VIAM INVENIAM AUT FACIAM.

IN HONOREM ŞTEFAN ANDREESCU

Tehnoredactare: Mihaela Răducă
VIAM INVENIAM AUT FACIAM.
IN HONOREM
ŞTEFAN ANDREESCU

editori
OVIDIU CRISTEA, PETRONEL ZAHARIUC,
GHEORGHE LAZĂR

EDITURA UNIVERSITĂŢII „ALEXANDRU IOAN CUZA”

IAŞI – 2012
 CUPRINS

Argument ................................................................................................................... 7
Bibliografia lucrărilor lui Ştefan Andreescu ............................................................. 13

A. Tăişul sabiei: suverani, războinici, diplomaţi

ŞERBAN PAPACOSTEA, Polonia şi Moldova faţă cu primejdia otomană în a
doua jumătate a secolului al XV-lea, opţiuni divergente şi convergente: o
însemnare a lui Filippo Buonaccorsi Callimachus .......................................... 31
MARIAN COMAN, Boierii de margine şi puterea domnească în Ţara
Românească medievală: buzoienii şi mehedinţii ............................................. 35
SERGIU IOSIPESCU, La începutul confruntării Ţării Româneşti sub Vlad Ţepeş
cu Imperiul Otoman ......................................................................................... 59
BOGDAN-PETRU MALEON, La periferia Imperiului Bizantin: exilul în
Marea Neagră ................................................................................................. 79
LIVIU PILAT, „Redeatis ad corporis unitatem”. Problema Moldovei inferioare la
sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare ............................................................... 91
LAURENŢIU RĂDVAN, Mircea Ciobanul şi „aşezarea” oraşului Bucureşti ....... 101
ŞERBAN V. MARIN, Crusades Seen Through Venetian Eyes – Between Being
in Abeyance and Involvement. The Case of the Chronicle Ascribed to
Marcantonio Erizzo ......................................................................................... 121
ILEANA CĂZAN, Moldova între imperiali şi cazacii zaporojeni. O mărturie
contemporană .................................................................................................. 145
ION EREMIA, Ioan Belevici – cronica unei misiuni diplomatice la Moscova ......... 155

B. Lumea negoţului: drumuri, centre comerciale, privilegii, pericole

VIRGIL CIOCÎLTAN, Drumul mătăsii: un paradox? ............................................. 177
NAGY PIENARU, Cetatea Albă / Ak Kerman la începutul veacului al XVI-lea.
Traficul portului în anul 1505 ......................................................................... 181
MÁRIA PAKUCS-WILLCOCKS, Dreptul de etapă al Sibiului în secolele XIV-XVII.
Parcursul secular al unei instituţii medievale ................................................. 191
OVIDIU CRISTEA, Mihai Viteazul, „Războiul cel Lung” şi „drumul moldovenesc” .. 205

C. Neamuri şi oameni de odinioară

ŞTEFAN S. GOROVEI, Descendenţa domnească a Movileştilor. Observaţii şi
argumente noi .................................................................................................. 225
MARIANA LAZĂR, GHEORGHE LAZĂR, „Pentru sufletul meu şi pentru
clironomii mei am orânduit”. Diata marelui logofăt al Moldovei Iordache
Cantacuzino ..................................................................................................... 255
LUCIAN-VALERIU LEFTER, Obârşia şi continuitatea familiei Ponici ................ 289
MIHAI-BOGDAN ATANASIU, Trei mari dregători din familia Bogdan.
Contribuţii prosopografice .............................................................................. 309
PETRONEL ZAHARIUC, Câteva date despre Eustratie logofătul al treilea, „cel
dintâi istoric” al Moldovei .............................................................................. 325
ALEXANDRU CIOCÎLTAN, O contribuţie la biografia arhiepiscopului de
Paronaxia, Teofan Mavrocordat ..................................................................... 339
MIHAIL DIM. STURDZA, Înrudiri necanonice în lumea politică românească
din secolul al XIX-lea ...................................................................................... 345

D. Confesiune şi putere
ANDREI PIPPIDI, Diplomaţie şi ortodoxie: Moldova în proiectele propagandei
calvine (1630) .................................................................................................. 349
ELENA FIREA, Despre un episod uitat din istoria moaştelor Sfântului Ioan cel
Nou de la Suceava şi implicaţiile lui ................................................................ 367
RADU G. PĂUN, O „nouă” danie a domnilor Ţării Româneşti pentru mănăstirea
Hilandar de la Muntele Athos .......................................................................... 385
MARIA CRĂCIUN, Pietatea franciscană şi impactul ei în Transilvania medievală
târzie ................................................................................................................ 393
MARIA MAGDALENA SZÉKELY, Pe marginea unei corespondenţe pierdute.
Mănăstirea Kosinitsa şi Ţările Române .......................................................... 417
OVIDIU OLAR, Mihnea al III-lea Radu şi Roma (1658-1660) ............................... 439
MIHAI-RĂZVAN UNGUREANU, PETRONEL ZAHARIUC, Documente privitoare
la începuturile coloniei protestante din Moldova ............................................ 451

E. Ctitorii şi ctitori de altădată

MATEI CAZACU, Despre câteva vechi biserici bucureştene din veacurile
XVI-XVIII ................................................................................................. 469
SILVIU VĂCARU, Schitul Fătăciune, ctitoria familiei Bogdan .............................. 493
IEROMONAH DOSOFTEI DIJMĂRESCU, Observaţii privitoare la refacerea
Mănăstirii Putna la mijlocul secolului al XVII-lea .......................................... 521
FLORINA-MANUELA CONSTANTIN, Sur les commencements de l’église Zlatari
de Bucarest ...................................................................................................... 545

F. Artă şi cultură
ELKA BAKALOVA, Virgin „The True Vine”. An unusual visualization of the
Liturgical Poetry .............................................................................................. 569
ADRIAN ANDREI RUSU, Zurgălăi de Nürnberg pe cădelniţa lui Ştefan cel Mare
de la Mănăstirea Putna (1470) ........................................................................ 591
IVAN BILIARSKY, Deux toponymes cités dans un apocryphe bulgare: Breznik
et Dobrič .......................................................................................................... 613
MARGARITA KUYUMDZHIEVA, Stroe and Vişa’s Cross from 1642: Object
Revisited ........................................................................................................... 623
FLORINA CIURE, Contribuţii privitoare la învăţământul din Oradea până în a
doua jumătate a secolului al XVII-lea ............................................................. 637

Abrevieri .................................................................................................................... 649

 ARGUMENT

Se spune că atunci când generalii i-au reproşat că nu va reuşi să treacă

Alpii însoţit de elefanţi, Hannibal le-ar fi răspuns: „fie găsesc calea, fie îmi
croiesc alta (aut viam inveniam aut faciam)”. Desigur, pedanţii ar putea obiecta
că Hannibal nu se putea adresa comandanţilor săi în latină şi că, oricum, istoricii
romani care au scris despre războaiele punice au născocit această replică pentru
a pune în evidenţă îndrăzneala şi determinarea comandantului cartaginez, decis
să nu dea înapoi în faţa unui plan de invazie extrem de dificil. Dincolo de
caracterul autentic sau imaginar, cuvintele atribuite lui Hannibal au fost alese
drept titlu al volumului de faţă pentru că ilustrează în chip sintetic cariera isto-
riografică a profesorului Ştefan Andreescu. Într-o perioadă în care ingerinţele
politice erau la ordinea zilei şi în care operele istorice trebuiau să se alinieze
măreţelor idei exprimate de „conducătorii de partid şi de stat” istoricul Ştefan
Andreescu şi-a croit drumul istoriografic respectând cu sfinţenie canoanele
meseriei de istoric. Fără a dori să cădem în genul apologetic, credem că nu este
greşit să reamintim că, într-o epocă în care se căuta cu fervoare „să se demon-
streze că lupta eroică a poporului român împotriva expansiunii otomane a salvat
civilizaţia occidentală”, monografia închinată lui Vlad Ţepeş a fost în pericol să
nu apară întrucât cenzura considera că imaginea conturată de autor nu era una
suficient de favorabilă domnului muntean1.
Această scurtă rememorare nu este, nici pe departe, în măsură să schiţeze
contextul în care istoricii români au trebuit să îşi desfăşoare activitatea după 1945.
Ea doreşte doar să sugereze că, pentru a cântări cu dreptate o operă istorică,
trebuie să fii în măsură să traversezi, fie şi cu ochii minţii, Alpii însoţit de elefanţi
şi nu să procedezi asemenea altui general ilustru – Napoleon Bonaparte – care
înainte de campania de la Marengo ar fi spus: „Hannibal a traversat Alpii, noi îi
vom ocoli!”
Lucrarea de faţă s-a dorit a fi un omagiu adresat unui istoric de prietenii,
colegii şi discipolii săi. Tentativa a fost una dificilă, deoarece un volum omagial

