Mihai Viteazul, în definirea programului său politic, a invocat, nu o dată ataşamentul faţă de

Creştinătate şi şi-a prezentat faptele ca decurgând din rolul pe care şi l-a asumat de „apărător al
Creştinătăţii”. În memoriul adresat în anul 1601, împăratului Rudolf al II-lea, Mihai Viteazul
arăta: „… Ţara Românească nu e mai departe de scaunul tiranului, ce se numeşte
Constantinopol, decât cale de 5 zile şi numai Dunărea o desparte de teritoriul duşmanului. În
această ţară, aş fi putut trăi liniştit, sigur şi fără nici o frică, dacă nu mă simţeam chemat de
credinţa mea faţă de Majestatea Voastră şi faţă de întreaga Creştinătate. Eu însă nevrând să
sporesc puterea turcilor prin ostaşii mei, spre distrugerea creştinilor, de bunăvoie m-am arătat
gata a lua parte la Liga creştină, fapt prin care mi l-am făcut pe tiran duşman de moarte şi
însetat după sângele meu”.Mihai Viteazul şi-a construit, prin acte de ordin religios (ctitor de
lăcaşuri religioase, reformator în timpul domniei al vieţii religioase în direcţia întăririi şi creşterii
prestigiului sacerdoţiului), imaginea de bun creştin, imagine acceptată ca atare de
contemporani. Această trăsătură a personalităţii lui Mihai Viteazul i-a dictat implicarea în
cruciada antiotomană, al cărei principal susţinător a fost câtva timp, şi i-a înlesnit motivaţia
religioasă a acţiunilor sale politico-diplomatice şi militare. A doua trăsătură definitorie a
personalităţii lui Mihai Viteazul a fost asumarea responsabilă, în calitate de domn al ţării, a
tradiţiei politice a acesteia. Controverselor în privinţa originii sale domneşti, el le-a răspuns prin
afirmarea repetată, pentru creşterea credibilităţii sale, a legitimităţii domniei ocupate de el, ca
„moştenitor legitim”, şi mai ales cu faptele lui pilduitoare, de mare domnitor, continuator şi
creator de tradiţie politică.În prima fază, planul politic al lui Mihai Viteazul a vizat eliberarea
ţării, înlăturarea stăpânirii otomane spoliatoare, ce periclita fiinţa statală românească şi
constituia o primejdie pentru lumea creştină. Mihai Viteazul prezintă interesul statal românesc
drept cauză a lumii creştine, scopul urmărit de el fiind transformarea ţării în scut de apărare a
întregii Creştinătăţi. Din experienţa înaintaşilor săi în scaun, domnul român a înţeles că succesul
în luptele cu turcii implică un sistem larg de alianţe şi în primul rând alianţa Ţărilor Române
direct ameninţate. Pentru a o realiza şi a o face trainică, Mihai Viteazul a încercat toate căile,
mergând până la a accepta în tratativele cu principele Transilvaniei, Sigismund Báthory, o
situaţie de supus, pe care puternicul lui simţ al demnităţii a suportat-o cu greu. În vederea
luptei împotriva turcilor, Mihai Viteazul a căutat, totodată, să consolideze instituţia domniei, să-
i sporească veniturile, să lovească în atotputernicia boierimii în viaţa politică, să reorganizeze
oastea, făcând să crească efectivele unităţilor de mercenari, oşteni instruiţi, înzestraţi cu arme
de luptă avansate. Mărturiile vremii subliniază faptul că Mihai Viteazul ţinea să arate cu orice
prilej că întreaga putere se află în mâinile lui şi că oricărei împotriviri el îi va răspunde cu cele
mai aspre măsuri.Succesul luptelor declanşate împotriva turcilor în toamna anului 1594 şi în
iarna anului 1595 i-a impresionat atât de mult pe contemporani încât teatrul de război în care
acţiona Mihai Viteazul a început să concentreze atenţia adversarilor politici. Raporturile lor
cuprindeau aprecieri elogioase cu privire la energia manifestată de români în încleştările cu
turcii şi tătarii, reliefând, totodată, calităţile războinice ale lui Mihai Viteazul. Însuşirile domnului
român de mare strateg, care ştia să folosească la maximum terenul pentru a face faţă cu o
