.
Imperiul Otoman a recurs în acest context la o nouă soluție: Regimul Fanariot.

Reformismul austriac și fanariot

Transilvania era un principat în cadrul Imperiului Habsburgic, fiind condusă de un
guvernator. Monarhii Maria Tereza și Iosif al II-lea intre 1740-1790 desfășoară cea mai intensă
operă reformatoare – acordă toleranță religioasă, modernizează învățământul, etc. Statul
intervine în raporturile dintre nobili și țărani și stabilește robota (obligația în muncă a țăranilor) la
3-4 zile pe săptămână.
Domnii fanarioți, mai ales cei din familia Mavrocordat, au plănuit și aplicat o serie de
reforme, schițate întâi sub titlul Constituție. Prin reforma socială, statul se amesteca în

25 Scris mai întâi în latină, dar tradus apoi de autor în română[7] (1719 - 1722), cuprinde istoria

românilor de la origini până la descălecare. Susține ideea lui Miron Costin: originea latină comună a
tuturor dialectelor românești. Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de
izvoare române și străine în limbile latină, greacă, polonă și rusă.
26 (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 - 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei

din Berlin.

29
raporturile de proprietate și desființa legarea de glie (dependența personală) a țăranului șerb.
Acesta primește din nou dreptul la strămutare, adică poate pleca pe alte moșii, dacă dorește
acesta. Prin reforma administrativă, funcțiile au fost salarizate și s-au modernizat instituțiile
statului.

Regimul Fanariot
Regimul fanariot a fost instaurat în Moldova în 1711, după domnia lui Dimitrie Cantemir,
iar în 1716 în Țara Românească după domnia lui Constantin Brâncoveanu.
Termenul „Fanar” desemnează un cartier din Constantinopol de unde proveneau marea
majoritate a domnilor.
Din punct de vedere politic, Regimul fanariot a însemnat agravarea dominației otomane
și diminuarea autonomiei interne. Țările Române au fost lipsite de armată și, de asemenea, de
orice prerogative în politica externă. Domnul era considerat un simplu funcționar otoman, fiind
asimilat lui pașă cu două tuiuri (rang).
Din punct de vedere economic, regimul fanariot a însemnat o perioadă de fiscalitate
excesivă, alături de tribut, Țările Române fiind obligate să plătească peșcheșuri, mucarerul (mic
și mare), precum și obligația de a aproviziona Constantinopolul (mai ales cu grâne).
Primul domn fanariot, atât în Moldova cât și în Țara Românească, a fost Nicolae
Mavrocordat. Durata domniilor sale fiind relativ scurtă (2-3 ani).
În pofida acestor aspecte negative, în timpul regimului fanariot au existat și domni cu
viziuni de modernizare a Țărilor Române, de exemplu Constantin Mavrocordat și Alexandru
Ipsilanti.
În anul 1821 s-a declanșat revoluția condusă de Tudor Vladimirescu. Deși înfrântă,
revoluția a avut drept consecință înlăturarea regimului fanariot. În 1822 au fost restaurate
domniile pământene.

30
V. Statul modern român în sec. XIII-XX
Conceptul de stat modern în Principatele Române și
România
Un stat modern este un stat care se guvernează după o constituție ce prevede drepturi
și libertăți cetățenești și separarea puterilor în stat, garantează dreptul la proprietate privată și
asigură participarea tuturor categoriilor sociale la viața politică, are o industrie dezvoltată și
numeroase instituții de cultură.
Modernizarea în spațiul românesc a fost inițial concepută teoretic, în diverse proiecte, iar
apoi pusă în practică prin reforme.

Modernizarea socială
Presupunea desființarea privilegiilor feudale ale marilor boieri.
Țăranii liberi erau, în sec. XVIII, în număr foarte mic. Majoritatea țăranilor erau
dependenți (numiți șerbi, iobagi, vecini sau rumâni). Țăranii dependenți nu aveau pământ;
munceau o bucată de pământ primită de la boier, în schimbul căreia erau obligați să dea o parte
din recoltă (dijmă) sau să plătească o sumă de bani (cens) și să facă muncă gratuită pe
pământul boierului (clacă).

Modernizarea politică
▪ Adoptarea unor constituții care să prevadă drepturi și libertăți cetățenești, egalitatea în fața
legii, separarea puterilor în stat.
▪ Participarea tuturor categoriilor sociale la viața politică
▪ Realizarea statului național și independent
▪ Țările Române erau state vasale Imperiului Otoman (sau sub suzeranitate otomană), adică
plăteau tribut turcilor și nu aveau politică externă proprie27.
Încălcarea autonomiei Principatelor de către otomani s-a manifestat și prin cedare de
către aceștia a unor teritorii românești, prin tratatele de pace încheiate în urma războaielor ruso-
austro-otomane:
➢ Banatul și Oltenia – cedate Habsburgilor prin pacea de la Passarowitz în 1718. Oltenia a
revenit la Țara Românească în 1739 prin pacea de la Belgrad
➢ Bucovina – cedată Habsburgilor în 1775, după pacea de la Kuciuk-Kainargi.
➢ Basarabia – cedată rușilor, prin pacea de la București, din 1812.
În timpul domnilor fanarioți, Țările Române au ajuns într-o situație politică și economică
dificilă.
Domnii cumpărau ei înșiși tronul de la turci. Aceștia erau schimbați frecvent, unii fiind
chiar executați din ordinul sultanului. Țările Române nu au mai avut armată, deoarece nici

Relațiile internaționale erau reprezentate de turci, adică aveau ambasadori proprii și nici nu
27

primeau pe teritoriul românesc ambasade ale altor țări

31
oastea cea mică, nici oastea cea mare nu au mai fost convocate. Instaurate în 1711 în Moldova
și în 1716 în Țara Românească, domniile fanariote au reprezentat o formă de manifestare a
crizei Imperiului Otoman, interesat de accentuarea controlului său asupra teritoriilor deja
deținute direct sau dependente
În ambele Principate, regimul politic fanariot a durat până în 1821, având aceleași
trăsături caracteristice:
▪ Grecizarea domniei și a altor instituții laice sau ecleziastice (în defavoarea boierimii
autohtone), a culturii și a învățământului
▪ Restrângerea autonomiei
▪ Accentuarea presiunii otomanilor asupra Principatelor, fiscalitatea excesivă (creșterea și
diversificarea dărilor de diverse tipuri impuse populației
▪ Sporirea obligațiilor față de Imperiul Otoman

Reformismul domnesc
Cu toate aceste probleme, domnii fanarioți au contribuit și la începerea procesului de
modernizare în Țările Române. Cei mai mulți dintre ei erau adevărați oameni de cultură, cu
studii și cunoscători a mai multor limbi străine.
Cel mai important domn fanariot a fost Constantin Mavrocordat (1731-1749). A domnit
alternativ în Țara Românească și Moldova și a făcut în ambele țări importante reforme sociale și
administrative:
▪ A desființat șerbia (dependențe țăranilor de pământ), dându-le libertate personală. Aceștia
s-au numit țărani clăcași (s-a instaurat claca, adică munca gratuită)
▪ A impus o dare unică (impozit) pe cap de locuitor, care se putea plăti în 4 rate
▪ A introdus funcționarii publici plătiți (ispravnicii)
▪ În 1780, Alexandru Ipsilanti a introdus primul cod de legi („Pravilniceasca condică”)
▪ În 1817, în Moldova, Scarlat Callimachi introduce Codul Callimachi
▪ În 1818, în Țara Românească, Ioan Caragea a adoptat Legiuirea Caragea

Reformismul boieresc
În a II-a jumătate a sec. al XVIII-lea, o parte a boierilor români, sub influența
iluminismului, au început să redacteze proiecte de reformă pe care le-au înaintat domnilor, dar
mai ales marilor puteri străine: Turcia, Austria, Rusia și la începutul sec. al XIX și Franței.
Boierii reformiști au alcătuit gruparea numită partida națională, deoarece se opunea
domnilor străine, dar și boierilor greci care pătrunseseră în Țărilor Române în numărul mare în
timpul domniilor fanariote. Majoritatea proiectelor cereai:
❖ Înlocuirea fanarioților cu domni pământeni și autonomia deplină a Țărilor Române în
raporturile cu Imperiului Otoman
❖ Reorganizarea politicii interne a Principatelor, prin adoptarea unor constituții care să
limiteze puterea domnilor. Au fost chiar proiecte care au propus transformarea țării în
Republică.
❖ Unele proiecte au cerut și unirea românilor într-un singur stat.
Cele mai importante proiecte și memorii boierești au fost:

32
▪ Memoriile boierilor din Țara Românească și Moldova din 1772, redactate cu ocazia unor
tratative de pace purtate la Focșani (în urma unui război ruso-turc) prin care se cerea
revenirea la domniile pământene, autonomia internă și unirea celor 2 țări sub protecția
Austriei, Rusiei și Prusiei.
▪ În anul 1791, în contextul tratativelor la Șistov, print-un memoriu boierii români au cerut
desființarea raialelor, domnului pământean, neutralitate și independență sub protectoratul
Austriei și Rusiei.

Emanciparea Națională
Formele luptei naționale erau numeroase dar pot fi grupate în: religioase, politice,
sociale și culturale.

Planul religios
Programul de emancipare națională a românilor a fost formulat de un om al Bisericii,
anume episcopul greco-catolic Ioan Inocențiu Micu-Klein. El a elaborat o serie de memorii sau
petiții (numite supplex libellus) către puterea politică austriacă și către autorități locale, în care a
arătat că drepturile românilor nu erau respectate.
El convoacă un sinod (adunare bisericească la Blaj, unde au fost chemați reprezentanți
de seamă ai românilor, deopotrivă clerici laici, greco-catolici și ortodocși. Maria Tereza l-a
chemat la Viena (1744), l-a supus ilegal unei anchete și l-a amenințat; ca urmare Inocențiu Micu
pleacă la Roma, unde va și muri.

Planul Politic
Personalități precum Ioan Para, Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Ignatie
Darabant, etc. redactează o seamă de memorii cu cereri, dintre care cel mai important Supplex
Libellus Valachorum („Rugătoarea petiție a românilor) (1791), act reprezentativ al națiunii
române. Actul este întocmit la curtea episcopului Ignatie Darabant și trimis la împăratul Leopold
al II-lea.
Petiția cerea: egalitatea românilor cu celelalte națiuni din cadrul imperiului Austro-Ungar,
drepturi și libertăți cetățenești egale, ca reprezentanții națiunii române să fie aleși în Dietă
(parlament) și în alte instituții administrative.
Din păcate memoriul nu a fost luat în seamă de guvernanți și nimic nu a fost schimbat.

Planul Cultural
S-au creat, la 1754, școlile înalte ale Blajului, care scoteau anual un adevărat izvor de
teologi și savanți. Printre aceștia s-au numărat Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și
Ioan Budai-Deleanu. Ei au scris erudite lucrări de istorie și de filologie, prin care au adus noi
dovezi pentru originea romană a românilor. Printre acestea se numără
▪ Supplex Libellus Valachorum Transsilvanie (1791) – aceasta apără originea latină a
poporului și atestă continuitatea lor pe teritoriile cucerite de romani.
▪ Istoria, lucrurile și întâmplările românilor – scrisă de Samuil Micu
▪ Istoria pentru începuturile românilor în Dachia – scrisă de Petru Maior
▪ Elementa liguae daco-romane sive valahice – scrisă de S. Micu și G. Șincai
▪ Lexiconul de la Buda (1825) – scris de Petru Maior

33
▪ Țiganiada – scrisă de Ioan-Budai Deleanu

Planul Social
Ca să scape de iobăgie, țăranii români erau forțați să se înscrie în armată. Nimeni nu
mai voia să lucreze pământul nobiliar. Atunci, la cerea nobilimii, înscrierea în armată a fost
oprită.
Ca urmare, Horea (Nicula Urs), ajutat de Cloșca (Ion Oargă) și de Crișan (Gh. Crișan), a
organizat o revoltă generală. Ei au hotărât să meargă cu reprezentanții satelor la Alba Iulia
pentru a se înrola și a primi arme. Pe drum, au fost atacați de soldați trimiși de autorități. La 11
noiembrie 1748, răsculații atacau cetatea Deva, unde se adăpostea nobilimea, căreia îi adresau
un ultimatum – adică o cerere, ce prevedea:
▪ Nobilii să nu mai aibă moșii și să plătească ca oamenii de rând
▪ Pământurile nobililor să se împartă poporului, după ordinul împărătesc.
În final, răscoala este oprită, iar cei trei eroi au fost frânți cu roata la Alba Iulia în 1785.

Proiectul lui Tudor Vladimirescu și revoluția de la 1821

Deși Imperiul Otoman era în plină decăderea, domnii fanarioți și suitele lor secătuiau
cele două țări. Astfel, românii s-au înrolat în armatele rusești și austriece pentru a lupta
împotriva Imperiului Otoman. Ei constatat că puterile rupea părți din pământurile lor: Austria în
1775 ocupa Bucovina, iar Rusia în 1812 ocupa Basarabia.
În 1821 câțiva boieri din partida națională din Țara Românească au decis înlăturarea
domniilor fanariote printr-o revoltă populară. Tudor Vladimirescu este ales pentru a o conduce.
Momentul prielnic pentru a începe revolta va fi la începutul lui 1821, când moare domnul
Alexandru Șuțu.
Tudor a colaborat cu societatea secretă greacă Eteria care avea sediul în Rusia (la
Odessa) și urmărea eliberarea grecilor de sub stăpânirea Imperiul Otoman. Țarul Rusiei a
refuzat să susțină oficial această mișcare.
Misiunea lui Tudor Vladimirescu era foarte dificilă întrucât boierii români, locuitorii țării și
eteriștii aveau un obiectiv comun, lupta antiotomană, dar și obiective specifice, contradictorii.
Documentele programatice ale revoluției arată dorința lui Tudor de a evita o intervenție a
armatei otomane în Țara Românească, considerând că revolta e împotriva fanarioților și nu a
turcilor. Cel mai important document elaborat a fost Cererile norodului românesc, un proiect
de organizare a țării prin care să se limiteze nedreptățile
Mișcarea este considerată o revoluție datorită scopului său fundamental: cel de a
răsturna ordinea politică existentă (Proclamația de la Padeș).

Desfășurarea revoluției
În ian, 1821, boierii din partida națională l-au chemat pe Tudor Vladimirescu la București
și au discutat despre începutul revoltei. Tudor s-a întors la Târgu-Jiu, unde și-a alcătuit rapid o
armată formată majoritar din trupele de grăniceri numite panduri. La 23 ianuarie, el a citit
Proclamația de la Padeș, prin care le cerea locuitorilor să se alăture luptei, alături de boierii

34
patrioți și de Adunarea Obștească. Cei care i se alăturau lui Tudor au alcătuit Adunarea
Obștească/Adunarea norodului.
Revoluționarii au plecat spre București, unde au ajuns la sfârșitul lunii martie. Tudor și-a
așezat tabăra la Cotroceni și a încheiat un pact (colaborare) cu boierii ce alcătuiau guvernarea
provizorie până la venirea noului domnitor. Boierii au recunoscut legitimitatea mișcării lui Tudor
și poziția sa de comandant militar și de decizie în politica externă.

Relațiile cu eteriștii. Înfrângerea revoluției.

Știind că Țarul Rusiei nu îi sprijinea, Tudor Vladimirescu nu dorea o colaborare directă
cu Eteria, de teama unei posibile intervenții otomane. Când Ipsilanti a ajuns cu armata în
apropiere de București, Tudor nu i-a permis să intre capitală, ci l-a convins să meargă în N și să
își stabilească tabăra de la Târgoviște.
În mai trupele otomane au reacționat la dezordinea din N Dunării și au intrat în Țara
Românești. Eteriștii l-au acuzat pe Tudor că s-a înțeles cu turcii împotriva lor, l-au arestat și l-au
judecat pentru trădarea. După moartea lui Tudor Vladimirescu, o parte a pandurilor s-a
împrăștiat, iar o parte s-a alăturat eteriștilor.

Consecințele Revoluției
Deși revoluția de la 1821 a fost înfrântă, consecințele ei au fost imediate. În 1822
sultanul a înlăturat domniile fanariote și revenirea la domnii pământene, atingându-se obiectivul
I al revoluției.
În 1831-1832, prin adoptarea primelor așezăminte constituționale, Regulamentele
Organice, s-au pus în aplicare 2 din prevederile Cererile norodului românesc, și anume
desființarea vămilor interne și înființarea armatei naționale.

Regulamentele Organice
Presupuneau revenirea la domnii pământene: în 1822 turcii au numit ca domni pe
Grigore Dimitrie Ghica în Țara Românească și Ioniță Sandu Sturdza în Moldova.
În 1829 un nou război ruso-turc s-a încheiat cu victoria Rusiei. Prin Tratatul de pace de
la Adrianopol, Rusia devenea puterea protectoare a Principatelor Române, ceea ce
presupunea un anumit drept de control asupra politicii acestora.
Ca urmare, Rusia a convins Imperiul Otoman să accept adoptarea unor legi cu valoare
constituțională în Principatele Române. Aceste prime așezăminte constituționale s-au numit
Regulamente Organice. Regulamentul Organic a intrat în vigoare în: Țara Românească (1831)
în Moldova (1832). În Regulamentele Organice era prevăzută separarea puterilor în stat.
▪ Puterea Legislativă era deținută de Adunarea Obștească
▪ Puterea Executivă era deținută de domn și de un Sfat administrativ alcătuit din 6 miniștrii.
▪ Puterea judecătorească era deținută de instanțe de judecată (tribunale locale și centrale)
▪ Se modernizează sistemul fiscal (de impozite)
▪ Se instituie bugetul de stat (bilanțul veniturilor și cheltuielilor)
Înaltul Divan Domnesc era instituția supremă. Erau instruiți procurorii, judecătorii și
avocații.

35
 Prin Regulamentele Organice se menținea suzeranitatea otomană și se instaura oficial
Protectoratul Țarist. De asemenea, Regulamentele Organice introduceau principiul modern al
separării puterilor în stat.
Perioada inaugurată din 1834 se numește „Perioada domniilor regulamentare”,
reprezentate de Alexandru Ghica (1843-1842), Gheorghe Bibescu (1842-1848) – în Țara
Românească – și Mihail Sturdza (1834-1849) – în Moldova.
Memoriile și proiectele de reformă au continuat să fie elaborate și în timpul domniilor
regulamentare. În 1838, Ion Câmpineanu elaborează două proiecte: Act de Unire și
Independență și Osebitul act de numire a suveranului românilor
În 1843 s-a constituit societatea revoluționară secretă Frăția. Principiile acesteia
includeau unitatea, independența sub deviza: „Dreptate, frăție”.

