ACŢIUNI DIPLOMATICE ROMÂNEŞTI DIN EVUL MEDIU PÂNĂ LA ÎNCEPUTURILE

MODERNITĂŢII

Încă de la întemeiere, Ţările Române trebuie să ţină cont de prezenţa unor state vecine foarte
puternice: Ungaria, Polonia, Imp. Otoman, la care se adaugă mai apoi Imp. Habsburgic şi Rusia.
Contextul internaţional era aşadar deosebit de complex, căci Ungaria şi Polonia manifestau tendinţe de
hegemonie şi încercau să-şi impună suzeranitatea asupra Ţărilor Române, iar Imperiul Otoman încerca
să cucerească Ţările Române.
Principalele obiectivele de politică externă ale domnitorilor români s-au modelat în funcţie de
relaţiile cu vecinii, printre aceste obiective amintind păstrarea independenţei, a fiinţei statale, a politicii
de sine stătătoare, evitarea transformării în paşalâcuri sau păstrarea credinţei ortodoxe. Cum scopurile
nu sunt atinse în întregime, se ajunge la recunoaşterea suzeranităţii altor state, aşa că păstrarea
autonomiei (politică internă liberă, drept de autoconducere, autoadministrare) devine prioritară.
Mijloacele de acţiune ale domnitorilor au fost variate. Cele militare, (până pe la 1600) se
concretizează mai ales prin participarea la cruciada târzie (alianţa cu alte state creştine pentru lupta
antiotomană) pentru că pericolul cel mai mare venea dinspre turci. Mijloacele diplomatice au presupus
recunoaşterea suzeranităţii altor state pentru a contracara pericolul turcesc, alianţa cu ceilalţi conducători
români precum voievodul Transilvaniei Ştibor cu Mircea cel Bătrân (politica „blocului românesc”) sau o
politică inventivă în privinţa alianţelor externe cu puterile creştine vecine.
Mircea cel Bătrân (1386-1418) este primul conducător român care are confruntări permanente
cu otomanii. Ameninţarea venită dinspre aceştia nu putea să fie contracarată decât printr-o acţiune
diplomatică care să se bazeze şi pe sprijinul Ungariei, direct interesată de eliminarea pericolului
reprezentat de către Poartă. În acest sens, Mircea îşi arată disponibilitatea de a încheia un tratat de alianţă
cu regele maghiar Sigismund de Luxemburg. Acesta se semnează în martie 1395 (sec. XIV) la Braşov şi
este primul tratat de alianţă antiotomană din istoria sud-estului Europei medievale. Prezenţa maghiară se
consolida în regiune, Ţara Românească căpăta un sprijin important în faţa unor eventuale atacuri
turceşti, iar domnului muntean îi erau recunoscute titlurile de duce de Făgăraş şi ban de Severin.
Evenimentele ulterioare aveau să dovedească că această acţiune diplomatică fusese deosebit de inspirată.
Mircea cel Bătrân este domnitorul care reuşeşte să consolideze statul muntean prin desăvârşirea
organizării sale instituţionale şi tot el se remarcă printr-o politică externă gândită în scopul apărării
neatârnării şi integrităţii ţării. În linii mari, toţi ceilalţi conducători români vor urmări aceleaşi obiective
externe.
Vlad Ţepeş (1448; 1456-1462; 1476) este cel care continuă lupta antiotomană după moartea luui
Iancu de Hunedoara. Domn al Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş se remarcă atât printr-o politcă internă
menită să păstreze ordinea, cât şi printr-o serie de iniţiative externe ambiţioase, care să promoveze
independenţa ţării sale.
