Boierii Notri Credincioi - Conexiuni

ANALELE PUTNEI
VI 2010 1
SUMAR
CUVÂNT ÎNAINTE ................................................................................................. 5
COLOCVIILE PUTNEI, VIII
ENGHELINA SMIRNOVA, Icoane ale maeştrilor ruşi din secolul al XV-lea

la Mănăstirea Putna. Registrul apostolilor şi prăznicarele .......................... 7
MARINA SABADOS, Tradiţie şi adevăr istoric. Despre două icoane
emblematice ale Mănăstirii Putna .............................................................. 33
MONAH ALEXIE COJOCARU, O carte românească regăsită: Octoihul
mitropolitului Dosoftei............................................................................... 49
OLIMPIA MITRIC, Colecţiile de carte veche din biblioteca Mănăstirii Putna ..... 91
ŞTEFAN S. GOROVEI, Ghervasie de la Putna şi Daniil de Strehaia .................. 101
IEROMONAH MARCU PETCU, Schiturile şi metoacele Mănăstirii Putna ....... 119
ALEXANDRU PÎNZAR, Iacov Putneanul, ctitor al renaşterii Sucevei din
veacul al XVIII-lea .................................................................................. 135
MIHAI MÎRZA, Constantin Cehan Racoviţă voievod şi Mănăstirea Putna ......... 143
MIHAI-BOGDAN ATANASIU, Testamente de monahi putneni din
secolul al XVIII-lea.................................................................................. 175
OVIDIU CRISTEA, Două note privitoare la istoria Mănăstirii Putna ................. 201
PARASCHIVA-VICTORIA BATARIUC, Cercetări arheologice la biserica
Mănăstirii Sfântul Ilie .............................................................................. 211
LIVIU PILAT, Mitropolitul Maxim Brancovici, Bogdan al III-lea şi
legăturile Moldovei cu Biserica sârbă ...................................................... 229
ŞTEFAN S. GOROVEI, Trei „probleme” din biografia lui Ştefan cel Mare ....... 239
LUCIAN-VALERIU LEFTER, „Boierii noştri credincioşi”. Conexiuni
genealogice în sfatul domnesc al lui Ştefan cel Mare .............................. 253
MARIA MAGDALENA SZÉKELY, Monarhul ideal în imaginarul Evului
Mediu. René d’Anjou şi Ştefan cel Mare................................................. 283
ŞTEFAN ANDREESCU, Câmpurile de bătălie – locuri ale memoriei.
O nouă mărturie ....................................................................................... 303
ABREVIERI ......................................................................................................... 309

ANALELE PUTNEI
VI 2010 1
CONTENTS
FOREWORD ............................................................................................................ 5
THE PUTNA COLLOQUIA, VIII
ENGHELINA SMIRNOVA, Icons of the 15th Century Russian Masters at

the Putna Monastery. The Register of the Apostles and the Icons of
the Great Feasts ............................................................................................ 7
MARINA SABADOS, Tradition and Historical Truth. About Two
Emblematic Icons from the Putna Monastery ............................................ 33
MONK ALEXIE COJOCARU, The Rediscovery of a Lost Book:
The Romanian Octoichos of Metropolitan Dosoftei of Moldavia ............. 49
OLIMPIA MITRIC, The Collections of Old Books from the Library of
the Putna Monastery .................................................................................. 91
ŞTEFAN S. GOROVEI, L’hiéromoine Gervais (Ghervasie) de Poutna et
l’archevêque Daniel de Strehaia .............................................................. 101
HIEROMONK MARCU PETCU, The Sketes and Metochia of the Putna
Monastery ................................................................................................ 119
ALEXANDRU PÎNZAR, Metropolitan Jacob of Putna and the 18th Century
Revival of Suceava .................................................................................. 135
MIHAI MÎRZA, Prince Constantin Cehan Racoviţă and the Putna Monastery ... 143
MIHAI-BOGDAN ATANASIU, Testaments of Some 18th Century Monks
from Putna................................................................................................ 175
OVIDIU CRISTEA, Two Notes on the Putna Monastery’s History .................... 201
PARASCHIVA-VICTORIA BATARIUC, Archaeological Excavations at
the Saint Elijah Monastery Church .......................................................... 211
LIVIU PILAT, Metropolitan Maxim Branković, Bogdan III and
Moldavia’s Ties with the Serbian Church................................................ 229
ŞTEFAN S. GOROVEI, Trois „questions” de la biographie d’Étienne le Grand ... 239
LUCIAN-VALERIU LEFTER, “Our Faithful Boyars”. Genealogical
Connections in the Council of Stephen the Great .................................... 253
MARIA MAGDALENA SZÉKELY, Le monarque idéal dans l’imaginaire
médiéval. René d’Anjou et Étienne le Grand .......................................... 283
ŞTEFAN ANDREESCU, The Battlefields – Places of Memory. A New
Testimony ................................................................................................ 303
ABBREVIATIONS .............................................................................................. 309

LUCIAN-VALERIU LEFTER
„BOIERII NOŞTRI CREDINCIOŞI”. CONEXIUNI GENEALOGICE

ÎN SFATUL DOMNESC AL LUI ŞTEFAN CEL MARE
În studiile precedente, apărute în ultimii ani1, cercetarea genealogică a

boierilor lui Ştefan cel Mare a relevat numeroasele lor înrudiri, precum şi
moştenirile unor alianţe familiale care urcă spre începuturile ţării. Rândurile de faţă
continuă rezultatele acelor cercetări, ilustrate printr-o spiţă genealogică (v. Anexa),
menită să evidenţieze legăturile de rudenie dintre majoritatea sfetnicilor marelui
voievod, întemeiată atât pe certitudini documentare, cât şi pe câteva ipoteze
izvorâte din conexiunea şi interpretarea diferitor surse.
Realizarea unor asemenea cercetări genealogice sunt relevante în mod
deosebit pentru boierii prezenţi în jurul voievodului, sfetnicii participanţi la
exerciţiul puterii, al căror număr a oscilat de-a lungul secolului al XV-lea. Dacă la
cumpăna veacurilor, în jurul anului 1400, sfatul domnesc întrunea vreo 15 boieri
(potrivit documentelor interne), la începutul domniei lui Ştefan cel Mare acesta
reuneşte vreo 35 de boieri, pentru ca, ulterior, numărul acestora să scadă progresiv:
25 în jurul anului 1475, 15 spre anul 1500. Toate acestea converg spre mai vechea
idee că, în timpul lui Ştefan cel Mare, s-a produs profesionalizarea sfatului
domnesc2, prin promovarea boierilor cu dregătorii în detrimentul celor fără funcţii,
preponderenţi până atunci, fapt care prefigurează o nouă situaţie socială, în care, pe
parcursul secolelor al XVI-lea – al XVII-lea, avea să se pună din ce în ce mai mult
accent pe dregătorie ca semn al boieriei3 şi deţinerii puterii.
Documentele epocii lui Ştefan cel Mare îi prezintă pe toţi cei cărora li se
conferea uric pentru satele lor, boieri mari şi mici, cu titlul de pan, termen preluat
din mediul polonez, însemnând boier, această calitate fiindu-le oferită de prestigiul
şi vechimea neamului. Cu toate acestea, se poate observa o nuanţă care va căpăta
importanţă mult mai târziu, căci deşi toţi sunt pani, unii sunt denumiţi „boierii
noştri credincioşi”, pe când alţii doar „slugile noastre credincioase”. Observaţia ar
putea trece neobservată, dacă cercetările genealogice nu ne-ar sugera ideea că cei
1
Lucian-Valeriu Lefter, Moştenirea celor dintâi sfetnici ai lui Ştefan cel Mare, în AP, IV,
2008, 1, p. 153–172; idem, Boieri din familia lui Ştefan cel Mare, în „Caietele Şcolii Doctorale”, Iaşi,
II, 2008, p. 25–34; idem, Neamuri şi înrudiri la boierii lui Ştefan cel Mare, în SMIM, XXVII, 2009,
p. 111–144.
2
Nicolae Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători în Ţara Românească şi Moldova
(sec. XIV–XVII), Bucureşti, 1968, p. 53.
3
Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718–1739), ediţie îngrijită de
Gheorghe Lazăr, Bucureşti, 1998, p. 146.
„Analele Putnei”, VI, 2010, 1, p. 253–282.

254 LUCIAN-VALERIU LEFTER
dintâi sunt mari boieri şi aparţin unor vechi şi puternice neamuri, pe când cei din
urmă sunt doar mici boieri, simpli stăpâni de sate. În majoritatea cazurilor, în orice
uric emis unui mare boier pentru confirmarea stăpânirii în satele lui, acesta este
numit „adevărat şi credincios boier al nostru” ori „adevărată şi credincioasă slugă şi
boier al nostru”. Desigur, există şi excepţiile, cazuri în care unii boieri ai sfatului
domnesc sunt însoţiţi de apelativul „sluga noastră”, dar aceştia nu aparţin unor
neamuri recunoscute, ci fac parte dintre micii boieri, care au ajuns să deţină
dregătorii datorită meritelor militare, în contextul unor evenimente deosebite cu
consecinţe tragice, ştiind că au fost peste 40 de boieri căzuţi sub ascuţişul sabiei, la
Vaslui şi Valea Albă, deşi nu putem înlătura nici posibilitatea unor alianţe
matrimoniale benefice. Înţelegem astfel că sfatul domnesc întruchipa „credinţa
tuturor boierilor noştri moldoveni, mari şi mici”, pe „boierii noştri mari şi mici”
sau pe „boierii noştri moldoveni mari şi mici, tineri şi bătrâni”, care erau „cei dintâi
sfetnici ai noştri”4, între numeroşii boieri ai ţării.
Iar în fruntea tuturor boierilor stătea primul dintre ei, în calitate de
prim-sfetnic, cu importante îndatoriri. De aceea, Ştefan cel Mare l-a trimis pe
„sfetnicul nostru cel mai de frunte, pe pan Stanciul pârcălab de Cetatea Albă”, să
meargă la Mihul, cel care a fost marele logofăt al ţării, pentru a-l convinge să se
întoarcă din pribegie, în anul 14685. Şi în vremea lui Alexandru cel Bun întâlnim în
fruntea sfatului domnesc un asemenea boier, precum la 6 octombrie 14076, la Liov,
în actul de confirmare a vasalităţii către regele Vladislav Jagełło al Poloniei. Din
şirul celor 27 de boieri, constatăm că 21 erau fără dregătorii, în fruntea tuturor fiind
panul Giurgiu, însoţit de calificativul staroste, termen slav care poate fi similar
celui de prim-sfetnic, în sensul de „bătrân”, adică „echivalentul unei expresii
moderne «decan al boierilor», cum vom vedea în secolul al XIX-lea, cu un cuvânt
turcesc, un baş boier; dar nu o dregătorie”7. Importanţa rangului este păstrată prin
însuşi numele urmaşilor acestui mare boier, Giurgiu de la Frătăuţi – Starostici.
Dintre numeroşii sfetnici ai lui Ştefan cel Mare vreme de aproape jumătate
de veac – peste 110 boieri8 –, majoritatea se înrudeau între ei, însă, în măsura
4
DRH, II, volum întocmit de Leon Şimanschi în colaborare cu Georgeta Ignat şi Dumitru
Agache, Bucureşti, 1976, nr. 141 (15 septembrie 1466).
5
Ibidem, nr. 152.
6
Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, II, Iaşi,
1932, nr. 175.
7
Neagu Djuvara, Les Grands Boïars ont-ils constitué dans les principautés roumaines une
véritable oligarchie institutionnelle et héréditaire? în SOF, XLVI, 1987, p. 20. Studiu reeditat: O
realitate ocolită până acum de istoriografia română: „boierii mari” din Ţara Românească şi
Moldova au reprezentat, dintru început, o adevărată oligarhie instituţională şi ereditară; pentru
problema enunţată, v. idem, Ce au fost boierii mari în Ţara Românească ? Saga Grădiştenilor
(secolele XVI–XX), Bucureşti, 2010, p. 26–27.
8
Pentru lista marilor boieri, în ordinea cronologică a apariţiei lor în sfatul domnesc, unde
sunt inventariate 114 nume, v. Aurelian Sacerdoţeanu, Divanele lui Ştefan cel Mare, în AUB, Istorie,
5, 1956, p. 193–198.
CONEXIUNI GENEALOGICE ÎN SFATUL DOMNESC AL LUI ŞTEFAN CEL MARE 255
documentelor păstrate, pot fi „legaţi” într-o spiţă genealogică 35 de boieri ai