Revoluția Pașoptistă
În anul 1848 s-a declanșat revoluția la nivel european. Izbucnită în Franța și Statele
Italiene, revoluția s-a extins în Statele Germane, Imperiul Habsburgic și Principatele Române.
Obiectivele revoluției în spațiul român au fost:
▪ Naționale – unirea, independența și înlăturarea dominației străine
▪ Politice – drepturi și libertăți cetățenești, suveranitatea poporului
▪ Economico-Sociale – desființarea servituților feudale, împroprietărirea țăranilor cu pământ și
rezolvarea problemei agrare.
Revoluția pașoptistă a fost în primul rând opera intelectualilor formați în Occidentul
European și reveniți în spațiul românesc pentru a transpune ideile modernității.

Revoluția în Moldova
La 27 martie 1848, revoluția s-a declanșat la Iași, unde a avut loc o întrunire coordonată
de Al. I. Cuza, Vasile Alecsandri și Mihail Kogălniceanu. Revoluționarii au alcătuit un document
intitulat Petiția-Proclamație pe care l-au înaintat domnului Moldovei Mihail Sturdza. Principalele
revendicări din acest document programatic erau:
▪ Responsabilitate ministerială
▪ Îmbunătățirea situației țăranilor
▪ Înființarea unei gărzi naționale
▪ Constituirea unor adunări reprezentative
Mihail Sturdza a respins documentul, iar revoluționarii vor fii fie arestați, fie exilați. Unii
dintre revoluționarii moldoveni aflați în Transilvania au organizat la Blaj o adunare generală. La
Brașov au redactat un document în mai 1848, intitulat Prințipiile noastre pentru reformarea
patriei. În acest document se cerea unirea Moldovei cu Țara Românească și împărțirea
pământului la țărani.
În frunte cu M. Kogălniceanu, revoluționarii moldoveni s-au refugiat în Bucovina. În
august 1848, aflat la Cernăuți, Mihail Kogălniceanu a redactat un nou document intitulat
Dorințele Partidei Naționale în Moldova.

36
Revoluția în Țara Românească
Nucleu de revoluționari provenea dintr-un grup de tineri de la Paris, care creaseră în
capitala Franței, în 1845, o asociație revoluționară a studenților români. Revoluționarii munteni
propuseseră declanșarea mișcării în 4 centre simultan: București, Telega, Ocnele Mari și Islaz.
La 9 iunie 1848, revoluția s-a declanșat la Islaz. A fost elaborat un document intitulat
Proclamația de la Islaz. La 11 iunie 1848, Gheorghe Bibescu a acceptat să semneze
proclamația. La presiunile Imperiului Țarist, Gheorghe Bibescu a abdicat părăsind țara. S-a
constituit un guvern revoluționar reprezentat de Mitropolitul Neofit, alături de Ion Heliade
Rădulescu, Christian Tell și Constantin Alexandru Rosetti și Nicolae Bălcescu. S-a instituit
steagul național tricolor, au fost desființate rangurile boierești, s-a abolit cenzura, s-au eliberat
deținuții politici si s-a trecut la rezolvarea problemei agrare.
Înțelegerea ruso-turcă din iulie 1848 a fost urmată de intervenția trupelor țariste în
Moldova, respectiv cea a trupelor otomane în Țara Românească.
Guvernul revoluționar a adoptat o serie de măsuri (înființarea Comisiei proprietății și
adoptarea steagului tricolor). A fost înlocuit cu o locotenență domnească. Trupele otomane,
conduse la început de Soliman Pașa și, ulterior, de Fuad- Efendi, au înăbușit revoluția.
Ultima acțiune a avut loc în septembrie 1848 în Dealul Spirii (de ziua pompierilor),
moment în care un detașament de militari, condus de Pavel Zăgănescu, a fost înfrânt.

Revoluția în Transilvania
Inițial, maghiarii, sașii, secuii și românii au cooperat pentru a se emancipa de Imperiul
Austro-Ungar. Neînțelegerile au pornit când revoluționarii maghiari de la Pesta (martie 1848) au
lansat programul lor care prevedea constituirea Ungariei Mari care includea: Slovacia, Croația,
Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul – program care nu a fost agreat de celelalte
națiuni.
În mai 1848, a avut loc Marea Adunare Națională de la Blaj, în cadrul căreia au participat
aproximativ 40.000 de români și sași – organizată de Simion Bărnuțiu, Gheorghe Barițiu, Andrei
Șaguna, Aron Pumnul, Avram Iancu, Timotei Cipariu, etc. Aceasta a fost prezidată de Andrei
Șaguna (episcop ortodox) și Ioan Lemeni (episcop greco-catolic). Cererea exprimată de aceștia
a fost: „Noi vrem să ne unim cu Țara”.
Documentul adoptat la Blaj s-a intitulat: Petiția Națională. Se revendica independența
națiunii române din Transilvania. De asemenea, s-a cerut desființarea iobăgiei și
împroprietărirea țăranilor cu pământ, fără nicio despăgubire.
Liderii revoluției din Transilvania au fost: Simion Bărnuțiu, Andrei Șaguna, Alexandru
Papiu Ilarian, August Treboniu Laurian, Avram Iancu.
S-a ales un guvern revoluționar numit Comitetul Național, condus de episcopul ortodox
Andrei Șaguna și de Simion Bărnuțiu, cu sediul la Sibiu. Comitetul a format două delegații, una
spre a merge la Viena și alta la Cluj, pentru a susține în fața împăratului revendicările formulate
la Blaj. Dieta de la Cluj a respins cererile.

37
 Trupele maghiare conduse de generalul polonez Bem au ocupat întreaga Transilvanie,
cu excepția munților Apuseni, transformați într-o adevărată zonă de rezistență românească, sub
conducerea lui Avram Iancu.
Neînțelegerile dintre revoluționarii români conduși de Aram Iancu și revoluționarii
maghiari conduși de Lajos Kossuth s-au agravat, Imperiul Habsburgic profitând de neînțelegeri.
Proiectul de pacificare propus de Nicolae Bălcescu în vara anului 1849 a fost tardiv.
La presiunile Imperiului Habsburgic, trupele țariste au pătruns în Transilvania. Ultima
confruntare a avut loc în aug, 1849 la Șiria, lângă Arad.
Deși înfrântă, revoluția românească a avut consecințe importante:

• Internaționalizarea problemei românești;

• Realizarea idealurilor de unitate și independență în deceniile următoare (Unirea
Principatelor – 1859, Proclamarea Independenței de Stat – 1877, Marea Unire – 1918)

Unirea Principatelor
Acțiunea românească în exterior s-a concentrat la Paris, din mai multe motive: cei mai
mulți tineri români studiaseră în Franța, cultura română modernă se dezvoltare sub influența
cele franceze, în Franța exista un curent de opinie favorabil cauzei române, iar francezii aveau
interese economice și politice la Dunăre.
După înăbușirea revoluției pașoptiste, în 1849, Rusia și Turcia au semnat Convenția de
la Balta-Liman. Referitor la Principate, aceasta prevedea: numirea domnilor de către puterea
suzerană (Imperiul Otoman) cu acordul puterii protectoare (Imperiul Țarist) pe o durată de 7 ani.
De asemenea, prin Convenție se revenea la regimul regulamentar(bazat pe Regulamentele
Organice). Cei 2 domni numiți prin convenție au fost: Grigore Alexandru Ghica – în Moldova – și
Barbu Știrbei – în Țara Românească.

Războiul Crimeii (1853-1856)

A fost inițiat de o disputa religioasă între catolicii (susținuți de francezi) și ortodocșii (susținuți de
ruși) de pe teritoriul otoman. Conflictul va lua amploare când Marile Puteri (Marea Britania,
Austria, Franța și Prusia) vor încerca oprirea avansului rusesc. Trupele ruse au ocupat
principatele dunărene și în Bătălia de la Sinop (1853) vor distruge întreaga flotă otomană. După
retragerea trupelor din principatele dunărene, Anglia și Franța nu au încetat ostilitățile. Aliații au
propus următoare condiții:
- Renunțarea Rusiei la protectoratul asupra principatelor dunărene.
- Liberul acces al tuturor națiunilor la navigația pe Dunăre.
Țarul a refuzat condițiile de pace, iar țările aliate au asediat Sevastopolul, baza flotei țariste în
Marea Neagră. De asemenea, au blocat rutele de navigație ale Rusiei în Marea Baltică.
Războiul s-a încheiat cu victoria aliaților în 1856 prin Tratatul de la Paris.
Referitor la Principate, Tratatul prevedea menținerea suzeranității otoman, dar înlocuirea
protectoratului țarist cu regimul garanției colective a celor 7 mari puteri europene: Imperiul
Otoman, Imperiul Țarist, Imperiul Habsburgic, Prusia, Franța, Marea Britanie, Sardinia (inclusiv
Piemontul). Franța a cerut unirea țărilor române sub un principe străin.

38
 Cele 3 județe din Sudul Basarabiei: Cahul, Ismail și Bolgrad28 erau retrocedate
Moldovei.
În privința unirii Principatelor, consultarea locuitorilor celor două țări urma să se facă prin
două adunări alese ale tuturor categoriilor sociale din Moldova și Țara Românească –
Adunările Ad-hoc29. Acestea s-au desfășurat în 1857, atât în Moldova, cât și în Țara
Românească și au prevăzut:
1. Unirea Principatelor Române într0un singur stat cu numele România
2. Prinț străin ereditar (cu moștenirea tronului din tată în fiu) dintr-o dinastie domnitoare a
Europei, ai cărui urmași să fie crescuți în religia țării (ortodoxă).
3. Neutralitatea Principatelor
4. O adunare obștească, deținătoare a puterii legislative și în care să fie reprezentate toate
interesele națiunii.
În 1858 s-a desfășurat Conferința de la Paris a celor 7 mari puteri garante, încheiată cu
adoptarea Convenției de la Paris. Cele 7 mari puteri garante creau posibilitatea unirii dacă erau
aleși:
▪ 2 Domni
▪ 2 Adunări
▪ 2 Guverne30
În cadrul unei construcții politice numite Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, Unirea
era formală (artificială). Singurele instituții comune erau: Comisia Centrală și Înalta Curte de
Casație și Justiție, ambele cu sediul la Focșani.
Domnul reprezenta puterea executivă și niciun act al lui nu avea valoare dacă nu era
contrasemnat de ministrul resort. Puterea legislativă se exercita colectiv de către domn,
Adunare și Comisia Centrală de la Focșani. Adunările funcționau ca un Parlament unicameral,
care dezbătea și adopta legile (fără a avea însă și inițiativă legislativă) și alegea domnul.
Deputații în Adunare erau aleși prin vot cenzitar. Guvernele erau alcătuite din miniștri numiți de
domnitor, responsabil în fața acestuia și a Adunării.
Convenția de la Paris desființa privilegiile boierești, prevedea libertatea individuală si
egalitatea în fața legii, recomanda reglementarea raporturilor dintre țărani și proprietari. Era
completată de un act electoral care împărțea alegătorii în funcție de venit (vot censitar), în
alegători direcți și alegători indirecți (votau prin delegați).
După expirarea celor 7 ani, deciși la Balta-Liman, în principate au fost numiți 3 caimacami
între ani 1856-185931.

28Bolgrad făcea parte din Ucraina actuală

29La luarea acestor hotărâri au avut pentru prima oară rol și țăranii supuși (clăcași), între care
legendarul Moș Ion Roată.
30 Nu erau precizate că nu trebuiau să fie identici
31 Locțiitor al domnului instaurat de otomani, însărcinat cu administrarea Moldovei și Țării

Românești până la instalarea pe tron a noului domn.

39
 Folosind politica „faptului împlinit”, adunările elective de la Iași (5 ianuarie 1859) și de la
București (24 ianuarie 1859) l-au ales pe colonelul Al. I. Cuza ca domn al Moldovei, respectiv
domn al Țării Românești. Prin dubla alegere s-au pus bazele statului român modern.

Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

Perioada domniei lui Cuza poate fi împărțită în:
▪ 1859-1861, perioada recunoașterii internaționale a dublei alegeri și unirea deplină.
▪ 1862-1864, perioada marilor reforme.
▪ 1864-1866, perioada regimului de autoritate personală.
În prima perioadă oamenii politici au întreprins activități diplomatice pentru recunoașterea de
către marile puteri a dublei alegeri.
În conferințele de la Paris (1859) și Constantinopol (1861), marile puteri, inclusiv Imperiul
Otoman, au recunoscut unirea Principatelor. Poarta a recunoscut unirea, dar numai pe perioada
domniei lui Al. I. Cuza.
Unirea deplină a însemnat unificarea administrativă și legislativă a Principatelor. Astfel, s-au
unificat serviciul vamal, serviciul telegraf, serviciul militar și cursul monetar.
În 1862 capitala a fost stabilită la București, unde a început să funcționeze primul guvern
unic (condus de Barbu Catargiu) și prima adunare legislativă unică. În timpul mandatului de
prim-ministru al lui Mihail Kogălniceanu (oct. 1863 – ian. 1865) au fost adoptate cele mai
importante reforme.

Reformele
1. Secularizarea averilor mănăstirești (adoptată în 1863) – mănăstirile închinate și neînchinate
dețineau aproximativ ¼ (o pătrime) din terenurile arate și forestiere ale țării – acestea au
fost trecute în proprietatea statului.
2. Reforma agrară (august 1864) – în mai 1864, printr-o lovitură de stat, Al. I. Cuza a dizolvat
Adunarea ca urmare a neînțelegerilor pe tema reformei agrare. Adoptată în august 1864,
reforma agrară desființa claca – țăranii fiind împroprietăriți în funcție de numărul de vite și
de utilajul agricol. Împroprietărirea s-a realizat prin despăgubire plătită timp de 15 ani,
pământul neputând fi înstrăinat pe timp de 50 de ani. Legea introducea 3 categorii de țărani:
fruntași, mijlocași, pălmași.
3. Legea Instrucțiunii Publice – prin care învățământul primar devenea obligatoriu și gratuit. De
asemenea, legea diferenția învățământul primar de cel secundar și superior. Prima
universitate românească a fost înființată la Iași în 1860, iar cea de la București în 1864.

Statutul lui Cuza

Al. I. Cuza a adoptat un nou document cu valoare constituțională numit Statutul
Dezvoltator al Convenției de la Paris (Statutul lui Cuza) și o nouă lege electorală (mai 1864).
Se înfăptuia astfel prima lovitură de stat din istoria României moderne. Statutul sporea atribuțiile
domnitorului, limitându-le pe cele ale legislativului. Se instaura regimul domniei autoritare a lui
Cuza, care a permis elaborarea și aplicarea marilor reforme.
Alte legi care au stat la baza modernizarea statului român au fost:

40
 • Legea organizării armatei
• Codul Penal
• Codul de Procedură Penală
• Codul Civil
• Codul de Procedură Civilă
După încetarea mandatului de prim ministru al lui Mihail Kogălniceanu și în condițiile
accentuării regimului de autoritate personală, împotriva domnitorului unirii s-a constituit
„Monstruoasa Coaliție”, o alianță formată din liberalii radicali și conservatori cu obiectivul
înlăturării lui Cuza de pe tron.
La 10-11 februarie 1866, Al. I. Cuza a fost obligat să abdice. Puterea a fost preluată de o
locotenența domnească formată din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și Nicolae Haralambie.
Soluția găsită se referă la alegerea unui principe străin32.

Carol I (1866-1914)
În urma unui plebiscit (referendum), majoritatea locuitorilor au optat pentru venirea
principelui Carol de Hohenzollern Sigmaringen, ajuns la București la 10 mai 1866.
Soluția înscăunării unui prinț străin (formulată de Adunările Ad-hoc) urmărea:
❖ Salvarea unirii pusă sub semnul întrebării de unele din marile puteri
❖ Asigurarea stabilității politice interne prin eliminarea luptelor pentru tron
❖ Consolidarea situației Principatelor în exterior și crearea premiselor pentru obținerea
independenței. La 10 mai 1866 Carol a depus jurământul ca domn
După depunerea jurământului, principele Carol I a promulgat prima constituție
românească33.
În primul articol al constituției se oficializa numele statului, România. Primii ani de
domnie au fost marcați de instabilitate politică. În 1870, Carol I a fost pe punctul de a abdica.
Cea mai importantă realizare a principelui este obținerea independenței de stat a României
(1877-1878).