1
Ion Zainea a publicat nota „Comitetului pentru presă şi tipărituri” pe marginea mono-
grafiei Vlad Ţepeş. Într-una dintre primele observaţii se sublinia că „secţiunea întâia a eseului nu
pune în suficientă măsură în evidenţă meritele deosebite ale voievodului”, în vreme ce partea a
doua păcătuia prin abundenţa de detalii referitoare la cruzimea domnului; concluzia a venit
aproape de la sine „Nu în această formă” (subl. în text; Istoriografia română şi cenzura comunistă
<1966-1977>, Oradea, 2010, p. 293).
8 Ovidiu Cristea, Petronel Zahariuc, Gheorghe Lazăr

este – pentru a parafraza un titlu al medievistului Philippe Buc – un „ritual

periculos”2. În primul rând pentru că, printr-un proces de suprainterpretare, s-ar
putea crede că activitatea de cercetare a celui celebrat se apropie de final sau,
cel puţin, că partea cea mai importantă a operei sale a fost deja scrisă. Evident, o
asemenea perspectivă este eronată. Orice slujitor al muzei Clio ştie că istoricul,
asemenea vinului, cu cât se învecheşte, cu atât devine mai bun; fiecare nou
document, fiecare lucrare adăugată setului de cunoştinţe, fiecare nouă lectură a
unor texte citite mai demult, permite sesizarea unor detalii nedesluşite anterior,
întrezărirea unor conexiuni, într-un cuvânt, conturarea unei imagini mai clare
asupra trecutului.
În al doilea rând pentru că, în avalanşa de volume omagiale de după 1990,
o astfel de lucrare menită să onoreze un magistru riscă să treacă neobservată.
Faptul că pe rafturile bibliotecilor stau cărţi închinate unor seniori ai istorio-
grafiei alături de lucrări similare menite să onoreze personaje care, în cea mai
fericită situaţie, au rezumat prost ideile altora, creează riscul punerii semnului
de egalitate între ele. Risc cu atât mai mare cu cât „Omagiile” s-au bucurat, cu
rare excepţii, de prea puţină atenţie din partea autorilor de recenzii. În plus,
tirajele mici, distribuţia neuniformă şi caracterul eclectic al unor lucrări de acest
tip favorizează aşternerea rapidă a uitării.
Un alt risc decurge din faptul că, teoretic, textele autorilor ar trebui să se
ridice la înălţimea operei celui omagiat or, din păcate, nu întotdeauna acest
lucru a putut fi reperat în lucrări de acest gen. Multe dintre contribuţiile cuprinse
în volumele omagiale se plasează în plin paradox: deşi aparent semnatarii lor
doresc să îşi exprime consideraţia faţă de cel sărbătorit, în practică, prin
publicarea unor texte de calitate îndoielnică, se obţine un rezultat contrar.
Ar fi de dorit, de asemenea, ca majoritatea contribuţiilor să trateze subiecte
abordate măcar tangenţial de cel omagiat. Doar în acest fel, fiecare autor s-ar
raporta la opera magistrului, ar intra în dialog cu acesta, ar sugera că îşi doreşte
să ducă mai departe o idee, o direcţie de cercetare, o sugestie a profesorului său.
Desigur, practica de peste două decenii arată că un asemenea deziderat este
aproape imposibil de atins şi că – în ultimă instanţă – mai importantă decât
subiectul ales, rămâne calitatea textului trimis spre publicare. Există desigur şi
alte riscuri, precum omiterea unor nume pe care cel sărbătorit le-ar fi dorit
incluse în cuprins, alegerea unui titlu banal sau prea puţin inspirat, calitate
editorială slabă ş.a.m.d.
Toate aceste precizări nu invalidează legitimitatea alcătuirii unor volume
omagiale, mai ales atunci când cel sărbătorit reprezintă unul dintre numele de
referinţă ale unui domeniu de cercetare. Este şi cazul profesorului Ştefan
Andreescu. Născut la 12 iunie 1947, domnia sa a urmat cursurile Universităţii
Bucureşti, al cărei absolvent a fost în 1970. După un stagiu de doi ani (1970-1972)
la revista „Magazin Istoric” a trecut la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” unde
2
Philippe Buc, Dangereux rituel. De l’histoire médiévale aux sciences sociales, Paris,
2003.
 Argument 9

şi-a desfăşurat continuu activitatea. Ca membru al unuia dintre cele mai presti-
gioase centre de cercetare din România şi-a legat numele de un număr remar-
cabil de cărţi şi studii publicate în ţară şi peste hotare, precum şi de coordonarea
a două reviste importante ale istoriografiei româneşti Revue Roumaine
d’Histoire (1972-1995) şi Studii şi Materiale de Istorie Medie (din 2006).
Parcurgerea fie şi rapidă a sumarelor celor două reviste pe perioada în care
domnul Ştefan Andreescu s-a ocupat de pregătirea lor pentru tipar stă mărturie
pentru atenţia acordată cuvântului tipărit. În primul caz a încercat să limiteze cât
mai mult cu putinţă ingerinţele regimului comunist, iar în cel de-al doilea a
căutat să facă din revista Institutului „Nicolae Iorga” unul din reperele medie-
visticii româneşti.
Ca istoric a abordat un număr de subiecte ce acoperă un interval
cronologic uriaş, din secolul al XIII-lea până în veacul al XX-lea, iar cariera sa
ştiinţifică a început foarte devreme, dacă ar fi să ne raportăm la un istoric
obişnuit. La numai 15 ani a publicat un interesant text despre Dobruş banul şi
ctitoriile sale. A urmat o serie întreagă de articole privitoare la istoria unor
importante lăcaşuri de cult ortodoxe din Ţara Românească, care ar merita
strânse într-un volum. Prin aceste cercetări, foarte tânărul cercetător a intrat în
miezul istoriei medievale a Ţării Româneşti, iar rezultatele obţinute au fost
publicate în revistele bisericeşti, care se situau ceva mai departe de „comanda-
mentele ideologice” ale vremii. În acest fel şi pe această cale, Ştefan Andreescu
a ajuns unul dintre cei mai importanţi istorici ai generaţiei sale, al cărui scris
istoric şi a cărui atitudine civică3 au fost modele pentru cei care au intrat în
arena muzei Clio atât înainte de marea schimbare din 1989, cât şi după aceea.
A editat un număr apreciabil de izvoare din arhivele străine, în special din
arhivele genoveze. Pe baza acestor surse, specialiştii istoriei pontice şi ai istoriei
Moldovei şi-au putut forma o imagine mai clară asupra secolului al XV-lea,
perioadă critică din istoria Mării Negre care a marcat sfârşitul hegemoniei
cetăţii ligure şi intrarea bazinului pontic în aria de influenţă a Imperiului Otoman.
Analizele domnului Andreescu au încercat să integreze „politica pontică” a
Ţării Româneşti şi, mai cu seamă, a Moldovei într-o largă perspectivă de istorie
a Mării Negre de la gurile Dunării până în Mingrelia şi din Crimeea genoveză
până la emiratul de Sinope. Pe lângă aspectele de istorie politică a manifestat
un interes aparte pentru problemele comerţului pontic, dar şi pentru istoria
socială a Pontului Euxin. Graţie acestor din urmă preocupări a putut fi mai
întâi schiţat şi apoi tot mai clar conturat portretul unui om de afaceri moldo-
vean din secolul al XV-lea: Theodorca de Telicha.
A publicat şi comentat un mare număr de „relatări de călătorie”, demers ce
s-a concretizat recent (Bucureşti, 2011) prin coordonarea unui prim volum
supliment al colecţiei Călători străini despre Ţările Române (sec. XIV-XVIII).