oaste mică unui duşman cu mult superior numericeşte, curajul personal, îndrăzneala, eroismul
manifestat în situaţiile grele, cu rol pilduitor, atât de însemnat în încordarea voinţei a lor săi de
a învinge au ieşit în relief îndeosebi în marea încleştare de la Călugăreni, „Termopilele
românilor”, din 13/23 august 1595, rămasă celebră în istoria românească. Cu anul 1596 s-a
trecut de la faza confruntărilor militare la cea politico-militară a războiului de eliberare a Ţării
Româneşti. Defecţiunile intervenite în sistemul de alianţă creştină, înlăturarea din scaunul
Moldovei a lui Ştefan Răzvan şi înscăunarea cu sprijinul Poloniei a lui Ieremia Movilă, favorabil
înţelegerii cu Poarta otomană şi duşman de moarte al lui Mihai Viteazul, ca şi oscilaţiile politice
ale lui Sigismund Báthory, principele Transilvaniei, tot mai periculoase pentru menţinerea unui
front creştin ofensiv antiotoman, l-au făcut pe Mihai Viteazul să amplifice în activitatea sa
dimensiunea politico-diplomatică, fără să renunţe la cea militară. El a căutat să îmbine, în
interesul consolidării victoriilor obţinute, al libertăţii ţării şi restabilirii hotarului ei pe Dunăre,
acţiunea militară ofensivă cu tratativele de pace. Întrucât domnul român reuşise să impună Ţara
Românească ca un important factor de echilibru între Imperiul otoman şi Imperiul
romanogerman, fiecare din aceste părţi va căuta s-o menţină în tabăra sa. Printr-o febrilă
activitate diplomatică, Mihai Viteazul a reuşit să-şi amplifice legăturile internaţionale, să
înlăture pentru moment ameninţările care-l pândeau şi să-şi consolideze poziţia ca factor politic
cu rol hotărâtor în raportul de forţe din centrul şi sud-estul Europei. Anul 1598, ca şi
precedentul, s-a caracterizat printr-o intensă activitate diplomatică dusă de domnul Ţării
Româneşti. În urma abdicării lui Sigismund Báthory de la conducerea Transilvaniei în favoarea
Habsburgilor (martie 1598), s-a dezvoltat schimbul de solii între Mihai Viteazul şi împăratul
Rudolf al II-lea, soldat cu încheierea la 30 mai/9 iunie 1598, la Mânăstirea Dealu, a tratatului
între Ţara Românească şi Imperiul romano-german. Acest tratat – observa istoricul bănăţean I.
Sârbu – ştergea „suzeranitatea turcească, prefăcută din ocrotire în cea mai asupritoare tiranie”
şi „aşeza în locu-i alta, tot atât de puternică, pe cea a împăratului, care era şi regele Ungariei
nesupuse de turci”. Victoriile obţinute au determinat Sublima Poartă să dorească din nou pacea
„hainului” Mihai. La 6 octombrie 1598 sosea la Târgovişte o solie de pace şi se convenea
încetarea ostilităţilor. Însuşi Mihai Viteazul era interesat să-şi îmbunătăţească relaţiile cu
Imperiul otoman pentru a urmări mutaţiile politice care se petreceau în Transilvania şi Moldova
şi care îmbrăcau un curs tot mai ostil lui. Fără să scape din vedere pericolul ce putea veni
oricând din partea Imperiului otoman, Mihai Viteazul a căutat să nu lase ca iniţiativele 152
politice îndreptate împotriva sa de către principele Transilvaniei, Andrei Báthory, căruia
Sigismund Báthory i-a cedat tronul, şi cele ale domnului Moldovei, Ieremia Movilă, ambii
susţinuţi de Polonia, să capete consistenţă. Fin analist al faptelor şi oamenilor cu care venea în
contact, Mihai Viteazul a luat măsuri de întărire militară şi a întreprins abile demersuri
diplomatice. Prin ele domnul român căuta să-şi deruteze adversarii şi să-i pună, în ceea ce
privea obiectivele urmărite de el, în faţa faptului împlinit. Cristalizarea planului politic al lui
Mihai Viteazul, de strângere la un loc, sub aceeaşi stăpânire, a Ţării Româneşti, Transilvaniei şi
Moldovei, şi-a găsit în anii 1599-1600 expresie concretă în realizarea Daciei româneşti, ca o