sfatului domnesc. La rândul lor, aceştia descindeau din vreo 30 de boieri care au
stat alături de domnii de dinainte de Ştefan cel Mare, aparţinând primelor două
generaţii trecute de la „descălecarea” ţării. Descrierea acestei încrengături
genealogice îi leagă pe aceşti boieri de dinastia domnească, drept pentru care
purcedem de la Alexandru cel Bun, insistând în detalii documentare numai asupra
dregătorilor care nu au fost cercetaţi în studiile precedente. Linia genealogică a
înrudirilor şi descendenţei9 este urmărită pe două mari secţiuni.
*
10
I. Stanciul Marele (sau cel Mare), pârcălab de Cetatea Albă (1466–1470),
prim-sfetnic al lui Ştefan cel Mare (1467–1479), poate fi identificat în persoana
ginerelui lui Alexandru cel Bun, căsătorit cu fiica acestuia, Chiajna/Cneajna, ambii
trecând în veşnicie în luna august 1479. Descinde din vornicul Oană de la Tulova,
alături de fraţii Costea şi Lazăr/Lazor. Din această descendenţă mai fac parte
nepoţii11 lui Oană vornicul, membri ai sfatului domnesc: Mârza, pârcălabul Cetăţii
Albe alături de tatăl său Stanciul (1468–1476); Bora Şandru12 (numit, de cele mai
multe ori, doar Şandru), ginerele lui Lazăr, care a ocupat succesiv mai multe
dregătorii, cu prezenţă îndelungată în sfat (1479–1520): pârcălab al Chiliei, comis,
pârcălab de Cetatea Nouă; şi Hărman13, ginerele lui Costea dintr-a doua căsătorie,
nepot de frate al lui Mihail Oţel, pisar în anii 1436–1441, dar regăsit în sfatul
domnesc până în primii ani de domnie ai lui Ştefan cel Mare (1457–1458). Apoi, la
rândul său, Hărman a avut din această căsătorie mai mulţi urmaşi, din care amintim
doar pe Petrică14, comis în domniile lui Ştefan cel Mare şi Bogdan al III-lea, de la
1492 la 1510, şi pe Draga/Dragna, căsătorită cu postelnicul Cozma Şarpe15,
deţinător al aceleaşi dregătorii (1501–1523), mort în Polonia după complotul eşuat
împotriva lui Ştefăniţă vodă. Acest Şarpe aparţinea familiei Găneştilor, descendent
din boierii Stravici, dintre care cel mai vechi, Ivan Stravici, este întâlnit în sfatul
primilor domni (1392–1399). Strănepot al lui Costea Stravici, înrudit cu Găneştii,
9
Prin acest termen, am în vedere conceptul de clan, dar prin care înţeleg descendenţa atât
prin linie masculină, cât şi feminină din acelaşi personaj, inclusiv membrii familiilor înrudite prin alte
alianţe, care acţionează solidar şi care deţin puterea şi autoritatea la nivelul elitei sociale. Cf. Ştefan S.
Gorovei, Clanuri, familii, autorităţi, puteri (Moldova, secolele XV–XVII), în ArhGen, I(VI), 1994,
1–2, p. 89–90.
10
Lucian-Valeriu Lefter, Moştenirea celor dintâi sfetnici ai lui Ştefan cel Mare, p. 156–158.
11
Rectific aici informaţia eronată strecurată în studiul meu, Moştenirea celor dintâi sfetnici
ai lui Ştefan cel Mare, p. 156 şi 159, anume că Şandru comisul / Bora Şandru şi Hărman pârcălabul ar
fi fost ginerii lui Oană vornicul. De fapt, ei sunt gineri ai lui Lazăr şi Costea, deci intră în generaţia
nepoţilor lui Oană.
12
Ibidem, p. 159.
13
Ibidem, p. 159–161.
14
Ibidem, p. 161–162.
15
Ibidem, p. 162–164.
deci şi cu Cozma Şarpe, era Sima Boldur16, marele vistiernic şi viteazul vornic al
lui Ştefan cel Mare, cu o carieră cuprinsă între anii 1486 şi 1503.
Revenind la Hărman, pe care îl găsim clucer la 1469, apoi pârcălab al
Cetăţii Albe (1475–1481) şi prezent în sfat până la 1499, acesta a mai avut o
căsătorie înaintea Nastei, anume cu Maruşca, fiica lui Şteful Jumătate, după cum ne
arată un document inedit până de curând17, prin care, la 30 aprilie 1478, i se
confirma stăpânirea în satele acesteia, anume în Şerbăneşti şi Deleni pe Siret, în
Meleşeuţi şi Maneuţi pe Suceava. Astfel, Hărman devine cumnat unui boier din
sfatul lui Ştefan cel Mare, lui Hodco Ştibor (1455–1462), care a fost căsătorit cu o
soră a Maruşcăi18, dar al cărei nume ne este necunoscut, ea fiind menţionată de
document drept „paniţa panului Ştibor”, ca fată a lui Şteful Jumătate, membru şi el
în sfat (1432–1448), urmaş al unui boier din vremea lui Alexandru cel Bun, Oană
Jumătate (1403–1415).
Mergând mai departe, descoperim pe sora Nastei (cea de-a doua soţie a lui
Hărman), adică pe Ilca, ce a avut o fiică Maruşca, măritată cu Şuşman, fiul celui
dintâi mare logofăt al lui Ştefen cel Mare, Ion Dobrul19 (1457–1468), şi frate cu
Barsu stolnicul, mort la 1476. Şuşman şi Barsu erau nepoţii lui Mihul Starostici,
strănepoţii starostelui Giurgiu de la Frătăuţi, al cărui nume apare în vechile urice
începând din anul 1393, iar în sfatul domnesc îl întâlnim cu importante îndatoriri
între anii 1404 şi 1439. Documente târzii indică o posibilă legătură de rudenie a lui
Mihul Starostici cu Isaia Gârdovici (logofăt: 1409–1439) – probabil, cumnat
16
Despre originea şi descendenţa acestui boier, v. idem, Boldur, mare vornic al lui Ştefan
cel Mare. Întregiri genealogice, în „Carpica”, XXXIX, 2010, p. 122–126.
17
Rezumatul acestui document, din 30 aprilie 1478, în Documents gréco-roumains.
Le fonds Mourouzi d’Athènes, volume présénte par les soins de Florin Marinescu, Georgeta
Penelea-Filitti, Anna Tabaki, Atena-Bucureşti, 1991, nr. 1. Ulterior, a fost publicat integral: Petronel
Zahariuc, Florin Marinescu, Două documente de la Ştefan cel Mare şi câteva informaţii despre boierii
vremii sale, în volumul Ştefan cel Mare la cinci secole de la moartea sa, editat de Petronel Zahariuc
şi Silviu Văcaru, Iaşi, 2003, p. 176–178.
18
O mică rectificare aici, pentru ceea ce am scris despre Hodco Ştibor, anume că soţia sa
s-ar fi numit Maruşca (Lucian-Valeriu Lefter, Neamuri şi înrudiri la boierii lui Ştefan cel Mare,
p. 131). De fapt, numele ei este necunoscut; eroarea provine, după cum s-a observat (Petronel
Zahariuc, Florin Marinescu, op. cit., p. 163–164), dintr-o întregire făcută de Ioan Bogdan în actul din
15 septembrie 1480 (Documentele lui Ştefan cel Mare, I, Bucureşti, 1913, p. 246, nr. CXXXV),
deoarece în originalul slavon numele fetei boierului Şteful Jumătate, „paniţa panului Ştibor” (DRH,
II, nr. 229, p. 350) e şters, fiind completat de editor cu Maruşca, fapt observat de Mihai Costăchescu,
dar care nu i-a creat îndoieli, preluând informaţia întregită, că Maruşca a fost „măritată cu boierul
Ştibor” (Documente moldoveneşti de la Ştefan cel Mare, Iaşi, 1933, p. 168). Mai târziu, Nicolae
Stoicescu s-a întrebat dacă Ştibor din documentul din 1480 este cumva „fiul lui Hodco Ştibor”, din
cauza trecerii multor ani de la 1462 (Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova
(sec. XIV–XVII), Bucureşti, 1971, p. 274). Numai că, în documentul din 1480 nu e vorba de <Hodco>
Ştibor, ci, după cum se precizează, de necunoscuta soţie a acestuia, „paniţa panului Ştibor”, adică
jupâneasa celui demult trecut în lumea umbrelor.
19
Despre familia lui Ion Dobrul, v. Lucian-Valeriu Lefter, Neamuri şi înrudiri la boierii lui
Ştefan cel Mare, p. 114–118.
acestuia, printr-o căsătorie cu o fată a diacului Gârdu (menţionat la 1407). Ajunşi

aici, legătura genealogică ne apropie de un alt boier al sfatului domnesc – Zbiarea.
Sima Zbiarea face parte dintre acei boieri cu o carieră politică legată de
începutul domniei lui Ştefan, în calitate de stolnic20. În prima parte a anului 146621,
a fost ridicat la rang de pârcălab al Cetăţii Albe, unde va sta până la 147022. Din
anul următor este prezent fără dregătorie în sfat. O vreme ocupă un loc fruntaş,
după Vlaicu, iar de la dispariţia acestuia Zbiarea preia locul de cinste în sfatul
domnesc, din toamna anului 1486 până la ultima apariţie, la 14 martie 148923.
Din documente târzii aflăm că numele complet al acestui dregător este
Sima Zbiarea. La 1573, strănepoţii acestuia cereau lui Ioan vodă act de întăritură
pentru satul Carapciul, pe Siret, al cărui privilegiu îl primise străbunicul lor, Sima
Zbiarea, de la „străbunicul nostru, Ştefan voievod cel Bătrân”24. Şi alte patru sate
s-au aflat în stăpânirea sa, conform uricului din 148125: Joldeşti, Zbereşti, Jijieşti şi
Pitici, cumpărate de Zbiarea de la fiii lui Stanislav Rotompan. Numele satului
Zbereşti provenea cu siguranţă de la un Zbiarea, iar faptul că se afla în patrimoniul
Rotompanilor „poate să fie semnul unei mai vechi înrudiri între cele două
familii”26. Genealogia neamului Zbiarea este greu de închegat, iar o încercare mai
veche de reconstituire a fost sortită unor numeroase erori27, deşi a fost „un neam
puternic şi cu înrudiri de seamă”28.
Sima Zbiarea a fost căsătorit, probabil, cu Muşata, fata lui Giurgiu
stolnicul, nepoata lui Isaia logofătul29, strănepoata diacului Gârdu. A avut, după
20
Apare între membrii sfatului domnesc la 8 septembrie 1457 (DRH, II, nr. 65).
21
Ibidem, nr. 131. Primul document care-l aşează în această postură este din 13
februarie 1466.
22
Ibidem, nr. 168 (8 iulie).
23
Ibidem, III, volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi N. Ciocan, Bucureşti, 1980, nr. 51.
24
DIR, XVI/2, nr. 28.
25
DRH, II, nr. 237. Satele Joldeştii, Zbereştii şi Jijieştii se aflau pe „dealul Putnei”
(Mănăstirea Putna) şi Piticii pe Sireţel. „Boerul Zbera” le cumpără cu 100 de zloţi tătăreşti de la Sima,
Ştefu şi Maseico, fiii lui Rotompan, prin actul din 20 aprilie 1481. Câţiva ani mai târziu, la 1488, Iurie
Rotompan, probabil un alt fiu al lui Stanislav, vinde mitropolitului Teoctist satul Brădăţăl, aflat pe
râul omonim (ibidem, III, nr. 32). Stanislav Rotompan este unul din cei mai vechi boieri ai ţării,
membru în sfatul domnesc sub numele Stanislav la 1392 (ibidem, I, volum întocmit de C. Cihodaru, I.
Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti, 1975, nr. 2), Stanislav de la Ielova la 1393 (ibidem, nr. 4), iar de
la 1398 Stanislav Rotompan (ibidem, nr. 8). Nu-l mai întâlnim în sfatul domnesc după 6 iulie 1413
(ibidem, nr. 35).
26
Maria Magdalena Szekéley, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, Iaşi,
2002, p. 274.
27
Ibidem, p. 273. Despre această familie, v. şi Ion G. Sbiera, Familia Sbiera, după
tradiţiune şi istorie şi amintiri din viaţa autorului, Cernăuţi, 1899.
28
Mihai Costăchescu, Arderea Târgului de Floci şi a Ialomiţei în 1470. Un fapt necunoscut
din luptele lui Ştefan cel Mare cu muntenii, Iaşi, 1933, p. 41.
29
Uricul din 14 martie 1489 ne vorbeşte despre „Muşata, fiica lui Giurgiu stolnic, nepoata
lui Isaia logofăt, cneaghina panului Zberea” şi despre fraţii ei, Ivanco şi Petru, precum şi despre
câte se pare, două fete, Magda şi Muşa. Numele celei din urmă îl repetă pe al
mamei sale, Muşata. Va fi avut şi un fiu, iar nepotul lui Sima Zbiarea trebuie să fie
Toader Zbiarea, pârcălabul de Cetatea Nouă în vremea lui Petru Rareş, în anii
1529–153430.
Din familia Zbiarea au ieşit mari dregători în secolul al XVI-lea, dar din
secolul al XVII-lea neamul acesta decade. Pot fi găsiţi numeroşi urmaşi31 purtând
numele Zbiarea în secolele al XVIII-lea – al XIX-lea, mulţi dintre ei răzeşi în satele
stăpânite altădată de strămoşul lor din vremea lui Ştefan cel Mare.
După închiderea acestui cerc revenim la Tulova, reşedinţa marelui vornic
Oană, căci tot de acest loc e legat un alt mare boier al vremii, anume Drăgoi de la
Tulova, menţionat ca atare în documente, ca „mare pan” şi marscalus, începând din
anul 1387 şi până la 1415; va fi fost frate sau, poate, tatăl lui Oană vornicul.
Îndrăznesc să cred că acest Drăgoi de la Tulova trebuie să fi fost staroste al
boierilor sfatului domnesc – un „mareşal al nobilimii”, precum va fi fost şi Giurgiu
de la Frătăuţi. O strănepoată a sa, Vasutca, prin căsătoria ei cu un Laţco-Stanciul
Ponici, ne îndrumă către un alt neam boieresc, căci acesta pare să fi fost nepotul
pârcălabului Sucevei Petru Ponici32 (1453–1466), care era un urmaş al lui Stanciul
Ponici, membru al sfatului în anii 1438–1447. Nu avem o imagine clară a
descendenţei lui Petru Ponici, iar pe un Cozma Ponici din generaţia următoare
documentele târzii îl sugerează drept nepot colateral, dar urmaş al aceluiaşi
Stanciul. Unele indicii genealogice ne-ar putea indica înrudirea acestei familii cu
boierii Vasco şi Petrică Iachimovici33, prezenţi în sfatul domnesc, cel din urmă
mort în lupta de la Vaslui, în 1475. După nume, ar putea să fie urmaşii unui Iachim
Calianovici, boier cu apariţii în sfat (1421–1435).
O legătură mai sigură ne indică posibila căsătorie a unei surori a lui Cozma
Ponici cu Ivanco Tolocico, astfel încât patru boieri din sfatul marelui domn se
înrudeau îndeaproape, ca descendenţi din Petru Hudici, boier din vremea domniei
lui Alexandru cel Bun şi a fiilor acestuia. Aşadar, pe de o parte avem pe Iaţco
Hudici şi ginerele său, paharnicul Cozma Moghilă, iar pe de altă parte avem pe
ginerele lui Petru Hudici, Şandru Tolocico, împreună cu fiul acestuia, spătarul, apoi
pârcălabul Purece.
nepoţii şi verii ei, care vând lui Ştefan cel Mare satul Vlădeni, pe Siret, „unde a fost Oriş Vlad”. Isaia
logofătul a avut privilegiu pe acest sat de la Alexandru cel Bun. După ce-l cumpără, Ştefan dăruieşte
satul Mănăstirii Voroneţ. Despre neamul lui Isaia logofătul, v. Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui
Petru Rareş, p. 168–172, precum şi spiţa genealogică, p. 503 (anexa 15).
30
Toader a ocupat aceleaşi dregătorii ca şi Sima, stolnic (1524–1528) şi pârcălab
(1529–1534). Acest fapt poate fi considerat un „indiciu foarte serios al unei posibile legături
genealogice între cei doi” (ibidem, p. 274). Ionaşco Zbiarea face parte din generaţia următoare:
postelnic (1560–1561) apoi mare vornic al Ţării de Jos (1565–1570).
31
Ibidem, p. 277–279, unde sunt înşiruiţi numeroşi purtători ai numelui Zbiarea.
32
33
Ibidem, p. 170–171.
Prezenţa lui Iaţco Hudici în rândul boierilor sfatului domnesc începe la 5