32 Dorințele adunărilor ad-hoc din 1856

33 Legea fundamentală a statului

41
 Războiul Ruso-Turc (1877-1878)
A fost inițiat de revolta din Herțegovina împotriva imperiului Otoman și, ulterior, amplificată
de revolte în Bulgaria și Bosnia. Marile Puteri sugerează totuși o serie de reforme pe care
sultanul ar trebui să le pună în practică pentru bunăstarea Balcanilor. Liderii din Herțegovina
au respins aceasta propunere, amintind că sultanul mai făcuse propuneri pentru instituirea
de reforme, dar nu reușise să le pună în practică. Germania, Austria si Rusia vor întocmi
Memorandum-ul de la Berlin pentru a-i convinge pe conducătorii din Herțegovina că sultanul
avea să-și respecte promisiunile. Memorandum-ul propunea instituirea unei comisii
internaționale care să apere interesele satelor răsculate. În 1876, imperiul otoman abolește
răscoalele din Serbia, Muntenegru, Herțegovina, Bosnia și Bulgaria. Rusia se implică în
război și ajunge să amenințe siguranța Constantinopolului. Sub presiunea Marii Britanii,
Germaniei și Austriei, Rusia își va retrage trupele. Consecințele războiului au fost:
- Recunoașterea Independenței României, Serbiei și Muntenegrului
- Autonomia Bulgariei
- Acceptarea reformelor în Bosnia și Herțegovina

Războiul Ruso-Turc / de Independență (1877-1878)

În 1873, principele Carol I discuta în mod deschis într-o ședința de guvern problema
independenței. La nivelul opiniei publice se formaseră 2 curente:
▪ PC – susținea obținerea independenței pe cale diplomatică
▪ PNL – susținea inclusiv calea războiului
În 1875 s-a declanșat Criza Orientală prin răscoala popoarelor din Balcani. România s-
a declarat neutră și a încercat să obțină independența pe cale diplomatică. În 1876, toamna, la
Livadia (Peninsula Crimeea) au avut loc negocieri între reprezentanții statului român și cei ai
Imperiului Țarist. Negocierile s-au încheiat prin semnarea Convenției de la București din
aprilie 1877 (încălcată de Rusia prin tratatele de pace); România a mobilizat armata. Aceasta
stabilea respectarea integrității teritoriale a statului român, fixând în detaliu itinerarul trupelor
țariste spre Balcani. Aflând de noua ordine, Imperiul Otoman a bombardat orașele române de
pe inima Dunării (Calopăr, Corabia Veche).
La 12 aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei. Trupele ruse au început să
traverseze teritoriul românesc. Bombardarea de către turci a localităților românești de la Dunăre
și riposta românilor au avut drept consecință instalarea stării de război.
Proclamată la 9 mai 1877, independența de stat a fost consfințită pe câmpul de luptă. La
9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu declara în Parlament (Camera Deputaților) independența de
stat: „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare”. În dec. 1876, Constituția
otomană considera statul român o provincie privilegiată a Imperiului Otoman.
La 10 mai 1877, Senatul a votat o moțiune asemănătoare celei din Camera Deputaților.
În aceeași zi, Carol I a proclamat Independența de Stat.
România participă la Războiul Balcanic (1877-1878) dintre Imperiul Otoman și Imperiul
Țarist, de partea acestuia din urmă. La începutul războiului, Rusia a refuzat colaborarea cu

42
armata română; armatele ruse au eșuat în fața Plevnei și au solicitat ajutorul prin telegram
trimisă de ducele Nicolae către regele Carol I. Contribuția armatei române a fost esențială: după
un lung asediu, Plevna a capitulat la 28 noiembrie 1877; armata română a cucerit, de
asemenea, Rahova, Opanez și a înaintat către Vidin, Smârdan și Belogradcik (noiembrie 1877
– februarie 1878)
După înfrângerea turcilor34, marile puteri au recunoscut independență de stat a
României prin tratatele de pace de la San Stefano (Turcia) și Berlin în 1878. Cu toate acestea,
Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor reveneau României, iar sudul Basarabiei devenea
teritoriu rusesc.
Nemulțumite de creșterea influenței țariste în zona balcanică, marile puteri au readus
tratativele de pace. Lucrările congresului de la Berlin s-au încheiat cu Tratatul de pace de la
Berlin iul. 1878. Independența era recunoscuta cu o serie de condiții:
▪ Se mențineau modificările teritoriale de la San Stefano
▪ Statul român era obligat să modifice articolul 7 al Constituției din 1866, în sensul acordării
cetățenii române și necreștinilor (evrei și musulmani).
▪ Rezolvarea urmărilor afacerii Strousberg.
La 10 mai 1881, Carol I primit titlul de Rege, România fiind proclamată Regat.

Modernizarea țării
Din punct de vedre al politicii interne, domnia constituțională a principelui Carol I a
permis înființarea partidelor politice. Astfel, în 1875 s-a constituit Partidul Național Liberal (PNL),
iar în 1880 Partidul Conservator (PC).
În anul 1883, România a aderat la Tripla Alianță, o alianță politico-militară formată din
Germania, Austro-Ungaria și Italia, cu scop defensiv.
În cei 48 de ani de domnie, România s-a transformat într-un stat modern, ca urmare a
adoptării unui set important de reforme:
▪ Reorganizarea învățământului și a armatei
▪ Resposabilitatea ministerială
▪ Organizarea comunelor
▪ Adoptarea unor legi de dezvoltare a industriei și a agriculturii
▪ Înființarea Băncii Naționale (1880)
▪ Inaugurarea Academiei și Ateneului Român (1881)
În 1913, dorind să împiedice crearea Bulgariei Mari, România intrat în al Doilea Război Balcanic
și a încorporat Cadrilaterul.

Războaiele Balcanice (1912-1913)

Au fost cauzate de sistemul centralizat impus de otomani în 1908 ca urmare a revoluției.
Astfel, populațiile creștine erau in continuare asuprite de otomani. În 1912 este formata Liga
Balcanică (Serbia, Bulgaria, Grecia, Muntenegru – ulterior, în 1913, și România) cu susținerea
Rusiei, care avea ca scop anexarea Macedoniei (teritoriu otoman). Astfel, trupele Bulgare ajung

34 În urma căreia Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor au fost anexate României.

43
până la suburbiile Constantinopolului, iar Serbia obține victorii în Macedonia la Kumanovo. În
ciuda înfrângerilor suferite de Poartă, războiul a continuat. În 1913 apar dispute în privința
împărțirii teritoriului Macedonean între Români, Greci, Sârbi și Bulgari. Serbia, Grecia și
România se aliază împotriva Bulgariei pentru a câștiga mai mult teritoriu. După invaziile Serbiei,
Greciei și României (marșuri impuse către capitala Bulgariei, Sofia) susținute de Imperiul
Otoman, războiul se va încheia cu înfrângerea Bulgariei, iar Macedonia va fi împărțită între
Serbia, România, Grecia și Muntenegru.
Tratatul de pace s-a încheiat la București în 1913 și stabilea retrocedarea Cadrilaterului
(Dorostor, Caliacra) statului român.
Deci, între 1912-1913 au loc 2 războaie balcanice:
1. Primul Războiul Balcanic, declanșat în 1912, reunea Bulgaria, Grecia, Serbia și
Muntenegru, în pofida Imperiului Otoman. Războiul s-a încheiat cu tratatul de pace de la
Londra.
2. Al II-lea Război Balcanic, declanșat în 1913 reunea foști aliați împotriva Bulgariei, cărora li
s-au adăugat Turcia și România. Tratatul de pace s-a încheiat la București în 1913 și
stabilea retrocedarea Cadrilaterului (Dorostor, Caliacra) statului român.
În anul 1914, s-a declanșat Primul Război Mondial. Cauza acestuia a constat în
agravarea contradicțiilor dintre Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria) și Antanta
(Franța, Marea Britanie și Rusia). În pofida dorinței regelui Carol I de a intra în război de partea
Puterilor Centrale, oamenii politici români au optat pentru neutralitate.

Ferdinand I (1914-1927) / Primul Război Mondial

Prin Pactul de familie din anul 1881, se reglementase problema succesiunii la tronul
României. În absența moștenitorilor direcți, principele Ferdinand – nepotul fratelui regelui Carol I
– a fost desemnat rege.
Cauza declanșării Primului Război Mondial a fost agravarea contradicțiilor dintre cele două
alianțe politico-militare (Puterile Centrale și Antanta35). Astfel, au fost constituie acorduri între
Franța și Rusia, Franța și Anglia, Anglia și Rusia.
Pretextul declanșării Primului Război Mondial a fost reprezentat de Atentatul de la Sarajevo
din iun. 1914, în urma căruia principele Austro-Ungariei, Franz Ferdinand și soția sa au fost
uciși.
În anul 1914 este declanșat Primul Război Mondial36. După 2 ani de neutralitate
(expectativă militară) decisă de Consiliu de Coroană de la Sinaia, în august 1916, România
semnează două (2) convenții (politică și militară) cu Antanta. Ca urmare, Antanta îi recunoștea
legitimitatea supra teritoriilor din Austro-Ungaria, Transilvania, Banat și Bucovina.
În perioada de neutralitate (1914-1916) se formează 2 curente:
1. Susținerea intrarea României în război de partea Puterilor Centrale (regele Carol I și
conservatorii).

35 Alianță construită prin acorduri bilaterale la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX
36 Vezi pag. 65-66

44
2. Susținea intrarea în război de partea Antantei (liberalii sub conducerea lui Ion I. C. Brătianu
și opinia publică).
La 14 august 1916, armata română a pornit ofensiva în Transilvania. Au fost eliberate
orașele Orșova, Brașov, Sf. Gheorghe, etc. Dezastrul de la Dunărea dus la importante
înfrângeri:
▪ La Turtucaia (Dobrogea) – în luptele pentru trecătorile Carpaților
▪ Pe Jiu
▪ Pe Olt
▪ În luptele de la Neajlov-Argeș (Campania pentru București)
De asemenea, contraofensiva Puterilor Centrale în Transilvania au dus la ocuparea de
către inamic a 2/3 din teritoriul țării (noiembrie/decembrie 1916). Dezastrul militar a fost dublat
de o epidemie de tifos exantematic.

Regele Ferdinand, regina Maria, Guvernul și Parlamentul s-au refugiat la Iași.

Printr-un efort excepțional armata română este reorganizată, grație misiunii militare franceze
conduse de generalul Henri Berthelot.
La Răcăciuni (Bacău), printr-un discurs, regele Ferdinand promitea soldaților înfăptuirea
celor 2 reforme:
1. Reforma electorală (votul universal) – 1918
2. Reforma agrară (împroprietărirea țăranilor cu pământ) – 1921
Luptele s-au reluat în iulie-august 1917, la Mărăști, Mărășești, Oituz. Victoriile românilor au
făcut ca planul Puterilor Centrale de ocupare a Moldovei să eșueze.
În paralel însă, evenimentele din Rusia (abdicarea lui Nicolae al II-lea Romanov și
lovitura de stat condusă de Vladimir Ilici Lenin, cunoscuta sub numele de revoluția
bolșevică/comunistă) au dezechilibrat și frontul românesc.
În decembrie 1917, România semnează Armistițiul de la Focșani, iar în februarie 1918,
Rusia încheie pace separată cu Puterile Centrale la Brest-Litovsk.
După ieșirea Rusiei Comuniste din război, (pacea de la Brest-Litovsk din 3 martie 1918),
armata română nu mai putea continua rezistența. Tratatul de pace cu Puterile Centrale
(Tratatul de la Buftea-București, 24 aprilie 1918) semnat de guvernul condus de Alexandru
Marghiloman impunea României condiții grele:
▪ Erau cedate Dobrogea și culmile Carpaților,
▪ Economia era subordonată Germaniei (petrolul intra sub monopol german pentru 90 de ani)
▪ Armate era demobilizată.
Cu toate acestea, tratatul nu a fost ratificat de regele Ferdinand. La 11 noiembrie 1918 la
Compiegne, Germania se recunoștea învinsă, încheindu-se armistițiu.
În octombrie 1918, pe fondul victoriilor Antantei, România a reintrat în război, sfârșitul
conflictului găsind-o în tabăra învingătoare. Participarea la război a însemnat aproape 800.00
de morți, răniți, dispăruți și enorme distrugeri și pierderi materiale.

45
 În 1918, regele Ferdinand a patronat realizarea Statului Național Unitar Român (România
Mare), reconstituit prin unirea:

• Basarabiei cu România la 27 mar. 1918

• Bucovinei cu România la 28 noi. 1918
• Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România la 1 dec. 1918
În cadrul Conferinței de Pace de la Paris-Versailles au fost semnate și tratatele prin care
se recunoștea Statul Național Unitar Român:
▪ Recunoașterea unirii cu Basarabia (Tratatul de la Paris – 1920)
▪ Recunoașterea unirii Bucovinei (Tratatul de la Saint-Germain – 1919)
▪ Recunoașterea Cadrilaterului (Tratatul de la Neuilly – 1919)
▪ Recunoașterea unirii Transilvaniei (Tratatul de la Trianon – 1920)
În oct. 1922, regele Ferdinand și regina Maria au fost încoronați la Alba Iulia.
În anul 1923, în acord cu noua realitate politică, a fost adoptată o nouă constituție.
În 1925 s-a declanșat criza dinastică prin renunțarea principelui Carol la calitatea de moștenitor
al tronului. În 1926, Mihai, fiul lui Carol, primește calitatea de moștenitor al tronului.
În 1927, după moartea lui Ferdinand, în condițiile minoratului regelui Mihai, în România se
instituie o regență (o instituția formată din 3 persoane). Criza dinastică ia sfârșit în 1930, odată
cu întoarcerea lui Carol și încoronarea sa ca rege, sub numele de Carol al II-lea (1930-1940).

Marea Unire (Statul Național Unitar Român)

La sfârșitul Primului Război Mondial, s-au prăbușit marile imperii multinaționale (Imperiul
Țarist, Imperiul German, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman). Pe ruinele acestora s-au constituit
(reîntregit) Statele Naționale (Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia și România).
Realizarea Statelor Naționale este o urmare a principiului autodeterminării naționale,
formulat de președintele american Woodrow Wilson (dreptul fiecărei națiuni de a decide în
problemele politice, administrative, economice, sociale și culturale).

Unirea Basarabiei
Provincia dintre Prut și Nistru a fost anexată de Imperiul Țarist în anul 1812, prin tratatul
de pace de la București. Supusă unui proces de rusificare forțată, provincia a dat semnalul
luptei pentru unitate națională în primăvara anului 1917. S-a constituit Partidul Național
Moldovenesc care a avut ca platformă politică realizarea idealului național.
În toamna lui 1917, cu ocazia Congresului Ostașilor Moldoveni s-a înființat Sfatul Țării37,
condus de Ion Inculeț.
În decembrie 1917 a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească, Republica
autonomă în cadrul Federației Ruse.38

37 Principalul organism politic al mișcării unioniste

38 Odată cu prăbușirea Imperiului țarist (abdicarea țarului Nicolae II), puterea fiind preluată de
Vladimir Ilici Lenin

46
 Sfatul Țării a făcut apel la armata română în condițiile tulburărilor bolșevice din Australia.
Acestei situații i se adăuga pericolul anexării Basarabiei de Ucraina. După intrarea armatei
române în Chișinău, Republică Democrată Moldovenească își declară independență (24 iun.
1918). Guvernul condus de Lenin întrerupe relațiile diplomatice cu România, sechestrând
tezaurul.
La 27 martie 1918, Sfatul Țării a decis unirea Basarabiei cu România. În aprilie 1918,
prin decret regla, Ferdinand a promulgat actul unirii.

Unirea Bucovinei cu România

Anexată în 1875 de către Imperiul Habsburgic, provincia din Nordul Moldovei a fost
supusă unui proces de denaționalizare a accentuată.
După declanșarea Primului Război Mondial, prin Tratatul de pace de la Brest-Litovsk,
încheiat de Rusia cu Puterile Centrale, situația Bucovinei s-a complicat. Ultimul împărat al
Austro-Ungariei (creată în 1872), Carol I a adresat manifestul către „Popoarele mele
credincioase”, promovând soluția federalizări. De asemenea, situația se agravase și ca urmare
a pretențiilor anexioniste manifestate de Ucraina.
Adunarea Națională de la Cernăuți, devenită Constituantă, a decis convocarea
Congresului General al Bucovinei. Acesta s-a desfășurat la 28 noi. 1918, moment în care a fost
adoptată decizia unirii „necondiționate și pentru vecie” cu România.
Prin decret regal, Ferdinand a promulgat actul unirii în decembrie 1918.

Unirea Transilvaniei
În 1867 s-a constituit dubla monarhie, Austro-Ungaria (împăratul Franz Joseph a devenit
și regele Ungariei). Miza pactului dualist a fost anexarea Transilvaniei la Ungaria, supusă unui
proces de maghiarizare forțată.
În toamna lui 1918, emigrația românească de la Paris și Londra și-au intensificat
activitatea împlinirii Dezideratului Național.
În septembrie 1918 este adoptată Declarație de la Oradea, prin care se afirma principiul
lui Wilson asupra autodeterminării naționale. Cele 2 partide: PNR (Partidul Național Român) și
PSD și-au reluat activitatea, constituindu-se Consiliul Național Român Central (organism politic
principal al luptei pentru unire).
Tratativele româno-maghiare desfășurate la Arad în noiembrie 1918 eșuat. În acest
context se decide convocarea unei Mari Adunări Naționale la Alba-Iulia la 1 dec. 1918. În
prezența la 100.000 de oameni, cei 1228 de delegați aleși au votat rezoluția unirii Transilvaniei,
Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. Rezoluția unirii, adoptată a fost citită de
Vasile Goldiș. Decizia de unire era însoțită de un program de reforme ce viza dezvoltarea
ulterioară a țării.
Prin decret regal, Ferdinand a promulgat în dec. 1918 actul unirii. Unirea din anul 1918
este rezultatul voinței Națiunii Române. Un rol important l-au avut regele Ferdinand, regina
Maria , dar și fruntașii politici din Basarabia (Ion Inculeț, Pantelimon Halippa, Constantin Stere)
din Bucovina (Iancu Flondor, Ion Nistor, Sextil Pușcariu) și Transilvania (Vasile Goldiș,
Gheorghe de Băsești, Iuliu Maniu).

47
 La 29 decembrie 1919, primul Parlament al României Mari a ratificat unirea Basarabiei,
Bucovinei și Transilvaniei cu România.
Statul Național Unitar Român a fost recunoscut de marile puteri prin intermediul
tratatelor de pace de la Paris- Versailles din 1918, 1920.
Unirea Basarabiei cu România a fost recunoscută în 1920 prin Tratatul de la Paris.
Unirea Bucovinei cu România a fost recunoscută prin tratatul de la Saint-Germain 1919.
Unirea Transilvaniei cu România a fost recunoscută prin Tratatul de la Trianon (1920).
La 15 octombrie 1922 la Alba Iulia a avut loc încoronarea regelui Ferdinand I și a reginei
Maria ca suverani ai României Mari.

48
VI. România și concertul european – de
la Criza Orientală la marile alianțe ale
secolului XX39
După căderea lui Napoleon s-a instaurat o nouă ordine în Europa, consemnată prin
Actul Final al Congresului de la Viena (1815), aflată sub patronajul Sfintei Alianțe. Poziția
puterilor Europei a influențat „Problema Orientală”. Mai multe crize orientale declanșate în
secolul al XIX-lea au influențat destinul românilor.

De la Războiul Crimeii la Războiul de Independență (1856-

1878)
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, afirmarea națiunii române, lupta sa pentru
emancipare și constituirea statului național a fost strâns legată de contextul sud-estic european
și de implicațiile „problemei orientale” asupra Europei. Aceasta se individualiza treptat în cadrul
mai larg al „ problemei orientale”, fiind propulsată de evenimentele din 1821.

Statutul Principatelor. Unirea (1859)

Existența „Problemei românești” a fost recunoscută de Marile Puteri. Tratatul de la
Adrianopol (1829) inaugura protectoratul Rusiei asupra Principatelor.

Protectoratul rus (1829) a accentuat implicarea Rusiei în zona Dunării:

▪ Impunerea Regulamentului Organic
▪ Participarea Rusiei la reprimarea revoluției de la 1848
Imperiul Habsburgic, care stăpânea importante teritorii românești constituia, de asemenea, un
obstacol în calea aspirațiilor românești.
După 1848 emigranții români atrăgeau simpatia opiniei publice europene și a cabinetelor
europene pentru problema românească.