3
Vezi Florin Constantiniu, De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu, Editura Enciclo-
pedică, Bucureşti, 2007, passim; Şerban Rădulescu-Zoner, A fost un destin: amintiri, mărturii,
dezvăluiri, Editura Paideia, Bucureşti, 2003, p. 535.
10 Ovidiu Cristea, Petronel Zahariuc, Gheorghe Lazăr

Un interes particular a fost acordat relaţiilor politice a Ţărilor Române şi

integrării lor într-un vast context internaţional. Rezultatul acestor strădanii l-au
constituit cele trei volume ale lucrării Restitutio Daciae care tratează aspecte
importante ale medievisticii româneşti, reprezentând o sinteză sui-generis a
istoriei Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei din secolele XVI-XVII.
Primul dintre acestea, publicat în 1980, a acoperit intervalul 1526-1593, a fost
rezultatul tezei de doctorat susţinute în 1978 sub îndrumarea lui Constantin C.
Giurescu şi s-a concentrat asupra antecedentelor care au dus la unirea celor trei
ţări sub o singură cârmuire în 1600-1601. Cel de-al doilea, publicat în 1989,
cuprinde o seamă de idei, fapte şi personalităţi politice şi culturale din răstimpul
de după ruperea unirii ţărilor române sub Mihai Viteazul şi până la 1659, an
care reprezintă un reper însemnat al începutului perioadei „prefanariote”. Aceste
două volume, apărute înainte de decembrie 1989, ating o temă importantă a
curentului „protocronist” în cercetarea istoriei românilor – unirea Ţării Româ-
neşti, Transilvaniei şi Moldovei în Evul Mediu –, dar se deosebesc clar de alte
lucrări închinate aceleiaşi problematici, prin temeinicia documentării, prin
noutatea şi soliditatea interpretărilor şi prin îndepărtarea de principiile călău-
zitoare ale istoriografiei naţional-comuniste. Dacă primele două părţi au fost
consacrate relaţiilor dintre Ţara Românească, Moldova şi Transilvania în
răstimpul 1526-1659, ultimul volum a fost închinat lui Mihai Viteazul. Deşi
lucrarea se prezintă sub forma unei culegeri de studii, se poate afirma fără a
greşi că, la capătul ei, se distinge o imagine coerentă şi sensibil îmbogăţită a
acţiunii politice şi militare a lui Mihai Viteazul între 1593 şi 1601. Fără a se lăsa
descurajat de mulţimea copleşitoare a documentelor4, domnul Ştefan Andreescu
a încercat nu numai să domine informaţia acestora, dar să şi îndrepte analiza
istoriografică spre zone mai puţin cercetate, cum ar fi impactul acţiunilor
domnului muntean asupra comerţului din regiune.
Perioada anterioară secolului al XVI-lea a făcut obiectul solidei mono-
grafii închinate lui Vlad Ţepeş, în fapt o largă frescă a istoriei Ţării Româneşti
în veacul al XV-lea. Ca şi în cazul celorlalte cercetări amintite şi domnia fiului
lui Vlad Dracul a fost supusă unei investigaţii minuţioase care a îmbinat o
amplă documentaţie cu analiza critică pătrunzătoare. Lucrarea s-a bucurat de o
recunoaştere unanimă, fiind reeditată în ţară şi publicată în mai multe limbi de
circulaţie. Concluziile au fost completate ulterior de câteva studii care au reluat
unele aspecte controversate de istorie militară (precum data şi consecinţele
expediţiei lui Mahmud paşa „Grecul” împotriva Ţării Româneşti) sau de istorie
„a mentalităţilor” (de ex. analiza modelului adoptat de Vlad Ţepeş pentru atacul
de noapte declanşat asupra oştirii otomane).
Contemporanul moldovean al lui Vlad Ţepeş – Ştefan cel Mare – nu avea
cum lipsi din lista de preocupări a medievistului Ştefan Andreescu. Pe marginea
acestui subiect s-ar putea contura câteva mari zone de interes: relaţiile lui Ştefan cu
4
După cum afirmă autorul însuşi în cuvântul introductiv la Restitutio Daciae, III. Studii cu
privire la Mihai Viteazul, Bucureşti, 1997, p. 10.
 Argument 11

genovezii din Marea Neagră; cronistica Moldovei în veacul al XV-lea; integrarea

acţiunilor suveranului Moldovei în cruciada anti-otomană din secolul al XV-lea.
Multe dintre rezultatele acestor cercetări au fost validate de munca de cercetare
a altor medievişti şi, chiar în cazul unor subiecte controversate, nu a fost
niciodată pusă în discuţie soliditatea documentării sau a argumentaţiei.
În cercetarea istoriei Moldovei, medievistul Ştefan Andreescu nu s-a oprit
la Ştefan cel Mare, ci a urcat mult în timp, până la mijlocul celui de-al XVII-lea
veac, oferind istoriografiei româneşti pagini decisive pentru cunoaşterea întâm-
plărilor de la nord de Milcov, din vremea „tiranului” Alexandru Lăpuşneanu,
a „blândului” Petru Şchiopul, a „măreţului” Radu Mihnea sau a „fălosului”
Vasile Lupu. De asemenea, a adus însemnate contribuţii privitoare la începu-
turile şi dezvoltarea relaţiilor Moldovei cu Muntele Athos, precum şi la cunoaş-
terea stării de lucruri din Moldova văzute prin ochii călătorilor străini, mai ales
ai misionarilor catolici.
O direcţie de cercetare promovată cu perseverenţă şi asiduitate de Ştefan
Andreescu a fost cea a istoriei sociale; apelul la sursele documentare, cel mai
adesea inedite sau nu suficient de bine puse în valoare, şi utilizarea genealogiei
au constituit două dintre metodele care, mânuite cu măiestrie şi curaj, au stat la
baza demersurilor sale ştiinţifice, reuşind să surprindă aspecte inedite şi totodată
să ofere noi interpretări unor fenomene sociale din perioada secolelor XV-XVII.
Nu de puţine ori rezultatele acestor cercetări au intrat în totală contradicţie cu
cele promovate de istoriografia oficială. Cu titlu de exemplu, amintim studiul
referitor la boierimea lui Radu de la Afumaţi, ce a avut ca punct de plecare
informaţiile oferite de pomelnicul mănăstirii Argeş, prin care profesorul
Ştefan Andreescu a dovedit că în acţiunea sa militară anti-otomană domnul s-a
bucurat de sprijinul boierimii ţării, concluzie ce contrazicea fără drept de apel
teoria „boierimii trădătoare”, cultivată cu asiduitate de istoriografii de serviciu
ai regimului comunist. Am mai putea menţiona aici şi studiile referitoare la
originea, familia şi legăturile de rudenie dintre Mihai Viteazul şi unele dintre
cele mai importante familii boiereşti muntene, la loc de cinste aflându-se puter-
nicul neam al Cantacuzinilor, precum şi cele referitoare la neamul boierilor din
Brâncoveni, Goran logofătul din Olăneşti, Pană vistierul, Andrei zugravul,
arhiepiscopul Gheorghe şi episcopul Ignatie al Râmnicului etc.
În strânsă legătură cu această direcţie de cercetare, dar constituind totodată
un domeniu aparte, s-a aflat şi interesul (manifestat încă de la debutul său isto-
riografic) domnului Ştefan Andreescu de a desluşi şi de a reconstitui trecutul
unora dintre cele mai reprezentative şi importante lăcaşuri de cult ale Ţării
Româneşti – este cazul mănăstirii de la Polovragi, al bisericilor Scaune şi
Săpunari din Bucureşti, al bisericilor ctitorite de Ghiorma banul, al mănăstirilor
Gruiul, Băbeni, Cornet, Băjeşti, Dragomireşti, Vişina –, precum şi din Moldova
(importanţa mănăstirii Putna în închegarea unui stil arhitectural moldovenesc
este exemplul cel mai la îndemână). Pentru o mai bună înţelegere a rostului a
unora dintre aceste sfinte lăcaşuri – dincolo de numeroasele documente iden-
tificate în arhive şi puse în circuitul ştiinţific –, domnul Ştefan Andreescu nu a
12 Ovidiu Cristea, Petronel Zahariuc, Gheorghe Lazăr

respins nicicum ideea utilizării şi a altor metode mai puţin familiale unui istoric,
cum ar fi „descifrarea tâlcului ascuns al picturilor şi al arhitecturii bise-
riceşti”5. În urma acestei analize, istoricul Ştefan Andreescu a reuşit nu numai
să ofere o nouă perspectivă în ceea ce priveşte „semnificaţia politică” a
portretelor din naosul bisericilor de la Stăneşti, Snagov şi Tismana, dar şi să
propună o nouă „tipologie” a bisericilor muntene din perioada cuprinsă între
secolele XIV-XVI. Buna cunoaştere a trecutului unor lăcaşuri de cult a fost
valorificată şi în calitatea de membru al Comisiei Monumentelor Istorice.
În afara muncii de cercetare, Ştefan Andreescu a desfăşurat o îndelungată
activitate de profesor activând mai întâi, pentru o scurtă perioadă de timp, la
Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (în fapt doar în semestrul al doilea
al anului universitar 1989-1990), iar mai apoi la Facultatea de Ştiinţe Politice şi
Administrative din cadrul aceleiaşi Universităţi. Activitatea de la catedră a fost
completată cu încurajarea continuă a mai tinerilor colegi din Institutul „Nicolae
Iorga”. În calitatea de coordonator de reviste ştiinţifice sau de şef de program a
sprijinit necontenit activitatea „noului val” din istoriografia românească, pornind
de la premisa – exprimată de altfel şi în scris – că noile generaţii sunt datoare să
preia „provocarea înaintaşilor” şi să o ducă mai departe „cu o sensibilitate şi
putere de pătrundere mai mari”6.