iunie 145634, la Vaslui, alături de unchiul său, Roman Hudici35. Reapare mai târziu,
în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, la 2 noiembrie 146436. Nu a ocupat nici o
dregătorie, prezenţa în sfat datorându-se prestigiului familiei sale şi posibilei
înrudiri cu dinastia ţării37. Ultima menţionare a lui Iaţco, numit şi Iachim Hudici38,
este din 24 noiembrie 149239.
Iaţco era fiul vornicului Petru Hudici, care mai avea un frate, Roman, cu
apariţie sporadică în sfatul domnesc. Petru Hudici apare între sfetnicii lui
Alexandru cel Bun în anul 142140. Reapare la 143141, apoi în perioada 1435–144242
ca vornic de Suceava43. Urcă în ierarhia sfatului domnesc ajungând pe locul al
doilea în 144344, după Neagoe logofătul, iar după moartea acestuia, în 1448, îi preia
locul fruntaş în sfat, pentru scurtă vreme, până în prima parte a anului 144945, când
trece la cele veşnice.
Petru Hudici, împreună cu fiul său, Iaţco, şi ginerele său, „pan Şandro”,
vindeau lui Mihul logofătul satul Verijani, format din trei cătune, pe Moldova,
pentru 140 de zloţi tătăreşti, prin uricul din 20 iunie 145346. Cel numit Şandro
trebuie identificat în persoana lui Şandru Tolocico de la Dorohoi. Un act din anii
următori, din 21 februarie 146147, confirmă supoziţia de mai sus; Şendrică din
34
DRH, II, nr. 58.
35
Acesta este menţionat în sfatul domnesc de câteva ori, anterior anului 1456, în intervalul
1436–1440 (ibidem, I, nr. 163 – 19 septembrie 1436; nr. 203 – 20 iulie c. 1440). În documentul
din 24 februarie 1436 se specifică: „Roman, fratele lui Hudici”, adică al vornicului Petru Hudici
(ibidem, nr. 168).
36
Ibidem, nr. 124.
37
Gh. Ghibănescu considera că Iaţco Hudici apare astfel în sfat „probabil din cauza
înaltelor sale înrudiri cu familia lui Ştefan cel Mare”, prin căsătoria tatălui acestuia, Petru Hudici, cu o
descendentă a lui Bogdan vodă. Despre aceasta, precum şi o spiţă genealogică a familiei Hudici, v.
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, XIX, Iaşi, 1927, p. 180.
38
În documentul din 10 ianuarie 1467 (DRH, II, nr. 145).
39
Ibidem, III, nr. 118. Nicolae Stoicescu observă că Iaţco Hudici este „singurul boier care
apare în sfatul lui Ştefan cel Mare vreme atât de îndelungată fără dregătorie” (Dicţionar al marilor
dregători, p. 275).
40
DRH, I, nr. 48. Aici este menţionat sub simplul nume Hudici. Mihai Costăchescu se
întreba dacă numele vine de la satul Hudeşti, din fostul judeţ Dorohoi, sau invers, numele satului
provine de la Hudici sau Gudici ! Pentru aceasta şi prezenţa lui Petru Hudici în sfatul domnesc, v.
Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, I, p. 406–409; idem, Arderea Târgului de
Floci, p. 50–51. De asemenea, Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători, p. 275.
41
DRH, I, nr. 117.
42
Ibidem, nr. 136 (3 ianuarie 1435); nr. 222 (1 august 1442).
43
Menţionat astfel în documentul din 1 iulie 1436 (ibidem, nr. 156).
44
Ibidem, nr. 239 (3 august 1443).
45
Ultima menţionare a lui Neagoe este din 10 octombrie 1448 (ibidem, nr. 290), căci
următorul act, din 26 mai 1449, îl menţionează pe Petru Hudici în fruntea sfatului; este, în acelaşi
timp, ultimul şi singurul act care-l menţionează în această postură (ibidem, II, nr. 3).
46
Ibidem, nr. 33.
47
Ibidem, nr. 98. Actul s-a păstrat într-un rezumat succint, în limba germană.
Dorohoi şi Iaţco Hudici dăruiesc împreună Mitropoliei din Suceava, respectiv