Condițiile internaționale de înfăptuire a Unirii

Războiul Crimeii (1853-1856), a reprezentat o încercare de rezolvare a problemei
orientale în favoarea Rusiei. Congresul de pace de la Paris (1856) a luat în dezbatere problema
unirii.
Împăratul Franței, Napoleon al III-lea, a sprijinit unirea românilor. În favoarea Unirii s-au
pronunțat Rusia, Prusia și Sardinia. Austria considera unirea Principatelor drept un avertisment
teribil, temându-se de consecințele sale asupra Transilvaniei și Bucovinei. Turcia, care exercita

39 Un fel de recapitulare!

49
suzeranitatea asupra Principatelor, s-a opus unirii, considerând-o ca o premisă în obținerea
independenței.
Prevederile Tratatului de pace de la Paris (1856):
❖ S-a desființat protectoratul Rusiei asupra Principatelor
❖ S-a instituit garanția colectivă a marilor puteri asupra Principatelor Române.
❖ S-a hotărât consultarea populației din cele două Principate, prin Adunările ad-hoc, cu privire
la viitoarea lor organizare.
❖ Sudul Basarabiei a revenit la granițele Moldovei.

Adunările Ad-hoc
Alegerile pentru Adunarea Ad-hoc a Moldovei au fost falsificate. Reacția marilor puteri:
între Anglia și Franța a avut loc un compromis. Anglia accepta organizarea de noi alegeri, în
schimb Franța era de acord cu o unire formală.
Propunerile Adunărilor Ad-hoc:
❖ Unirea Principatelor într-un stat numit România
❖ Aducerea pe tronul Țării a unui principe străin
❖ Recunoașterea drepturilor Principatelor și, îndeosebi, a autonomiei
❖ Adoptarea de reforme interne

Convenția de la Paris
Convențiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldaviei și
Valahiei din 7 august 1858, cunoscută sub numele de Convenția de la Paris, a fost actul care a
pus bazele unirii Principatelor Dunărene, în conformitate cu hotărârile Congresului de la Paris
din 1856.
Convenția a fost un compromis între marile puteri și ignora solicitările românești.

Prevederile Convenției:
❖ Realizarea unei confederații cu numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești
❖ Domnitori, Adunări legislative, guverne separate în fiecare principat
❖ Măsuri de modernizare: egalitatea moldovenilor cu muntenii; accesul liber la funcțiile
publice; reglementarea raporturilor dintre țărani și proprietari

Alegerea domnitorului
Cu câteva luni înainte de desemnarea domnitorilor, în cercurile unioniste de la Iași și
București circula ideea alegeri aceluiași domnitor în ambele Principate.
La 5 ianuarie 1859 are loc alegerea lui Alexandru I. Cuza în Moldova. Profitându-se de
unele neclarități din textul Convenției de la Paris, românii l-au desemnat domn al Țării
Românești tot pe Al. I. Cuza, a 24 ianuarie 1859.

50
Inițiative externe în timpul domniei lui Cuza (1859-1866)
Are loc recunoașterea dublei alegeri în cadrul Conferinței puterilor garante de la Paris
(1859) și este acceptată unificarea deplină în cadrul Conferinței ambasadorilor de la
Constantinopol (1861).
Domnia lui Cuza a fost marcată de inițiative de realizarea independenței precum:
❖ Suspendarea jurisdicției consulare
❖ Înființarea agențiilor diplomatice și a Ministerului de externe
❖ Modernizarea armatei naționale
❖ Emiterea de distincții și decorații
❖ Stabilirea de relații diplomatice
❖ Sprijinirea luptei de eliberare națională a popoarelor balcanice.
Carol I, instalat după îndepărtarea lui Cuza (1866), a continuat linia politică externă inițiata de
fostul domnitor, beneficiind de sprijinul Franței și Prusiei.

Cucerirea independenței
Presupunea înlăturarea legăturilor anacronice cu Poarta dar și regimului de garanție
colectivă instituit de marile puteri 1856
Liberille optau pentru calea războiului. Conservatorii optau pentru cale diplomatice.
Temându-se de pericolul rus, conservatorii optau pentru relații bune cu Austro-Ungaria și pentru
neutralitate în cazul unui război ruso-turc.
Rusia părea, în deceniul opt al secolului al XIX-lea, singura interesată sa susțină
dezmembrarea Imperiului Otoman. Aceasta justifica, în condițiile redeschiderii Crizei Orientale
(1875), opțiunea liberalilor pentru o alianță cu Țarul.
Convenția de la 4 aprilie 1877 prevedea:
❖ Permisiunea de trecerea pe teritoriul României a armatelor ruse
❖ Recunoașterea de către Rusia a drepturilor țării care decurgeau din tratatele internaționale
(integritatea teritorială)
Proclamarea independenței la 10 mai stârnea reacții diverse în cercurile politice occidentale.
Victoriile românești de la Plevna și Rahova, sacrificiile de la Smârdan, Belogradcik și Vidin au
asigurat independența României.

Tratatele de Pace
San Stefano (1878)
❖ Era recunoscută independența României, Serbiei și Muntenegrului
❖ Sudul Basarabiei este ocupat de Rusia, iar Dobrogea revine în granițele României
❖ Autonomia Bulgaria
❖ Autonomia Bosniei și Herțegovinei
❖ Nemulțumirea marilor puteri: Austro-Ungaria nu accepta încălcarea, prin Tratatul de la San
Stefano, A Convenției de la Budapesta, care-i garantase, din partea Rusiei, Bosnia și
Herțegovina în schimbul revenirii sale la gurile Dunării. Totodată, puterile occidentale e nu
acceptau proiectul Bulgariei Mari și nici accesul Rusiei la Marea Mediterană

51
Tratatul de la Berlin
A fost recunoscut condiționat independența României, iar Bosnia și Herțegovina erau
date spre administrare Austro-Ungariei. Teritoriul Bulgariei era limitat la spațiul dintre Dunăre și
Munții Balcani. Insula Cipru era anexată de Anglia.
Prevederile referitoare la granițele României rămâneau neschimbate.

De la recunoașterea independenței la Conferința de pace de

la Paris (1919-1920)
Modificarea art. din Constituție referitoare la cetățenie a fost o condiție a recunoașterii
independenței. Schimbarea statutului extern al României a fost rezultatul unor complicate
demersuri diplomatice, legate mai ales de acordarea cetățeniei evreilor și lichidarea
consecințelor afacerii Stroussberg privind construcția căii ferate.
În 1879 i-a fost recunoscut lui Carol I titlul de „Alteță Regală”, acordat de Parlament încă
din toamna anului 1878. Vizitele făcute în Germania în anul 1880 au contribuit la reglementarea
succesiunii la tronul țării.
În 1881, Parlamentul a votat transformarea României în Regat, iar în mai 1881, Carol și
Elisabeta au fost încoronați. Aceste acte politice au contribuit la creșterea prestigiului
internațional al Țării, care în 1881 avea relații diplomatice cu 18 state.

Aderarea la Tripla Alianță

După 1878, Rusia și-a întărit pozițiile în Bulgaria și a redevenit riverană la gurile Dunării,
adoptând o atitudine amenințătoare față de România. Depășirea stării de izolare diplomatică în
care se afla țara noastră se putea realiza printr-o alianță cu Austro-Ungaria și Germania.
Carol I dorea această alianță. După semnarea tratatului de alianță, în 1879, între
Germania și Austro-Ungaria, Bismarck40 susținea o apropiere de România.
Vizita lui Carol I, în 1883, în Germania și Austro-Ungaria, urmată de vizita primului
ministru, I.C. Brătianu, în aceleași țări a netezit calea spre aderarea României la Tripla Alianță.
Tratatul dintre România și Austro-Ungaria a fost semnat la 30 octombrie 1883,
Germania aderând în aceeași zi, iar Italia, ulterior. Alianța avea caracter defensiv, iar
prevederile sale, fiind secrete, au fost cunoscute doar de suveranii statelor semnatare și de
primii miniștri. Ea a fost reînnoită în 1892, 1902 și 1912. Actul nu a fost adus în discuția
Parlamentului României, de teama respingerii sale.

Aderarea la Tripla Alianță a scos România din izolarea diplomatică în care se găsea,
consolidându-i poziția în Europa de Sud-Est. Tratatul i-a asigurat unele avantaje pe Piața
Europei Centrale.
Relațiile cu Austro-Ungaria au continuat să se înrăutățească:
▪ Situația românilor de peste munți nu a cunoscut vreo îmbunătățire, așa cum se sperase.

40 Prim-ministrul Germaniei

52
▪ Politica guvernului de la Viena în Peninsula Balcanică amenința echilibrul în zonă și
securitatea.

Politica externă a României la începutul sec. al XX-lea

Situația din Balcani
Raport de forțe din Balcani a suferit importante modificări încă din ultimii ani ai secolului
al XIX-lea, prin reorientarea Serbiei spre Rusia și a Bulgariei spre Austro-Ungaria.
▪ 1908 – anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria
▪ 1908 – proclamarea independenței Bulgariei
Guvernul român susținea o politica de echilibru între statele din zonă și își manifesta
interesul pentru locuitorii români din Peninsula Balcanică. Pretențiile teritoriale ale Bulgariei erau
privite cu suspiciune la București. Singurul stat din zonă cu care România a avut relații mai
apropiate a fost Serbia.
Războaiele Balcanice
Primul Război Balcanic (1912)
▪ Serbia, Muntenegru, Bulgaria și Grecia împotriva Turciei
▪ România este neutră
Al Doilea Război Balcanic (1913)
▪ Intervenția militară românească
▪ Împotriva Bulgariei s-au întors Serbia, Muntenegru, Grecia, România și Turcia.
Tratatul de Pace de la București (1913)
▪ România obținea Cadrilaterul
▪ Găzduirea acestui congres de pace, la care pentru prima dată țările din sud-estul Europei își
rezolvau problemele în absența Marilor Puteri, constituia un indiciu privind creșterea
prestigiului internațional al României
▪ Intervenția României în acest război a avut o semnificație națională, deoarece acțiunea
românilor a fost în contradicție cu cea austro-ungară.

România și Marile Puteri în Primul Război Mondial (1914-1918)

La 28 iulie 1814 a izbucnit Primul Război Mondial; Consiliul de Coroană de la Sinaia a
hotărât neutralitatea României. Această poziție a corespuns intereselor de moment: țara trebuia
să fie pregătită pentru război și trebuia obținut sprijinul marilor puteri pentru întregirea teritorială.
Neutralitatea excludea însă înfăptuirea idealului național, așa că, după doi ani de negocieri,
România a semnat tratatul de alianță Antanta (1916). Tratatul recunoștea dreptul istoric asupra
teritoriilor românești din Austro-Ungaria.
Participarea la război
În august 1916, armata română a pornit ofensiva în Transilvania. Au fost eliberate
orașele Orșova, Brașov, Sf. Gheorghe, etc. Dezastrul de la Dunăre (înfrângerea de la
Turtucaia) și ofensiva Puterilor Centrale în Transilvania au condus la ocuparea de către inamic
a 2/3 din teritoriul țării.

53
 Luptele s-au reluat în iulie-august 1917, la Mărăști, Mărășești și Oituz. Victoriile
românilor au făcut ca planul Puterilor Centrale de ocupare a Moldovei să eșueze.
După ieșirea Rusiei comuniste din război (pacea de la Brest-Litovsk 1918), armate
română nu mai putea continua rezistența. Tratatul de pace cu Puterile Centrale (Buftea-
București, 24 aprilie 1918) semnat de guvernul condus de Al. Marghiloman impunea României
condiții grele: erau cedate Dobrogea și culmile Carpaților, economia era subordonată
Germaniei, armata era demobilizată.
În octombrie 1918, pe fondul victoriilor Antantei, România a reintrat în război, sfârșitul
conflictului găsind-o în tabăra învingătoare. Participarea la război a însemnat aproape 800.000
de morți, răniți, și enorme distrugeri și pierderi materiale.

Marea Unire
A se vedea pag. 46

54
 VII. Secolul XX între democrație și
totalitarism
Ideologii și regimuri politice democratice în Europa
După Primul Război Mondial, în Europa Occidentală și în SUA s-au menținut regimurile
democratice. Cele mai reprezentative state au fost, din acest punct de vedere, Marea Britanie,
Franța și SUA. Ultimele 2 erau organizate ca republici, în timp ce Marea Britanie era o monarhie
constituțională.
Referitor la partidele politice, în Franța funcționa o coaliție a partidelor, fie de dreapta
(blocul național), fie de stânga (frontul popular). În Marea Britanie și SUA funcționa sistemul
bipartid alcătuit din 2 partide politice:
▪ Marea Britanie – Partidul Conservator și Partidul Laburist devin cele mai puternice
formațiuni politice.
▪ SUA – Partidul Democrat și Partidul Republican
▪ Franța – formarea unor coaliții (Blocul Național și Uniunea Națională) care aveau ca scop
blocarea accesului la putere a partidelor extremiste.
Marea Criză Economică (1929-1933) a afectat și climatul politic democratic. Este inițiată de
Crahul de pe Wall Street (New York), eveniment în care producția era din ce în ce mai bogată,
iar piața de desfacere se micșora pe măsură ce veniturile deveneau mai mici.
Regimul politic democratic se caracteriza prin:
▪ Existența unei constituții (legea fundamentală a unui stat)
▪ Principiul suveranității naționale sau suveranității poporului (puterea emană de la națiune)
▪ Principiul separării puterilor în stat (puterea legislativa – Parlament, puterea executivă –
Guvern, puterea judecătorească – Instanțele de judecată)
Cele mai importante practici politice ale unui regim democratic sunt:
▪ Votul universal
▪ Alegerile libere
▪ Garantarea respectării drepturilor și libertăților cetățenești
▪ Proprietatea privată
▪ Pluralismul politic
După Primul Război Mondial s-a constituit în 1919 Liga Națiunilor, al cărei obiectiv era
susținerea păcii. Sediul acesteia a fost la Geneva și a fost reprezentată în două mandate (1930-
1931) de către Nicolae Titulescu, președinte al Adunării Generale.
Ideologiile democratice sunt: liberalismul, conservatorismul, social-democrația (socialismul)

55
Liberalismul
Este o doctrină politică și economică ce susținea drepturile și libertățile cetățeanului,
inițiativa privată și economia de piață (economia reglată de cerere și ofertă). Liberalismul
susținea o intervenție minimă a statului în economie.

Conservatorismul
Ideologia adeptă a schimbărilor treptate. Acesta susținea instituțiile tradiționale (familia,
biserica și proprietatea).

Socialismul
Ideologia clasei muncitoare, în timp ce liberalismul era reprezentat de burghezie, iar
conservatorismul de marii proprietari funciari.

Ideologii și regimuri politice totalitare în Europa

Secolul XX a reprezentat o confruntare a democrației cu totalitarismul. Cele două mari
regimuri totalitare erau: comunismul (extrema stângă) și fascismul/nazismul (extrema dreaptă).
Cauzele apariției regimurilor totalitare au fost:
▪ Nemulțumirile legate de tratatele de pace de la Paris Versailles din 1918-1920
▪ Efectele marii crize economice mondiale din 1929-1933.

Caracteristicile politicii totalitare

▪ Întreaga putere aparține unei singure persoane, care o exercită prin intermediul partidului
unic (Partidul Fascist în Italia, Partidul Național Socialist în Germania, Partidele Comuniste)
▪ Represiunea exercitată prin intermediul poliției politice (Gestapo în Germania, NKVD în
URSS, OVRA în Italia). Opozanții au fost internați în închisori, lagăre de muncă și de
exterminare
▪ Dirijismul economic, controlul culturii și societății civile.
▪ Îndoctrinarea ideologică – naționalismul agresiv, rasismul și marxism-leninismul.
▪ Nerespectarea libertăților și drepturilor cetățenești – Gulagul Sovietic, Holocaustul, etc.

Comunismul
Originea ideologiei comuniste se găsește în operele lui Marx și Engels, în principal în
Manifestul Partidului Comunist, în care e fundamentat principiul luptei de clasă: era
determinată de exploatarea muncitorilor de către burghezie. Exploatarea putea fi înlăturată prin
prelucrarea puterii de către proletariat pe cale revoluționară. În 1917, după abdicarea țarului
Nicolae al II-lea și instaurarea unui guvern burghez, printr-o lovitură de stat, puterea este
preluată de către gruparea bolșevică din cadrul partidului comunist, condusă de Vladimir Ilici
Lenin.
Pentru a înlătura orice adversar real sau imaginar, Lenin creează CEKA (1919 – poliția
politică), reorganizată, ulterior, sub numele de NKVD (1934) și KGB (1954). Toate domeniile de

56
activitatea au fost organizate conform concepției lui Lenin, expuse în Tezele din aprilie
(1917)41.
În 1922, Rusia Sovietică este reorganizată sub numele de URSS (Uniunea Republicilor
Sovietice Socialiste)
După moartea lui Lenin (1924), controlul este preluat de Iosif Vissarionovici Stalin (1924-
1953)
Din punct de vedere economic, după 1927 Stalin lansează planurile cincinale,
industrializarea forțată și cooperativizarea agriculturii (colectivizarea pământurilor). Consecințele
în plan social au fost dramatice. Marea Foamete din Ucraina (Holodomor) din 1931-1933 a avut
între 3 și 5 milioane de victime.
Sub pretextul luptei de clasă, represiunea stalinistă sub forma dictaturii proletariatului a
continuat. În perioada 1936-1938, s-a dezlănțuit Marea Teroare. Prin intermediul acesteia au
fost epurație inclusiv inițiatorii loviturii de stat din 1917 (Zinoviev, Kamenev, Buharin).
Adversarii regimului stalinist au fost arestați și întemnițați în Gulagul sovietic (cele mai
multe lagăre de muncă fiind în Siberia și Kazahstan).
Revolte antisovietice și anticomuniste au avut loc în 1953 în Republica Democrată
Germană (RDG), în 1956 în Ungaria, în 1968 în Cehoslovacia și între 1970-1980 în Polonia;
toate au fost învinse prin intervenția armatei sovietice.
În 1985, Mihail Gorbaciov a inițiat politica „Glanost” și „Perestroika” (Reconstrucție și
Deschidere) prin care a încercat reformarea partidului și statului sovietic; aceste măsuri au
accelerat descompunerea regimurilor comuniste din Europa
În 1989 are loc înlăturarea regimurilor comuniste din Europa, iar în 1991 URSS s-a
dizolvat, iar Gorbaciov a demisionat din toate funcțiile pe care le deținea.

