Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre diplomaţie şi conflict în Evul Mediu în spaţiul

românesc, având în vedere:

- menţionarea a două instituţii centrale înfiinţate în spaţiul românesc, în Evul Mediu;
- prezentarea unei acţiuni diplomatice care se referă la spaţiul românesc, desfăşurate în secolul al XIV-lea;
- precizarea unei cauze a implicării spaţiului românesc în conflict, în Evul Mediu, şi menţionarea a două a acţiuni
militare desfăşurate în secolele al XIV-lea - al XV-lea;
- formularea unui punct de vedere referitor la rolul unei acţiuni militare desfăşurate în spaţiul românesc în secolul
al XVI-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

INTRODUCERE Relaţiile internaţionale în Evul Mediu au fost dominate de problema expansiunii Imperiului
Otoman. Astfel, Imperiul Otoman s-a extins în secolele XIV-XV în Peninsula Balcanică şi în Asia. În 1453 a cucerit
Constantinopolul, capitala fostului Imperiu Bizantin şi centru lumii ortodoxe, ajungând să fie temut de toţi creştinii. În
secolul XVI, Imperiul Otoman ajunge la maxima sa întindere, cucerind teritorii din Asia, nordul Africii şi o parte din
Ungaria. Principalele state care i s-au opus în Europa au fost Ungaria, Ţările Române şi, în secolul al XVI-lea, Imperiul
Habsburgic.
INSTITUŢII CENTRALE Statele medievale româneşti, Ţara Românească şi Moldova, au fost create în secolul al XIV-
lea prin unificarea unor formaţiuni autonome, cnezate şi voievodate, şi prin înfiinţarea unor instituţii centrale puternice.
Principalele instituţii ale statului în Evul Mediu erau Domnia, Sfatul Domnesc, Adunarea Ţării, Armata şi Biserica. Domnia
era instituţia cea mai importantă, deoarece domnul avea, teoretic, puteri absolute în conducerea statului, atât în politica
internă, cât şi în cea externă: declara război şi încheia pace, era comandant suprem al armatei, făcea legile, bătea monedă,
fixa impozite şi biruri, era judecător suprem etc.
ACŢIUNE DIPLOMATICĂ DIN SEC. XIV Ca şef al diplomaţiei, domnul era cel care hotăra iniţierea unor negocieri
cu alte state şi încheierea tratatelor de alianţă, dar aceste decizii era de preferat să le ia după consultarea cu marii boieri din
Sfatul Ţării sau chiar cu Adunarea Ţării, pentru a nu pierde susţinerea boierimii. Principalele acţiuni diplomatice ale
domnitorilor români au vizat realizarea unor alianţe antiotomane. Dintre acestea, pot fi amintite cele care au avut drept
consecinţă obţinerea unui ajutor concret în lupta antiotomană, cum au fost alianţele domnitorilor Mircea cel Bătrân (1386-
1418) şi Vlad Ţepeş (1456-1462) cu regii Ungariei, Sigismund de Luxemburg, respectiv Matia Corvin. Una dintre
acţiunile diplomatice de prestigiu a fost tratatul de alianţă dintre Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg, încheiat
în 1395 la Braşov, în contextul în care Mircea i-a înfrânt pe otomani în bătălia de la Rovine. Scopul acestei alianţe a fost
continuarea luptei antiotomane şi chiar alungarea turcilor din Europa. Consecinţa acesteia a fost participarea lui Mircea cel
Bătrân la cruciada organizată de regele Ungariei în 1396, care s-a terminat însă dezastruos pentru creştini în bătălia de la
Nicopole. Mircea cel Bătrân a avut şi alte acţiuni diplomatice care i-au adus faimă în epocă: a susţinut diplomatic şi militar
doi fii ai lui Baiazid pentru a obţine tronul după moartea vestitului sultan.
CAUZA şi ACŢIUNILE MILITARE DIN SEC. XV Una dintre cauzele implicării spaţiului românesc în conflict în
epoca medievală a fost încercarea de a îndepărta pericolul otoman. Scopul acţiunii voievozilor a fost obţinerea
independenţei sau, cel puţin, micşorarea obligaţiilor economice faţă de otomani şi menţinerea autonomiei politice a statului.
Voievozii români celebri pentru lupta antiotomană în secolele XIV-XV au fost Mircea cel Bătrân şi Vlad Ţepeş în Ţara
Românească şi Ştefan cel Mare în Moldova. Ştefan cel Mare a rămas în memoria contemporanilor prin două acţiuni
militare: bătăliile de la Vaslui (1475) şi Războieni (1476). El a obţinut o strălucită victorie la Vaslui, dar a fost înfrânt în
bătălia de la Războieni din anul următor, când sultanul Mehmed al II-lea a venit personal în fruntea unei armate uriaşe să-l
pedepsească pe domnitorul Moldovei. Scopul sultanului, acela de a cuceri statul, nu a fost atins, deoarece fortificaţiile
moldovene au rezistat la asediul turcesc, iar otomanii s-au văzut nevoiţi să se retragă.
ACŢIUNE MILITARĂ DIN SEC. XVI Lupta antiotomană a fost continuată în secolul al XVI-lea de Mihai Viteazul,
domn al Ţării Româneşti (1593-1601). El a reuşit să-i învingă pe turci în bătălia de la Giurgiu din 1595, dar a continuat
lupta şi la sudul Dunării, în 1596, unde soldaţii lui Mihai au pustiit mai multe cetăţi turceşti. Acţiunea sa militară la sudul
Dunării a avut un rol hotărâtor în încheierea tratatului de pace cu Imperiul Otoman din anul 1597 în termeni
favorabili lui Mihai Viteazul şi Ţării Româneşti. Prin acest tratat, Mihai a obţinut scăderea tributului şi domnia pe viaţă
pentru el şi pentru urmaşii săi. Mihai a fost o figură legendară şi pentru popoarele balcanice în al căror folclor a intrat ca un
erou luptător împotriva turcilor.
ÎNCHEIERE/CONCLUZIE Războaiele antiotomane purtate de români în Evul Mediu au permis menţinerea religiei
creştine şi a integrităţii statelor româneşti, chiar dacă Ţările Române aveau numeroase obligaţii faţă de turci. Comparativ cu
ceea ce se întâmplă în Europa centrală şi răsăriteană în această perioadă, unde state mult mai puternice decât Ţara
Românească şi Moldova, cum au fost Ungaria, Bulgaria sau Serbia, şi-au pierdut identitatea statală, situaţia Ţării
Româneşti, a Moldovei şi a Transilvaniei este mult mai bună.