mitropolitului Teoctist, o prisacă de pe Bahlui, numită a lui Balica.
„Domeniul” familiei Hudici cuprindea şase sate, prisăci şi locuri de sate,
care au fost întărite în stăpânirea lui Petru Hudici încă de la 143548. Însă, din
documentele de secol XV se poate reconstitui un „domeniu” de aproape zece sate
şi selişti care s-au aflat în stăpânirea vornicului. Unul dintre satele sale,
Mândreşti49, în ţinutul Suceava, îl va face danie un urmaş al său, comisul Dumitru
Hudici, Mănăstirii Suceviţa în vremea mitropolitului Gheorghe Movilă. Mihăilă
Hudici, comişel, va fi fost poate fiul lui Dumitru; la 14 decembrie 160850, Mihăilă
cumpăra o mică parte din satul Cândeşti, în ţinutul Bacău. În aceeaşi epocă, la
162351, pitărelul Toader Hudici din Hudiceni vindea partea sa din satul Nemircani,
pe Lăpuşna, vornicului de gloată Ionaşco Cehan.
Păstrătorii numelui Hudici nu vor mai accede la mari dregătorii în decursul
secolelor al XVI-lea – al XVII-lea. Întâlnim la începutul secolului al XVIII-lea pe
un Andrei (poreclit Bejan) Hudici, vornic de poartă, hotarnic în ţinuturile sudice ale
Moldovei. Unul din nepoţii săi, Dumitru, cunoscut sub numele de ieromonah,
Dionisie Hudici52, a fost ctitorul Mănăstirii Doljeşti de pe valea Siretului, din
ţinutul Romanului, împreună cu hatmanul Vasile Roset; ambii au fost înmormântaţi
în ctitoria lor: Vasile Roset la 1767, iar Dionisie Hudici la 1773, mort în vremea
ciumei. Dionisie era fiul lui Antiohie şi al Elenei şi se pare că a mai avut un frate,
tot călugăr, ieromonahul Nicodim, unul din ctitorii schitului Mălineşti de lângă
Gârceni, de pe valea Racovei, aflat atunci în ţinutul Tutovei, iar mai apoi în cel al
Vasluiului. La 1762, „Nicodim Hudici ot Gârceni” lăsa amintirea acestui fapt
printr-o însemnare pe o carte cumpărată de el, neuitând să scrie că este ficiorul lui
Antiohie Hudici şi al „Ilincăi”53.
48
Ibidem, I, nr. 139. Uricul din 14 aprilie 1435 este acordat pentru următoarele sate şi locuri
de sate: curtea lui Mândrea, pe Siret, un loc din pustie la Voinăuţi, o prisacă la obârşia Ogrincei, unde
a fost Alexa Râşcov, seliştea Lumireni, pe Milcov şi alte două locuri în pustie, la prisaca lui Chiprian
şi prisaca lui Detelea; la acestea se mai adaugă şi două sălaşe de ţigani. Un alt sat, Rohtineţii, era dat
de Hudici la schimb lui Stroe (ibidem, nr. 184). Prin uricul din 20 iunie 1438, vornicul Hudici primea
de la „pan Stroe” jumătate din satul unde a fost Giurgiu Ungureanul în schimbul satului Rohtineţi cu
toate poienile; de asemenea, Hudici mai primea pustia Hluboca şi „un sat la drum, la gura pârâului
Borodac, unde a fost cneaz Mihail”.
49
Vasile Lupu judecă pricina pentru acest sat dintre Grigore Ureche cu alţi boieri şi
călugării Mănăstirii Suceviţa, pentru care emite ispisoc la 30 iunie 1637, dând dreptate mănăstirii
(DRH, XXIV, nr. 130).
50
DIR, XVII/2, nr. 249. Mihăilă Hudici cumpără a patra parte din a patra parte din
Cândeşti, pe Dragova, de la o Dumitra pentru 20 de taleri.
51
DRH, XVIII, volum întocmit de I. Caproşu şi V. Constantinov, Bucureşti, 2006, nr. 101.
52
Mihai-Bogdan Atanasiu, Mid-18th century unknown manuscript – The great obituary of
the Doljeşti monastery (1758). Studiu în curs de publicare, în suplimentul revistei „Transylvanian
Review”, Cluj-Napoca, 2011; îi mulţumesc autorului pentru că mi l-a pus la dispoziţie.
53
Doina Rotaru, Un pomelnic de la jumătatea veacului al XVIII-lea din judeţul Vaslui, în
AMM, XV–XX, 1993–1998, p. 350 şi 354 (nota 15); Dorinel Ichim, Biserici de lemn din eparhia
Huşilor. Judeţul Vaslui, Huşi, 2001, p. 134.
Cealaltă ramură a familiei, descinsă din Cozma Moghilă, ginerele lui Iaţco
Hudici, a cunoscut un alt destin, dăruind ţării câţiva domni.
Cozma „Moghilă”54 a fost ceaşnic în domniile lui Ştefan cel Mare şi
Bogdan al III-lea. Prima atestare în rangul de paharnic este din 16 ianuarie 149155,
ultima fiind din 11 martie 150756. A rămas între sfetnicii domneşti până la 7 martie
151357. În primul act care-l menţionează, din 149158, Moghilă cumpără un sat pe
Simila, „unde a fost Balaci”, de la Stana şi nepoţii ei, urmaşii lui Grozea Caşotă; alte
acte contemporane care să menţioneze sate în stăpânirea lui Moghilă nu s-au păstrat.
Locul de origine al neamului Hudici trebuie căutat la Hudeşti (Hudinţi), pe
Başeu, în ţinutul Dorohoi, unde a trăit şi „cel mai îndepărtat strămoş al
Movileştilor, atestat de documente”59, anume Petru Hudici. Soţia lui Cozma
„Moghilă” era fiica lui Iaţco Hudici şi se numea Marena60, fiind nepoata lui Petru
Hudici, strămoşul puternicei familii a Movileştilor61.
Şandru Tolocico. O spiţă genealogică întocmită de Gh. Ghibănescu în
1925 identifică strămoşii lui Şendrică Tolocico, boier din sfatul lui Ştefan cel Mare,
în Maramureş. Poate că acolo trebuie căutată originea neamului, dar e greu de
urmărit în mod concret acest lucru62. Apare în sfatul domnesc sub numele Şendrică
54
Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători, p. 279–280. Istoricul consideră că
acest dregător, Cozma Movilă, „nu a fost strămoşul fam. Movilă, aşa cum s-a crezut”. Dimpotrivă,
crede că Ion Movilă este fiul lui Iaţco Hudici (ibidem, p. 317). Dar acest lucru este imposibil,
deoarece, aşa după cum observă Maria Magdalena Székely, „între generaţia unuia şi generaţia
celuilalt este un interval de aproape un secol” (Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 217). Ion Movilă a fost
pârcălab de Hotin în a doua domnie a lui Petru Rareş, în intervalul 1545–1550.
55
DRH, III, nr. 87.
56
DIR, XVI/1, nr. 62.
57
Ibidem, nr. 81.
58
DRH, III, nr. 87 (16 martie 1491).
59
Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 217.
60
Victor Brătulescu, Pomelnicul cel mare al Mănăstirii Suceviţa, în MMS, XLIV, 1968,
3–4, p. 194. În pomelnicul de la Suceviţa (coloana 5), în rândul strămoşilor Movileştilor sunt
menţionaţi „pan Cozma şi cneaghina lui Marina”, care pot fi identificaţi în persoana lui Cozma
Moghilă şi a soţiei sale, Marena, fiica lui Iaţco Hudici.
61
Marena şi Cozma „Moghilă” par să fi fost părinţii lui Dragotă Movilă, care a avut pe Ion
Movilă, Vascan Movilă, Anuşca şi Tudosca. Ion Movilă, pârcălab de Hotin în intervalul 1545–1550, a
fost căsătorit în două rânduri: prima dată cu Greaca, nepoata lui Pavel Scripcă brănişterul, înrudit cu
Andreico Ciortorovschi; a doua oară cu Maria, fiica lui Petru Rareş, cu care a avut pe Gheorghe
mitropolitul, Ieremia vodă, Simion vodă, Ana-Şcheauca şi Greaca. Despre aceasta, mai detaliat, v.
Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 219–220 şi anexa 19, p. 507.
62
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, XIV, Huşi, 1925, p. VII–VIII. Istoricul presupune că
un Şandor, urmaş al lui Luca, trăitor în secolul al XIV-lea în Maramureş, ar fi fugit peste munţi,
urmaşul acestui Şandor/Şandro fiind Vlad Şandro zis Toloacă, care a avut un fiu, Cozma Şandro zis
Tolocico, boierul lui Ştefan cel Mare. Spiţa genealogică este orientativă, căci nu ştiu să se fi numit şi
Cozma acest Şendrică Tolocico, iar Cozma Şandrovici, boier din vremea domnilor anteriori lui Ştefan
cel Mare şi de la începutul domniei acestuia, este un alt personaj.
Tolocico, la 5 iunie 144963, sau Şandru de la Dorohoi din 145364. Între sfetnicii lui
Ştefan cel Mare reapare fie sub simplul nume Şendrică ori Şendrică Tolocico, fie
ca Şandru de la Dorohoi, începând din 13 februarie 145865. Ultima menţiune în sfat
este din toamna anului 146766.
Şandru Tolocico a avut cinci fii, dintre care la 26 februarie 1491 (Fig. 1 şi
3) se mai aflau în viaţă trei: Purece spătarul, Ivanco Tolocico şi Oliuşca. Aceştia,
împreună cu nepoţii lor, adică fiii fratelui dispărut, un alt Ivanco, gumelnic, şi cu ai
surorii moarte, Vasilisa, cumpărau la data menţionată67, cu 150 de zloţi tătăreşti,
două sate aflate pe Nistru, Drislivoe şi Nosco, de la Stanciul Stărostescul şi fraţii
acestuia, nepoţii lui Giurgiu de la Frătăuţi. Într-act anterior, din 12 martie 148868,
când Ştefan cel Mare cumpăra jumătate din satul Dvorăşte (Zvoriştea) pentru a-l
dărui Mănăstirii Moldoviţa, printre vânzători se număra şi Alexandru, fiul lui
Ivanco Tolocico. E de presupus că acest fiu al lui Şandru fusese căsătorit cu
descendenta lui Giurgiu Dvorăşte69. De asemenea, între numeroşii urmaşi ai
acestuia, găsim şi pe Mihul Ponici şi sora sa, Maruşca, probabil rude apropiate cu
Petru Ponici, boierul lui Ştefan cel Mare. Dar cu toţii, stăpâni şi moştenitori în acel
sat, erau nepoţii lui Giurgiu Dvorăşte, boier trăitor în vremea lui Alexandru cel Bun.
Precum vedem, încă de la 1491, Purece70, fiul lui Şandru Tolocico, era
spătar. În rândul sfetnicilor domneşti, Purece mai ocupă dregătoria de pârcălab al
cetăţii Hotinului, împreună cu Toader, în anii 1493–149471. Un strănepot al său ar
putea fi Simion Purece, trăitor în primele decenii ale secolului al XVII-lea la
Şofrăceşti, ţinutul Neamţ; la 1638, acesta nu se afla mai afla în viaţă72. Soţia lui
63
DRH, II, nr. 4.
64
Ibidem, nr. 33 (20 iunie).
65
Ibidem, nr. 67.
66
Ibidem, nr. 149.
67
Ibidem, III, nr. 91.
68
Ibidem, nr. 31. Documentul original a fost găsit, rezumatul publicat în 1991 (Documents
gréco-roumains, nr. 2, p. 81), iar integral în 2003 (Petronel Zahariuc, Florin Marinescu, op. cit.,
p. 178–182).
69
Despre acest boier şi existenţa istorică a satului Zvoriştea, v. Mihai Costăchescu,
Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, I, p. 304; idem, Documente de la Ştefan cel
Mare, p. 167.
70
Un boier Purice apare în sfatul domnesc la 10 mai 1439 (DRH, I, nr. 195). Numele e
parţial şters. Existenţa acestui personaj anterior spătarului omonim ridică întrebarea dacă, „în cazul
spătarului, avem de-a face cu un nume de familie sau cu o poreclă care dubla, într-un fel, numele
Tolocico” (Ştefan S. Gorovei, „Din Purice – Movilă” şi „Barnovschi – Moghilă”. Două explicaţii
(nu numai) genealogice, în ArhGen, III (VIII), 1996, 3–4, p. 328, nota 8).
71
DRH, III, nr. 136–146 (26 octombrie 1493 – 11 martie 1494).
72
La 18 aprilie 1638, Vasile Lupu judeca pricina dintre răzeşii din Şofrăceşti pentru o
moară şi un iaz ce a stricat Simion Purece, care despăgubise stricăciunea, apoi murise (DRH, XXIV,
volum întocmit de C. Cihodaru şi I. Caproşu, Bucureşti, 1998, nr. 325). A avut soţie pe Tudorina, care
împreună cu două fete, Anghelina şi Solonca, vindeau la 1644 mătuşii lor, Marica, fata lui Başotă cel
bătrân, părţi din satele Bodeşti, Dănceşti, Porceşti şi Cuciulaţi.
Simion, Tudorina, era din familia Başotă, drept pentru care moştenea părţi din mai
multe sate din ţinutul Neamţ de la mătuşa ei, Marica, precum şi de la unchiul ei,
hatmanul Iuraşco Başotă73. Însă satul Pureceni de pe Jijia a păstrat în numele său
amprenta vechiului stăpân, căci aici trăiau urmaşii lui Ilie Purece, strănepoţii
„bătrânului Purece”74, care va fi fost spătarul din vremea lui Ştefan cel Mare, cu
urmaşi în secolul al XVII-lea, atât la Pureceni pe Jijia, în ţinutul Iaşi, unde a trăit
Ilie Purece, cât şi la Şofrăceşti şi alte sate din ţinutul Neamţ, unde l-am văzut pe
Simion Purece; vor fi fost şi alţii75.
Fratele spătarului Purece, Ivanco Tolocico, prin căsătoria cu o descendentă
a lui Giurgiu Dvorăşte, devine rudă cu urmaşii altui boier din sfatul lui Ştefan cel
Mare, contemporan cu tatăl lor, anume Petru Ponici. Ambii trecuseră demult la cele
veşnice în anii 1466 şi 1467.
Familia lui Şandru Tolocico avea în stăpânire şi alte sate, alături de cele
deja amintite (Drislivoe şi Nosco pe Nistru, cumpărate la 1491). Fiii unui Tolocico,
probabil ai lui Ivanco, vindeau ceaşnicului Dragoş Săcuianul satul Verbia, aflat „de
cealaltă parte a Jejiei”76, la 1519. Probabil aceiaşi fii ai lui Ivanco Tolocico, Ştefan
şi Sofiica, vindeau o bucată din alt sat, Popeni, vatavului de Dorohoi Iurşa, la
154877.
Astfel, Ionaşco Tolocico, care a fost sulger, al cărui nume îl întâlnim în alte
documente din această perioadă78, este ginerele lui Ştefan Tolcico, căsătorit cu fata
acestuia, Agafia. Ştefan a mai avut cel puţin trei fete. Nepoţii săi vindeau partea lor
73
Tudorina Pureceoaie împreună cu două fete, Anghelina şi Solonca, vindeau la 1644 lui
Toma Cantacuzino părţile lor din satele Bodeşti, Dănceşti, Porceşti şi Cuciulaţi (ibidem, XXVII,
nr. 322).
74
La 2 martie 1646, Irina, fiica lui Ilie Purece miedar, dimpreună cu nepoţi şi rude,
strănepoţi ai bătrânului Purece, vindeau marelui vistiernic Iordache Cantacuzino „tot satul Puriceni cu
Bereşti, ce sunt pe Jijia, sub Stâncă, în ţinutul Iaşilor, între Popricani şi Ionăşeni”(ibidem, XXVIII,
nr. 303).
75
Un document fals, din 30 mai 1603, menţionează pe un Larion, fiu al lui Toader Purece,
care vindea vatavului Filip jumătate din satul Cudreşti (DIR, XVII/1, nr. 2).
76
DIR, XVI/1, nr. 135 (act din 30 iunie).
77
Ibidem, nr. 517. La 21 aprilie 1548, cei doi fraţi vindeau, pentru 170 de zloţi tătăreşti, a
treia parte din a patra parte din partea de sus a satului Popeni, din ţinutul Dorohoiului. Vatavul Iurşa
cumpăra totodată şi partea lui Şteful, fiul lui Dalban, în aceeaşi proporţie cu a rudelor sale, fiii lui
Tolocico. Strămoşul lor comun primise privilegiu pentru sat de la Alexandru voievod, „strămoşul
nostru”, probabil Alexandru cel Bun.
78
La 21 mai 1584, un Ionaşco Tolocico era martor la un zapis din satul Micleşti, ţinutul
Dorohoi (ibidem, XVI/3, nr. 309). Acelaşi personaj, Ionaşco Tolocico, la 1598 primeşte de la Vasilca,
soţia postelnicului Iuraşcu Vartic, şi de la fiii lor jumătate din satul Lăcina, drept despăgubire pentru
nişte bani împrumutaţi acestora (ibidem, XVI/4, nr. 245). Ulterior, la 28 februarie acelaşi an, fiii
postelnicului Iuraşcu Vartic, respectiv nepoţii lui Petru Vartic portarul Sucevei, întocmesc uric pentru
acea jumătate de sat lui Ionaşco Tolocico şi soţiei lui, Agafia, pentru 1.000 de zloţi tătăreşti (ibidem,
nr. 250). Aceasta trebuie să fie suma împrumutată de Ionaşco Tolocico, pe care fraţii Vartic nu au mai
putut să i-o restituie.
din satul Hădărăuţi, ţinutul Hotinului, la 161579, iar mai târziu se judecă între ei
pentru satul Mlinăuţi80.
Neamul Tolocico s-a înrudit, mai târziu, şi cu familia boierilor Braevici81.
Printre descendenţii lui Boris Barevici, numeroşii răzeşi din satul Brăeşti de la
ţinutul Hârlăului, se numără şi un Tolocico şi fraţii lui, stăpâni acolo. Împreună cu
ceilalţi răzeşi, vând părţile lor de sat pârcălabului Eremia de Hotin. Acestuia îi este
reconfirmată stăpânirea satului la 161382.
Cercetarea înrudirilor neamului Hudici confirmă istoricitatea unuia dintre
cuvintele de „samă” ale cronicarului Ion Neculce, desluşind substratul semantic al
legendei „aprodului Purice” care s-a făcut „movilă”, ajutând la urcarea pe cal a lui
Ştefan cel Mare. Purece şi Oană Pântece83 – ambii boieri în sfatul domnesc – au
salvat de la moarte pe voievod, la 1486, însă urmaşii au trebuit să explice numele
„Moghilă”, în virtutea îndeaproapei înrudiri a acestuia cu unul dintre vitejii
de legendă.
*
II. Trecerea spre cea de-a doua secţiune a spiţei genealogice este posibilă
datorită înrudirii boierilor cu dinastia ţării. Din legătura lui Bogdan al II-lea cu
Oltea, putem regăsi prezenţa fratelui acesteia, Vlaicul84, în sfatul domnesc, din
1451, iar la urcarea lui Ştefan cel Mare pe tron, acesta avea să încredinţeze
unchiului său importanta dregătorie de pârcălab al Cetăţii Albe, deţinută până la
1466; ulterior, Vlaicul a fost pârcălab de Hotin şi Orhei (1467–1484), totodată şi
prim-sfetnic al domnului (1479–1484). Şi Duma a stat alături de tatăl său, Vlaicul,
ca pârcălab, din 1468, iar în ultimii 12 ani din viaţă (1490–1502) i-a fost sfetnicul
dintâi vărului său, Ştefan cel Mare. Cumnaţii domnului i-au stat alături în sfat încă
din primii ani de domnie: Şendrea85, ca portar al Sucevei, mort în lupta de la
79
Toma şi Gheorghe, fiii lui Costin, nepoţii lui Ştefan Tolocico, vindeau a treia parte din
Hădărăuţi, pe Racovăţ, ţinutul Hotinului, diacului Grigore Corotuşco pentru 150 de taleri, prin zapis
din 20 martie 1615 (ibidem, XVII/3, nr. 305). S-a păstrat copia ispisocului emis mai târziu pentru
această tranzacţie funciară, din 12 februarie 1617 (ibidem, XVII/4, nr. 136).
80
În vremea lui Aron Tiranul, ginerele lui Ştefan Tolocico, Ionaşco, falsifică un uric,
arătând că satul Mlinăuţi, dăruit de socrul său Mănăstirii Moldoviţa cu 700 de zloţi, l-ar fi
răscumpărat de la călugări prin uricul din 4 mai 1594 (ibidem, XVI/4, nr. 128). În anii 1619–1620,
diacul Toma cu fraţii lui, Gheorghe şi Simeon, precum şi cu surorile lor, Nastasia şi Tofana, toţi fiii
lui Costin Moişan, se judecă cu Agafia Tolocico şi ginerii ei, Căzacul, Petrică şi Nicoriţă Brahă,
pentru satul Mlinăuţi. Diacul Toma câştigă procesul, având el drept de stăpânire în acel sat, călugării
de la Moldoviţa negând că ar fi avut vreo legătură cu acel sat (ibidem, nr. 495 şi 544).
81
82
DIR, XVII/3, nr. 193. Actul din 28 ianuarie 1613 s-a emis deoarece hatmanul Isac Balica
preluase anterior unele părţi din satul Brăeşti de la Eremia pârcălabul de Hotin.
83
Despre înrudirile acestui boier, v. Lucian-Valeriu Lefter, Neamuri şi înrudiri la boierii lui
Ştefan cel Mare, p. 124–130.
84
Despre Vlaicul şi fiul său, Duma: idem, Boieri din familia lui Ştefan cel Mare, p. 27–29.
85
Despre Şendrea şi ginerele său Clănău: ibidem, p. 29–31.
Râmnic (1481), şi vornicul Isaia86, decapitat la Vaslui pentru trădare (1471).