Fascismul
Fascismul a apărut în condițiile în care Italia era într-o criză profundă – populație
debusolată de război și sărăcie, oprirea ideilor comuniste, etc. Fascismul a fost reprezentat de
Benito Mussolini, liderul partidului național fascist.
Fascismul a fost o ideologie ultranaționalistă, antidemocratică, antiliberală și
anticomunistă și antisemită, glorificând fosta măreție a Imperiului Roman. Acesta presupunea
adoptarea formei corporatiste – o societate organizată în grupuri profesionale numite corporații.
Partidele și sindicatele au fost desființate.
În 1922, prin Marșul asupra Romei, Mussolini obține de la regele Italiei Victor Emanuel
al III-lea mandatul de prim-ministru.
Poliția politică, denumită OVRA, și Tribunalul Special au fost principalele instrumente
folosite de regimul fascist împotriva opoziției.

Tezele discutau poziția bolșevicilor față de primul război mondial, poziția comuniștilor față de
41

Guvernul provizoriu, problemele guvernării viitoare a Rusiei și viitorul bolșevicilor.

57
 Parlamentul este redus la o simplă instituție decorativă. În planul politicii externe, Italia
își manifestă programul expansionist odată cu invadarea Etiopiei în 1935.

Nazismul
Instaurarea a fost favorizat situația Germaniei; învinsă în război s-a considerat umilită
prin prevederile Tratatului de Pace de la Versailles. Naziștii au pus accent pe restaurarea
onoarei naționale.
Nazismul a fost reprezentat de Adolf Hitler, liderul Partidului Național Socialist al
Muncitorilor Germani (PNSMG) – ales majoritar în Reichstag (Parlament) în 1932. Ideologia
nazistă se caracterizează prin: antisemitism, antiliberalism, anticapitalism, anticomunism.
În acest timp sunt denunțate toate valorile democrației. În 1925 a fost publicata lucrarea
lui Hitler „Mein Kampf”, axată pe 2 coordonate:
▪ Teoria ariană – este teoria supremației rasei germane, considerată „nobilă”. Principalele
victime ale teoriei erau: evreii romii, slavii, persoanele du dizabilități, martorii lui Iehova,
homosexualii.
▪ Teoria spațiului vital – Germania nu putea să se afirme în granițele impuse după război.
Poliția politică nazista a fost organizată sub numele de Gestapo. În 1935 au fost adoptate
Legile rasiale de la Nurenberg (legea de protecție a sângelui german și legea privind
cetățenia).
Noaptea de cristal (Kristalnacht) din 1938 a avut victime mulți evrei, dar și jefuirea
magazinelor evreiești. Lagărele de concentrare, devenite lagăre de exterminare au fost
construite nu numai pe teritoriul Germaniei, ci și pe teritoriul țărilor ocupate: Auschwitz,
Treblinka, Sobibor, etc.
Obținând funcția de cancelar în 1933, Hitler a ajuns Führer în 1934 după moartea
președintelui Hindenburg.
Sindicatele sunt desființate și înlocuite ca în Italia cu grupări corporatiste, având fiecare
Führerul (conducătorul) său și sunt reunite într-o organizație unică denumita Frontul Muncii.
În 1936-1937 s-a constituit Axa Berlin, Roma, Tokyo, amenințând securitate
europeană și declanșând al II-lea Război Mondial (1939-1945).
În concluzie, totalitarismul se caracteriza prin:
▪ Identificarea partidului cu statul
▪ Existența partidului stat, devenit partid unic
▪ Absența separării puterilor în stat
▪ Încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești
▪ Cenzura presei
▪ Anihilarea opoziției
▪ Cultul personalității
▪ Propagandă și ideologii unice
▪ Teroare exercitată prin aparatul de represiune (poliția politică)

58
 Ideologii și practici politice în România
La sfârșitul sec. XIX și începutul secolului XX, viața politică românească era dominată
de Partidul Național Liberal (1875) și Partidul Conservator (1880). În 1895, regele Carol I a
introdus rotativa guvernamentală, alternând la putere cele 2 partide după Primul Război
Mondial.
O consecință a reformei agrare din 1921 a fost dispariția Partidului Conservator. Cele
două partide politice care au dominat perioada interbelică au fost: PNL (Partidul Național
Liberal) și PNȚ (Partidul Național Țărănesc – 1918).

Liberalismul (PNL)
După 1918, ideologia promovată a fost neoliberalismul, avându-i ca reprezentanți pe
Ștefan Zeletin, Mihail Manoilescu, Vintilă Brătianu, Constantin I. C. Brătianu care susțineau:
▪ Economic – dezvoltarea cu precădere a industriei, programul economic liberal susținea că
interesele generale ale României trebuiau să primeze în fața intereselor burgheziei
industriale și bancare străine. Condițiile necesare erau: valorificarea materiilor prime și a
resurselor de energie, creșterea potențialului economic, asigurarea unor poziții favorabile pe
piețe externe, pregătirea personalului calificat. (prin noi înșine)
▪ Social – întărirea pozițiilor burgheziei; respectarea echilibrului social
▪ Politic – dezvoltarea democrației populare
Printre cele mai importante măsuri legislative se numără:
▪ 1923 – Constituția
▪ 1924 – Legea minelor42
▪ 1925 – Legea de unificare administrativă a României
▪ 1926 – Legea electorală43

Țărănismul (PNȚ)
Țărănismul a fost susținut de teoreticieni ca Virgil Madgearu, Constantin Stere, Ion
Mihalache, Iuliu Maniu.
▪ Economic – agricultura ocupa locul principal în dezvoltarea statului și era necesară o
industrie care să valorifice potențialul agricol.
▪ Social – sugera primatul țărănimii
▪ Politic – au dus o luptă de clasă în favoarea țărănimii
Legi importante: Legea administrativă și Legea monetară44 (1929)

42 Bogățiile minerale ale subsolului aparțineau statului român fără nici o condiție, față de trecut,

când acestea erau de drept ale proprietarului de terenuri.

43 Nicolae Iorga în Istoria Românilor, vol. X: ,,Ca să fie sigur că nu mai vine haosul, Ferdinand I

ceru în acest din urmă an, 1925, o lege electorală, care după sistemul fascist, asigura o primă partidului
ce avusese 40% din voturi”
44 Unitatea monetară română este leul cântărind zece miligrame de aur de 9/10.

59
Extremismul de dreapta
Promova antisemitismul, anticomunismul și misticismul, condamna democrația
parlamentară, socotită vinovată atât de scindarea națiunii prin lupta dintre partide cât și slăbirea
autorității statului.
În perioada interbelică, un susținător de frunte al acțiunii contra evreilor a fost Alexandru
C. Cuza, profesor de economie politică la Universitatea din Iași. În 1923, Cuza a înființat Liga
Apărării National-Creștine, care avea ca scopuri primordiale eliminarea evreilor din toate
domeniile vieții economice și culturale și educarea tinerilor în spirit creștin și naționalist.
Unii dintre adepții cei mai fervenți ai lui Cuza a fost Corneliu Zelea Codreanu, care și-a
creat propria organizație naționalistă extremistă denumita Legiunea Arhanghelului Mihail, în
1927. În 1930, a înființat o aripă militară a Legiunii, pe care a numit-o Garda de Fier, nume ce a
ajuns să se aplica la întrega organizație. În 1938, datorită ascensiunii voturilor pentru legionari,
Carol al II-lea va organiza asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu.

Extremismul de stânga
În anul 1921 a fost înființat Partidul Comunist din România, care a aderat la
Internaționala a III-a Comunistă și a adoptat teza cominternistă privind dreptul popoarelor la
autodeterminarea, mergând până la despărțirea de stat. Acesta a dorit instaurarea dictaturii
proletariatului, naționalizarea mijloacelor de producție și desființarea proprietății private. În 1924,
Partidul va fi scos în afara legii și își va continua activitatea ilegal până în 1944.

România în al II-lea Război Mondial

Criza s-a produs la moartea lui Ferdinand I, când fiul acestuia Carol al II-lea a renunțat
la tron, iar pentru 3 ani, România a fost condusă de prințul Nicolae8 , patriarhul Miron Cristea și
Gheorghe Buzdugan, președintele Curții de Casație. În 1930, Carol al II-lea a revenit în fruntea
României, iar în 1938 instaurează regimul de dictatură regală. Regimul a anulat partidele
politice, creând un singur partid denumit „Frontul Renașterii Naționale” și constituția
democratică a fost anulată.
Odată cu semnarea pactului Ribentrop-Molotov (1939), România este obligată să
cedeze Basarabia, Nordul Bucovinei și Herța către URSS, să cedeze Nord-Estul Transilvaniei
către Ungaria45, iar, sub patronajul lui Hitler, sudul Dobrogei către Bulgaria.
Vor fi aduși la putere politicieni cu simpatii pentru Germania, iar Garda de Fier este
chemată să-și trimită reprezentanții în guvern. Regele îi va da puteri depline generalului Ion
Antonescu, iar la 14 sept. 1940, România este proclamat „stat național-legionar”.
În noiembrie, Antonescu va adera la puterile Axei. Având sprijinul lui Hitler, generalul
Antonescu a profitat de rebeliunea dezlănțuită de legionari la finele lui ianuarie 1941, în vederea
acaparării întregii puteri de către aceștia. Ion Antonescu va îndepărta legionarii de la putere.
Între 1941-1944, țara s-a angajat în război contra URSS. Continuarea războiului la est de Nistru
nu a mai avut aceeași susținere. Acțiunile rasiale au continuat si au dus la exportarea a sute de
evrei și țigani.

45 Sub presiunea amenințării Germaniei.

60
 Până la urmă, ieșirea României din alianța cu Germania s-a făcut printr-un act intern de
forță, care a însemnat ceva mai mult decât o lovitură de stat. Actul a fost pregătit de cercurile
Palatului împreună cu reprezentanții partidelor naționale. Regele Mihai I a anunțat formarea
unui nou guvern, ieșirea României din războiul contra Națiunilor Unite și participarea alături de
forțele aliate la lupta contra Germaniei. La 23 august 1944, printr-o lovitură de stat, mareșalul
Ion Antonescu este arestat. România a întors armele împotriva Germaniei naziste, alăturându-
se coaliției Națiunilor Unite (SUA, Marea Britanie și URSS).
Bucureștiul a fost eliberat în august 1944, iar trupele române și sovietice au luptat pentru
eliberarea Transilvaniei de Nord de sub ocupația Ungară.
In oct. 1944, la Moscova, Churchill și Stalin au semnat Acordul procentajelor care preciza
influența sovietică și anglo-americană din România, respectiv 90% și 10%.
Armata Roșie a înaintat spre vest și a revendicat efectiv tot teritoriul și l-a înglobat în
sfera sovietică. Armatele aliate (SUA, Marea Britanie și URSS) au înconjurat Berlinul. Adolf
Hitler s-a sinucis pe 30 aprilie 1945, iar războiul în Europa s-a încheiat pe 8 mai.
Campania americană a distrus punctele cheie japoneze din Pacific.
Întrunirile de la Teheran, Yalta și, în final, la Potsdam46 (1945) marchează sfârșitul
războiului și soarta celor învinși. În întrunirea de la Potsdam, președintele american Harry
Truman decide bombardarea Japoniei.
Bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki din august 1945 au scos
Japonia din război și marchează finalul celui de al II-lea Război Mondial.
La finalul războiului, România nu a fost recunoscută drept țară cobeligerantă, iar marile
puteri au hotărât sferele de influență.
Din iulie 1946 până în februarie 1947, delegații din douăzeci și una de națiuni s-au
întâlnit la Paris (Tratatul de la Paris – 194747) pentru a decide condițiile de pace pentru cei
cinci aliați ai Germaniei în al Doilea Război Mondial: Bulgaria, Ungaria, Finlanda, Italia și
România.
România a recâștigat Transilvania, dar a cedat Basarabia (Moldova) și nordul Bucovinei
Uniunii Sovietice. Suveranitatea Bulgariei asupra sudului Dobrogei, pe care o recăpătase de la
România în 1940, a fost confirmată.
Ungaria a rămas limitată la frontierele sale din Tratatul de la Trianon. În cele din urmă,
Finlanda a trebuit să cedeze Petsamo Uniunii Sovietice.
Un tratat de pace cu Austria nu a fost încheiat până în 1955, în timp ce disputele acerbe
ale Aliaților privind divizarea Germaniei în timpul Războiului Rece au împiedicat încheierea unui
tratat de pace cu Germania până la reunificarea Germaniei în 1990.

46 Iulie-August (1945)
47 Tratatul de pace care încheie cel de al II-lea Război Mondial.

61
VIII. România Postbelică (Comunismul)
Instaurarea Regimului Comunist
La 23 august 1944, printr-o lovitură de stat, mareșalul Ion Antonescu este arestat.
România a întors armele împotriva Germaniei naziste, alăturându-se coaliției Națiunilor Unite
(SUA, Marea Britanie și URSS).
Regele, exercitându-și prerogativele constituționale, l-a numit prim-ministru și șef de
guvern pe Constantin Sănătescu, unul dintre comandanții care contribuise la elaborarea
planurilor de răsturnare a lui Antonescu. Constantin Sănătescu a numit pe I. Maniu, C. I. C.
Brătianu, Constantin Titel Petrescu (șeful PSD) și Lucrețiu Pătrășcanu (Partidul Comunist) ca
membrii ai guvernului.
În septembrie 1944, o delegație română la Moscova, condusă de Lucrețiu Pătrășcanu va
accepta forțat armistițiul cu Uniunea Sovietică.
În octombrie 1944 va fi formată o coaliție a PSD cu PC numită Frontul Național
Democrat, care a avut ca scop demiterea lui Sănătescu și emanciparea comunismului.
În decembrie 1944, Sănătescu demisionează din funcție și este înlocuit de Nicolae
Rădescu. După o vizită la Moscova realizată de Ana Pauker și Gheorghe Gh. Dej, Frontul
Național Democrat a început o campanie sistematică în vederea înlocuirii guvernului Rădescu
cu unul comunist.
Astfel, la 6 martie 1945, a fost numit primul guvern de factură comunistă condus de dr.
Petru Groza. Presiunile exercitate de comuniști asupra regelui Mihai au fost intermediate de
adjunctul ministrului de externe sovietic Andrei Vîșinski – care îl amenințase pe rege că
existența României ca stat independent era pusă în pericol dacă nu era acceptat guvernul
comunist al lui Petru Groza
În toamna anului 1945, Partidul Comunist îl va alege secretar general pe Gheorghe Gh.
Dej, alături de Ana Pauker și Teohari Georgescu ca miniștrii de externe și secretari ai Partidului.
În această perioadă Lucrețiu Pătrășcanu (ministrul justiției) era suspectat că vrea să ia locul lui
Dej în partid.
După ce și-a asigurat controlul asupra executivului, comuniștii au falsificat alegerile
parlamentare din 19 noiembrie 1946 care fuseseră câștigate, în realitate, de PNȚ.
În iulie 1947, după înscenarea de la Tămădău, Partidul Național Țărănesc a fost
desființat și interzis prin lege, iar liderii acestuia au fost arestați și condamnați la ani grei de
închisoare. În august 1947, în fața furiei comuniste, Partidul Național Liberal – Brătianu a ales
calea autodizolvării. Ultimul obstacol în calea preluării integrale a puterii de către comuniști era
monarhia.
Regele Mihai a încercat să reziste în fața ofensivei partidului comunist prin „greva
regală” din august-decembrie 1945, prin refuzarea semnării actelor guvernului. La 30 decembrie
1947, regele Mihai este obligat să abdice. Astfel, s-a schimbat forma de guvernământ, România
fiind proclamată republică (Republica Populară Română – RPR).

62
 Din punct de vedere extern, procesul de comunizare este rezultatul unor măsuri decise
de marile puteri. Astfel, în septembrie 1944, România a fost obligată să semneze Armistițiul de
la Moscova ce prevedea:
▪ Reunirea NV Transilvaniei la statul român realizat în mar. 1945
▪ Cedarea Basarabiei, N Bucovinei și Herței către URSS
▪ Cedare Cadrilaterului către Bulgaria
Aceste decizii au fost reconfirmate prin Tratatul de Pace de la Paris, semnat de România în
februarie 1947. De asemenea, statul român a trebuit să plătească 300 de milioane de dolari
drept despăgubire de război Uniunii Sovietice.

