MAREA UNIRE DIN ANUL 1918, 

VICTORIE A
POPORULUI ROMÂN  
 

Anul 1918 reprezintă în istoria poporului român anul triumfului idealului naţional,
anul încununării victorioase a lungului şir de lupte şi sacrificii umane şi materiale
pentru făurirea statului naţional unitar.

În această zi – scria Nicolae Iorga – a sosit un ceas pe care-l aşteptam de veacuri,

pentru care am trăit întreaga noastră viaţă naţională, pentru care am muncit şi am scris,
am luptat şi am gândit. A sosit ceasul în care cerem şi noi lumii dreptul de a trai pentru
noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre”.

Organizaţi în state separate din punct de vedere politic, ameninţaţi mereu de

expansiunea vecinilor mai puternici, cu părţi din teritoriul strămoşesc – Transilvania,
Banat, Bucovina, Basarabia, Dobrogea – anexate de cele trei mari imperii, otoman,
habsburgic (din 1867 austro-ungar) şi rus, românii şi-au păstrat dintotdeauna conştiinţa
că aparţin aceluiaşi popor, că au aceeaşi geneză.

Nu primul război mondial a creat România Mare; el a fost doar ocazia. România a
intrat în război pentru eliberarea provinciilor asuprite şi pentru întregirea ţării, idealul
Unirii afirmându-se intens prin eforturi, jertfe şi eroism pe câmpurile de luptă din
Transilvania şi Dobrogea, de pe Valea Jiului şi de pe Argeş, ca şi pe cele de la
Mărăşti , Mărăşeşti şi Oituz

Nu o victorie militară a stat la temelia statului naţional român, ci actul de voinţă al

naţiunii române. Sacrificiile ei în campania anilor 1916 şi 1917 au fost răsplătite de
izbânda idealului naţional, în condiţiile prăbuşirii autocraţiei ţariste, urmată de
instaurarea regimului comunist şi a destrămării monarhiei austro-ungare, precum şi al
afirmării dreptului popoarelor la autodeterminare pe baza principiului naţionalităţilor.

Armata română care, la începutul anului 1918, intrase în Basarabia nu a exercitat

nici un fel de presiune asupra membrilor Sfatului Ţării şi n-a instalat un regim de
dictatură militară. Ea a fost chemată numai pentru restabilirea ordinii şi a liniştii,
pentru protejarea regimului legal constituit al Republicii Moldoveneşti, pentru paza
depozitelor militare de alimente si armament româneşti – create acolo în timpul
refugiului în Moldova – şi a căilor de comunicaţii. Prezenţa militară româneasca a
reuşit să împiedice acţiunile bolşevicilor, ce urmăreau instaurarea puterii sovietice în
Basarabia.

Intervenţia armatei române s-a făcut după ce Constituanta – adunare din 14/27

octombrie 1918 – a decis “unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un
stat naţional independent, în deplină solidaritate cu românii din Transilvania si
Ungaria”.

La 1 Decembrie 1918, în inima Transilvaniei, la Alba Iulia , votul Marii Adunării

Naţionale pentru unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu
România, aclamat de o impresionantă adunare populară, încununa celelalte acte de

1
 unire de la Chişinău (27 martie/9 aprilie 1918) şi Cernăuţi (15/28 noiembrie 1918) prin
care Basarabia şi Bucovina reveneau în hotarele României.

Înfăptuirea statului naţional a permis naţiunii române să-şi pună în valoare

energiile, capacităţile sale creatoare în slujba progresului economic al dezvoltării
ştiinţei, învăţământului şi culturii. Evoluând în cadrul regimului de democraţie
parlamentară, România s-a înscris în anii interbelici pe traiectoria unei vieţi moderne,
aducându-şi pe plan internaţional o contribuţie substanţială la opera de pace şi
securitate.

“…Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei
româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera
niciunui om politic, a niciunui guvern, a niciunui partid; este fapta istorică a întregii
naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei
unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă
politică remarcabilă spre ţelul dorit. [...]

Marea Unire nu a fost rezultatul participării României la război. Nici partizanii

Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere revoluţia din Rusia şi
destrămarea monarhiei austro-ungare. Raţionamentul lor s-a înscris formulei
tradiţionale a raportului de putere interstate: victoria Antantei ne va da Bucovina,
Transilvania şi Banatul, victoria Puterilor Centrale ne va da Basarabia; o biruinţă o
excludea pe cealaltă, astfel că nimeni nu vedea cum ar fi cu putinţă ca toate aceste
provincii să intre aproape simultan în frontierele Vechiului Regat. [...]

Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii

române de a-şi da armătura teritorial-instituţională care este statul naţional.[...]

O necesitate istorică – naţiunea trebuie să trăiască într-un stat naţional – s-a dovedit
mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă, şi,
punând în mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă ca peste toate adversităţile să dea
viaţă aspiraţiei sale: statul naţional ROMÂN.

Participarea Romaniei la Primul Razboi Mondial

          Principalul scop al participării României la Primul Război Mondial, din august 1916,  a
fost eliberarea provinciilor istorice românești-Ardealul, Crișana, Maramureşul, Banatul şi
Bucovina de sub stăpânirea monarhiei austro-ungare și unirea lor cu patria-mamă. În perioada
neutralității României, ambele tabere militare-Antanta (Tripla Ințelegere) și Tripla Alianță
(Puterile Centrale)- au făcut eforturi de a atrage România. România a trebuit să țină cont de
complexitatea situației în vederea asigurării suveranității, integrității, pentru a pregăti
condițiile în vederea  desăvârșirii unirii.

          Tratativele cu Antanta au durat, întrucât România avea nevoie de garanții ferme pentru
existența statului, independența sa și pentru realizarea unirii. La 1 octombrie 1914 Carol I

2
moare, urmând la tron Ferdinand I. Ion I. C. Brătianu dorea intrarea României în război într-
un moment favorabil, cu pierderi cât mai mici. Opinia publică era favorabilă intrării în război
de partea Antantei. Puțini au fost pentru  intrarea în război de partea Puterilor Centrale.
Curentul proantantist devine dominant la sfârșitul anului 1914. Actiunea nationala, condusa
de Nicolae Filipescu, erau pentru intrarea Romaniei in razboi de partea Antantei. La 28
februarie 1915 in cadrul marii intruniri a Ligii in sala Dacia au fost tinute discursuri pentru
eliberarea romanilor transilvaneni, sustinute de personalitati precum: Goga, Filipescu, T.
Ionescu, Delavrancea, Nicolae Iorga. Manifestările naționale au fost privite cu îngrijorare de
către  Puterile Centrale. Ferdinand I, sub influența reginei Maria  (englezoaică), va accepta
intrarea în război alături de Antanta.  România în anii neutralității a fost și centrul unei
concurențe economice între cele două coaliții. România primea credite din statele Antantei cu
care a rezistat presiunilor germane și a cumpărat armament. Socialiștii   s-au pronunțat pentru
neutralitate definitivă.

24 ianuarie 1859, data la care a avut loc Mica Unire. Unirea

Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan
Cuza – context. Mica Unire de la 1859 a fost primul pas
important pe calea înfăptuirii statului național unitar român

Unirea Principatelor a fost un proces care a început în 1848, bazat pe puternica

apropiere culturală și economică între cele două țări. În anul 1848 s-a realizat uniunea vamală
între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv
Gheorghe Bibescu.
În Moldova, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în unanimitate, la 5 ianuarie
1859, reprezentantul „Partidei Naționale”, urmând ca ulterior într-o ședință secretă
a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru
Ioan Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate.
Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta Otomană și de Austria
drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenţiei din 1858 nu se stipula ca
domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate,

Alexandru Ioan Cuza și Mica Unire – înfăptuitorul unirii de la 24

ianuarie 1859
Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o
veche familie de moldoveani, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi,
ispravnici. Cuza s-a născut la 20 martie 1820. A învăţat până în 1831 la Iaşi, unde a avut
colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori, între ei Vasile Alecsandri. E trimis apoi la
Paris, unde îşi ia bacalaureatul în litere. S-a întors apoi în ţară şi a intrat în armată. S-a
căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti.

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă
dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului
Parlament unic al României si al primului guvern unitar, prin reformele sale: adoptarea

3
primei Constituții românești, reforma electorala, secularizarea averilor mănăstirești, reforma
agrara, a învățământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a
României.

Alexandru Ioan Cuza avea o misiune extrem de dificilă pe care, din fericire, populația
a înțeles-o. Prioritară era sincronizarea economiilor din cele două țări, cât se putea vorbi în
acel moment de economie, căci erau țări predominant agrare, comerțul era de fapt negustorie,
iar industria era încă în stare de gestație.

Principatelor Române din 24 ianuarie 1859

Încă din 1859, economiştii realizau importanţa pe care o au investiţiile pentru
sănătatea unei economii. Partea bună era că la acea vreme exista un capital intern disponibil
care rezulta din exportul de produse agricole.