Ginerele lui Şendrea, spătarul Clănău, avea să rămână în sfatul domnesc şi după
moartea lui Ştefan, până la 1507, dar fiul lui Isaia, Dumşa, a murit de tânăr, după
numai trei ani de postelnicie, la 1500.
Luca Arbure. Între înrudirile domneşti poate fi aşezat şi neamul lui Luca
Arbure. Deşi este un boier celebru, s-a constatat că nu se cunosc multe lucruri
sigure despre familia sa87. Însă multe întâmplări şi gesturi care au avut loc ne
sugerează că Luca Arbure „era îndeaproape înrudit cu ramura lui Ştefan cel
Mare”88. În această privinţă, s-au emis două ipoteze în ultimii ani. Astfel, pe urma
unor indicii mai vechi, Maria Magdalena Székely a avansat opinia că unul din fraţii
lui Ştefan cel Mare, Cârstea, ar trebui identificat în persoana lui „Arbure cel
bătrân”, membru al sfatului domnesc, pârcălab al cetăţii Neamţului89, mort în vara
anului 1476, apărând această fortificaţie supusă unui asediu al armatei turceşti, în
contextul luptei de la Valea Albă90. Un Ivan Arbure91 putea să-i fie frate acestui
Cârstea. Recent, a doua ipoteză, emisă de Andrei şi Valentina Eşanu, îl consacră pe
alt frate al lui Ştefan cel Mare în postura pârcălabului „Arbure cel bătrân”, anume
pe Ioachim92, în temeiul reinterpretării documentelor şi a studiului pomelnicelor de
la Voroneţ şi Moldoviţa93. Prin urmare, Luca Arbure, portarul Sucevei, era fiul
86
Despre Isaia şi fiul său Dumşa: ibidem, p. 31–32.
87
Maria Magdalena Székely, Obârşia lui Luca Arbure O ipoteză, în volumul In honorem
Paul Cernovodeanu, Violeta Barbu edita, Bucureşti, 1998, p. 419.
88
Ibidem, p. 427.
89
DRH, II, nr. 173–206 (13 august 1471 – 22 mai 1476). În sfat este menţionat ca „Arbure,
pârcălab de Neamţ”. Numele este întregit de editorii DRH: Cârstea Arbure, tatăl lui Luca, pârcălab de
Neamţ (ibidem, p. 463, indice).
90
Pentru aceasta, v. Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude
maior. O istorie a lui Ştefan cel Mare, Sfânta Mănăstire Putna, 2005, p. 156–157. Cetatea Neamţului
a rezistat opt zile, „apărătorii ei, conduşi de pârcălabul Cârstea Arbure (mort în aceste împrejurări)”
nu au vrut să cedeze.
91
Menţionat în rezumatul unui uric din 22 octombrie 1453 (DRH, II, nr. 38), stăpân al
satului Leucuşenii de pe Bârlăzel. Editorii DRH consideră numele o lectură greşită pentru Ivan
Marmure (ibidem, p. 54, nota 1 şi p. 463, indice), stăpân în apropiere, la Mărmureni, ai cărui
descendenţi sunt menţionaţi frecvent în secolul al XVII-lea, în satele din jurul Leucuşenilor (Băceşti,
Gârceni, Bozieni, Cliceşti). Însă aceştia nu stăpâneau la Leucuşeni ! Maria Magdalena Székely
presupune că acest Ivan Arbure este un personaj real şi ar putea fi identificat în persoana unui frate al
lui Ştefan cel Mare şi al lui Cârstea Arbure, anume Ion, menţionat în pomelnicul Mănăstirii Bistriţa
(Obârşia lui Luca Arbure, p. 428). Referitor la documentul din 1453, Mihai Costăchescu presupunea
că Ivan Arbure e întemeietorul neamului, confundând pe Arbure pârcălabul de Neamţ cu Luca Arbure
(Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, II, p. 500). Alexandru I. Gonţa a formulat
opinii contradictorii, arătând că tatăl lui Luca Arbure a fost atât Ivan Arbure (DIR, Indicele
numelor de persoane, ediţie îngrijită de I. Caproşu, Bucureşti, 1995, p. 366), cât şi Cârstea Arbure
(ibidem, p. 463).
92
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, Mănăstirea Voroneţ. Istorie. Cultură. Spiritualitate,
Chişinău, 2010, p. 304 şi 312.
93
Ibidem, p. 305 şi 307.
„bătrânului Arbure, pârcălabul Neamţului”94, aşa cum aminteşte pisania bisericii

sale de la Arbore, identificabil în persoana unui dintre cei doi fraţi ai lui Ştefan cel
Mare, Cârstea95 şi Ioachim96. În schimb, numele mamei este ştiut – Nastasia97.
Cariera98 politică a lui Luca Arbure a fost îndelungată, în timpul a trei domni:
Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea şi Ştefăniţă. Îl întâlnim în calitate de portar al
cetăţii Suceava, la 14 octombrie 148699, după care nu mai figurează în sfatul
domnesc. Reapare peste câţiva ani, la 24 septembrie 1498100, păstrând aceeaşi
dregătorie până la începutul anului 1523, la 8 ianuarie101. Următorul document este
din 15 martie102, însă portar al Sucevei era deja altul, Petrică; era şi Luca Arbure în
sfat, dar fără dregătorie. A murit nu mult după aceea, Ştefăniţă vodă poruncind să-i
fie tăiat capul împreună cu doi dintre fiii săi103, sub bănuiala de trădare104.
94
Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, sub
redacţia lui Mihai Berza, Bucureşti, 1958, p. 184.
95
Într-un document din 2 martie 1575, care nu se regăseşte în DIR, publicat de Sever Zotta
în 1928 (Semi-mileniul unui document de la Alexandru cel Bun şi al satelor Bănila şi Igeştii din
Bucovina (1428–1928), în IN, VII, 1929, p. 312), se vorbeşte de Coste diac, fiul lui Gavril
vistiernicul, nepotul lui Arbure pârcălab, strănepotul bătrânului Cârstia, vânzând partea lui din
Vaşcăuţi lui Onciul vătaf. Preluat de Mihai Costăchescu, în Documente moldoveneşti de la Ştefan cel
Mare, p. 51–52, nota 18. Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători, p. 261.
96
În ambele pomelnice, de la Voroneţ şi Moldoviţa, păstrate în cópii de secol XVIII
datorită lui Vartolomei Mazereanu, rubrica pârcălabului Luca Arbure, respectiv a „neamului
boiariului Luca Arbure părcălab Sucevii”, conţine numele: Luca, Ioachim, Anastasie etc. (Andrei
Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 305).
97
DIR, XVI/3, nr. 339. La 1585, urmaşii lui Luca Arbure îşi împart satele moştenite de la
acesta. Printre privilegiile avute, unul provenea de la bunica lor „Nastasia, mama lui Arbure”, cea
menţionată şi în pomelnice.
98
Despre familia Arbure şi cariera politică a membrilor acesteia, v. Mihai Costăchescu,
Documente moldoveneşti de la Ştefan cel Mare, p. 49–57 (explicaţii detaliate pe marginea
documentului din 31 iulie 1463); idem, Documente moldoveneşti de la Bogdan voievod, Bucureşti,
1940, p. 55–56.
99
DRH, II, nr. 264.
100
101
DIR, XVI/1, nr. 191.
102
Ibidem, nr. 192.
103
Toader şi Nichita, cel de-al treilea, Gliga Arbure, supravieţuind în urma complotului.
Pentru aceasta, v. Ştefan S. Gorovei, Găneştii şi Arbureştii (Fragmente istorice, 1538–1541), în CI,
s. n., II, 1971, republicat în Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie
istorică, genealogică şi biografică, I, Abaza-Bogdan, coordonator şi coautor: Mihai Dim. Sturdza,
Bucureşti, 2004, p. 92–97.
104
În unele scrieri din epocă sau de mai târziu, a persistat ideea că Luca Arbure ar fi pretins
domnia încă din ultimul an de viaţă al lui Ştefan cel Mare. Dar „este foarte greu de crezut că acest
credincios slujitor va fi încercat o trădare în ultimul ceas al vieţii domnului său”, aşa cum reiese din
scrisoarea regelui Poloniei, Alexandru. Mai ales că Luca Arbure a rămas încă 19 ani în sfatul
domnesc, în vremea lui Bogdan al III-lea şi Ştefăniţă. „Cineva bănuit de trădare şi salvat doar prin
fugă în cetatea al cărei comandant militar era, nu ar fi putut avea o asemenea poziţie privilegiată”. În
realitate, ar putea fi vorba de zvonuri legate de înrudirea lui Luca Arbure şi familia domnească
(Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior, p. 433). Astfel, chiar
Deoarece fiii lui Luca Arbure au pierit, posteritatea neamului s-a perpetuat
prin femei, prin cinci din cele şase fete105: Ana, Sofiţa, Stanca, Nastasia, Odochia,
Mărica. Numai Ana n-a avut urmaşi; a fost căsătorită cu un mare dregător din
vremea lui Petru Rareş, Pintelei Plaxa, comis în intervalul 1545–1551106. Ana a
moştenit satul Solca (Arbore), devenind stăpână a bisericii şi curţilor tatălui ei.
Domeniul funciar al lui Luca Arbure pare să fi fost cel mai mare din epocă.
Din documente ulterioare vremii când trăia, se poate observa că din stăpânirea
portarului Sucevei s-au transmis urmaşilor săi în jur de 25 de sate107, majoritatea
aflate în partea de nord a Moldovei. Satul Solca, unde a construit biserica şi curţile,
a fost cumpărat în întregime de la numeroşii urmaşi ai vechilor stăpâni, cu
privilegii de la Alexandru cel Bun, atât de la nepoţii lui Cârstea Horaeţ, cu 350 de
zloţi tătăreşti, cât şi de la nepoţii lui Şandru Gherman, cu alţi 330 de zloţi tătăreşti,
prin uricul din 7 martie 1502108. Avem ştiinţă de un document din 31 iulie 1463109,
când Luca Arbure achiziţionează satele Vorona şi Ruşii de la Ivaşcu Orbul şi
fratele acestuia, Mihul. Apoi, la 17 ianuarie 1517110, cumpără satul Soloneţul cu o
sumă foarte mare, 1680 de zloţi tătăreşti, iar în ultimul an de viaţă, la 1523111, luase
în stăpânire părţi din satele Dersca şi Băeşeşti.
dacă Luca Arbure nu a candidat efectiv la tron, în 1504, totuşi „putea fi îndreptăţit s-o facă şi acest
lucru era cunoscut la curtea de la Cracovia” (Maria Magdalena Székely, Obârşia lui Luca Arbure,
p. 421). Astfel că, mai târziu, „decapitarea lui Luca Arbure şi a celor doi băieţi ai săi a fost un act
deliberat, o hotărâre gândită de Ştefan cel Tânăr, nu o poruncă dată la întâmplare sub imperiul
mâniei” (ibidem, p. 423). Deşi, Luca Arbure nu acţionat la 1523 pentru a schimba domnul, gestul lui
Ştefăniţă era similar altor suverani „care-şi consolidau tronul tăind pe reprezentanţii altor ramuri ale
familiei care ar fi putut emite pretenţii la coroană” (ibidem, p. 424).
105
Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători, p. 261. V. spiţa genealogică la Maria
Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 526, anexa 38, conform documentului din 2 mai
1585 (DIR, XVI/3, nr. 339).
106
Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 399–404.
107
DIR, XVI/3, nr. 73. Documentul din 3 iulie 1575 enumeră 21 de sate, exceptând pe ale
Anei, soţia comisului Plaxa: Vascăuţi pe Ceremuş, Culiceanii, Vorona, Svicicăuţii, Blişceanăuţii,
Şofrăneştii, Filipeştii, Ceplenţii, Lazloveţ, Fileuţii, Trăbujenii, Cozareştii, Soloneţul, Botoşenii,
Romancăuţii, Hriţenii, Băişeştii (o şesime), Hrinceştii, Căjvenii, Măndăcăuţii, Draguşanii. Acum, la
1575, Odochia, fiica lui Luca Arbure, primeşte în partea ei satele Soloneţ, Botoşanii, Romancăuţii,
jumătate din Hrinţeni şi şesimea din Băişeşti. Apoi, prin actul din 2 mai 1585 (ibidem, nr. 339), sunt
enumerate toate satele împărţite între urmaşii lui Luca Arbure, fiecărei fete cuvenindu-i-se trei sau
patru sate de fiecare. Sunt enumerate şi satele Anei: Solca, Bogdăneştii şi Carapuşcenii. Aceleaşi sate
sunt amintite în actele de împărţeală din 19 mai 1587 (ibidem, nr. 439) sau 4 iunie 1588 (ibidem,
nr. 484). Un alt sat avut în stăpânire de Luca Arbure, a fost Draxineştii, care se numea Spineni, pe
Jijia, dat la schimb pentru Dobeceni, potrivit unui act târziu, din 1576 (ibidem, nr. 96). O listă de sate,
v. la Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti de la Bogdan voievod, p. 56.
108
DRH, III, nr. 266.
109
Ibidem, II, C, p. 411–412. Documentul este considerat îndoielnic din pricina
formularului şi nu s-a păstrat decât în suret.
110
111
Ibidem, nr. 195.
Multe documente nu s-au păstrat, însă Luca Arbure a stăpânit şi alte sate
decât cele transmise urmaşilor, unele confiscate, precum Grămeştii112 şi
„Grăceanii”113, iar altele vândute ori dăruite, precum Ţăpeştii114 de pe Bârlad.
Cum arătam mai sus, posteritatea neamului Arbure s-a perpetuat mai
departe prin femei115. Până în secolul al XVII-lea, întâlnim pe nepoţii fetelor lui
Luca Arbure purtând numele strămoşului lor matern. Gligoraşco Arbure şi fiii săi,
printre care un Isaia Arbure, se judecau cu Drăghici Bogza la 1597116 pentru satul
Căcăciani de pe Cracău. Satul Ionăşăni de pe Siret, probabil al aceluiaşi personaj, îl
confiscă Ştefan Tomşa şi-l face danie ctitoriei sale de la Solca, la 1614117, împreună
cu alt sat, Dersca, care provenea tot din patrimoniul neamului Arbure. În aceeaşi
perioadă, trăia Toader Arbure, menţionat ca martor de la Cordăreni118.
Pe la 1620119, Ionaşco Ghenghea cumpăra jumătate din satul Vorona de la
Stanca, soţia lui Vasile Grumeza, şi de la sora ei, fiicele lui Pătraşcu Arbure. Stanca
era „nepoata bătrânului Arbure” (de fapt, strănepoata), şi purta numele bunicii sale,
Stanca, fata lui Luca Arbure, care era mama lui Pătraşcu „Arbure”. Acesta se
înrudea cu Dumitru Ponici120, urmaş al boierului din sfatul lui Ştefan cel Mare,
112
Ibidem, nr. 286. La 23 aprilie 1529, Petru Rareş dăruieşte Episcopiei de Rădăuţi satul
Grămeştii, aflat pe Prut, „care acest sat fusese luat de nepotul de frate al domniei mele, Ştefan
voievod, de la Luca Arbure portar de Suceava, când l-a ucis”.
113
Ibidem, nr. 332. Uricul din 24 martie 1546 aminteşte de jumătatea satului „Grăceani” de
peste Prut, care „a rămas domniei mele din hiclenie, de la Luca Arbure portar de Suceava, când a şi
pierit nepotul de frate al domniei mele, Ştefan voievod”.
114
Luca Arbure dăruieşte nepotului său, „Dragoş de la poartă”, jumătate din satul Ţăpeşti,
pe Bârlad, la gura Lozovei, potrivit uricului din 28 iulie 1520 (ibidem, nr. 152). Însă documentul
acesta se află în contradicţie cu un alt act, din 12 mai 1546, prin care această jumătate de sat a fost
dăruită de Petru Rareş Mitropoliei de Roman, deoarece „această jumătate de sat din Ţăpeşti, la Olteni,
pe Bârlad, cu gârlele şi cu a patra parte din iezerul Lozova, le-a luat fratele domniei mele, Bogdan
voievod, de la Dragoşe, ce-a fost portar la Arbure, în cetatea Sucevei, pentru că acest Dragoşe portar a
stricat un tun de mare preţ” (ibidem, nr. 452). Or, cum de a fost posibilă dania lui Dragoş la 1520, în
timpul lui Ştefăniţă vodă, de vreme ce anterior satul fusese confiscat de Bogdan voievod şi dăruit
ulterior, la 1546, Mitropoliei Romanului de către Petru Rareş ?!
115
La 1834, Enachi şi Vasile Musteaţă, proprietari în Vorona şi Ruşi, întocmesc un arbore
genealogic, cerând legalizarea descendenţei lor din Luca Arbure. Urmărind posteritatea, reiese
limpede că Arbureştii din secolele următoare sunt „descendenţii numai prin femei ai portarului de
Suceava, şi au luat în două serii numele mamelor” (Sever Zotta, op. cit., p. 311). Pentru arborele
genealogic al familiei Arbure, unde se poate urmări descendenţa prin femei până în secolul al XX-lea,
v. Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, p. 90–91.
116
DIR, XVI/4, nr. 209. Un personaj cu nume cumva identic este atestat la 1603, ca fiind
din Orăşani (ibidem, XVII/1, nr. 99).
117
Ibidem, XVII/3, nr. 275. Documentul, păstrat în suret, e cam neclar atunci când vorbeşte
despre Grigoraş Arbure paharnic, „ce au pierit în hiclenie”.
118
Ibidem, XVII/4, nr. 23 (27 iulie 1616).
119
Ibidem, nr. 628. Actul este un suret, datat 1620–1621.
120
Dumitru Ponici era, probabil, cumnat lui Pătraşcu Arbure sau nepot, dacă tatăl său va fi
fost acel Cozma Ponici, căsătorit cu Maria, sora lui Pătraşcu Arbure, conform spiţei genealogice
înfăţişată de Mihai Dim. Sturdza (Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, p. 90).
Petru Ponici. Un document din 7 aprilie 1606121 ne arată cum Pătraşcu Arbure şi
Dumitru Ponici şi-au împărţit stăpânirea în satele moştenite de la Luca Arbure,
anume Vorona, Hriţenii, Sfetcăuţii (sau Svicicăuţii) şi Blişceanăuţii. Se aminteşte
că Stanca cu fraţii şi surorile ei erau copiii lui Pătraşcu, nepoţii Stancăi, fata lui
Arbure „hatmanul”.
Alături de familia Ponici, Arbureştii au avut şi alte legături de rudenie.
Luca Arbure trebuie să se fi înrudit cu Duma Brudur, de vreme ce stăpâneau
împreună satul Ţăpeşti, precum şi cu neamul lui Ivaşco Hrincovici, alt boier din
sfatul domnesc al lui Ştefan cel Mare, căci la Dersca122 împărţea stăpânirea cu
urmaşii bătrânului Hrinco.
„Portretul” lui Luca Arbure s-a păstrat în tabloul votiv din ctitoria sa din
satul Arbore, zidită în anul 1502, timp de cinci luni, de la 2 aprilie şi până la 29
august, data hramului, Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Aici, Luca
Arbure este reprezentat de două ori: pe peretele sudic, în pronaos, în interiorul
chivotului123 care ascunde mormintele, unde figurează împreună cu jupâneasa sa şi
doi copii; apoi, pe peretele vestic al pronaosului, ctitorul apare împreună cu soţia şi
cinci copii (patru băieţi şi o fată). „Chipul124 lui Arbure are virtuţi de portret:
corpolent, cu faţa împlinită, cu mustăţi şi barbă scurte, dregătorul moldovean, care
pare a avea nu mult peste 40 de ani, este plin de energie şi demnitate”. Luca Arbure
este „îmbrăcat într-o mantie lungă, de brocart verde, împodobită cu motive florale
aurii, iar pe dedesubt poartă o tunică cenuşie, cu mânecile strâmte şi brodate la
manşete. Pe cap are o bonetă de mătase verde albăstruie, garnisită cu fir de aur,
asemănătoare cu cele purtate de alţi boieri-ctitori din acea vreme, ca logofătul Ion
Tăutul (Bălineşti), pârcălabul Şendrea (Dolheşti) şi logofătul Teodor Bubuiog
(Humor), iar în picioare poartă cizme de culoare galbenă”125.
Cneaghina sa se numea Iuliana, însă asupra originii acesteia nu se ştie
nimic precis. O opinie recentă126 ne sugerează că aceasta ar putea fi fata comisului
121
DIR, XVII/2, nr. 23.
122
Ibidem, XVI/1, nr. 43. La 11 septembrie 1506, Ion, Alexa şi Vasco, fiii Anuşcăi, nepoţii
„bătrânului Hrinco”, vindeau părţile lor din a treia parte din satul Dersca, de la Dorohoi, nepotului lor,
Luca Arbure.
123
Chivotul de la biserica Arbure este „cel mai important monument funerar de stil gotic
din Moldova” (I. Caproşu, Biserica Arbure, Bucureşti, 1967, p. 27) Este sub forma unui arc în
acoladă, sub care se află o rozetă. În cele două timpane ale arcului sunt sculptate două scuturi cu
simbolul heraldic al Arbureştilor. Sunt de remarcat asemănările cu mormintele funerare din Europa
centrală, în special cele din Polonia, fiind executat, probabil, de meşteri polonezi. Inscripţia: „Acest
chivot şi l-a făcut pan Luca Arbure, pârcălab de Suceava, fiul lui Arbure cel bătrân, pârcălab de
Neamţ, în anul 7011 <1503> aprilie 29 (ibidem, p. 29); v. şi Repertoriul monumentelor şi obiectelor
de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 270.
124
Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare,
p. 188, fig. 140.
125
I. Caproşu, op. cit., p. 14.
126
Petronel Zahariuc, Florin Marinescu, op. cit., p. 173.
Petrică, respectiv nepoata pârcălabului Hărman. Portretul votiv ne-o arată cum
„poartă aceeaşi mantie elegantă, de sub care îi ies mânecile largi şi frumos brodate
cu fir ale tunicii, [...] pălărie cu boruri largi de factură apuseană şi [...] văl căzând
pe spate, pe care le întâlnim în vestimentaţia feminină de ceremonial a jupâniţelor
din epoca lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş”127. Doar ea, Iuliana, este
înmormântată în ctitoria de la Solca (Arbore), după cum ne spune inscripţia pietrei
funerare, păstrată fragmentar. Tragica moarte nu i-a mai îngăduit marelui dregător
Luca Arbure să-şi afle odihna veşnică la Solca. Poate că va fi fost înmormântat la
Şipote128, în zona Iaşilor, cealaltă ctitorie a sa, ridicată la curţile sale de aici, la
1507129; vremurile nu au fost prielnice familiei sale, iar locul de veci nu i-a fost
însemnat cu o piatră funerară pe măsura rangului său ori, poate, aceasta s-a pierdut.
Crasnăş. Consecinţele negative ale luptei de la Baia, din 16 decembrie