Ovidiu Cristea
Petronel Zahariuc
Gheorghe Lazăr

5
Perspective medievale, p. 7 (studiu introductiv).
6
Restitutio Daciae. III Studii cu privire la Mihai Viteazul, p. 11.
 MIHNEA AL III-LEA RADU ŞI ROMA (1658-1660)

OVIDIU OLAR

1.
O ploaie repede şi deasă cădea asupra Bucureştilor în Duminica Floriilor a
anului 7166 de la Facerea Lumii, 1658 de la venirea Mântuitorului şi 1068 de la
împlinirea hegirei. Noroaie adânci copleşiseră oraşul, un oraş pârjolit de lefegii
domnului mazilit şi fugar, Constantin Şerban. Cu toate acestea, un alai
nemaivăzut se încumeta să înfrunte urgia vremurilor şi drumurile desfundate.
Înveşmântat în hainele sale cele mai de preţ, cu Evanghelia şi crucea în mână,
mitropolitul Ţării Româneşti mergea călare pe un catâr. Pe jos, însoţit de paicii
săi, noul domn – Mihnea al III-lea Radu – ţinea căpăstrul. Bidivii îi erau duşi
înainte, iar marii dregători ai ţării, câţi nu fugiseră care încotro, îl urmau, fiecare
ducând la rândul său câte un cal.
Insolitul cortegiu avea să ocolească întreaga cetate şi să se oprească la
mănăstirea Sfintei Treimi, zisă a Radului vodă. Acolo, în biserica temporarei
reşedinţe domneşti, înaltul prelat – probabil Ştefan al Ungrovlahiei – avea să
încheie slujba. Suveranul considerase util, în asemenea timpuri tulburi şi
păcătoase, să îndeplinească „cu mare grijă şi cucernicie” aceeaşi ceremonie care
se făcea la Moscova de către ţar şi patriarh.
Fusese îndemnat întru aceasta de marea sa „credinţă, evlavie şi râvnă pentru
religie”, estimează arhidiaconul Paul din Alep (Būlus ibn Makārijūs al-Halabī),
cel căruia îi datorăm preţioasa descriere a evenimentului.
„El a stat mai bine de douăzeci şi cinci de ani în seraiul sultanului, printre
turci”, subliniază entuziast cronicarul arab, „şi totuşi nimeni nu l-a putut
ademeni ca să-l abată de la legea sa. Ni s-a spus că, la începutul fiecărei luni, el
avea obiceiul să cheme clerul ca să-i facă o agheasmă, să-l spovedească şi să-i
dea sfintele taine. Pe lângă acestea, mergea obişnuit la biserici şi niciodată nu
trecea cu vederea timpul de rugăciune, nici dimineaţa, nici seara. Aşadar, printr-o
practică îndelungată, devenise un înfocat apărător al religiei şi era, prin urmare,
în vrajbă cu năvălitorii duşmani…”1

1
Călători străini, VI, p. 260. După câte se pare, ideea de a celebra Floriile à la russe nu i-a
fost sugerată lui Mihnea de patriarhul Macarie al Antiohiei. Proaspăt întors de la Moscova, unde
440 Ovidiu Olar

Fig. 1. 10 aprilie 1636. Moscova, Duminica Floriilor2

În primăvara anului 1658, Mihnea nu avea cum şi de ce să fie în vrajbă cu

năvălitorii. Era doar un „om de casă al sultanului”, un favorit al sultanei-mame
şi un protejat al lui Ken‛ān paşa şi al soţiei sale Atikè. Marele vizir Mehmed
Köprülü paşa îi dăduse tronul, „după îndemnul Împăratului”, iar trupele tătare şi
cele osmane, conduse de sangeacul de Silistra şi Nicopol Fazıl paşa îi conso-
lidaseră domnia, în pofida opoziţiei multor boieri valahi şi a unor greci ţari-
grădeni3. În schimb, interesul său pentru chestiuni de natură teologică este în
afara oricărui dubiu.
Astfel, Mihnea porunceşte organizarea în fiecare zi de joi de după Paşti,
până la Joia Înălţării, a unor mari procesiuni care să străbată în lung şi în lat
Bucureştii. Îi cere patriarhului Antiohiei, aflat în trecere prin Valahia în căutare
de milostenii, să-l încoroneze de Rusalii, nu oricum, ci „potrivit ritualului
prescris în marele şi împărătescul Evhologiu şi cu binecuvântarea ce se obiş-
nuieşte pentru suverani”. În Duminica tuturor sfinţilor, el îl roagă pe acelaşi
Macarie să târnosească mănăstirea începută de Constantin Şerban, recent isprăvită.

participase la o asemenea sărbătoare, Macarie se afla la Câmpulung de Floriile anului 1658. El

avea să ajungă la Bucureşti abia pe 28 aprilie, fiind primit în audienţă de domn „după Paşti”. În
plus, cuvintele fiului său Paul sunt clare – „am aflat” de Paşti, spune el, la Câmpulung, ce se
petrecuse cu o săptămână în urmă la Bucureşti. Prin urmare, ideea a venit de la un alt cunoscător
(de visu sau livresc) al obiceiului moscovit. Cine va fi fost acesta, greu de spus deocamdată.
2
Adam Olearius, Vermehrte Newe Beschreibung Der Muscowitischen vnd Persischen Reyse,
Schleswig, 1656, p. 132a. Vezi şi frumoasa ediţie facsimilată îngrijită de Dieter Lohmeier,
Tübingen, 1971.
3
Pentru detalii despre împrejurările care au dus la urcarea pe tron a lui Mihnea, vezi
Hurmuzaki, Documente, V/2, p. 40-50; N. Iorga, Noi porunci turceşti către Domnii noştri (1572-1658),
în RI, 20, 1934, 10-12, p. 383; Al. Ciorănescu, Documente privitoare la domnia lui Mihail Radu
(Mihnea III) culese mai cu seamă din archivele Veneţiei, în BCIR, 13, 1934, p. 119-131; idem,
Domnia lui Mihnea III (Mihail Radu) 1658-1659, în BCIR, 14, 1935, p. 26-40, 45-50; Ioan V. Dură,
Ştiri despre ţările române în «Istoria patriarhilor Ierusalimului» a patriarhului Dositei al Ierusa-
limului, în ST [Seria a II-a], 28, 1976, 1-2, p. 126.
 Mihnea al III-lea Radu şi Roma (1658-1660) 441

De sărbătoarea apostolilor, primeşte sfintele taine la capătul unei liturghii

celebrate cu mare fast, căci fusese chemat să participe la o expediţie militară
îndreptată împotriva maghiarilor4.
În plus, domnul se preocupă de soarta bisericilor din ţară – (unele dintre)
primele documente interne emise privesc mănăstirile Brâncoveni şi Plumbuita5 –,
face danii la Athos6 şi convoacă un sinod menit să pună ordine în treburile
bisericeşti7. Pe stindardul său apar, alături de stemă, o cruce şi inscripţia „Iisus
Hristos învinge” (Ûs. Xs. nika), iar pe monedele sale de argint şi bronz figurează
nu numai bustul loricat al domnului, cu coroană pe cap şi sceptru în mâna
dreaptă sau acvila bicefală încoronată, ci şi frumoasa deviză latinească „Dacă
Dumnezeu e pentru noi, cine-i împotriva noastră?”8.
„Domnia nu se întăreşte altfel decât prin buna ocârmuire şi dreapta stare a
bisericilor”, îşi explică Mihnea interesul pentru afacerile ecleziastice în
scrisoarea adresată în ianuarie 1659 patriarhului ecumenic Parthenios al IV-lea.
Mulţi dintre contemporani s-au îndoit însă de sinceritatea vorbelor sale. Georg
Kraus († 1679), de pildă, crede că Mihnea obţinuse sprijinul mamei împăratului
în schimbul făgăduielii că „va schimba toate legile în legea turcească şi va
aduce în trei ani întreaga Ţară Românească la credinţa turcească”. Dându-şi
seama că promisiunea e imposibil de îndeplinit şi că va plăti cu viaţă încălcarea
ei, el „se lepădă cu totul de credinţa mahomedană, porunci ca episcopul român
să vină la el şi trecu fără ştirea turcilor la credinţa românească”. Mai mult, el
ucise toţi turcii aflaţi în ţară şi îşi oferi serviciile principelui transilvan