Pe lângă acest capital intern, insuficient totuşi, politicienii vremii acordau o

importanţă sporită şi capitalului extern. În 1865 este semnată concesiunea pentru
construirea căii ferate care avea să unească Bucureştiul cu Dunărea, la Giurgiu. În
privința șoselelor, faptul cel mai important este contractarea construirii, de către o casă
engleza, a 19 poduri metalice.
A mai fost introdusă o contribuție pentru drumuri, semn că intenția era de a
dezvolta infrastructura țării, impozitul funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfârșitul anului
1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să
fie dotate cu un sistem fiscal modern.
Primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român a fost făcut la 24
ianuarie 1859, unirea cea mică, dar Marea Unire a avut loc în 1918 în Alba Iulia.

Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza (20 martie 1820, Husi, 15 mai 1873, Heidelberg) a fost
domnitorul (1859-1866) Principatelor Unite ale Romaniei

Cuza apartinea unei familii de boieri romani si a primit o educatie europeana. In anul
revolutionar 1848, in Moldova si Tara Romaneasca s-au iscat revolte. Cea din Moldova a fost
suprimata repede, dar in Tara Romaneasca, revolutionarii au preluat puterea si guvernat pe
timpul verii acelui an. Tanarul Cuza, avand un rol important a fost trimis la Viena ca
prizonier, dar a evadat la scurta vreme.

Dupa aceea, a urmat o scurta cariera in armata moldoveneasca, devine ministru de

Razboi in 1858. A fost ales el insusi domnitor al Moldovei pe 5 ianuarie 1859 (17 ianuarie
Gregorian) si al Tarii Romanesti pe 24 ianuarie 1859 (5 februarie Gregorian).

Cuza nu era un diplomat si ii lipsea originea regala, dar stia cum sa aleaga ministri si
colaboratori de la care sa obtina sfaturi pretioase. Imediat a obtinut acceptul sultanuluji de a
avea un parlament unificat si un cabinet pentru restul vietii sale, obtinand astfel garantia unei
Romanii unite pe timpul vietii sale.

4
 Reformele drastice impuse de el ca sa aduca Romania in secolul XIX european i-au
instrainat aliatii sai, si a esuat in efortul sau de a crea o alianta a taranilor prosperi cu un print
liberal puternic, care sa conduca precum un tiran binevoitor, precum Napoleon al III-lea.
Problemele financiare, scandalurile legate de amanta sa si nemultumirea populara au adus o
revolutie, Cuza fiind fortat sa abdice de catre asa-zisa 'Monstruoasa coalitie', formata de
conservatori si liberali radicali. La ora 4 a dimineatei de 22 februarie 1866, o banda de
conspiratori militari intra in palat si-l fac pe domnitor sa-si semneze abdicarea, a doua zi,
ducandu-l dincolo de granitele Romaniei

Succesorul sau Printul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat regele Carol

I al Romaniei pe 26 martie 1866. In mod ironic, un print strain cu legaturi cu marile case
regale care sa legitimizeze independenta Romaniei a fost unul din scopurile liberalilor inca de
la revolutia din 1848.

Alexandru Ioan Cuza si-a petrecut restul vietii in exil, mai ales in Paris, Viena si Weis
Baden. Moare la Heidelberg in 1873.

ȘTEFAN CEL MARE

Originea
Ştefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea (1449-1451) şi al soţiei sale Oltea, s-a născut
cel mai probabil în anul 1438. După moartea tatălui său, Ştefan s-a refugiat în Transilvania
stăpânită de către Iancu de Hunedoara (1441-1456), unde s-a familiarizat cu tacticile militare
ale acestuia, care îmbinau elemente de artă militară din estul, centrul şi apusul Europei. Cu o
forţă militară pusă la dispoziţie de către Vlad Ţepeş (1448; 1456-1472; 1476), la care s-au
adăugat partizanii săi din sudul Moldovei, Ştefan cel Mare l-a învins pe Petru Aron la
Doljeşti (Dolheşti), cucerind tronul Moldovei pe data de 12 aprilie 1457. A găsit o ţară
sărăcită, sfâşiată de luptele dintre diverşii pretendenţi la domnia Moldovei, o ţară ce plătea
tribut turcilor începând cu anul 1456.