1467, poartă semnul vornicului Crasnăş. Letopiseţul anonim, atunci când
pomeneşte de trădarea marelui vornic, îl numeşte Isaia, or, acesta deţine această
dregătorie abia după aceea, doar pentru câţiva ani, până în ianuarie 1471, când a
fost decapitat la Vaslui. Acest lucru a generat unele confuzii pentru cronicarii
vremii130. Victoria ar fi fost deplină, cu consecinţe dezastruoase pentru oastea
ungurească („n-ar fi scăpat nici picior” de om), dacă „i-ar fi fost cu credinţă lui
Ştefan voievod marele său vornic [...] şi ar fi călărit acolo unde i se poruncise”131.
În urma deznodământului luptei, Crasnăş a plătit cu viaţa împreună cu alţi boieri
moldoveni132.
Cariera lui Crasnăş (Crasneş, Crasnâş) în sfatul domnesc începe prin
ocuparea dregătoriei de postelnic, în perioada 1458–1460133. Dispare o vreme din
127
I. Caproşu, op. cit., p. 16.
128
Sever Zotta, op. cit., p. 312: „Luca Arbure n-a fost înmormântat la Arbure, ci, probabil,
la Şipote”.
129
Pisania bisericii consemnează că Luca Arbure „a zidit acest hram curţilor sale, din
Şipote”, în anul 1507, între 19 iulie şi 5 septembrie (G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, Bucureşti,
1926, p. 182).
130
Despre această problematică, recent, v. Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely,
Pinceps omni laude maior, p. 64–65, respectiv bogata bibliografie, notele 151, 152, 154.
131
Cronica moldo-germană, în volumul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în cronică, Sfânta
Mănăstire Putna, 2004, p. 23.
132
Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior, p. 65–66,
nota 154. Sunt greu de identificat acei boieri care au plătit cu viaţa acţiunea lor, cu excepţia vornicului
Crasnăş. Doar doi membri ai sfatului domnesc dispar după decembrie 1467, Lazea Pitic şi Sandru
Tolocico, dar, în absenţa dovezilor documentare, este „imposibil de precizat dacă aceştia se vor fi
numărat printre cei executaţi”. Enumerarea altor boieri ca trădători de către unii istorici este, de
asemenea, nejustificată. Astfel, Costea Danovici, Ion Buoreanu şi Ion Dobrul erau în sfat la 5
februarie 1468, iar „absenţa documentelor până la 28 iulie 1468 nu ar trebui să permită formularea
nici unei ipoteze cu privire la atitudinea şi soarta celor trei boieri”.
133
DRH, II, nr. 76–97 (5 septembrie 1458 – 5 decembrie 1460).
viaţa politică, dar reapare la 28 aprilie 1464134, în calitate de mare vornic. Ultima
menţiune documentară ca membru al sfatului este din 2 octombrie 1467135.
Un act de judecată din 1461136 ne spune că vornicul Crasnăş era din
neamul lui Duma Negru. Crasnăş pierde judecata şi s-a dat sentinţa ca nimeni din
„neamul lui Dima Negru” să nu mai pretindă stăpânirea în respectivele sate aflate
în proces fără a plăti ferâia de 60 de ruble. Duma Negru, boier în sfatul lui
Alexandru cel Bun, a avut un domeniu de şapte sate pe valea Rebricei din ţinutul
Vaslui, moştenit de Nicoară Ciocârlie (sau Sârbescul). Aşadar, atât Crasnăş, cât şi
Ivan Ciocârlie, un alt boier în sfatul lui Ştefan cel Mare, sunt descendenţi din
neamul lui Duma Negru. Este greu de spus dacă vornicul era cumva fiu137 sau
urmaş de altă natură al lui Duma Negru.
Posteritatea vornicului Crasnăş s-a transmis până în secolul al XVII-lea
prin femei. Mai întâi prin Anghelina, fiica lui Lazor Crasnăş, care la 1535138,
împreună cu rudele ei, toţi nepoţi ai lui Milea călugărul, primeau întărire pentru trei
selişti aflate la est de Prut, pe Măiatini, afluent al Nistrului, precum şi pentru
Săseni, pe Botne. Apoi, datorită fiicelor vistiernicului Crasnăş, adică Marica
preoteasa şi Ana călugăriţa, nepoate lui Toader Crasnăş uşar. Trei fraţi, fiii
preotesei Marica, Crasnăş vatagul de hânsari, Simion şi Trifan diacul, s-au judecat
pentru stăpânirea a două sate, Grumăzeştii şi Faurii de pe apa Vasluiului, avute
moştenire de la strămoşul lor, Toader Crasnăş uşar. Drept urmare, ispisocul din 7
mai 1606139 împarte cele două sate să fie stăpânite câte jumătate din fiecare: de
către Crasnăş, vătagul de hânsari, cu fraţii şi nepoţii săi, şi de către Ionaşco Bolea.
Aceasta, deoarece ceilalţi nepoţi ai vistiernicului Crasnăş, Nicula şi Crasnăş, fiii
Anei călugăriţa, vânduseră partea lor din acele sate. O vreme, cele două sate vor
avea mai mulţi stăpâni: fostul vornic Ionaşco Bolea şi logofătul Voicu, împreună
cu ginerele său, Vasile Bogza. La rândul lor, ei vor vinde moşia familiei Cehan140,
134
Ibidem, nr. 119.
135
Ibidem, nr. 149.
136
La 1461, Crasnăş, împreună cu Jurja Necorescu, se judecă cu Husin şi soţia acestuia,
Maruşca, fata lui Ion Munteanu, pentru satele Urvicolesa, Stroinţii şi Molniţa; câștigă Maruşca, cu
şapte preoţi jurători, dovedind dreptul de stăpânire asupra celor trei sate, pentru care tatăl ei, Ion
Munteanu, primise uric de la Alexandru cel Bun, dar actul „au arsu înpreună cu biserica, de s-au
prefăcut în cenuşă” (ibidem, nr. 100).
137
Alexandru I. Gonţa presupune că vornicul Crasnăş este fiu sau urmaş al lui Duma Negru
(DIR, Indicele numelor de persoane, p. 137).
138
DIR, XVI/1, nr. 335. Stăpânirea este reconfirmată prin uricul din 27 mai 1546 (ibidem,
nr. 470).
139
Ibidem, XVII/2, nr. 40. Actul este reconfirmat de Simion Movilă, la 3 august acelaşi an
(ibidem, nr. 63).
140
La 27 iulie 1627, Vasile Bogza vinde pentru 100 de taleri de argint şi un cal bun, lui
Apostol Cehan, părţile sale din Grumăzeşti şi Fauri, cumpărate de la cumnatul său, Ghedeon, fiul lui
Voicu logofătul, care, la rândul său, le achiziţionase de la Simion Crasnăş (ibidem, XVII/4, nr. 492).
În vremea lui Alexandru Iliaş, la 13 martie 1621, Petre Cehan primeşte act de confirmare a stăpânirii
în trei sate de pe valea Vasluiului, printre care şi Grumăzeştii şi Faurii (ibidem, XVII/5, nr. 20).
care se afla în plin proces de acaparare a satelor de pe valea Vasluiului.