4
Călători străini, VI, p. 261-266. Pentru detalii, vezi interesantele studii ale lui Radu G. Păun,
Si Deus nobiscum, quis contra nos? Mihnea III: note de teologie politică, în Naţional şi universal
în istoria românilor. Studii oferite prof. dr. Şerban Papacostea cu ocazia împlinirii a 70 de ani,
Bucureşti, 1998, p. 69-99; idem, Pouvoir, Croisade et Jugement Dernier au XVIIe siècle: le vécu
et l’invisible, în Ivan Biliarsky (ed.), Ius et ritus. Rechtshistorische Abhandlungen über Ritus,
Macht und Recht, Sofia, 2006, p. 213-283.
5
DANIC, M-rea Brâncoveni, XXI/2 şi XXV/2 (26 martie 1658); DANIC, M-rea Plumbuita,
IX/6 (8 aprilie 1658).
6
Pentru dania la Xenofon, vezi Grigore Nandriş, Documente româneşti în limba slavă din
mănăstirile Muntelui Athos (1372-1658), Bucureşti, 1937, p. 228-236 (no 41); Petronel Zahariuc,
Florin Marinescu (ed.), Documente româneşti din arhiva mănăstirii Xenofon de la Muntele Athos,
Iaşi, 2010, p. 64-73, 340 (no 8). Documentul este totuşi îndoielnic (ibidem, p. 23-27, 264-267). Dania
la Hilandar, înregistrată de unii istorici, nu îi aparţine; donatorul pare a fi Alexandru II Mircea. Vezi
Boško I. Bojović, Chilandar et les Pays Roumains (XVe-XVIIe siècles). Les actes des princes
roumains des archives de Chilandar (Mont Athos), Paris, 2010, p. 221 (doc. no 28 [A 23/9]). Vezi
însă observaţiile făcute de Radu G. Păun în prezentul volum (n. ed.)
7
N. Iorga, Două contribuţii la istoria bisericească a românilor, II. Sinodul de la
Târgovişte în 1659, în AARMSI, s. a II-a, XXXVIII, Bucureşti, 1916, p. 465-483; Ovidiu Olar,
Orthodoxie et politique, I. Le synode de Târgovişte (janvier 1659), în „Archaevs”, 11-12, 2007-2008,
p. 177-204 [= New Europe College Yearbook 2007-2008, Bucureşti, 2011, p. 189-216]; idem,
Ortodoxie şi politică. Sinodul de la Târgovişte (ianuarie 1659), în ST, Seria a III-a, 4, 2008, 4,
p. 149-177.
8
N. Iorga, Steagul lui Mihnea Vodă Radul în Muzeul istoric din Belgrad, în AARMSI, s. II,
XXXVI, Bucureşti, 1914, p. 529-541.
442 Ovidiu Olar

Gheorghe Rákóczy al II-lea, aflat în duşmănie cu Poarta9. La rândul său,

patriarhul Dositei al Ierusalimului († 1707) îl taxează pe Mihnea drept descre-
ierat – ar fi socotit, „nebunul”, să-i învingă pe otomani şi să fie el basileu – şi
vorbeşte cu dispreţ despre permisiunea acordată călugărilor să mănânce carne,
aluzie transparentă la deciziile sinodului de la Târgovişte10.
Cronicarul otoman Mustafa Na‛īmā († 1128 H. = 1716) nu are nici el o
părere mai bună despre principele valah care, deşi se hrănise multă vreme din
binefacerea dinastiei înaltului Devlet otoman, îndrăznise, plin de nerecunoştinţă,
să se răscoale şi să se răzvrătească.
„Voievodul intrigant al Ţării Româneşti, căruia i se zice Mihnea, în zilele tinereţii
sale, fusese un băiat cuminte şi, timp de peste 20 de ani, fusese educat împreună
cu pajii lui Kodja-Kenan paşa, cuceritorul cetăţii Ahisha. El se împodobea cu
căciulă de samur şi cu haine de musulman şi, fiind sătul de sare şi pâine, citea şi
scria din cărţi în limbile arabă şi persană şi turcă şi spunea: «Voi fi un musulman
adevărat!»”11
Fireşte, toate aceste portrete sunt interesate, fiecare dintre zugravi urmă-
rindu-şi propria agendă. Diferenţele consistente dintre ele ridică totuşi un
important semn de întrebare. Care dintre toţi aceşti Mihnea este mai credibil?
Aventurierul sau nebunul? Cel care pretinde a fi „un musulman adevărat” sau,
dimpotrivă, cel care duce smerit de frâu, prin ploaie şi noroaie, catârul mitro-
politului Ţării Româneşti? Vizita la Roma, ca trimis special al lui Mihnea, a călu-
gărului franciscan (observant) Gabriele Thomasij, vicar apostolic al Ţării Româ-
neşti, oferă o posibilă soluţie de ieşire din acest înşelător labirint istoriografic12.

2.
Părintele Thomasij ajunge în Cetatea Eternă pe 7 septembrie 1658, după
scurte opriri în tabăra lui Rákóczy, la Viena şi la Veneţia13. El aducea
9
Georg Kraus, Cronica Transilvaniei 1608-1665, ed. de Gheorghe Duzinchevici şi
Eugen Reus-Mârza, Bucureşti, 1965, p. 291-292.
10
Dositei al Ierusalimului, <Istor»a per· t³n ×n <IerosolÊmoic patriarqeus‡ntwn, Bucureşti,
1715, p. 1205; idem, Paraleipámena ×k tŸc ¸stor»ac per· t³n ×n <IeroslÊmoic patriarqeus‡ntwn,
în Athanasios Papadopoulos-Kerameus, >An‡lekta <IerosolumitikŸc Staquolog»ac, I, St. Petersburg,
1891, p. 283.
11
Mustafa A. Mehmet (ed.), Cronici turceşti privind Ţările Române. Extrase, III. Sfârşitul
sec. XVI – începutul sec. XIX, Bucureşti, 1980, p. 125-126.
12
Studiul de faţă a fost posibil datorită unui stagiu de cercetare în arhiva istorică a Congre-
gaţiei de Propaganda Fide. Ţin să mulţumesc Academiei Române din Roma pentru găzduire, dlui
prof. dr. Ioan-Aurel Pop pentru referinţe şi arhivarilor români pentru ajutorul oferit în reperarea
anumitor documente.
13
Pentru Gabriele Mančić, alias Thomasij / Tommasi / Tomascievich / Manchich / Gabriele
Bulgaro (1618-1696), vezi Gh. Călinescu, Alcuni missionari cattolici italiani nella Moldavia nei
secoli XVII e XVIII, în „Diplomatarium Italicum”, 1, 1925, p. 23-24 (cu bibliografia anterioară);
István György Tóth (ed.), Relationes Missionariorum de Hungaria et Transilvania (1627-1707),
Budapesta – Roma, 1994, sub voce; idem (ed.), Litteræ Missionariorum de Hungaria et
Transilvania (1572-1717), II-IV, Roma-Budapesta, 2002-2005, sub voce; ibidem, V, Roma –
Budapesta, 2008, p. 3192-3193.
 Mihnea al III-lea Radu şi Roma (1658-1660) 443

suveranului pontif, pe lângă diverse scrisori de recomandare, o epistolă prin

care Mihnea al III-lea îşi exprima dorinţa de a îmbrăţişa deschis religia catolică
şi cerea să i se pună la dispoziţie o corabie „pentru a avea asigurat spatele” în
cazul unui eventual eşec al iminentei sale campanii anti-otomane14. Misiunea sa
era aceea de a prezenta într-o lumină favorabilă planurile de răscoală ţesute de
domnitor la Dunărea de Jos şi de a-l convinge pe papă să îndemne pe împăratul
romano-german şi pe alţi principi creştini să-i sprijine cu bani sau cu oaste
acţiunile15.
Informat din timp, reprezentantul diplomatic al Veneţiei la Roma nu-şi
precupeţi eforturile pentru ca solul muntean să fie bine primit. În condiţiile în
care lipseau semnele că războiul Candiei s-ar fi îndreptat spre un deznodământ
favorabil, Prea-înseninata republică aprecia orice operaţiune militară îndreptată
împotriva turcilor16. Prin urmare, Gabriele Thomasij a fost primit de două ori în
audienţă de Alexandru al VII-lea.
Prima audienţă nu se dovedise deloc mulţumitoare. Deşi ascultase prezen-
tarea generală a emisarului, papa se interesase cu precădere de numărul episco-
pilor catolici din Valahia. Promiţând apoi că va citi mesajele primite şi va
formula un răspuns, el îl îndreptase pe franciscan spre secretarul Congregaţiei
de Propaganda fide, Mgr Mario Alberici [Albrizzi / Alberizzi]17.
Întrucât nu avea mandat să discute cu Alberici proiectele militare ale lui
Mihnea şi nici nu i se părea că fusese suficient de elocvent, Thomasij se văzu
nevoit să solicite o a doua întrevedere. Bine susţinut şi sfătuit de ambasadorului
veneţian Angelo Correr, el în asigură pe papă de sinceritatea convertirii lui
Mihnea şi de seriozitatea intenţiilor sale belicoase, nemainsistând ca eventualele
subsidii să-i fie vărsate direct, iar nu prin mijlocirea principelui transilvan.
Convins, Alexandru al VII-lea hotărî să se implice18.
Datorită cercetărilor preţioase întreprinse de Al. Ciorănescu în arhivele
veneţiene, această evoluţie a lucrurilor era de mult cunoscută în liniile sale
principale. Cunoscută era şi scrisoarea din 12 octombrie 1658 prin care suve-
ranul pontif îşi manifestă bucuria că harul divin îl determinase pe domnitorul