Dorinţa de libertate a domnitorului se afirmă încă de la 1459, când nu se mai plăteşte tribut
turcilor. Momentul era foarte bine ales, căci suveranul pontif se arăta dispus să finanţeze un nou război
antiotoman. Cum Matei Corvin urma să joace un rol important în aceste planuri, încheierea unei alianţe
între Vlad Ţepeş şi Matei Corvin pe la 1460 (sec. XV) avea o justificare clară. Nu degeaba turcii au
încercat să împiedice încheierea acestei alianţe, iar mai târziu vor încerca să-l aresteze pe conducătorul
român. Răspunsul lui Ţepeş a fost necruţător, o campanie surpriză organizată la sudul Dunării în iarna
1461-1462 a semănat groaza printre supuşii sultanului. Sfidarea românilor nu putea trece nepedepsită,
aşa că sultanul Mehmed al II-lea a atacat în forţă Ţara Românească în iunie 1462. Părăsit de boieri şi
fără sprijinul lui Matei Corvin, Vlad Ţepeş îşi pierdea tronul. Paisprezece ani mai târziu, redevenit
pentru scurtă vreme domn, Ţepeş îşi manifesta aceeaşi dorinţă de a lupta împotriva turcilor. O
conspiraţie boierească îi distrugea planurile, nu şi locul în memoria colectivă a românilor: un domn
puternic, duşman al anarhiei, al dezordinii şi al turcilor care ameninţau să-i cucerească ţara.
Ştefan cel Mare (1457-1504), domn în Moldova, preferă la începutul domniei să se alieze cu
Polonia, pentru a face faţă pretenţiilor de dominaţie ale Ungariei. În 1467 Ştefan intră în conflict cu
regele Ungariei Matei Corvin, pentru stăpânirea Chiliei. În lupta de la Baia, domnitorul moldovean iese
învingător; relaţiile cu Ungaria se vor normaliza din cauza luptei antiotomane dusă de Ştefan.
În 1475, Ştefan obţine o mare victorie la Vaslui împotriva turcilor, fiind conştient că are nevoie
de sprijin diplomatic şi militar în cazul unui nou atac. În iulie 1475 el încheie cu Matei Corvin un tratat
de alianţă împotriva otomanilor. Prin acest tratat regele Ungariei promitea ajutor militar şi refuzul de a
acorda azil politic duşmanilor lui Ştefan. La rândul său, Moldova promitea libertatea comerţului pentru
negustorii unguri. Ştefan a trimis apoi misiuni diplomatice (solii) în întreaga creştinătate, spre Polonia,
Ungaria, Veneţia şi Roma. Cu această ocazie, într-o scrisoare către Veneţia, Moldova este numită
„poartă a creştinătăţii”. Chiar dacă spre sfârşitul domniei Ştefan a acceptat suzeranitatea otomană şi plata
tributului, rezistenţa opusă de acesta turcilor a evitat transformarea ţării în paşalâc şi a asigurat Moldovei
un prestigiu politic deosebit pe plan internaţional.
Mihai Viteazul (1593-1601) ajunge domn al Ţării Româneşti într-un moment în care dependenţa
faţă de Poartă devenise greu de suportat: haraciul, peşcheşurile sau tributul deveniseră împovărătoare.
Deşi îşi cumpără tronul de la turci, Mihai se alătură Ligii Sfinte, cea mai importantă coaliţie
antiotomană, pentru că doar astfel statutul politico-juridic al Ţării Româneşti se putea modifica. Liga
Sfântă, alianţă alcătuită din Spania, Austria, ducatele italiene Toscana, Mantua şi Ferrara, se întăreşte în
1594 prin participarea Moldovei şi a Transilvaniei, se pregăteşte de activizarea conflictului cu Imperiul
Otoman. Înfrângerea turcilor devenea posibilă în condiţiile unei mobilizări masive din partea creştinilor.