Achiziţionarea acestor sate a fost însoţită şi de numeroase procese141.
Celălalt fiu al lui Toader Crasnăş, Giurgiu, se jeluise la domnie, în 1546142
(Fig. 2 şi 4), că a pierdut privilegiile satelor de pe valea Vasluiului, anume
Grumăzeştii, Fauri, Berbeştii [Berindeeştii]143, Chiujdenii, precum şi al satului
Cârsteşti, din ţinutul Suceava, atunci când, zice vodă, „am tăiat domnia mea pe
fratele lui, Crasnăş vistier”144, care deţinuse această dregătorie în vremea lui Ştefan
Lăcustă, în 1540145. Şi un alt sat, Hireşti, din ţinutul Sucevei, „l-a pierdut Crasniş
fost vistier în hiclenie, când a şi pierit”146 decapitat în 1541, sat regăsit apoi în
stăpânirea lui Nicoară Hâra, pârcălab de Hotin147. De asemenea, Giurgiu Crasnăş
cerea confirmarea stăpânirii şi pentru locul numit Râpi, „mai jos de Româneşti”, la
vest de apa Vasluiului, moştenire de la bunicul său, vornicul [Dragoş] Boul. De
altfel, unele dintre aceste sate, foarte vechi, proveneau dintr-o singură stăpânire, a
lui Bena, atestate ca atare la 24 septembrie 1429148: jumătate din Făurei, pe apa
Vasluiului, Miroslăveşti, sub Rediu, şi al treilea sat „unde a fost casa tatălui său,
141
Ibidem, XVII/3, nr. 202. La 30 martie 1613, „Voico” mare logofăt se judecă cu Loghina,
soţia lui Ionaşco Bolea, fost vornic, precum şi cu fiii acestuia, pentru a patra parte din Grumăzeşti şi
Fauri, cumpărate de la Trifan diacul, fiul Maricăi, nepotul lui Giurgiu Crasnăş, cât şi de la fratele lui
Trifan, Simion, după cum se menţionează în zapisul din 4 martie 1613 (ibidem, nr. 196). În ispisocul
din 30 martie acelaşi an, ni se spune că Simion era fiul Maricăi, nepotul Annei călugăriţa, strănepotul
vistiernicului Crasnăş, ceea ce pare o inadvertență.
142
Ibidem, XVI/1, p. 612–614. Editorii l-au considerat „îndoielnic după dată, căci la 1547
nu mai trăia Petru Rareş şi după scris mai mare şi mai masiv decât al vremii”. În noul volum din
DRH, VI (întocmit de I. Caproşu, Bucureşti, 2008), documentul nu apare, deşi la indice este
menţionat (Giurgea Crasnăş, fiul lui Toader Crasnăş uşar, stăpân în s. Fauri, Romăneşti, pe Vaslui,
ş. a., p. 814, precum şi la p. 873 – Toader Crasnăş). În ambele locuri este redat acelaşi număr al
documentului care ar fi trebuit sa fie în volum, adică la nr. 13. Însă, aici apare un alt document cu loc
şi dată identică, 15 aprilie 1547, Huşi, în care nu e vorba despre Giurgea Crasnăş, ci despre Nicoară,
paharnicul doamnei, şi satul Păuşeşti din ţinutul Cârligăturii (ibidem, nr. 13). Mihai Costăchescu
considera doar data greşită, actul fiind din 15 aprilie 1546, şi preia informaţia documentului,
considerând că Giurgea Crasnăş nu e acelaşi personaj cu Crasnăş vistiernicul (Documente
moldoveneşti de la Bogdan voievod, p. 61, nota 153). Însă documentul poate fi controlat prin obiectul
său, adică satele menţionate, care într-adevăr erau ale Crasnăşilor (Ştefan S. Gorovei, în Familiile
boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, p. 94).
143
Numele satului este alterat, în realitate fiind Berindeeşti, sat înglobat în Micleşti, în
secolul al XVII-lea. Apare în documentele din această vreme (DIR, XVII/4, nr. 294): la 25 februarie
1618, diacul Trifan Crasnăş şi fratele său, Simion, fiii preotesei Marica, „nepoţii lui Crasnăş vistier”,
vând pentru 20 de taleri de argint lui Toader Onilă vistiernicel partea lor din satul Berindeeşti, pe
pârâul Vaslui.
144
Ibidem, XVI/1, nr. 16.
145
Ibidem, nr. 356–364 (7 martie – 30 noiembrie 1540).
146
Ibidem, nr. 370.
147
Despre problema confiscării satelor Cârsteşti şi Hireşti, v. recent Andrei Eşanu,
Valentina Eşanu, op. cit., p. 308–309.
148
DRH, I, nr. 94.
Petru”. De la urmaşii acestui „Banea” cumpărase Dragoş Boul locul numit Râpi, în
vremea lui Ştefan cel Mare.
Documentul amintit mai sus, îndoielnic prin datarea greşită – 15 aprilie
1547 (în loc de 1546) – ne oferă informaţii importante. Aflăm că bunica lui Giurgiu
Crasnăş se numea Anuşca, era „fiica lui Arbure cel bătrân” şi avea fraţi pe Luca
Arbure şi Ion pitarul. Ştefan cel Mare le întărise acestora stăpânirea în patru sate pe
Vaslui şi un sat pe Suceava, toate menţionate mai sus. Giurgiu Crasnăş mai
moştenise încă un sat pe apa Vasluiului, dar provenit de la vornicul Boul.
Documentul pomeneşte că Petru Rareş a tăiat pe vistiernicul Crasnăş149, fratele lui
Giurgiu Crasnăş, fapt consemnat confuz în documentele târzii, de secol XVII, cele
două personaje, vistiernicul Crasnăş şi fratele său, Giurgiu Crasnăş, fiind contopite
într-unul singur: vistiernicul Giurgiu Crasnăş150, fapt care poate fi pus pe seama
înţelegerii greşite de către urmaşi a vechiului uric, în care bunicul lor cerea de
la Petru Rareş readucerea în sânul familiei a satelor confiscate pe seama fratelui
său trădător.
Acest uric din 1546, dovedit veridic prin conţinut, evocă ascendenţa lui
Giurgiu Crasnăş, bunica acestuia, Anuşca, fiind arătată ca fiică a lui Arbure cel
bătrân, respectiv soră a lui Luca Arbure. Un document din 28 martie 1528
menţionează pe Giurgiu în calitate de fecior al Anuşcăi şi nepot al vornicului
Dragoş Boul, procedând la un schimb de sate, „cumpărăturile bunicului său Dragoş
Boul vornic”151 din vremea lui Ştefan cel Mare, la gura Idriciului, aflate de o parte
şi de alta a râului Bârlad, unul acolo „unde a fost casa lui Baloş”, celălalt numit
Piciganii, ambele sate fiind date în schimbul satului Lăţcani, de pe Moldova.
Confruntând aceste două urice, din prima şi din a doua domnie a lui Petru Rareş,
rezultă faptul că Giurgiu Crasnăş era fiul unei mame şi al unei bunici omonime:
Anuşca. În primul rând, ca fiu al Anuşcăi, căsătorită cu Toader Crasnăş, uşar; în al
doilea rând, ca nepot al Anuşcăi, căsătorită cu vornicul Crasnăş, încât Giurgiu
Crasnăş era nepot vornicului Dragoş Boul după mamă şi nepot vornicului Crasnăş
după tată. Ceea ce ar însemna că vornicul Crasnăş a fost cumnatul portarului Luca
Arbore şi cuscrul lui Dragoş Boul. Logica curgerii genealogice şi confirmarea
149
Letopiseţul consemnează decapitarea a patru mari dregători de către Petru Rareş, când
s-a întors în a doua domnie, aceştia fiind acuzaţi de trădare: Mihul hatmanul, Trotuşan logofătul,
precum şi „pre Crasneş şi pre Cozma” (Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia a II-a
revăzută şi îngrijită de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 162). La 1545, Avram Banilovschi,
ginerele Odochiei, fata lui Luca Arbure, era trimis în misiune de Petru Rareş la Vilna în scopul de a
cere extrădarea lui Gliga Arbure, Ioan Crasnăş, Văscan, nepotul de frate al lui Cozma Şarpe şi Toader
Tăutul, fiul lui Pătraşcu Tăutul. Regele polon încuviinţează pe Avram Banilovschi să-i prindă pe
trădători (Sever Zotta, op. cit., p. 305).
150
V. actul din 13 martie 1621 (DIR, XVII/5, nr. 20), în care se spune că diacul Trifan
Crasnăş este nepotul lui „Giurgea Crasnăş vistier”; de asemenea, fratele său, Simion.
151
conţinutului uricului prin intermediul altor documente, ulterioare, ar trebui să

elimine orice îndoială existentă în acest sens152.
Dragoş Boul. Între membrii sfatului domnesc al lui Ştefan cel Mare
întâlnim numele unui Dragoş, iniţial în calitate de pârcălab de Cetatea Nouă, apoi
de vornic. Prima menţiune se află în documentul din 11 februarie 1478153, când
Dragoş deţine dregătoria de pârcălab; ultima menţiune în această funcţie este din
27 februarie 1483154. O vreme, doar până în vara anului 1484, apare în sfat fără nici
o dregătorie, pentru ca mai apoi, din toamna anului 1486, Dragoş să preia
dregătoria de vornic, pe care o menţine până la 21 aprilie 1491155. Acest boier poate
fi identificat în persoana lui Dragoş Boul156, cunoscut ca stăpân al câtorva sate
cumpărate în partea de sud a Moldovei, moştenite de nepoţii săi, boierii din familia
Crasnăş: Râpi, „mai jos de Româneşti”, la vest de apa Vasluiului, precum şi a două
sate la gura Idriciului, aflate de o parte şi de alta a râului Bârlad, unul acolo „unde a
fost casa lui Baloş” şi celălalt numit Piciganii.
Ultimul cerc al acestei spiţe genealogice se învârte în jurul descendenţei lui
Cozma Şandrovici157. Urmaş al lui Şandru de la Tudora, boier al lui Alexandru cel
Bun între anii 1400 şi 1422, Cozma apare între boierii sfatului domnesc până la
152
Din acest motiv, informaţiile genealogice oferite de acest uric nu au fost considerate
veridice, deoarece „în încercarea de a reconstitui unele realităţi anterioare, cele două Anuşca s-au
contopit în una singură: buna lui, Anuşca, fiica lui Arbure cel bătrân, comiţându-se o gravă eroare”;
de fapt, „de buna lui Giurge Crasnăş – Anuşca, nici nu putea să fie vorba în acest act, ci numai de
mama acestuia, fiindcă proprietăţile Grumăzeşti şi Fauri erau moştenire din partea Arbureştilor şi nu a
Crasnăşilor şi Bouleştilor”. În acest context, autorii consideră că Anuşca, mama lui Giurgiu Crasnăş,
era fiica lui Arbure cel bătrân, respectiv sora lui Luca Arbure, căsătorită cu Toader Crasnăş, fiul
vornicului Crasnăş şi al Anuşcăi, fiica lui Dragoş Boul (Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit.,
p. 307 şi nota 1059; v. şi spiţa genealogică, p. 316). Autorii au ajuns la acest rezultat al cercetării prin
preluarea afirmaţiilor contradictorii ale lui Nicolae Stoicescu, anume că un fiu al vornicului Crasnăş
ar fi fost căsătorit cu Anuşca, fiica lui Cârstea Arbure, iar pe Giurgiu îl confundă cu fratele său,
vistiernicul decapitat la 1541, în temeiul documentelor târzii – v., mai sus, la nota 149. În mod
contradictoriu, Stoicescu mai considera că Giurgiu Crasnăş era descendent din vornicul lui Ştefan cel
Mare, fiind rudă prin bunica sa cu Luca Arbure. Pentru aceasta, v. Dicţionar al marilor dregători,
p. 267 şi 300.
153
DRH, II, nr. 211. Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători, p. 269, îl identifica
în persoana unui Dragoş de la 5 februarie 1468, căruia Ştefan cel Mare îi întărea stăpânirea asupra
satelor Faurii, pe Bistriţa, şi Băhneni, la gura Bahnei, cu loc de iaz şi cu mori (DRH, I, nr. 151).
154
DRH, I, nr. 247.
155
156
Ibidem, II, p. 479, indice.
157
Despre acest grup de boieri înrudiţi: Cozma Şandrovici, Şteful pârcălabul, Ivaşco
Hrincovici, Steţco Dămăcuş, v. Lucian-Valeriu Lefter, Neamuri şi înrudiri la boierii lui Ştefan cel
Mare, p. 115–124; de asemenea, în acelaşi cerc genealogic intră şi Iuga vistiernicul cu fiul său, Mihul
ceaşnicul, v. idem, Boieri din familia lui Ştefan cel Mare, p. 32–33; de adăugat Andrei Eşanu,
Valentina Eşanu, op. cit., p. 299–302 (Noi informaţii privind familia vistiernicului Ignatie Iuga; text
apărut iniţial în volumul In honorem Gheorghe Gonţa. Ţara Moldovei în contextul civilizaţiei
europene, Chişinău, 2008, p. 199–204).
începutul domniei lui Ştefan cel Mare, timp de peste două decenii (1432–1457),
având de soţie pe Marena, fiica vistiernicului Iacuş. Pe un nepot al acesteia, Şteful,
îl întâlnim cu rang de pitar, la 1476 (Fig. 5), pentru ca din 1479 să urce la funcţia
de pârcălab al Hotinului, până la 1491; a rămas printre primii boieri ai sfatului,
ajungând prim-sfetnic (1507–1510).
Cozma Şandrovici a avut două fete. Una dintre ele, Vasutca, a fost
căsătorită cu Ivaşco Hrincovici, membru al sfatului (1456–1478), iar celalaltă,
Anuşca, a fost măritată după Steţco Dămăcuş, tot un boier din sfatul domnesc
(1455–1468), fiu al stolnicului lui Alexandru cel Bun, Domoncuş, nepot al
ardeleanului Ghelebi Miclouş. Una dintre fetele lui Steţco, Nastea, a fost căsătorită,
probabil, cu Iuga, vistiernic în anii 1459–1479, înrudit cu familia lui Ştefan cel
Mare. Timpul n-a mai avut răbdare pentru fiul său, Mihul, care a ocupat pentru
scurtă vreme dregătoria de ceaşnic, în vara de dinaintea luptei de la Valea Albă,
unde avea să piară cu sabia în mână dimpreună cu alţi boieri ai ţării.
*
Aşadar, după acum arătam la începutul acestui studiu, până în acest
moment, vastul tablou genealogic care urmăreşte relaţiile de rudenie şi alianţele
matrimoniale dintre boierii lui Ştefan cel Mare cuprinde 35 de boieri, dintr-un
număr de peste 110, câţi i-au fost sfetnici în lunga domnie, fără a-i pune la
socoteală pe mulţi alţi boieri, rude ale acestora, dar care nu au ocupat dregătorii.
Evident, ei sunt urmaşii a vreo 30 de boieri care, la rândul lor, au fost membri ai
sfaturilor domneşti de dinainte de Ştefan cel Mare, începând cu ultimele decenii ale
secolului al XIV-lea. În acelaşi timp, pe urmaşii sfetnicilor lui Ştefan cel Mare îi
regăsim în preajma domnilor pe parcursul secolului al XVI-lea. Asemenea cercetări
genealogice sunt în măsură să ne releve vechi structuri familiale şi de influenţă
transmise ereditar, care au stat la temelia guvernării Ţării Moldovei.
“Our Faithful Boyars”.