14
Pe moment, nu am reuşit să găsesc această scrisoare, nici în original, nici în copie.
Conţinutul ei poate fi însă lesne dedus din răspunsul papei şi din discuţiile din curie (vezi infra).
15
Pentru detalii, vezi Al. Ciorănescu, Documente, p. 33-88; idem, Domnia, p. 76-81.
16
Războiul Candiei nu s-a bucurat încă de atenţia cuvenită. Pentru detalii, vezi Nükhet
Adiyeke, Nuri Adiyeke, Evangelia Balta, The Poll Tax in the Years of the Cretan War. Symbol
of Submission and Mechanisms of Avoidance, în „Jhsaurίsmata”, 31, 2001, p. 323-359;
Özkan Bardakçi, François Pugnière (eds.), La dernière croisade. Les Français et la guerre de
Candie 1669, Rennes, 2008; Ovidiu Olar, Ortodoxie şi politică. O scrisoare a patriarhului de
Constantinopol păstrată în Arhivele Naţionale olandeze din Haga, în SMIM, 29, 2011, p. 283-299.
17
Al. Ciorănescu, Documente, p. 59-61 (no XXXI); idem, Domnia, p. 78-79. Pentru personaj,
vezi Armando Petrucci, Alberizzi (Alberici, Albrizzi), Mario, în Dizionario Biografico degli Italiani, 1,
1960 [http://www.treccani.it/enciclopedia/mario-alberizzi_(Dizionario_Biografico)/ – consultat pe
1 mai 2012].
18
Al. Ciorănescu, Documente, p. 62-63 (no XXXIV), 65-66 (no XXXVII); idem, Domnia,
p. 79-80.
444 Ovidiu Olar

valah să renunţe la greşelile străbunilor săi şi să cunoască adevărul religiei celei

„drepte” (orthodoxæ) – cea romană – şi prin care îl îndeamnă pe Mihnea să
depună o mărturie de credinţă în mâinile arhiepiscopului catolic de Sofia Petru
Bogdan Bakšić. Cunoscută era şi scrisoarea trimisă în aceeaşi zi de pontif
episcopului de Strigoniu, unul dintre cei ce îl recomandaseră pe Thomasij.
Cunoscută era, în fine, scrisoarea trimisă tot pe 12 octombrie de cardinalul-nepot
Flavio Chigi nunţiului la Viena, Carlo Caraffa della Spina, prin care i se cere
celui din urmă să sprijine demersurile lui Thomasij şi să obţină de la împărat
refugiu pentru Mihnea, la nevoie19. În schimb, destule detalii au rămas până
acum necunoscute.
Nu se ştia, de pildă, nimic despre scrisoarea adresată lui Mihnea, pe 1 oc-
tombrie 1658, de Congregaţia pentru răspândirea credinţei. Pe un ton asemă-
nător scrisorii papale din 12 octombrie, adresanţii îşi exprimă marea bucurie că
domnul se lepădase de greşelile schismatice în care fusese crescut şi se arăta
gata să îmbrăţişeze credinţa catolică, întru propăşirea acesteia. În plus, ei îşi
îndeamnă corespondentul să facă profesiune de credinţă în conformitate cu
instrucţiunile pe care părintele Thomasij avea să i le comunice.
„Illustrissime Domine,
Ingenti quidem Eminentissimi Patres huius Sacræ Congregationis de Propaganda
fide perfusi sunt lætitia de recognitis à Dominatione Tua Illustrissima, divina
præveniente gratia, schismatis erroribus, in quibus fueras enutritus, cum ex
huiusmodi accessione, tuisque, quibus præfulges, dotibus, non modicum
Catholicæ fidei incrementum sperare liceat, ac præclaro Principis exemplo, eos,
qui Tibi subsunt, brevi tenebras excussuros…
Quamobrem gratissimè exceptum est, tùm ex tuis litteris, tùm ex eo, quod uberius
frater Gabriel Thomasius coràm exposuit de restituto Tibi paterno temporali
Dominio, ac de insita, iàm longè antè, veræ fidei propagationis cupiditate…
Porrò, cum ad id omninò sit necessarium, ut Dominatione Tua Illustrissima fidei
ad quam peculiari Dei auxilio modo vocata est, professionem emittat, præstato
fratri Gabrieli tradita est Catholica formula Tibi exhibenda…”20
Nu se ştia nimic nici despre scrisoarea de recomandare a părintelui
Thomasij adresată, tot în prima zi a lunii octombrie, episcopului de Nitria, mare
cancelar şi sfătuitor de taină al împăratului Leopold I21. În fine, nu se ştia nimic
despre discuţiile care au precedat şi succedat redactarea răspunsului papal din
12 octombrie.

19
Hurmuzaki, Documente, V/2, p. 56-57 (no LXXXVIII); Ioan C. Filitti, Din arhivele Vatica-
nului, I, Documente privitoare la episcopatele catolice din Principate (1353-1699), Bucureşti, 1913,
p. 104; N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, I-II, Bucureşti, 1901, p. 426.
Pentru Carlo Carafa, vezi Donato Squicciarini, Nunzi apostolici a Vienna, Città del Vaticano,
1998, p. 130-132.
20
APF – Scritture riferite nei Congressi – Lettere volgari 32 [1658], f. 86-87r; vezi şi APF
– Scritture riferite – Lettere e Decreti della Sacra Congregazione e Biglietti di Mons. Segretario
42 [Lettere di Polonia, Ungaria, Transilvania, Moldavia, Vallachia, Russia e Tartaria minorem,
Suetia, Dania e Lituania dall’anno 1657 sin al 64 inclusivi], f. 167v-168v.
21
Ibidem, f. 195v-196r.
 Mihnea al III-lea Radu şi Roma (1658-1660) 445

Or, amintitele discuţii sunt foarte interesante. Pe 4 octombrie, de pildă,

Monseniorul Alberici îl roagă pe cardinalul Giulio Rospigliosi să răspundă la
epistolele principelui Valahiei şi arhiepiscopului de Strigoniu. Secretarul de stat
urma să menţioneze în răspuns profesiunea de credinţă pe care Mihnea trebuia
s-o facă „în mâna arhiepiscopului de Sofia”, cel căruia îi revenea administrarea
provinciei eclesiastice respective şi în care domnul părea să se încreadă, sau în
mâna părintelui Gabriele, căruia urmau să-i fie date instrucţiuni clare în acest sens.
Întrucât solul se grăbea, iar în privinţa convertirii era de dorit ca fierul să
fie bătut la cald, secretarul Propagandei consideră potrivit să-i furnizeze cardi-
nalului câteva informaţii care să-i uşureze sarcina. Astfel, lui Rospigliosi îi este
amintită „intenţia principelui de a invada ţara Turcului”, dimpreună cu Rákóczy,
precum şi cererea sa de a primi „o corabie binecuvântată” şi scrisori către
împărat şi veneţieni, nu pentru ajutor, ci ca refugiu în caz de nevoie.
Preasfântul părinte a aprobat ambele cereri, precizează Alberici, însă ar fi
bine ca răspunsul scris să nu intre în detalii. Poate că inclusiv trimiterea corabiei
ar trebui trecută sub tăcere. Oricum, atenţie mare necesită titulatura lui Mihnea.
Thomasij spune că domnul a obţinut investitura de la otomani cu titlul de
arhiduce (arciduca) şi-l roagă pe suveranul pontif să i-l confirme22.
În aceeaşi zi, alte două depeşe sunt trimise. Prima îl anunţă pe secretarul
responsabil cu scrisorile către principi că părintele Gabriele, fiind implicat în
afaceri delicate, în care nu este recomandat să fie recunoscut ca om al bisericii,
a primit dispensă să umble cu bani pentru cele strict necesare traiului său, să
poarte haine lumeşti şi să îndeplinească alte sarcini în locul celebrării litur-
ghiei23. A doua îi solicită asesorului Sfântului Oficiu sfatul în legătură cu
instrucţiunile ce urmau să-i fie prezentate lui Thomasij pentru a-şi converti
principele. Mihnea îl rugase pe papă să fie primit în Biserica Romană. Alberici
primise poruncă să-i trimită modelul unei mărturii de credinţă. Intenţiona să
expedieze una dintre cele tipărite deja de tipografia Propagandei, însă dorea să
se asigure că nu se va inova şi nu se vor stârni valuri mai degrabă dăunătoare
decât utile credinţei24.
Pe 10 octombrie, secretarul Congregaţiei pentru răspândirea credinţei i se
adresează din nou cardinalului Rospigliosi. Părintele valah pleacă mâine sau
poimâine, foarte satisfăcut de evoluţia lucrurilor, arată el. A înţeles că titlul de
arhiduce este complicat de folosit – i-ar fi putut ofensa pe arhiducii şi palatinii
din Germania, Polonia şi Ungaria, ca să nu mai vorbim de faptul că fusese
obţinut de la turci, tirani fără niciun drept legitim asupra acelor locuri. A
22
Ibidem, f. 180-181. Pentru Rospigliosi, vezi Luciano Osbat, Clemente IX, papa, în Dizionario
Biografico degli Italiani, 26, 1982 [http://www.treccani.it/enciclopedia/papa-clemente-ix_(Dizionario-
Biografico)/ – consultat pe 1 mai 2012]. Vezi şi Charles Terlinden, Le pape Clément IX et la guerre
de Candie (1667-1669), d’après les archives secrètes du Saint-Siège, Louvain-Paris, 1904.
23
APF – Scritture riferite – Lettere e Decreti 42, f. 181. Pentru aceste formulare, vezi
Constantin G. Patelos, Aux origines dogmatiques de l’Uniatisme. Un texte ignoré, în „Revue
d’Histoire Ecclésiastique”, 73, 1978, 2, p. 334-348.
24
Ibidem, f. 182r.
446 Ovidiu Olar