nouă putere în sistemul monarhiilor vremii. Iniţial, Mihai Viteazul, ca şi alţi domnitori români
interesaţi în conservarea statului, a căutat să se integreze în sistemul de alianţe antiotomane şi
a sprijinit în această privinţă ideea, intrată în tradiţie, a confederării Ţărilor Române. Pe măsură
ce desfăşurarea evenimentelor făcea tot mai greu realizabilă o alianţă generală creştină şi una
mai restrânsă românească împotriva Imperiului otoman, Mihai Viteazul s-a văzut nevoit să
intervină activ, pe cale diplomatică sau pe calea armelor, să menţină şi să dea consistenţă
alianţei creştine. Om politic pragmatic, cu o cultivată formaţie politică, cunoscător al marilor
idei şi frământări politice ale timpului său, Mihai Viteazul, pătrunzând lucid mersul
evenimentelor, şi-a dat seama că, în situaţia conflictuală creată, marea bătălie se dă în şi pentru
spaţiul geopolitic în care se aflau Ţările Române. Puterile din jur, atât Imperiul otoman, cât şi cel
romano-german, ca şi Regatul polon, urmăreau nu numai creşterea influenţei lor, ci şi
înstăpânirea efectivă în acest spaţiu de mare importanţă economică şi strategică. Încurajat de
victoriile militare obţinute, Mihai Viteazul s-a obişnuit treptat cu gândul, care avea să se
transforme în idee-forţă, că el este chemat ca planurilor nutrite la Curţile monarhice să le
opună un plan propriu, de strângere sub conducerea sa a Ţărilor Române, creând prin unirea
acestora un spaţiu de securitate românesc. Născut dintr-o necesitate strategică şi politică,
pregătit însă de o lungă evoluţie istorică, planul lui Mihai Viteazul avea să se înfăptuiască
treptat, în conjuncturi politice primejdioase, ca o reacţie românească la planurile dominatoare
străine.Ideea reconstituirii unităţii „dacice”, care a preocupat în secolul al XVI-lea mai mulţi
conducători politici din spaţiul românesc, l-a preocupat şi pe Mihai Viteazul, transformarea ei în
faptă i-a fost impusă, ca soluţie de salvare a statului român în conjunctura internaţională dată.
El a reuşit, astfel, să depăşească forma tradiţională a alianţei politicomilitare a Ţărilor Române şi
să realizeze unirea lor politică. Aceasta constituia o primă etapă spre ceea ce Mihai Viteazul
năzuia să înfăptuiască în final, contopirea celor trei ţări într-o formaţiune statală unică.
Condiţiile istorice au împiedicat împlinirea planului politic urmărit de domnul român. Pe plan
intern, criza socio-politică, cea care generase declanşarea războiului de eliberare, se agrava. Din
cauza fiscalităţii excesive, provocată de războiul prelungit, de întreţinerea unei costisitoare oşti
de mercenari, au izbucnit mişcări sociale. În timp ce în sânul ţărănimii din Ţara Românească
creşteau nemulţumirile din cauza agravării situaţiei ei, în urma decretării legării de glie a
ţărănimii prin „Aşezământul lui Mihai Vodă”, ţărănimea din Transilvania şi Moldova îşi vedea şi
ea spulberate iluziile că, în urma schimbărilor politice intervenite, situaţia i se va îmbunătăţi. Pe
plan extern, unirea celor trei Ţări Române s-a izbit de ostilitatea marilor state vecine: Imperiul
otoman, Imperiul romano-german şi Regatul polon. Acestea vedeau în constituirea unui centru
de putere 162 românesc în spaţiul carpato-danubian ridicarea unui obstacol, care trebuia
înlăturat, în calea realizării planurilor lor de expansiune. Datorită acestor cauze interne şi
externe, unirea Ţărilor Române nu s-a putut menţine, iar independenţa, cucerită prin lupte
crâncene, nu a putut fi apărată. Realizată prin geniul militar şi arta diplomatică ale lui Mihai
Viteazul, unirea românilor de la cumpăna veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea avea să slujească
drept model stimulator în strădaniile pentru construcţia statului modern român independent şi
unitar.