Regimul stalinist la lui Gheorghe Gheorghiu Dej

Politică Internă
În februarie 1948, Partidul Comunist Român (PCR) a fuzionat cu PSD (Partidul Social-
Democrat), rezultând Partidul Muncitoresc Român (PMR), devenit partid unic. Modelul sovietic a
fost impus Românei în toate domeniile: economic, social, politic, cultural și religios.
Partidul Muncitoresc Român și-a ținut primul congres în februarie 1948. Gh. Gh. Dej a
fost reales secretar general, Ana Pauker, Vasile Luca, și Teohari Georgescu au devenit ceilalți
trei membri ai Secretariatului.
Din punct de vedere politic, în timpul regimului democrației populare, au fost adoptat 2
constituții: în 1948 și în 1952. Constituția din 1948 proclama Republica Populară Română și
impune parlamentul unicameral: Marea Adunare Națională. Consiliul de miniștri era numit organ
executiv. Constituția din 1952 consfințea rolul Partidului Comunist ca forță conducătoare a
societății.
În noiembrie 1948, Comitetul Central a condus o campanie de verificări ce s-a soldat cu
înlăturarea a 192.000 de membri ai Partidului Comunist.
Au fost anulate drepturile și libertățile cetățenești și principiul separării puterilor în stat.
La vremea apariție sale pe scena politica a Românei, Partidul Comunist era împărțit în
trei grupuri: cei care rămăseseră în țară, cei ce se aflau la Moscova și cei ce se aflaseră în
închisori și activaseră cu succes în ilegalitate. Din primul grup făcea parte Gh. Gh. Dej, N.
Ceaușescu, Miron Constantinescu, Teohari Georgescu – aflați în închisoare pe perioada
războiului. Din al doilea făceau parte Ana Pauker (membru al Kominternului – care avea legături
cu Vîșinski si Molotov), Vasile Luca (Laszlo Luka). În ultimul grup erau: Lucrețiu Pătrășcanu,
Ștefan Foriș, etc.
Stalin îl prefera pe Dej deoarece urmărea întocmai ordinele sale. Astfel, în 1952,
Comitetul Central i-a criticat pe Luca, Pauker și Georgescu pentru gravele greșeli cu ocazia
aplicării reformei monetar în ianuarie. Căderea acestor 3 a fost, de fapt, rezultatul investigațiilor
din 1948. În iunie 1952, Dej îl acuză pe Luca pentru întârzieri în dezvoltarea industriei grele,
condamnându-i-i pe Ana Pauker și Teohari Georgescu pentru obstrucționarea organizării
gospodăriilor colective.
Vulnerabil la neîncrederea și invidia conducătorilor sovietici și, în egală măsură, a
tovarășilor de partid, Pătrășcanu și-a subminat propria poziție publică prin manifestări

63
nechibzuite de patriotism, interpretate ca „șovinism”. În 1954, Lucrețiu Pătrășcanu, fostul
ministru comunist al Justiției, arestat în 1948, este executat.
În plan economic, prin legea din 11 iunie 1948 s-a realizat naționalizarea principalelor
mijloace de producție. Peste 1000 de fabrici, întreprinderi, societăți de transport și societăți
bancare au fost confiscate și trecute în proprietatea statului. De asemenea, s-a trecut la
planificarea economiei naționale, mai întâi prin intermediul planurilor anuale (1949 și 1950) și
apoi al planurilor cincinale (primul plan cincinal 1951-1955)
A fost impusă colectivizarea agriculturii în 1949, proces încheiat în 1962. Alături de
Gospodăriile Agricole de Stat (mai târziu, Întreprinderile Agricole de Stat), Gospodăriile Agricole
Colective (ulterior, Cooperativele Agricole de Producție – CAP) au asigurat controlul asupra
agriculturii și țărănimii)
Din punct de vedere cultural, sovietizarea României a constat în:
▪ Falsificarea manualului de istorie (1947) de Mihail Roller
▪ Apariția unei noi legi a educației în 1948 – care presupunea întărirea cultului personalității și
încorporarea perceptelor marxist-leniniste în manuale.
▪ Desființarea Academiei Române și înființarea Academiei RPR.
▪ Cultura noastră își întrerupe legăturile cu Occidentul și are ca model Cultura sovietică și
proletcultismul – s-au făcut epurări în rândurile profesorilor și studenților de la universități.
▪ Predarea religiei a fost total interzisă
Din punct de vedere religios, Biserica Ortodoxă româna a fost subordonată regimului de
dictatură a proletariatului (clasa muncitoare). Biserica Greco-Catolică a fost desființată în 1948 –
deoarece era subordonată papei. Tuturor cultelor li se cerea să supună aprobării Ministerului
Cultelor un statut reglementând activitatea lor, în conformitate cu legile statului; în schimb
ministerul avea să plătească salariile clerului cultelor recunoscute.
Adversarii reali sau imaginari ai regimului comunist au fost arestați și supuși unor metode de
tortura fizică și psihică, prin intermediul celor 2 organizații de represiune:
▪ Securitatea statului – înființată în 1948 sub numele de Direcția Generala a Securității
Poporului (D.G.S.P) și a Miliției, redenumită în 1949 Direcția Generală a Miliției. Securitatea
era împărțită, din puncte de vedere administrativ, în 10 departamente numite „direcții”.
Gheorghe Pintilie, fost agent NKVD a devenit șeful structurii. Brutalitatea a fost
caracteristica principală a oamenilor aleși. Pintilie, alături de Marin Jianu ( secretarul general
al Ministerului de Interne) au înscenat procese de sabotaj și spionaj.
▪ Închisorile comuniste – prezente în Pitești, Aiud, Sighet, Gherla Râmnicu-Sărat, Canalul
Dunăre-Marea Neagră.
Elita politică și culturala a României interbelice a fost decimată în acest sistem
concentraționar: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gh. Brătianu, Mircea Vulcănescu, Anton
Golopenția.
A fost instituită munca forțată – prin care fiecare cetățean român era obligat să muncească.
Pe la sfârșitul anului 1952, niciunui locuitor al orașelor nu i se permitea să-și schimbe domiciliul
fără aprobare și orice mișcare era controlată de miliție.

64
 Abuzurile și violențele săvârșite de comuniști împotriva populației vor duce la apariția unei
rezistențe anticomuniste. În perioada regimului stalinist această rezistență a luat forma luptei
armate a partizanilor din munți. Încă din a doua jumătate a anului 1945 s-au constituit în mai
multe zone ale țării grupuri de partizani anticomuniști care luptau împotriva regimului totalitar.
Cele mai importante au fost: Mișcarea Națională de Rezistență condusă de generalul Aurel
Aldea, Haiducii lui Avram Iancu, Sumanele Negre, Haiducii Muscelului, grupul de partizani din
Munții Banatului condus de Spiru Blănaru și grupul de partizani din Munții Făgărașului condus
de Ion Gavrilă-Ogoranu. În zona Muscelului și în Munții Făgărașului grupurile de partizani
anticomuniști s-au angajat în ciocniri violente cu trupele de securitate. Numărul relativ mic al
membrilor acestor grupări, lipsa unei coordonări a acțiunilor și hărțuirea permanentă a acestora
de către trupele de securitate au făcut ca acestea să fie nimicite rând pe rând.
Formațiunea care a supraviețuit cel mai mult a fost cea a „Haiducilor Muscelului”. O
persoană implicată îndeaproape în activitatea acestei formațiuni a fost Elisabeta Rizea. Ce
reiese din documentele păstrate este că acest grup a fost constituit de către doi foști ofițeri de
armată: Gheorghe Arsenescu șu Toma Arnăuțoiu. Grupul s-a format în zona Nucșoarei.
Ministerul de Interne era evident îngrijorat și, pentru acest motiv, a împânzit regiunea cu trupe și
ofițeri ai D.G.S.P. În 1949, membrii grupului au fost prinși într-o ambuscadă. Armamentul a fost
confiscat, iar Elisabeta Rizea a fost arestată și condamnată la 7 ani de închisoare. Gruparea s-a
divizat, dar nu a mai rezistat mult timp după.

Politică Externă
În anul 1948 a fost semnat Tratatul de prietenie româno-sovietic ce consfințea statul se
subordonare a României față de URSS.
În 1949, România a intrat în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), coordonat de
sovietici. Proiectul de lansare a canalului Marea Neagră-Dunăre a fost lansat de CAER – in
acest proces au fost folosiți oamenii din lagărele de muncă a României. Mulți dintre deținuți erau
țăranii care se împotriviseră colectivizării și intelectualii.
După moartea lui Stalin (1953), noul lider de la Kremlin, Nikita Hrușciov a denunțat cultul
personalității și crimele săvârșite, iar în 1958, trupele Armatei Roșii s-au retras din România
(venite în 1944). Gheorghe Gh. Dej a critica îndepărtarea URSS de la doctrina stalinistă.
În dec. 1955, în cadrul celui de al II-lea Congres al PMR, au fost adăugați doi membri:
Nicolae Ceaușescu și Alexandru Drăghici48. În cadrul celui de al XX-lea Congres al PC al URSS
(1956) – la care au participat Miron Constantinescu și Iosif Chișnevski49 – Nikita Hrușciov a
denunțat crimele lui Stalin și a propus reabilitarea relațiilor cu celelalte țări comuniste.
În 1955 România aderă la Pactul de la Varșovia, alianță politico-militară a statelor comuniste
coordonate de URSS.
În 1956, ca expresie a docilității față de Moscova, Gheorghe Gh. Dej a aprobat intervenția
militară50 în Ungaria, unde se declanșase o mișcare reformista condusă de Imre Nogy. Revolta

48 Viitor ministru de interne și șef al Securității

49 Alături de Iosif Chișinevschi, Constantinescu a fost exclus din conducerea partidului în 1957
deoarece se împotriveau doctrine staliniste organizată de Gh. Gh. Dej.
50 Studenții maghiari formulează un număr de revendicări radicale. Ei cer plecarea trupelor

sovietice, organizarea alegerilor libere și pluraliste, revizuirea sistemului economic în funcție de condițiile

65
ungurilor a permis conducerii României să-și demonstreze fidelitatea față de URSS. Reprimarea
acesteia a însemnat si reprimarea posibilelor revolte din Transilvania. Trupele sovietice din
România au fost printre primele care au ajutat la oprirea guvernului lui Imre Nagy.
După retragerea trupelor sovietice, în 1958, a început o anumită desprinderea față de URSS
și căutare unei poziții relativ independente.
Ca stat aflat în sfera de influență sovietică România s-a implicat în relațiile internaționale din
perioada Războiului rece. Până spre anul 1960, politica externă a României a fost subordonată
strict intereselor Uniunii Sovietice. Această atitudine se observă în contextul desfășurării
conflictului ideologic dintre Tito, liderul Iugoslaviei comuniste, și Stalin, liderul Uniunii Sovietice,
din anul 1948. Gheorghe Gheorghiu-Dej și-a manifestat fidelitatea față de Moscova,
condamnându-i pe liderii iugoslavi drept „spioni și asasini ai imperialismului anglo-american”. De
asemenea, Dej a denunțat tratatul semnat în anul anterior cu Iugoslavia și a susținut excluderea
Iugoslaviei din Cominform.
În 1960 a fost desființată Regiunea Autonomă Maghiară 51 - dar în 1968, în timpul lui
Ceaușescu Marea Adunare Națională a permis utilizarea limbii maghiare în județele
preponderent maghiare.
În 1964, România a respins Planul Valev, prin care se încerca înființarea unui complex
agrar din Bulgaria, Sudul României și o parte a URSS-ului – propus de Nikita Hrușciov. Dej a
căutat să evite exploatarea economică a României de către URSS. Pentru a preveni aplicarea
planului, o delegație română a vizitat Beijingul în feb. 1964, dar a fost fără succes – nu au primit
sprijinul chinezesc.
În 1964 a fost adoptată Declarația din aprilie, unde PMR promova dreptul fiecărui partid
comunist de a-și construi socialismul în concordanță cu particularitățile naționale. Discuțiile
dintre Dej și Leonid Ilici Brejnev duc la retragerea consilierilor K.G.B. din România.
În acest context se înscria și reluarea relațiilor cu Iugoslavia, concretizate prin vizita lui Dej
în 1963 la Belgrad.

Regimul Național-Comunist al lui Nicolae Ceaușescu (1965-

1989)
După moartea lui Gh. Gh. Dej (1965), puterea este preluată de Nicolae Ceaușescu,
devenit liderul partidului. Pe hârtie, Ceaușescu era doar unul dintre activiștii de frunte ai
partidului alături de: Al. Drăghici, Chivu Stoica, Ghoerghe Apostol, Gheorghe Maurer. Datorita
susținerii lui Maurer, Ceaușescu va ajunge liderul partidului.
Concomitent cu venirea sa la putere, Constituția statului român este schimbată. Mai
mult de atât, numele țării este schimbat din Republica Populară Română în Republica Socialistă

specifice Ungariei. Convocat în grabă pe 24 octombrie, Comitetul Central al partidul, cuprins de panică ia
măsuri contradictorii. Nagy este numit prim ministru.
51 A fost o diviziune administrativ-teritorială situată în centrul Republicii Populare Române,

înființată în anul 1952 (când a fost desființată regiunea Mureș și s-a reorganizat regiunea Stalin) și care a
existat până în anul 1960, când a fost înființată regiunea Mureș-Autonomă Maghiară.

66
România (RSR). De asemenea, numele partidului este modificat din Partidul Muncitoresc
Român în Partidul Comunist Român (PCR).
Convențional, regimul Ceaușescu se împarte în 2 etape:
▪ Etapa relativei liberalizări (1965-1971)
▪ Etapa național-comunistă/neostalinistă (1971-1989)

Liberalizarea (1965-1971)
În 1965 are loc înlocuirea lui Al. Drăghici din funcția de ministru de interne, fapt ce i-a permis
lui Ceaușescu să facă schimbări importante în Statul partidului – mai exact scrierea unui
articol52 care interzicea oricărui membru de partid să dețină mai mult de o funcție.
Prima etapă se caracterizează printr-o relativă liberalizare, destindere inițiată de Gh. Gh.
Dej. S-a desfășurat un amplu program de modernizare economică, cu accent pe dezvoltarea
industriei grele; energetică, siderurgică, metalurgică, chimică, constructoare, de mașini.
După anul 1965, Nicolae Ceaușescu va continua și chiar accelera politica de distanțare a
României față de Moscova. Astfel, în anul 1967 se desfășoară războiul de șase zile (5-10 iunie
1967) din Orientul Mijlociu dintre Israel și statele arabe. În contextul desfășurării conflictului,
Uniunea Sovietică a convocat o conferință a statelor membre ale Tratatului de la Varșovia la
care a fost invitată și Iugoslavia. În declarația finală a întâlnirii Israelul era considerat stat
agresor, se solicita ruperea relațiilor diplomatice cu Israelul și se afirma sprijinul pentru statele
arabe. România a fost singurul stat socialist care a refuzat să condamne statul Israel, a
menținut relațiile diplomatice cu Israelul și a criticat statele arabe pentru greșelile comise.
Din punct de vedere politic, în 1967, Nicolae Ceaușescu obține și funcția de președinte al
Consiliului de Stat. Unii lideri, nedreptățiți de Gh. Gh. Dej (Ștefan Foriș și Lucrețiu Pătrășcanu)
au fost reabilitați.
În plan cultural, de la proletcultismul manifestat în timpul lui Gh. Gh. Dej se ajunge la
conturarea unei culturi cu accente naționale (limba rusă – obligatorie în perioada lui Dej – este
redusă din importanță în timpul lui Nicolae Ceaușescu).
Pe plan extern s-a continuat distanțarea de Moscova inițiată de Gh. Gh. Dej. Astfel, au fost
reluate relațiile cu Occidentul: Republica Federală Germania, Franța, Marea Britanie, SUA.
În 1968, Nicolae Ceaușescu a condamnat intervenția brutală a trupelor Tratatului de la
Varșovia53 în Praga („Primăvara de la Praga”). Denunțarea invaziei de către Ceaușescu a dus
la excluderea de la întâlnirea statelor membre ale Tratatului de la Varșovia din 1968.
Ceaușescu a constituit o gardă patriotică si o miliție muncitorească care, în caz de o invazie
URSS, să organizeze o rezistență armată.
O consecință a campanie masive de industrializare a fost crearea unei clase mijlocii de
tehnicieni, oameni de știință și economiști – fapte care prevedea slăbirea monopolului

52Articolul 13 (b)
53Tratatul de la Varșovia a fost înființat în 1955, fiind o alianța politico-militară opusă NATO, care
reunea țările plasate sub controlul URSS.

67
planificării și introducerea unei autonomii manageriale. Ceaușescu a oprit această libertate și a
continuat să centralizeze puterea.
Faptul că Ceaușescu se împotrivea URSS-ului, a dus la vizita lui Nixon din 1970, urmată
de o serie de favoruri:
▪ În 1971 – România a semnat Acordul General pentru Tarife și Comerț
▪ In 1972 – a fost acceptată în Fondul Monetar Internațional și în Banca Internațională pentru
Reconstrucție și Dezvoltare (B.I.R.D.).

Neostalinismul (1971-1989)
A II-a etapă a regimului lui N. Ceaușescu se caracteriza prin autarhie (izolaționism) economică
și culturală.
La Congresul al X-lea al Partidului din 1969, Ceaușescu își înțesase Comitetul Executiv al
Partidului cu proprii susținători: Manea Mănescu, Paul Niculescu-Mizil, Vasile Patilineț, etc.
După vizitele întreprinse în China și Coreea de Nord, Ceaușescu va lansa, prin Tezele
din iulie (1971), revoluția culturală după modelul chinez. Aceasta a însemnat o ideologizare
masivă a societății, în special în cultură și învățământ, și instaurarea unui regim neostalinist
bazat pe dictatura personală a liderului suprem.
Comunitatea artisticost siderat acete propuneri. Veterani ai regimului ca Zaharia Stancu,
Eugen Jebeleanu, Adrian Păunescu și Marin Sorescu se pregăteau să anunțe sfârșitul literaturii
române. Nicolae Breban, aflat în Germania, a demisionat din funcția de redactor-șef al
României Literare.
În martie 1974, Nicolae Ceaușescu va fi ales președinte al Republicii Socialiste România
concentrând în mâinile sale cele mai importante funcții de partid și de stat. Promovarea unor
membri ai familiei în funcții importante de partid și de stat a făcut să se vorbească de un
veritabil socialism dinastic.
În plan economic continuă politica de industrializare masivă a țării, prin investiții mari în
industria grea, în industria petrochimică, dar și în proiecte faraonice lipsite de vreo eficiență
economică (Transfăgărășanul, Canalul Dunăre – Marea Neagră și Casa Poporului54). Toate
acestea au grevat negativ asupra bugetului țării și așa afectat de consecințele crizei energetice
din anii 1979 – 1980.
În 1974, Nicolae Ceaușescu instituie o nouă funcție de președinte al republicii.
Programul partidului avea ca obiectiv edificarea „Societății socialiste multilateral dezvoltate și
crearea omului nou”.

54 Trebuia să fie amplasată în zona cartierelor Uranus, Antim și Rahova, unde erau clădiri și

monumente istorice mai vechi de 300 de ani. Mii de locuințe si câteva biserici au fost puse la pământ
înainte ca protestul internațional să-l oblige pe Ceaușescu să fi de acord cu mutarea a două biserici.
Ștefan Gane a înființat în 1985 la Paris, Asociația Internațională pentru Protejarea Monumentelor și
Locurilor Istorice din România. Au fost distruse întregi sate din România – conform celei de a IV-a
Conferința a președinților consiliilor populare din 1988.