priceput că mult-dorita corabie nu va porni la drum decât după convertirea

efectivă a lui Mihnea. A primit în dar şase sute de indulgenţe „obişnuite” şi o
sută de indulgenţe „extraordinare”, pe considerentul că în Valahia nu sunt mai
mult de 5-600 de catolici, deşi ceruse mai multe, pe motiv că în Transilvania,
unde avea programată o vizitaţiune, se găseau 304.000 de credincioşi, în vreme
ce în Moldova, pentru care era vicar apostolic, se aflau alte 8.00025.
Pe 12 octombrie, este rândul părintelui comisar general d’Araceli să fie
pus la curent cu hotărârea principelui Valahiei de a renunţa la schismă şi de a se
uni cu Biserica romană, precum şi cu solicitarea de a-i fi trimişi doi călugări
buni cunoscători de greacă şi de latină26.
În sfârşit, pe 14 octombrie, cardinalul Rospigliosi află că nunţiul polonez a
confirmat atitudinea binevoitoare faţă de catolicism a patriarhului Macarie al
Antiohiei şi că, drept urmare, se consideră potrivit să i se dea un semn de
bunăvoinţă, inclusiv financiară. Mitropolitului de Gaza, Paisie Ligaridi, nu este
totuşi cazul să i se scrie, adaugă repede monseniorul Alberici. Deşi catolic
educat în Colegiul grec al Sfântului Atanasie, el a acceptat să fie hirotonit
episcop de către schismatici. Prin urmare, Propaganda nu vrea să mai aibă de-a
face cu el. Părintelui Thomasij i s-a pus chiar în vedere să-l convingă pe Mihnea
să-l îndepărteze pe perfidul personaj27.
În cele din urmă, trimisul principelui Valahiei părăsi Roma încărcat de
daruri şi promisiuni. Pe 9 decembrie, el îşi prezenta la Veneţia raportul de
misiune. Pe 15 februarie, Thomasij lăsa în urmă Viena şi apuca drumul Valahiei28.
Printre altele, ducea cu sine şi un set de instrucţiuni. Călugărul franciscan
urma să-i facă ştiută lui Mihnea bucuria uriaşă provocată la Roma de vestea
convertirii sale la credinţa cea adevărată şi mulţumirea cu care îi fuseseră
primite scrisorile şi trimisul. El urma, apoi, să-l asigure pe domnitor că era
aşteptată cu nerăbdare vestea succeselor sale, „così nelle cose spirituali, come
nelle temporali; al che non si mancherà mai di cooperare, non solo con le
orazioni, ma in ogn’altro modo, che alla Sede Apostolica sarà prudentemente
permesso…”.
El urma, în fine, să asigure că este aplicată cu stricteţe acea „formola della
professione della fede Cattolica, che deve farsi per necessità di salute da quelli,
che vengono al grembo della Santa Sede, conforme all’uso antichissimo, et in
tutti i tempi osservato dalla Chiesa, cosi Orientale, come Occidentale…”.
Documentul descrie în detaliu paşii de urmat. Mihnea avea să îngenun-
cheze în faţa oficiantului – Bakšić sau Thomasij –, în prezenţa a câte doi martori
de persoană sau de faţă cu cât mai multe persoane laice şi religioase. Avea să
25
Ibidem, f. 182v-183v.
26
Ibidem, f. 183v-185r. Îi este comunicată şi hotărârea ca Thomasij să viziteze Transilvania
şi Valahia şi să redacteze un raport detaliat despre cele observate, ca de altfel şi decizia ca
părintele să asume funcţia de vicar apostolic pentru Moldova, dat fiind faptul că episcopul (catolic)
de Bacovia dăduse dovadă de supărător de multe lipsuri şi neglijenţe în exerciţiul funcţiunii.
27
Ibidem, f. 185v-186v.
28
Al. Ciorănescu, Documente…, p. 71 (no XLV), 73-75 (no XLIX-L), 88 (no LXXIII).
 Mihnea al III-lea Radu şi Roma (1658-1660) 447

citească limpede şi să depună jurământul, cu mâinile pe cartea deschisă a

Evangheliilor, avea să rostească cuvintele „Aşa să mă ajute Dumnezeu şi
această sfântă Evanghelie a lui Dumnezeu” şi avea să sărute Biblia. Celebrantul
avea să-l absolve de pedeapsa excomunicării şi să-l redea Bisericii.
„Ego auctoritate, qua fungor in hoc parte mihi concessa à Sanctissimo Domino
Nostro Alexandro Papa VII absolvo te à vinculo excommunicationis maioris,
quam incurristi ob schisma, et restituo te sacrosanctis Ecclesiæ sacramentis,
communioni, et Unitati fidelium † in nomine Patris, et Filij, et Spiritus Sancti
Amen…”
Avea să urmeze apoi semnarea, inclusiv de către oficiant, a mărturiei
manuscrise sau tipărite de credinţă, cu indicarea precisă a vârstei celui convertit,
a numelui său şi a datei exacte a ceremoniei, precum şi citirea ei.
Regina Christina a Suediei şi-a mărturisit public credinţa, ţine să subli-
nieze monseniorul Alberici, autorul probabil al textului, „ma perche le cose
della Vallachia (per quanto Vostra Reverentia ne rappresenta) non sono in
stato, che sia espediente di usare questa publicità, basterà, che si faccia
privatamente nella Cappella, ò Camera del Prencipe…”. Prezenţa, în afară de
celebrant, a două-trei persoane de încredere ar fi suficientă, încheie secretarul
Propagandei29.
Confesiunea ar fi trebuit trimisă la Roma, împreună cu o dare de seamă
redactată de Thomasij. N-a ajuns niciodată. Deşi franciscanul dăduse drept certă
convertirea lui Mihnea, deşi misionarul iezuit Iacob Labeta îl arătase pe acesta
foarte „preocupat de grija apropierii Bisericii răsăritene de cea romană” şi
„foarte dispus la unirea Bisericilor răsăritene cu cea romană”, ceremonia atât de
minuţios gândită de Congregaţia pentru răspândirea credinţei n-a mai avut loc30.
Mihnea s-a adresat din nou Romei în toamna anului 1659, de data aceasta
prin intermediul călugărul franciscan (observant) Grigore de la Chiprovaţ31.
Scrisorile sale şi cele ale „mitropolitului” Ignatie care le însoţesc nu scapă însă
nici un cuvânt despre angajamentele trecute. Ele se mărginesc să atragă atenţia
asupra pericolului otoman şi să ceară numirea părintelui Gabriele Thomasij ca
episcop catolic în Valahia. Aflat pe punctul de a-şi pierde tronul, principele
caută înfrigurat sprijin şi încearcă să-şi recompenseze un slujitor credincios. Nu
mai era vreme de profesiuni de credinţă32.
29
APF – Scritture riferite – 269 [Transilvania, Vallachia, Moldovia], f. 178-179 – Istruttione
al P. f. Gabriele Tomasij Visitatore della Vallachia e Transilvania e Vicario Apostolico della
Moldovia (în realitate, este vorba de primele două pagini ale instrucţiunilor, pliate şi numerotate ca şi
cum ar fi vorba de două file şi patru pagini). Pentru convertirea reginei Suediei, vezi Oskar Garstein,
Rome and the Counter-Reformation in Scandinavia. The Age of Gustavus Adolphus and Queen
Christina of Sweden (1622-1656), Leiden, 1992, p. 722-750.
30
Pentru toate acestea, vezi şi Francisc Pall, Noi mărturii inedite despre călătoriile patri-
arhului Macarie al Antiohiei în Ţările Române, în BOR, 94, 1976, 3-4, p. 343-348.
31
Pentru detalii, vezi Al. Ciorănescu, Documente, p. 89-118; idem, Domnia, p. 144-148.
32
Pentru aceste scrisori, vezi Augustin Theiner, Monuments historiques relatifs aux règnes
d’Alexis Michaélowitz, Féodor III et Pierre le Grand, Czars de Russie, Roma, 1859, p. 38 (no XVII);
Hurmuzaki, Documente, V/2, p. 65 (no CII); Eusebius Fermendžin (ed.), Acta Bulgariæ
448 Ovidiu Olar