Interesat de încheierea unei alianţe cu austriecii, după negocieri intense, la Mănăstirea Dealu, în
1598 (sec. XVI), Mihai semna un tratat de prietenie şi alianţă militară cu Rudolf al II-lea. Împăratul se
angaja să plătească 5000 de soldaţi pentru acţiuni antiotomane, îi recunoştea domnia ereditară lui Mihai
pe tronul Ţării Româneşti, iar negustorilor munteni li se acorda deplină libertate comercială în
Transilvania şi Ungaria. Domnului muntean i se recunoştea astfel rolul deosebit de important în cadrul
luptei antiotomane, căci el se angaja să rupă armistiţiul încheiat cu turcii în 1597.
La scurtă vreme evenimentele se precipită: în Transilvania şi Moldova adepţii păcii cu turcii
deţin puterea şi ameninţă poziţia lui Mihai. Soluţia a fost găsită în „planul dacic”, o încercare de reunire
a tuturor românilor sub o singură autoritate, în ciuda planurilor expansioniste ale tuturor puterilor
interesate să ne domine. De la Imperiul Otoman, la Polonia şi Imperiul Habsburgic, unirea politică a
românilor înfăptuită de Mihai Viteazul în 1600 trezea nemulţumirea, căci un stat românesc puternic le-ar
fi încurcat planurile. Chiar dacă unirea a fost de scurtă durată, fapta lui Mihai rămâne un exemplu de
inteligenţă, curaj şi un simbol al luptei pentru unire din perioada sec. XIX-XX.
La sfârşit de sec. XVII, început de sec. XVIII, Constatin Brâncoveanu în Ţara Românească şi
Dimitrie Cantemir în Moldova, au dus o politică externă curajoasă, prin care au încercat să scoată
Ţările Române din sfera de influenţă otomană. Ei au fost ultimii domni români care au încercat să redea
domniei rolul proeminent de odinioară.
Primul a încercat să ducă o politică de echilibru abilă între Habsburgi şi Rusia, noi concurenţi în
lupta pentru controlul politic asupra sud-estului Europei. La fel de importantă era şi păstrarea unor relaţii
bune cu Poarta, adică păstrarea unui statut politico-juridic deosebit chiar cu preţul unor sume mari de
bani. Relaţiile cu austriecii au fost o vreme tensionate, apoi s-au îmbunătăţit căci domnitorul a încercat
în egală măsură să evite transformarea ţării în teatru de război sau anexarea la Imperiul Habsburgic.
Relaţii diplomatice strânse existau şi cu Parisul, Veneţia, Moscova, Roma, Cracovia sau
Constantinopole.
D. Cantemir a preferat însă să se apropie de Rusia, putere care îşi afirma, asemeni lui Cantemir,
dorinţa de înlăturare a controlului otoman din zonă. Tratatul de alianţă semnat cu Petru I al Rusiei
respecta autonomia internă a Moldovei, îi garanta integritatea teritorială şi prevedea sprijin militar în
cazul unei campanii antiotomane. Acţiunile domnilor eşuează, şi la scurtă vreme, turcii pun capăt
domniilor pământene, pe care le înlocuiesc cu cele fanariote.
Politica externă a domnitorilor români, tocmai pentru că s-a încadrat perfect în eforturile de
cruciadă antiotomană, poate să fie considerată parte integrantă a relaţiilor internaţionale, atât în Evul
Mediu, cât şi la începuturile modernităţii. Alianţa statelor creştine era necesară pentru a face faţă
pericolului reprezentat de Imperiul Otoman. În această alianţă un rol important l-au avut acţiunile
militare şi diplomatice ale statele româneşti, care nu au ezitat să se alăture statelor catolice şi papalităţii,
devenind primele apărătoare ale civilizaţiei creştine.
După ultimul asediu al Vienei, domnitorii români încearcă să se folosească de divergenţele dintre
marile puteri, pe fondul decăderii Imperiului Otoman. Se renunţă la confruntarea deschisă cu Poarta,
preferându-se diplomaţia, iar un exemplu în acest sens sunt relaţiile diplomatice cu Rusia şi Imperiul
Habsburgic în scopul îmbunătăţirii statutului politico-juridic al Principatelor.