UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

de Crețu Filip

Unirea Principatelor Române prin unirea statelor Moldova și Țara Românească sub

numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Procesul unirii, bazat pe puternica
apropiere culturală și economică între cele două țări, a cunoscut o etapă decisivă, care s-a
dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan
Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24

ianuarie 1859 în Țara Românească.

Procesul a început odată cu adoptarea Regulamentelor Organice între 1831-1832 în

Muntenia și Moldova, care stipulau necesitatea unificării politice, urmate de acorduri vamale
între 1833 și 1835 și lichidarea posturilor vamale între cele două țări începând cu 1
ianuarie 1848, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
Deznodământul războiului Crimeii a stăvilit pentru un timp
ambițiile geopolitice ale imperiului rus la Dunărea de jos, fără a consolida efectiv imperiul
Otoman de care depindeau principatele, ceea ce a creat un context favorabil realizării unirii.
[1] Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-
hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri, prin care
se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele
instituții comune. La începutul anului 1859 liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a
fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, act care a adus cele două state într-
o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat
Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866,
unirea a fost consolidată de succesorul său, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen,
iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.

 EVENIMENTE
 La 1 ianuarie 1848 a intrat în vigoare o convenție moldo-munteană prin care a fost
desființată vama dintre cele două țări, excepție făcând sarea. [2] Actul a fost precedat
în 1842 de un proiect de unificare al măsurilor și greutăților. Cununia
domnitorului Gheorghe Bibescu a fost oficiată la Focșani, în septembrie 1845,
la Biserica Sfântul Ioan, lângă borna de hotar, naș de cununie fiind domnitorul
Moldovei, Mihail Sturdza.

Ideea Unirii Moldovei și a Țării Românești, avansată încă din secolul al XVIII-lea a
devenit, după războiul Crimeii (1853 - 1856) o temă de prim plan a dezbaterii politice,
atât în cele două Principate, cât și pe plan internațional. Situația externă se arăta
favorabilă; înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a Franței ofereau un context
prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea,
împărat al francezilor, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să
contrabalanseze expansiunea rusească și să contribuie, alături de Italia, la subminarea
sau chiar destrămarea monarhiei austro-ungare.

Un rol important l-a jucat propaganda unionistă, întreprinsă de către liderii partidei

naționale, în cele două țări și în străinătate. Activitatea desfășurată în emigrație,
îndeosebi în Franța, a cunoscut diverse forme: apeluri către opinia publică europeană;
afirmarea programului politic în publicații ca România viitoare (1850, Paris), Junimea
română (1851), Republica română (Paris, 1851, Bruxelles, 1853); afilierea la „Comitetul
Central Democratic European”, cu sediul la Londra, care urmărea declanșarea unei noi
revoluții europene; memorii către Napoleon al III-lea, împăratul Franței și
către Palmerston, premierul britanic; constituirea la Paris a unui Comitet cu deviza
„Dreptate! Fraternitate! Unitate!”; sprijinul unor personalități marcante (Paul
Bataillard, Edgar Quinet, Hippolyte Desprez). Această propagandă unionistă a necesitat
mari sume de bani pentru cointeresarea materială a unor personalități franceze.
Drapelul noului steag
 PERSONALITĂȚI
 Dacă în Țara Românească majoritatea covârșitoare a opiniei publice
susținea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate.
Partida unionistă, reprezentată de personalități ca Alexandru Ioan
Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie
Panu etc.

 POLITICA (FAPTULUI ÎMPLINIT)

Sunt foarte numeroase împrejurările când oamenii,

comunităţile sau statele s-au aflat după cunoscuta
expresie cronicărească, „sub vremuri”. Statele româneşti
au cunoscut frecvent efectele „vremurilor”, mai ales sub
forma unor apăsătoare interese externe, susţinute de
mijloace politice şi militare considerabile. Mircea Eliade
făcea în acest sens observaţia că ”România s-a aflat în
vecinătatea marilor puteri militare dinamizate de
fanatisme imperialiste”. Presiunea conjugată a unor
ameninţări externe a creat situaţii precare în faţa cărora
factorii politici nu au putut evita soluţii duplicitare. O
împrejurare reprezentativă în acest sens pentru zeci de
domnitori medievali s-a petrecut în  vremea lui Ştefăniţă,
domn al Moldovei în intervalul 1517-1527. Este vorba de
o clauză a tratatului de la Hârlău, încheiat de domnul
amintit cu Sigismund I, la 4 mai 1518: „Iar dacă ar fi ca
împăratul turcesc să vie cu persoana sa şi cu armatele
sale cele mari contra măriei sale regelui Sigismund şi a
ţării sale şi ne-ar sili pe noi şi le-am da ajutor, din cauza
marii mulţimi şi puteri şi n-am putea să facem altfel –
Doamne, să nu ne dai aceasta!- şi va fi puterea noastră
cu turcii în contra măriei sale craiului Sigismund, şi-i va fi
acestuia ştiut şi dovedit că am dat de mare strânsoare şi
de putere şi constrângere, atunci pentru aceasta pacea
dintre noi să nu se strice şi să nu se înrăutăţească”.

Politica faptului implinit în primii ani ai statului român modern

Documentul nu mai necesită nici un comentariu. Conţinutul său pune în lumină 
situaţia dramatică a numeroşi domnitori medievali moldo-munteni. Manevra pusă în
practică de Ştefăniţă a evoluat spre politica de echilibru între puteri, întruchipată cu
pregnanţă şi tragism de C. Brâncoveanu, apoi prin tentativele din secolul al XIX lea
de a-i scoate pe români din orbita „fanatismelor imperialiste” prin politica „faptului
împlinit”.

Constantin Brâncoveanu

Într-o perioadă de accentuată manifestare a naţionalităţilor, confruntate însă 

constant cu inflexibilitatea puterilor cantonate în aria echilibrului european, fruntaşii
revoluţionari români se orientează cu mai multă îndrăzneală  în câmpul emancipării
politico-naţionale. Astfel, după nenumărate compromisuri şi renunţări, se ia în calcul
varianta sfidării puterilor europene. Corespondenţa paşoptiştilor confirmă noua
atitudine. Constantin Roman îi scrie lui Bălcescu în această ordine de idei: „Românii
îşi vor da mâna unii cu alţii, se vor iubi şi se vor apăra de vrăjmaşii interni şi externi
cu bărbăţie şi virtute română…. Fraţii mei, unire numai, că sunt pierduţi, puţin ne
pasă de Rusia, a trecut vremea baionetelor căzăceşti”. În comparaţie cu trecutele
cazuri de derută şi reacții contradictorii, un asemenea  ton devine semnalul unor noi
perspective istorice. Prin speranţele şi fermitatea exprimate de Constantin  Roman,
suntem deja foarte departe de poziţia unui Dionisie Lupu, să zicem, care în iulie 1821
semnase atât memoriul către Paşa de la Silistra-cu mulţumiri pentru intervenţia
militară otomană împotriva mişcării lui Tudor – cât şi pe cel către ţarul Alexandru  I în
care aceeaşi intervenţie era criticată. Această ambiguitate generată de slăbiciune şi
neputinţă s+a prelungit până în 1848.

Aceste informații au fost luate de pe www.wikipedia.com și www.ziarulluipu.ro