3.
Despre Mihnea al III-lea Radu, contemporanii au avut păreri extrem de
diferite. În opinia patriarhului Macarie Za‛īm, „acest domn a ştiut să cârmuiască
bine pentru că era un om curat, virtuos, milostiv şi drept. El nu iubea nici
tirania, nici păcatul deloc”33. Din punctul de vedere al lui Miron Costin însă, el
nu e decât un „om fără de nice o frică spre Dumnedzău, fără nice un teméiŭ,
tiran direptŭ fantastic, adecă buiguitoriŭ în gânduri”34.
Cert este că personajul nu a fost deloc lipsit de calităţi, ba dimpotrivă. „Îi
mersese vestea de cunoscător al limbilor persană şi elină, de caligraf, poet, de
om distins şi instruit”, afirmă, oarecum înciudat, vestitul călător otoman Evlyia
Çelebi († 1682), în vreme ce alte surse ni-l arată bine familiarizat cu teologia
ortodoxă35.
Aceste însuşiri, dimpreună cu protecţia unor persoane sus-puse, i-au adus
lui Djivan Çelebi o mare trecere în ochii membrilor divanului şi i-au permis,
după câteva încercări nereuşite, să obţină tronul Ţării Româneşti. Numai că,
odată obţinută în împrejurări favorabile, domnia mult râvnită trebuia apărată.
Pornit val-vârtej spre Valahia – nu apucase nici măcar să pună potcoave cailor,
zice un informator veneţian36 –, pretinsul fiu al voievodului Radu Mihnea († 1623)
nu are o bază solidă de putere. Principatul e pustiit, principalele oraşe sunt
devastate, boierii nu-l vor, contextul politic e exploziv.
Aşa stând lucrurile, este remarcabilă priceperea cu care Mihnea mânuieşte
un complex arsenal imagistic şi discursiv care să-i legitimeze puterea în faţa
supuşilor săi creştini. Este remarcabilă abilitatea cu care înţelege să se folo-
sească de consistentul capital simbolic al patriarhului Macarie al Antiohiei, de
redutabilele aptitudini de negociator ale vlădicăi Ignatie sau ale părintelui
Thomasij, de marea versatilitate a unui Paisie Ligaridi. Este remarcabilă lipsa de
scrupule de care dă dovadă când vine vorba să-şi scape pielea37.

ecclesiastica ab anno 1565 usque ad anum 1799, Zagreb, 1887, p. 267-268 (no CLV). Mitropolit
al Ungrovlahiei era Ştefan; totuşi, Ignatie semnează ca mitropolit şi pretinde că a scris
Tergovistæ… in palatio nostro archiepiscopali. El semnează ca „mitropolit al Valahiei transalpine” şi
acordul dintre Mihnea al III-lea şi Gheorghe Rákóczy al II-lea (4 octombrie 1659); Török-magyarkori
állam-okmánytár, ed. Szilády Áron şi Szilágy Sándor, III, Pesta, 1870, p. 456-457 (no CCXLV).
Pentru răspunsul Papei, ajuns oricum prea târziu, vezi Hurmuzaki, Documente, V/2, p. 70 (no CVIII)
[= p. 78 (no CXI)], 72 (no CX).
33
Virgil Cândea, Letopiseţul Ţării Româneşti (1292-1664) în versiunea arabă a lui
Macarie Zaim, în Studii, 23, 1970, 4, p. 692; vezi şi Ioana Feodorov, La chronique de Valachie
(1292-1664). Texte arabe du Patriarche Macaire Za‛īm. Introduction, édition du texte arabe et
traduction française, în „Mélanges de l’Université Saint-Joseph”, 52, 1991-1992, p. 65.
34
Miron Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 186. Pentru opinia cronicarilor
munteni, vezi Istoria Ţării Româneşti 1290-1690. Letopiseţul cantacuzinesc, ed. Constantin Grecescu
şi Dan Simonescu, Bucureşti, 1960, p. 130-141; Radu Popescu Vornicul, Istoriile domnilor Ţării
Româneşti, ed. Constantin Grecescu, Bucureşti, 1963, p. 119-125.
35
Călători străini, VI, p. 467.
36
Hurmuzaki, Documente, V/2, p. 48 (no LXXIII).
37
Pentru detalii, vezi Radu G. Păun, Si Deus nobiscum…; idem, Pouvoir, Croisade et
Jugement Dernier…; Lia Lehr, Mihnea al III-lea (Mihail III Radu) (1658-1659), în Studii, 26,
 Mihnea al III-lea Radu şi Roma (1658-1660) 449

Fig. 2. Mihnea al III-lea Radu (detaliu).

Biserica din Bălăneşti-Râmeşti (astăzi Hurez-Vâlcea)38

Corespondenţa cu Alexandru al VII-lea Chigi, care are meritul suplimentar

de a furniza date interesante despre funcţionarea complicatului aparat birocratic
papal, ni-l revelă dispus să se convertească în schimbul sprijinului bănesc şi
militar pentru ambiţioasele sale construcţii politice. Musulmanul adevărat,
înfocatul apărător al religiei ortodoxe, e gata acum să îmbrăţişeze adevărata
credinţă catolică39. Cel mai credibil Mihnea este, aşadar, „iubitorul de lucruri
rare şi aventuroase” descris de reprezentantul veneţian la Istanbul, Giovanni
Battista Ballarino40.

1973, 6, p. 1161-1178; Ştefan Andreescu, Moştenirea politică a lui Mihai Viteazul la mijlocul
veacului XVII, în Restitutio Daciæ, II, Relaţiile politice dintre Ţara Românească, Moldova şi
Transilvania în răstimpul 1601-1659, Bucureşti, 1989, p. 245-250; Gheorghe Lazăr, Funcţia
divanului ca instituţie administrativ judecătorească în Ţara Românească şi componenţa acestuia
(1654-1688), în Violeta Barbu, Kinga S. Tüdös (ed.), Historia manet. Volum omagial Demény
Lajos, Bucureşti, 2001, p. 365-388.
38
Vezi Alexandru Efremov, Portrete de donatori în pictura de icoane din Ţara Româ-
nească, în BMI, 40, 1971, 1, p. 44-45, fig. 4; idem, Icoane româneşti, Bucureşti, 2003, p. 53,
fig. 62 (cat. 29); Violeta Barbu, Purgatoriul misionarilor. Contrareforma în ţările române în
secolul al XVII-lea, Bucureşti, 2008, passim.
39
Vezi şi Francisc Pall, op. cit.
40
Al. Ciorănescu, Domnia, p. 50. Vezi şi Andrei Pippidi, Tradiţia politică bizantină în
ţările române în secolele XVI-XVIII, Bucureşti, 1983, p. 211-215.
450 Ovidiu Olar

În cele din urmă, probabil şi datorită unor mutaţii în interiorul cercurilor

de putere şi de influenţă otomane despre care ştim încă foarte puţin, principele
şi-a pierdut atât domnia, cât şi viaţa. Aşezat în scaunul Ţării Româneşti în cea
dintâi zi a postului mare al anului 1658, el muri în bejenie, „adăpat cu otravă”
de cel căruia îi luase tronul, în lunea Paştilor anului 7168 de la Facerea Lumii,
1660 de la venirea Mântuitorului şi 1070 de la împlinirea hegirei.
A stăpânit puţin. Prin faptele sale, a îndrăznit să schimbe „ordinea firească
a lucrurilor”. Marele teolog grec Meletie Syrigos († 1663) nu ezită să i-o spună,
în numele patriarhului ecumenic, amintindu-i soarta tragică a regelui iudeu
Ozias, lovit cu lepră pentru crima de a fi uzurpat prerogativele preoţeşti41.
Inovaţiile introduse, tulburările cauzate şi reacţiile adverse stârnite oferă însă o
perspectivă inedită asupra unei lumi altfel destul de reticentă în a-şi destăinui
secretele. Ceea ce, s-o recunoaştem, nu e puţin lucru.

41
Pentru detalii, vezi Ovidiu Olar, Orthodoxie et politique; idem, Ortodoxie şi politică.