Genealogical Connections in the Council of Stephen the Great
(Abstract)
This paper continues previous research on the genealogy of the boyars of

Stephen the Great. We traced only kinship and marriage alliances between them, in
order to create an edifying genealogy chart. Considering the work of other
researchers, we dealt in detail only with a few hitherto overlooked dignitaries:
Sima Zbiarea (1466–1498), Cozma Moghilă (1491–1513), Iaţcu Hudici
(1456–1492), Şandru Tolcico (1449–1467), Purece (1491–1494), Luca Arbure
(1498–1523), Crasnăş (1458–1467) and Dragoş Boul (1478–1491) – the years
represent the period they appeared in the princely council.
Up to now, the vast genealogical chart comprises 35 boyars out of more

than 110 that were members of the council of Stephen the Great sometime between
1457 and 1504, not counting many others that held no official position. The 35
councilors are the offspring of nearly 30 boyars who were, in their turn, members
of the princely councils sometime between the last decades of the 14th century and
the beginning of the reign of Stephen the Great. These genealogical findings reveal
old family and influence structures, transmitted hereditary, which lay at the basis of
the government of Moldavia.
Keywords: Moldavian boyars, Stephen the Great, genealogy, Middle Ages,

family.
CONEXIUNI GENEALOGICE ÎN SFATUL DOMNESC AL LUI ȘTEFAN CEL MARE
Fig. 1. Uric din 26 februarie 1491, prin care Ştefan cel Mare întăreşte spătarului Purece, precum şi
fraţilor şi nepoţilor săi, stăpânirea a două sate de pe Nistru, Drislivoe şi „unde a fost Nosco” (Arhivele
277
Naţionale Istorice Centrale Bucureşti, Colecţia Peceţi, I, nr. 139)

278
Fig. 2. Uric considerat îndoielnic, cu data greşită - 15 aprilie 1547 (în loc de 1546), prin care Petru Rareş
întăreşte lui Giurgiu Crasnăş stăpânirea în satele Grumăzeşti, Fauri, Berbeşti [Berindeeşti!] şi Chiujdeni, şi
pentru locul numită Râpi, toate aflate pe râul Vaslui, precum şi în satul Cârsteşti din ţinutul Sucevei (Arhivele
Naţionale Istorice Centrale Bucureşti, Colecţia Peceţi, II - Biblioteca Academiei Române, nr. 38)
CONEXIUNI GENEALOGICE ÎN SFATUL DOMNESC AL LUI ȘTEFAN CEL MARE 279
Fig. 3. Pecetea uricului din 26 februarie 1491
Fig. 4. Pecetea uricului din 15 aprilie 1547 [1546]

280
Fig. 5. Uric din 22 mai 1476, prin care Ştefan cel Mare întăreşte vornicului Muşat siliştea Poprincanii, pe Jijia, cumpărată de la
Şteful pitar, din privilegiul bunicului acestuia, vistiernicul Iacuş. Documentul este cosigilat, pecetea roşie domnească fiind însoţită de
peceţile a patru boieri: vistiernicul Iuga, pârcălabul Vlaicul şi logofătul Ioan Tăutul; cea de-a patra pecete, a pârcălabului Stanciul, nu
a mai păstrat vizibil simbolul (Arhivele Naţionale Iaşi, Colecţia Documente. Spridonie, XLV/63)
CONEXIUNI GENEALOGICE ÎN SFATUL DOMNESC AL LUI ȘTEFAN CEL MARE 281
Fig. 6. Uricul din 22 mai 1476. Detaliu: pecetea vistiernicului Iuga
Fig. 7. Uricul din 22 mai 1476. Detaliu: pecetea pârcălabului Vlaicul

Fig. 8. Uricul din 22 mai 1476. Detaliu: pecetea logofătului Ioan Tăutul
ABREVIERI
AAR = Analele Academiei Române

AIIAC = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Cluj
AIIAI = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol”, Iaşi
AIIX = Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, Iaşi
ALIL = Anuarul de Lingvistică şi Istorie Literară
AM = Arheologia Medievală
AMEM = Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei
AMM = Acta Moldaviae Meridionalis
AMN = Acta Musei Napocensis
AMP = Arhiva Mănăstirii Putna
AMS = Acta Moldaviae Septentrionalis
ANI = Arhivele Naţionale Iaşi
ANIC = Arhivele Naţionale Istorice Centrale
AO = Arhivele Olteniei
AP = Analele Putnei
AR = Arhiva Românească
ARBSH = Académie Roumaine. Bulletin de la Section Historique
ArhGen = Arhiva Genealogică
ArhMed = Arheologia Medievală
ArhMold = Arheologia Moldovei
ARMSI = Academia Române. Memoriile Secţiunii Istorice
ARMSL = Academia Române. Memoriile Secţiunii Literare
ASV = Archivio Segreto Vaticano
AŞUI = Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
AUB = Analele Universităţii Bucureşti
AT = Ars Transsilvaniae
BAIESEE = Bulletin de l’Association Internationale d’Etudes du Sud-Est Européen
BAR = Biblioteca Academiei Române
BBGG = Bollettino della badia greca di Grottaferrata
BBRF = Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg
BCIR = Buletinul Comisiei Istorice a României
BCMI = Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice
BCU = Biblioteca Centrală Universitară
BMI = Buletinul Monumentelor Istorice
BMP = Biblioteca Mănăstirii Putna
BMS = Biblioteca Mănăstirii Suceviţa
BOR = Biserica Ortodoxă Română
BRV = Bibliografia Românească Veche
CC = Codrul Cosminului
CDM = Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhivele Centrale de Stat
„Analele Putnei”, VI, 2010, 1, p. 309–312.

310 ABREVIERI
CI = Cercetări Istorice
CL = Cercetări Literare
CN = Cercetări Numismatice
CvL = Convorbiri Literare
DANIC = Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale
DIR = Documente privind istoria României
DOP = Dumbarton Oaks Papers
DRH = Documenta Romaniae Historica
EB = Études Balkaniques
FHDR = Fontes Historiae Daco-Romanae
HU = Historia Urbana
HUS = Harvard Ukrainian Studies
IN = Ion Neculce
JMH = Journal of Medieval History
MA = Mitropolia Ardealului
MB = Mitropolia Banatului
MEF = Moldova în epoca feudalismului
MemAnt = Memoria Antiquitatis
MI = Magazin Istoric
MMB = Mitropolia Moldovei şi Bucovinei
MMS = Mitropolia Moldovei şi Sucevei
MN = Muzeul Naţional
MO = Mitropolia Olteniei
NEH = Nouvelles Études d’Histoire
OI = Opţiuni Istoriografice
RA = Revista Arhivelor
RC = Revista Catolică
RdI = Revista de Istorie
REB = Revue des Études Byzantines
REI = Revue des Études Islamiques
RER = Revue des Études Roumaines
RESEE = Revue des Études Sud-Est Européennes
RHSEE = Revue Historique du Sud-Est Européen
RI = Revista Istorică
RIAF = Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie
RIM = Revista de Istorie a Moldovei
RIR = Revista Istorică Română
RIS = Revista de Istorie Socială
RITL = Revista de Istorie şi Teorie Literară
RM = Revista Muzeelor
RMI = Revista Monumentelor Istorice
RMM–MIA = Revista Muzeelor şi Monumentelor – Monumente Istorice şi de Artă
RRH = Revue Roumaine d’Histoire
RRHA = Revue Roumaine d’Histoire de l’Art
Rsl = Romanoslavica
SAI = Studii şi Articole de Istorie
ABREVIERI
ABREVIERI 311
SCB = Studii şi Cercetări de Bibliologie

SCI = Studii şi Cercetări Istorice
SCIA = Studii şi Cercetări de Istoria Artei
SCIV = Studii şi Cercetări de Istorie Veche
SCŞI = Studii şi Cercetări Ştiinţifice, Iaşi
SMIM = Studii şi Materiale de Istorie Medie
SOF = Südost Forschungen
ST = Studii Teologice
SUBB = Studia Universitatis Babeş-Bolyai
TV = Teologie şi Viaţă
Ukb = Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen
VO = Vestitorul Ortodoxiei
VR = Viaţa Românească

Boierii Notri Credincioi - Conexiuni

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Boierii Notri Credincioi - Conexiuni

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ANALELE PUTNEI

CUVÂNT ÎNAINTE ................................................................................................. 5

COLOCVIILE PUTNEI, VIII

ENGHELINA SMIRNOVA, Icoane ale maeştrilor ruşi din secolul al XV-lea

ABREVIERI ......................................................................................................... 309

THE PUTNA COLLOQUIA, VIII

ENGHELINA SMIRNOVA, Icons of the 15th Century Russian Masters at

ABBREVIATIONS .............................................................................................. 309

„BOIERII NOŞTRI CREDINCIOŞI”. CONEXIUNI GENEALOGICE

În studiile precedente, apărute în ultimii ani1, cercetarea genealogică a

„Analele Putnei”, VI, 2010, 1, p. 253–282.

documentelor păstrate, pot fi „legaţi” într-o spiţă genealogică 35 de boieri ai

acestuia, printr-o căsătorie cu o fată a diacului Gârdu (menţionat la 1407). Ajunşi

Prezenţa lui Iaţco Hudici în rândul boierilor sfatului domnesc începe la 5

Dorohoi şi Iaţco Hudici dăruiesc împreună Mitropoliei din Suceava, respectiv

Râmnic (1481), şi vornicul Isaia86, decapitat la Vaslui pentru trădare (1471).

„bătrânului Arbure, pârcălabul Neamţului”94, aşa cum aminteşte pisania bisericii

Crasnăş. Consecinţele negative ale luptei de la Baia, din 16 decembrie

care se afla în plin proces de acaparare a satelor de pe valea Vasluiului.

conţinutului uricului prin intermediul altor documente, ulterioare, ar trebui să

“Our Faithful Boyars”.

This paper continues previous research on the genealogy of the boyars of

Up to now, the vast genealogical chart comprises 35 boyars out of more

Keywords: Moldavian boyars, Stephen the Great, genealogy, Middle Ages,

Naţionale Istorice Centrale Bucureşti, Colecţia Peceţi, I, nr. 139)

Fig. 3. Pecetea uricului din 26 februarie 1491

Fig. 4. Pecetea uricului din 15 aprilie 1547 [1546]

Fig. 6. Uricul din 22 mai 1476. Detaliu: pecetea vistiernicului Iuga

Fig. 7. Uricul din 22 mai 1476. Detaliu: pecetea pârcălabului Vlaicul

AAR = Analele Academiei Române

„Analele Putnei”, VI, 2010, 1, p. 309–312.

SCB = Studii şi Cercetări de Bibliologie

S-ar putea să vă placă și