68
 Cultul personalității atinge apogeul. În încercarea de a construi un socialism dinastic,
Nicolae Ceaușescu își asociază și rudele la putere, Elena Ceaușescu devenind nr.2 în Statul
Român.
Criza economică declanșata în 1970 se agravează în anii 1980. Plata datoriei externe
(peste 11 miliarde de dolari la începutul anilor 1980) a determinat pauperizarea societății.
În timpul regimului național-comunist, teroarea nu a mai fost una directă și s-a
manifestat prin controlul corespondenței, ascultarea convorbirilor telefonice, șantajarea cu
dosarul personal și interdicția de a călători în străinătate. Dictatura personală a lui Ceaușescu și
încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești au dus la apariția unei disidențe anticomuniste.
Fenomenul disidenței anticomuniste din România nu a avut amploarea celui din Polonia sau
Cehoslovacia și s-a manifestat, în special, în rândul intelectualilor. În prima parte a anului 1977,
scriitorul Paul Goma, fost deținut politic, a inițiat o acțiune de solidaritate cu mișcarea din
Cehoslovacia „Charta 77”, solicitând alegeri libere și respectarea drepturilor omului. Securitatea
a reacționat dur, iar scriitorul a fost expulzat în Franța.
În același an (1977) s-a desfășurat revolta minerilor din valea Jiului: 10.000 de mineri de
la Lupeni au intrat în grevă. Scânteia grevei a constituit-o legea din iulie 1977 care desființa
pensiile de invaliditate pentru mineri și ridica vârsta de pensionare de la 50 la 55 de ani.
Disidența românească a acționat prin scrisori deschise adresate posturilor de radio
occidentale (Europa Liberă, Vocea Americii şi BBC) și prin texte ale disidenților religioși, în
primul rând predicile preotului Gh. Calciu Dumitreasa din anul 1979. Toate aceste scrieri erau
extrem de critice la adresa cultului personalității, a socialismului dinastic și solicitau respectarea
drepturilor cetățenești și reforme de structură. S-au remarcat în acest sens Silviu Burcan55,
Doina Cornea56, Mircea Dinescu57, Ana Blandiana, Dan Petrescu, Vlad Georgescu ș.a.
La începutul anilor 80’ în cadrul Uniunii Scriitorilor a fost interzisă aproape complet
intrarea noilor membri – mai ales celor care nu erau în favoarea partidului. Astfel, în 1981 în
Conferința scriitorilor a fost lansată o campanie de represalii pentru a desființa Uniunea
Scriitorilor.
Natura a fost și ea împotriva regimului. Cutremurul catastrofal din 1977 și inundațiile din
1980-1981 au dat o lovitură producției industriale și au avut drept efect reducerea exporturilor
de alimente.
Ceaușescu a declarat în mod sfidător, în decembrie 1982, că va plăti datoria externă
până în 1990 și, pentru a realiza acest lucru, a introdus o serie de măsuri de austeritate. In
începutul anului 1982, a fost introdusă raționalizarea alimentelor. S-au aprobat și măsuri
drastice de economisire a energiei și carburantului.

55 Redactorul-șef al revistei partidului „Scânteia” invită la el acasă doi ziariști occidentali și le

înmânează o declarație destinată corespondenților occidentali – scrisoarea punea în discuție autoritatea
partidului. După difuzarea declarației sale, acesta a primit domiciliu forțat.
56 Niciun alt caz nu a atras mai mult atenția decât cel al Doinei Cornea. Îndoielile ei în legătura cu

impactul regimului Ceaușescu asupra societății românești au fost făcute publice pentru prima dată la
Universitatea din Cluj (1982). Prin scrisorile către N. Ceaușescu și cooperarea cu Europa Liberă, Doina a
denunțat starea de umilință la care fusese adusă populația română.
57 Obsesia regimului privind siguranța sa a fost confirmată în 1989, când Mircea Dinescu, din

redacția României Literare, i s-a impus domiciliu forțat.

69
 În 1985, liderul de la Kremlin, Mihail Gorbaciov, a lansat un nou program de reforme:
Perestroika (redresarea economică) și Glasnost (transparența instituțiilor).
În momentul vizitei lui Gorbaciov în România, în mai 1987, s-a produs o remarcabilă
întoarcere de 180 de grade în perceperea de către români a Uniunii Sovietice și a relațiilor
acesteia cu România. Ceaușescu nega, de fapt, reformele lui Gorbaciov.
Formarea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii (1979) condus de Paul Goma,
manifestația studenților din Iași (1987) au dus la manifestările de la Timișoara, Cluj și București.
Opoziția fată de regimul totalitar comunist s-a manifestat și în mediile muncitorești.
Astfel, la 15 noiembrie 1987 a avut loc cea mai cunoscută acțiune de protest din timpul lui
Nicolae Ceaușescu – revolta muncitorilor de pe platformele industriale din Brașov. Muncitorii au
solicitat îmbunătățirea condițiilor de viață, au scandat lozinci anticomuniste și au devastat sediul
județean al P.C.R. Mișcarea a fost reprimată și numeroși participanți au fost arestați și judecați.
Printre criticii stăruitori ai Partidului Comunist de aflau Istvan Tőkés, episcop al Bisericii
Reformate maghiare din Transilvania și Laszlo, fiul său. Situația grea din România a fost adusă
la cunoștința Comitetului pentru Relații externe al Senatului S.U.A – prin episcopul Tőkés.
Episcopul Papp a primit în 1986 instrucțiuni să-l numească pe Tőkés capelan în Timișoara. În
1989, Tokes a organizat o festivitate culturală – ce a fost urmata de scoaterea acestuia din
rândul clerului. La 2 noiembrie s-a încercat asasinarea acestuia, dar fără succes. În jurul
locuinței sale se adunaseră sute de români și maghiari, gata să protejeze clerul. L 16
decembrie, orele 19, mulțimea a umplut străzile ce duceau la Biserica Reformată din Timișoara.
Pe 17 decembrie a fost dus centrul securității din Timișoara, unde a fost bătut crunt. La 20
decembrie mulțimea a proclamat Timișoara oraș liber.
La 20 decembrie, un mesaj televizat de către Ceaușescu după întoarcerea din Iran
condamnă evenimentele de la Timișoara. Pe 21 decembrie a fost convocat un meeting de
sprijin în care populația adunată la București s-a revoltat prin strigăte împotriva dictatorului. A
fost pornit focul de arme, iar mulțimea a început să o ia la goană. Pe 22 decembrie a convocat
un al doilea meeting, Vasile Milea – ministrul apărării – se sinucide, iar când Ceaușescu apare
la fereastra balconului pentru cuvânta, publicul aruncă cu pietre. Mulțimea a luat clădirea în
asalt și cuplul Ceaușescu a fugit cu elicopterul.
În acest timp (22 dec. 1989), în fruntea țării s-a instaurat un organ provizoriu de
conducere, numit Frontul Salvării Naționale58 (FSN), care a luat primele măsuri democratice prin
Comunicatul de zece puncte ale Consiliului FSN (22 dec.)
Fuga lui N. Ceaușescu și a Elenei Ceaușescu este oprită în Târgoviște. Cei doi au fost
duși, în cele din urmă, la garnizoana din Târgoviște, unde au fost judecați și executați în ziua de
Crăciun a anului 1989.
În decembrie 1989, în contextul prăbușirii regimului comunist, Nicolae Ceaușescu a
pierdut puterea, fiind executat în urma unui proces sumar ținut la 25 decembrie 1989. Puterea a
fost luată de către FSN, iar România a devenit o democrație.

58 Condus de Ion Iliescu și Petre Roman

70
 La 27 decembrie 1989, FSN a decretat abolirea sistemului uni-partidist și convocarea
alegerilor. La scurt timp după aceea, două dintre cele mai importante partide interbelice,
Partidul Național-Țărănesc (PNȚ) și Partidul Național Liberal (PNL), au fost înregistrate.

71
 IX. Construcția democrației post-
decembriste
Evoluția spre democrație
După căderea regimului Ceaușescu, România a revenit la democrație. În primele luni de
„libertate”, în țară a domnit o confuzie generală
La 20 mai 1990 s-au fixat noile alegeri libere propuse de FSN. Vor apărea pe scena
politică vechile partide istorice: PNL, PNȚ și PSD (alături de FSN – acum constituit ca partid).
Legitimitatea ca partid a FSN a fost contestată de celelalte forțe politice, iar în Piața
Universității din București au avut loc demonstrații (28 ian. 1990) cu caracter contestatar la
adresa noii puteri – în urma alegerilor, FSN obținuse victoria, iar Ion Iliescu fusese ales
președinte.
Elaborarea noii Constituții a întâmpinat dificultăți legate de conflictul putere-opoziție, de
lipsa exercițiului democratic; după dezbateri care au durat un an, noua Constituție a fost supusă
referendumului, în dec. 1991.
Din anul 1990 s-au conturat în viața politică două forțe:
▪ Frontul Salvării Naționale – alcătuit din personalități care au luptat împotriva dictaturii, care
s-a scindat în 2 partide: Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), condus de Ion
Iliescu, și Partidul Democrat (PD), condus de Petre Roman.
În 1992 s-a constituit Convenția Democratică din România (CDR), o alianță formată din mai
multe partide politice axată în jurul PNL și PNȚ.
Alternanța la putere s-a materializat în anul 1996, când candidatul CDR, Emil Constantinescu a
obținut victoria împotriva fostului președinte Ion Iliescu. CDR a obținut cel mai mare număr de
voturi. Alternanța pașnică la puterea demonstrau că democrația începea să facă primii pași spre
consolidare.
De asemenea, se afirmă societatea civilă ce cuprindea organizațiile ce nu sunt afiliate politic
(fundații, asociații). Aceasta era lupt pentru apărarea drepturilor cetățenești și pentru
corectitudinea alegerilor.
Guvernele alese au fost în mare parte de aceeași orientare: până în 1996 erau guverne social
democrate (neocomuniste), între 1996-2000 au fost guverne cu preponderență creștin
democrată și liberală, iar după 2000 au reenit la putere social democrații.
Colaborarea dintre democrat-liberali și naționali-liberali nu a fost de lungă durată. S-a încercat o
formulă de alianță cu social democrații, și aceasta trecătoare. Alegerile prezidențiale din 2009
au fost câștigate din nou de Traian Băsescu, care a impus o echipă guvernamentală formată din
reprezentanții propriului partid (PDL – Partidul Democrat Liberal).
În 2014 a fost ales președinte al României Klaus Iohannis, fostul primar al Sibiului, susținut de
un larg electorat, format din majoritatea românilor din țară și străinătate.

72
Dezamăgirea românilor la adresa partidelor politice s-a manifestat prin proteste energice în țară.
Protestele au continuat pe fondul unor succesiunii unor guverne PSD efemere (fondate de Sorin
Grindeanu, Mihai Tudose). De la 29 ianuarie 2018, în fruntea guvernului se afla Viorica Dăncilă
(PSD), executivul nereușind să asigure stabilitatea internă și nici prestigiul internațional al
României.

Politica externă
Revenirea la democrație a fost contextul unei orientări noi pe plan extern. Țara noastră a
fost printre primele țări care și-au exprimat opțiunea de a se integra în NATO după desființarea
Pactului de la Varșovia.
Aderarea la NATO
▪ 1994 – are loc semnarea Parteneriatului pentru pace, inițiat de NATO
▪ 1997 – la Reuniunea de la Madrid, România a fost nominalizată drept candidat. Au fost
primite în NATO statele: Cehia, Polonia, Ungaria.
▪ 1997 – sunt făcute parteneriate strategice cu SUA
▪ 2002 – începutul tratativelor de aderare
▪ 2004 – primirea oficială în NATO
▪ 2007 – are loc modernizarea armatei (desființarea serviciului militar obligatoriu și
participarea la misiuni de menținerea păcii)
Aderarea la Uniunea Europeană
▪ Consiliul european de la Copenhaga (1993): au fost fixate criteriile de aderare – democrație
stabilă, respectarea drepturilor omului, economie de piață funcțională, să adapteze legislația
la cea europeană
▪ Declarația de la Snagov (1995) a însemnat cererea oficială de aderare la U.E.
Negocierile au început în 1999, pentru ca în 2005 să fie semnat Tratatul de aderarea. De la 1
ianuarie 2007, România, împreună cu Bulgaria, au intrat efectiv în U.E. (27 de state – după
Brexit, 26).
Oportunități pentru europeni și români: Europa Unită este o piață de desfacere și investiții
atractivă, România poate înregistra o creștere economică, cetățenii români au libertatea de a
munci, călători și de a-și exercita drepturile politice în statele U.E.

73
 X. România în Războiul Rece
Spre sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, soarta României a fost hotărâtă de
marile puteri din Coaliția Națiunilor Unite (URSS, SUA, Marea Britanie) care și-au împărțit
sferele de influență în Europa:
▪ Prin „acordajul de procentaj” (oct. 1944) dintre Churchill și Stalin; România intra în sfera de
influență sovietică.
▪ Acordurile de la Yalta (feb. 1945) și Potsdam (iulie-august 1945) au creat condiții favorabile
atât pentru întărirea pozițiilor URSS în România cât și pentru instaurarea regimului comunist
Războiul rece (1946-1991) a fost o perioadă de maximă adversitatea și încordare în relațiile
dintre blocurile politico-militare constituite în jurul SUA, respectiv, URSS: NATO (1949) și
Tratatul de la Varșovia (1955)

Politica externă în timpul regimului lui Dej

România s-a aliniat intereselor politice și economice ale URSS. La 10 februarie 1947 a
semnat Tratatul de pace de la Paris prin care granița cu URSS rămânea cea impusă în iunie
1940, ca urmare a Pactului Ribentrop-Molotov59.
România va respinge Planul Marshall60. În februarie 1948 a semnat cu URSS un tratat
de prietenie, colaborare și asistență mutuală, valabil pe douăzeci de ani; tratate asemănătoare
au fost semnat și cu alte țări comuniste.
În 1949, România aderă la CAER, iar în 1955 la Tratatul de la Varșovia – tratat de
prietenie, colaborarea și ajutor reciproc semnat în capitala Poloniei.
Până la moartea lui Stalin (1953), politica externă a României s-a caracterizat prin
docilitatea deplină față de Moscova. Sugestivă a fost atitudinea ostilă față de independența
politică a Iugoslaviei; România a sprijinit decizia lui Stalin de excludere din Uniunea
Comuniștilor și din Komintern a Iugoslaviei.
După moartea lui Stalin, trupele URSS s-au retras din România (1958), fapt ce a
semnalat o independență față de Moscova.
Distanțarea față de Moscova este pusă în evidență de:
▪ Dezvoltarea relațiilor cu statele occidentale; în anii 1958-1960 s-au încheiat acorduri
economice care au încurajat schimburile comerciale și au permis achiziționarea de
tehnologie modernă; În 1961 legațiile Franței și Marii Britanii au fost ridicate la nivel de
ambasadă61
▪ În 1963 Dej a vizitat Iugoslavia, încheind acordul pentru construirea complexului
hidroenergetic de la Porțile de Fier.

59 Care, inițial, împărțeau doar Polonia între Germania și URSS. Pactul s-a extins și la alte țări.
60 Președintele Truman va acorda ajutor țărilor amenințate de expansiunea comunistă7 prin
intermediul „Planului Marshall”. Astfel, Statele Unite impun un control indirect al economiei celor care
beneficiază de acest plan. George Marshall propune, într-un discurs la Harvard în 1947, un ajutor
destinat să învingă foamea sărăcia și disperarea.
61 Legația Republicii Populare Române din Londra a fost ridicată la 31 decembrie 1963 la rangul

de ambasadă.

74
▪ În 1962 a izbucnit conflictul chino-sovietic62. Făcând notă discordantă față de politica
blocului sovietic, România a continuat să întrețină relații diplomatice cu China, Albania.
▪ În 1964, România a respins Planul Valev
▪ În aprilie 1964, la Plenara Comitetului Central al PMR a fost elaborată Declarația cu privire
la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și
muncitorești internaționale, considerată un adevărat manifest de ieșire a țării de sub
influența Moscovei. Declarația din aprilie afirma dreptul fiecărui partid comunist de a
conduce țara în funcție de condițiile specifice și respingea amestecul PCUS în treburile
interne.

Politica externă în timpul regimului Ceaușescu

În primii ani ai regimului Ceaușescu a continuat politica de afirmare a independenței față
de Moscova.
În august 1968, Nicolae Ceaușescu a condamnat intervenția forțelor militare ale
Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia. După intervenție, România a refuzat să mai participe
la manevre militare; a respins participarea armatelor altor state la manevre militare pe teritoriul
ei.
Inițiativele diplomatice ale României și implicarea în rezolvarea unor probleme complexe
ale relațiilor internaționale au sporit prestigiul statului român. În 1967, România era prima țară
comunistă care stabilea relații cu RFG (Republica Federală Germană). Va întări legăturile
diplomatice cu Israelul, chiar și după Războiul de șase zile63, devenind mediator al conflictului
arabo-israelian.
Linia promovată în politica externa de N. Ceaușescu a fost încurajată de statele
occidentale, care sperau să lărgească breșa în blocul comunist.
Liderii occidentali au făcut vizite în România:
▪ 1968 – Președintele Franței, Charles de Gaulle;
▪ 1969 – Richard Nixon (SUA)
▪ 1975 – Gerald Ford (SUA)
La rândul său, Ceaușescu a efectuat vizite în SUA (1970), Franța și Marea Britanie.
În 1971, România a fost acceptată în Fondul Monetar Internațional (FMI). În 1972 a
încheiat acordul cu Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), iar în
1975 a primit clauza națiunii celei mai favorizate din partea SUA.
În 1975 s-a desfășurat la Helsinki Conferința pentru securitate și cooperare în Europa.
România a avut o participare activă: ei se datorează definiția regulii consensului în adoptarea
deciziilor, ca și a procedurii în desfășurarea lucrărilor Conferinței.

62 Diviziunea chino-sovietică a reprezentat ruperea relațiilor politice dintre Republica Populară

Chineză și Uniunea Sovietică, cauzată de divergențele doctrinare care au apărut din diferitele interpretări
și aplicații practice ale marxismului-leninismului în urma numirii lui Nikita Hrușciov ca președinte URSS.
63 În iunie 1967, Israelul a declanșat un atac fulgerător asupra Egiptului şi Siriei, obținând o

victorie zdrobitoare în doar șase zile.

75
Relațiile diplomatice în ultima perioadă a lui Ceaușescu
După ce a devenit președinte al României, în 1974, dar mai ales după semnarea
Actului final al Conferinței de la Helsinki, Ceaușescu a urmărit obținerea unei poziții mai
vizibile pe arena internațională și înlăturarea oricărei posibilități a Kremlinului de a interveni în
politica PCR.
▪ A contribuit la încheierea acordului de pace dintre Israel și Egipt (Camp David, 1978)64 și
la stabilirea relațiilor diplomatice dintre SUA și China (1979)65
▪ A criticat agresiunea sovietică din Afganistan (1979)66, considerata o aventură care a
generat o noua criză în relațiile internaționale.
De la mijlocul anilor 70’, când regimul de la București a căpătat evidente accente
staliniste, dar, mai ales, după 1980, din cauza politicii interne de încălcare sistematică a
drepturilor omului, s-a produs restrângerea treptată a contactelor diplomatice cu Occidentul.
După venirea lui Mihail Gorbaciov la Putere în URSS (1985) și lansarea politicii „Glanost” și
„Perestroika”, Ceaușescu nu a mai reprezentat un favorit al Occidentului.
Condițiile în care, în 1989 s-au declanșat în Europa mișcările care au dus la lichidarea
succesivă a regimurilor comuniste, Ceaușescu făcea dovada că nu înțelege realitățile din jurul
său.
▪ În august 1989, în Mesajul trimis conducerilor statelor membre ale Tratatului de la Varșovia,
Ceaușescu atrăgea atenția că evenimentele din Polonia (unde fusese numit un prim-
ministru necomunist) sunt periculoase.
▪ La congresul al XIV-lea al PCR, noi. 1989, Ceaușescu considera că menținerea a doua
state germane este o necesitate.
▪ Politica de destindere și reconcilierea promovată de liderul reformist de la Kremlin în relațiile
cu SUA a constituit factorul primordial în prăbușirea comunismului și în disoluția URSS
(1991), fapt ce a însemnat sfârșitul Războiului Rece.

64 Noiembrie 1977 Sadat – președintele Egiptului - a inițiat contacte directe cu Israelul și a făcut o

vizită dramatică la Ierusalim, unde a vorbit cu Knesset (parlamentul) israelian. Cu toate acestea, o vizită
reciprocă a lui Begin – prim-ministrul Israelului - nu a avut succes și nu s-a făcut niciun progres către
pace. Jimmy Carter, președintele SUA, i-a invitat pe Sadat și Begin în Camp David, în Marylandul rural,
unde relativa intimitate și izolare putea oferi un cadru pentru o înțelegere.
65 După întemeierea Republicii Populare Chineze, China și Statele Unite au avut o perioadă

lungă de înstrăinare. În februarie 1972, președintele SUA Richard Nixon a vizitat China la invitația
premierului Zhou Enlai, demarând procesul de normalizare a relațiilor China-SUA. În mai 1973, China și
Statele Unite și-au deschis birouri de legătură în capitala celeilalte. La 1 ianuarie 1979, cele două județe
au stabilit oficial relații diplomatice la nivel de ambasadă.
66 Invazia sovietică a Afganistanului, invazia Afganistanului la sfârșitul lui decembrie 1979 de

către trupele din Uniunea Sovietică. Uniunea Sovietică a intervenit în sprijinul guvernului comunist afgan
în conflictul său cu gherilele musulmane anticomuniste în timpul războiului afgan (1978–92) și a rămas în
Afganistan până la mijlocul lunii februarie 1989.

76
 XI. Constituțiile din România
Primele acte cu valoare constituțională au fost Regulamentele Organice (1831 – Țara
Românească, 1832 – Moldova), Convenția de la Paris (1858) și Statutul Convenției de la Paris
(Statutul lui Cuza – 1864).

Constituția liberală din 1866

Cauza adoptării: Abdicarea forţată a lui Alexandru Ioan Cuza (11 februarie 1866) și aducerea
la tronul țării a unui prinț străin – Carol I – au creat o nouă realitate politică ce trebuia
consacrată într-o nouă lege fundamentală.
Constituția a fost elaborată de Adunarea Constituantă, după modelul celei belgiene, și a
fost promulgată de Carol I, intrând în vigoare la 1 iulie 1866. Legea fundamentală avea la bază
principiile ideologiei liberale:
• Separarea puterilor în stat;
• Suveranitatea națiunii;
• Guvernarea reprezentativă;
• Responsabilitatea ministerială;
• Garantarea drepturilor și libertăților cetățenești;
Constituția consacra denumirea oficială a statului de România și caracterul indivizibil al
statului. Ea nu făcea nicio referire la raporturile țării cu puterea suzerană și cu marile Puteri
garante, fiind o manifestare a unui veritabil act de independență. Caracterul liberal al legii
fundamentale este ilustrat de principiul separării puterilor în stat.
Puterea executivă era exercitată de către rege și guvern. Regele era șeful statului și
șeful suprem al oștirii. El desemna primul ministru, numea și revoca miniștrii, sancționa și
promulga legile și avea drept de veto, dar nu absolut. De asemenea, regele avea drept de
inițiativă legislativă. Guvernul aplica legile și gestiona problemele curente ale politicii interne și
externe a statului. Miniștrii erau răspunzători pentru toate actele politice în fața Parlamentului.
Puterea legislativă era exercitată de către Parlament, care avea o structură bicamerală:
Adunarea deputaților și Senatul. Parlamentul dezbătea și adopta legile și constituia organul de
control al activității guvernului. Parlamentarii reprezentau națiunea, fiind desemnați de către
cetățeni pe baza sistemului de vot cenzitar (după criteriul averii).
Puterea judecătorească aparținea instanțelor de judecată (tribunale, judecătorii și curți
de apel), instanța supremă fiind Înalta Curte de Casație și Justiție.
Alte prevederi:
• Proprietatea era sacră și inviolabilă (avea un caracter absolut);
• Drepturile și libertățile cetățenești erau garantate;
• Art,7 din Constituție introducea o discriminare față de necreștini (evreii și turcii) în
privința dobândirii și exercitării drepturilor civile și politice;
Consecințe:
• Consacra monarhia constituțională ereditară;

77
• Prin consacrarea dreptului de asociere și a libertății întrunirilor se crea cadrul necesar
înființării și funcționării partidelor politice;
• A reprezentat baza juridică a funcționării regimului politic din România modernă;

Constituția democratică din 1923

Cauza adoptării:
Realizarea României Mari în anul 1918 a produs transformări semnificative în plan
politico-teritorial, economic, etnic și confesional, modificări care trebuiau consfințite într-o nouă
lege fundamentală. Mai mult, prin tratatele semnate în cadrul Conferinței de la Paris, România
își asumase, față de minoritățile etnice și confesionale care au intrat între granițele statului, o
serie de obligații care trebuiau consacrate și în plan intern.
Noua lege fundamentală a fost elaborată și adoptată de către Adunarea Constituantă și
promulgată de către regele Ferdinand I la 28 martie 1923. Constituția avea un profund caracter
democratic, fiind expresia integrală a neoliberalismului românesc.
Elemente de noutate:
• Era consacrat caracterul național, unitar, independent și indivizibil al statului;
• Era consacrat sistemul de vot universal (prin reforma electorală) pentru toți bărbații de
peste 21 de ani – nu era permis femeilor, magistraților și militarilor să voteze.
• Se elimina orice formă de discriminare în privința dobândirii și exercitării drepturilor și
libertăților cetățenești;
• Proprietate numai avea un caracter absolut, ci căpăta o funcție de utilitate socială;
bogățiile subsolului erau proprietatea statului și se puteau face exproprieri în caz de
utilitate publică.
• Biserica Ortodoxă era desemnată drept biserică dominantă în stat, iar Biserica Greco-
Catolică se bucura de întâietate față de celelalte culte;
▪ Asemănări între Constituțiile din 1866 și 1923:
• Forma de guvernământ – monarhia constituțională ereditară;
• Principiul separării puterilor în stat;
• Guvernare reprezentativă și responsabilă;
• Drepturi și libertăți cetățenești;

Constituția din 1938 (autoritară)

Cauza adoptării:
Instaurarea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea (10 februarie 1938) a creat o
nouă realitate politică ce trebuia consacrată într-o nouă lege fundamentală. Noua lege
fundamentală nu mai emana de la națiune fiind expresia voinței regelui. Ea a fost elaborată de
juristul Istrate Micescu și aprobată de populație printr-un plebiscit. A fost promulgată de rege la
27 februarie 1938.
Constituția consacra principiul supremației regelui, desființând practic separarea
puterilor în stat. Astfel, regele concentra în mâinile sale întreaga putere în stat. El exercita
puterea executivă, prin intermediul guvernului său, miniștrii fiind răspunzători în fața regelui.

78
Puterea legislativă era exercitată de către rege, prin intermediul Reprezentanței Naționale care
avea un rol decorativ. Inițiativa legilor aparținea regelui.
În privința drepturilor electorale, legea fundamentală făcea o modificare importantă,
dreptul de vot fiind acordat cetățenilor de peste 30 de ani. Femeile obțineau dreptul de vot, dar
nu puteau fi alese.
❖ Parlamentul este redus ca importanță, având un rol decorativ
❖ Puterea judecătorească se exercita în numele regelui
❖ Drepturile și libertățile democratice sunt reduse (erau formulate întâi obligațiile cetățenilor,
drepturile acestora devenind secundare)
❖ Dreptul femeilor la vot era limitată de vârstă (doar cele de peste 30 de ani puteau vota) și
educație (doar cele educate aveau acest drept)
❖ Partidele politice sunt desființate, iar în 1938 a fost înființat primul partid unic din România
„Frontul Renașterii Naționale”, reorganizat în 1940 sub numele de Partidul Națiunii.
Constituția a rămas în vigoare până în 1940, odată cu instaurarea regimului lui Ion
Antonescu. După ce Carol al II-lea a abdicat, Legiunea Arhanghelului Mihail și Germania
nazistă preiau conducerea.
Asemănări între Constituțiile din anii 1923 și 1938:
• Forma de guvernământ era monarhia;
• Ambele constituții consacrau caracterul național, unitar, independent și indivizibil al
statului;
• Proprietatea de orice natură era garantată;
• Se prevedea principiul suveranității națiunii;

Constituția din 1948 (comunistă)

Instaurarea regimului comunist în țara noastră, abdicarea forțată a regelui Mihai I și
proclamarea republicii (30 decembrie 1947) au creat o nouă realitate politică ce trebuia
consacrată într-o nouă lege fundamentală.
Constituția a fost adoptată în unanimitate de către Mara Adunare Națională și a intrat în
vigoare la 13 aprilie 1948. Legea fundamentală consacra nou formă de guvernământ –
republica – și denumirea oficială a țării de Republica Populară Română. Constituția nu mai
prevedea separarea puterilor în stat, precizându-se că Marea Adunare Națională reprezintă
organul suprem al puterii de stat în RPR și unicul organ legiuitor al țării. Puterea executivă – în
fapt singura putere reală în stat – aparținea Consiliului de Miniștri, organul suprem executiv și
administrativ al statului. Parlamentul a fost înlăturat, fiind înlocuit de Marea Adunare Națională
(organul suprem al puterii de stat).
Marea Adunare Națională deținea atât atribuții legislative, cât și executive și era condusă
de un prezidiu format din 19 membrii, unul fiind președintele partidului67. Marea Adunare
Națională vota legile, se ocupa de problemele diplomatice și de război, dar forma și Guvernul.
În aparență, constituția păstra principiile democratice:
▪ Suveranitatea poporului

67 Primul președinte al Marii Adunări Naționale a fost C. I. Parhon

79
▪ Responsabilitatea ministerială
▪ Drepturile și libertățile cetățenești
▪ Egalitate în fața legii
Cu toate acestea, aceste principii erau des încălcate.
Deși proprietatea era privată, se introducea posibilitatea naționalizării bunurilor și
mijloacelor de producție, iar planificarea economiei și monopolul statului asupra comerțului
intern și extern a devenit unul dintre principalele elemente ale regimului.
Principiul separării puterilor în stat era absent, dreptul și libertățile cetățenești erau
încălcate, proprietatea privată e desființată, bunurile de producție erau naționalizate.
Guvernul coordona economia națională, ordinea publică si securitatea statului.
La nivel local, conducerea era deținută de consiliile populare, numite după 1950 „Sfaturi
populare".
Puterea judecătorească era supusă presiunii politice, judecătorii nefiind stabili. Instanța
supremă se numea Curtea Supremă. În instanțele inferioare, judecarea se făcea prin
intermediul unor asesori populari (jurați).
Un al lucru important este egalitatea drepturilor femeilor cu cele ale bărbaților, inclusiv la
vot.
Constituția din 1948 a consacrat noua putere politică și regimul „democrații populare”
(întreaga putere a statului era deținută de Gh. Gh. Dej, liderul PMR).
Prevederile economice prevalau celor politice. Astfel, deși proprietate era garantată, se
introducea posibilitatea naționalizării bunurilor și mijloacelor de producție atunci când interesul
general o cere. De asemenea, se introducea planificare economiei și monopolul statului asupra
comerțului intern și extern.
Drepturile și libertățile cetățenești erau garantate, însă enumerarea lor era pur
propagandistică, deoarece regimul comunist le încălca frecvent.

Constituția din 1952 (comunistă)

Introducerea modelului sovietic (stalinist) în toate domeniile societății a creat o nouă
realitate politică ce trebuia consacrată într-o nouă constituție. Legea fundamentală a fost
adoptată de Marea Adunare Națională și a intrat în rigoare la 27 septembrie 1952 (aservirea
totală a României față de Uniunea Sovietică).
❖ Nu aducea modificări fundamentale legii din 1948, dar încălca grav independența statului
român, devenit stat satelit subordonat URSS.
❖ Se menținea prompt că partidul Muncitoresc Român este forța conducătoare a societății.
❖ Prevederile referitoare la suveranitatea poporului român lipseau, România pierzându-și și
politica externă proprie.
❖ Drepturile și libertățile cetățenilor erau și mai limitate.
Constituția fundamenta baza puterii de stat pe dictatura proletariatului, subliniind că puterea se
exercită de clasa muncitoare în alianță cu țărănimea muncitoare. Se menționa, în mod explicit,
faptul că Partidul Muncitoresc Român este forța conducătoare a societății.

80
Constituția nu mai prevedea separarea puterilor în stat, precizându-se că Marea Adunare
Națională reprezintă organul suprem al puterii de stat în RPR și unicul organ legiuitor al țării.
Puterea executivă – în fapt singura putere reală în stat – aparținea Consiliului de Miniștri,
organul suprem executiv și administrativ al statului.
Pentru prima dată se vorbea despre proprietatea socialistă asupra mijloacelor de
producție, fundamentul formațiunii social-economice socialiste. Subordonarea totală față de
Moscova se observă și prin introducerea modelului sovietic de organizare administrativ-
teritorială a țării, în regiuni și raioane.
Asemănare între C. din anii 1948 și 1952:
• Forma de guvernământ – republica;
• Nu se mai prevedea separarea puterilor în stat;

Constituția din 1965 (comunistă)

Cauza adoptării:
Distanțarea treptată a României față de Uniunea Sovietică și adoptarea unei căi
naționale de construire a societății socialiste au creat o nouă realitate politică – național-
comunismul – ce trebuia consacrată într-o nouă lege fundamentală. Constituția a fost adoptată
de Marea Adunare Națională și a intrat în vigoare la 21 august 1965.
Legea fundamentală consacra noua denumire oficială a țării – Republica Socialistă
România68 – și menționa faptul că Partidul Comunist Român reprezenta forța conducătoare a
întregii societăți. De asemenea, se preciza că obiectivul oamenilor muncii (nu se vorbea despre
națiune) era construirea societății socialiste și crearea condițiilor de înaintare spre comunism.
Constituția consacra caracterul socialist al proprietății și al economiei. Bogățiile subsolului,
fondul funciar de stat, fabricile, uzinele, mijloacele de transport, băncile ș.a. aparțineau statului.
Constituția nu mai prevedea separarea puterilor în stat, precizându-se că Marea Adunare
Națională reprezintă organul suprem al puterii de stat în RPR și unicul organ legiuitor al țării.
Puterea executivă – în fapt singura putere reală în stat – aparținea Consiliului de Miniștri, organul
suprem executiv și administrativ al statului. Consiliul de Stat al RSR era organul suprem al puterii
de stat cu activitate permanentă, subordonat Marii Adunări Naționale.
La 28 martie 1974, Constituția a fost revizuită prin înființarea funcției de președinte al RSR:
Președintele era ales de MAN și avea atribuții extinse:
• Era șeful statului;
• Comandantul suprem al forțelor armate;
• Prezida Consiliul de Stat;
• Prezida ședințele Consiliului de Miniștri la care participa;
• Numea și revoca miniștrii, conducătorii organelor centrale de stat;
• Numea și revoca membrii Tribunalului Suprem și pe procurorul general;
• Reprezenta statul român în relațiile internaționale;
• Putea institui starea de necesitate;

Asemănare între C. din anii 1952 și 1965:

68 “Stat suveran, independent și unitar, cu un teritoriu inalienabil și indivizibil.”

81
 • Nu se mai prevedea separarea puterilor în stat;
• Se menționa, în mod explicit rolul conducător al partidului unic;
• Forma de guvernământ – republica;

Economia României era proclamată ca economie socialistă. Bogățiile subsolului, fondul

funciar, fabricile, mijloacele de transport, băncile, etc. aparțineau statului.
Drepturile și libertățile cetățenești sunt limitate, în condițiile menționării că nu pot fi folosite
„în scopuri potrivnice orânduielii socialiste”.
Marea Adunare Națională e înlocuită de Consiliul de Stat, organism creat în 1961. Astfel,
statului român i s-a conferit un clar caracter totalitar (întreaga putere este deținută de Nicolae
Ceaușescu).

Constituția din 1991

În contextul prăbușirii regimului condus de Nicolae Ceaușescu era nevoie de o nouă
constituție, baza juridică a revenirii României la democrație.
Vor fi reafirmate principiile fundamentale ale statului român, devenit „stat de drept,
democratic și social”:
❖ Suveranitatea națională
❖ Separarea puterilor în stat
❖ Egalitatea în fața legii
❖ Pluralism politic
❖ Alegeri libere
Puterile statului sunt:
▪ Puterea legislativă (Parlament bicameral – format din Senat și Camera Deputaților)
▪ Puterea executivă (Guvern și Președinte ales prin vot universal)
Modificarea constituției în anul 2003 a crescut mandatul președintelui de la 4 la 5 ani. Rolul
fundamental al președintelui este cel de a media puterile statului. De asemenea, președintele
reprezintă România în context internațional.
Puterea judecătorească este deținuta de instanțele de judecată. Cea mai importantă este Înalta
Curte de Casație și Justiție. Judecătorii sunt independenți și inamovibili (stabili).
Referitor la drepturile și libertățile cetățenești, acestea sunt garantate, inclusiv protecția
cetățenilor străini și apatrizi (fără cetățenie).
Prin Constituția din 1991, modificată în 2003, România a devenit un stat democratic, bazat pe
domnia legii (stat de drept).

82
 Bibliografie
➢ Istoria României – Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins,
Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Ed. Rev. București Corint, 2012
➢ Scurtă istorie ilustrată a românilor – Ioan-Aurel Pop, București, Ed.
Litera, 2018
➢ Scurta istorie a românilor – Ioan-Aurel Pop, București, Ed. Litera,
2019
➢ O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri – Neagu Djuvara,
București, Ed. Humanitas, 2001
➢ Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi –
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, București, Ed. Albatros, 1971
(Republica Socialistă Română)
➢ Istoria Românilor (sinteze și teste) – Marian Curculescu, Constantin
Dincă, Gheorghe Dondorici, Târgoviște, Dâmbovița, Ed. Gimnasium,
2016.

83