Conducător de stat
În asemenea circumstanţe, domnitorul a trebuit să iniţieze ample măsuri de redresare a
situaţiei social-economice. Pentru a-şi asigura suportul politic necesar stabilităţii guvernării,
Ştefan cel Mare a eliminat tendinţele marii boierimi de anarhie şi de nesupunere faţă de
puterea centrală, a favorizat consolidarea economică a ţărănimi libere (răzeşii), a încurajat
clasa negustorească şi legăturile comerciale externe. În plus, a acordat o atenţie aparte
structurilor militare tradiţionale ale ţării („oastea cea mică” – structură militară permanentă, şi
„oastea cea mare” – chemată numai în caz de atac extern), susţinând introducerea unei
discipline mai riguroase şi ameliorarea dotării. Măsurile sale militare au vizat şi întărirea
capacităţii defensive a ţării, prin consolidarea şi modernizarea cetăţilor Hotin, Tighina,
Soroca, Chilia, Cetatea Albă, Suceava, Neamţ, Crăciuna.

Abilităţi diplomatice
Din punct de vedere diplomatic, Ştefan cel Mare a purtat negocieri şi a încheiat
alianţe, în funcţie de împrejurări, cu o serie de state puternice din estul, centrul şi vestul

5
Europei (Hanatul de Crimeea, Imperiul Otoman, cnezatul de Moscova, Polonia, Ungaria,
Veneţia, Statul Papal). La acestea se adaugă şi tratativele iniţiate în vederea organizării unei
alianţe antiotomane cu Uzun Hassan, şahul statului turcoman din Anatolia orientală şi Iranul
Occidental.

Conducător militar
Ştefan a dispus de o armată estimată la maxim 50.000 oameni, o cifră considerabilă
pentru Europa acelor timpuri. Totodată, el nu s-a lăsat niciodată asediat într-o cetate sau oraş,
ci şi-a asigurat libertatea de mişcare pentru a-şi mobiliza supuşii. Luptele sale de hărţuială
pregăteau întotdeauna terenul pentru bătălia decisivă cu forţele atacatoare, între timp slăbite
şi demoralizate.

Armata moldovenească a fost, în combinaţie cu o politică internă bine chibzuită şi o

diplomaţie suplă, instrumentul esenţial folosit de Ştefan cel Mare pentru apărarea
independenţei ţării.

Calităţile sale de organizator, protector al culturii şi promotor al ortodoxiei, diplomat

şi conducător de oşti, au fost recunoscute pe plan intern şi extern încă din timpul vieţii sale,
rezistând atât la trecerea timpului, cât şi la analizele istoriografiei moderne. Totodată, aceste
calităţi au devenit un subiect central al tradiţiei populare. Conform acesteia, voievodul este
numit „cel Sfânt”, atribuindu-i-se însuşiri supranaturale, inclusiv cea de apărare a ţării şi a
poporului său, chiar şi după moartea sa. Această credinţă populară a fost consacrată în mod
oficial în luna iunie 1992, prin decizia de canonizare a lui Ştefan cel Mare adoptată de către
Sinodul Bisericii Ortodoxe Române.

VLAD ȚEPEȘ
Vlad Tepes a dat dovada de un curaj care depasea limitele obisnuitului, a contribuit
prin actiunile sale la apararea propriei tari, dar si a civilizatiei romane. Acesta a fost fiul lui
Vlad I Basarab ( cunoscut sub numele de Vlad Dracul ) si nepot al lui Mircea cel Batran.

Tatal sau Vlad Dracul a dobandit aceasta porecla prin faptul ca a fost investit cu
ordinul de Cavaler Cruciat al Dragonului pentru meritul in apararea crestinismului impotriva
turcilor. Acesta simbolizeaza victoria crestinilor impotriva paganilor. Fiul sau Vlad al II-lea a
fost numit Draculea sau Dracula, adica "fiul Dracului".

Precla "Tepes" i s-a dat inca din secolul al XV-lea, ca urmare a utilizarii pedepsei
tragerii in teapa. Aceasta pedeapsa nu este produsul imaginatiei lui Vlad,ea fiind cunoscuta
inca din Antichitate. De mai multa vreme Vlad Tepes, renuntase la ideea cuceririi scaunului
domnesc cu ajutor otoman.

In vremea lui Vlad Tepes existau cateva domenii foarte mari, cum este acela al
Craiovestilor, care numara peste o suta de bunuri funciare sau domenii pana la 50 de sate. Ele
sunt insa putine si nu sunt unitare, satele care intrau in alcatuirea unei mosii fiind dispensate
in mai multe judete ale tarii.

6
 Vlad Tepes se constituie in mai multe randuri ca un mare stapanitor, care nu ezita sa
pedepseasca orice incalcare a legilor si obiceiurile tarii, indiferent de starea sociala a
vinovatului.

In momentul in care a considerat ca exista ordine in tara si nu are a se teme de nici un

dusman, el a trecut la realizarea planurilor sale in domeniul politici externe.

Vlad Tepes a urmarit un scop precis: eliberarea tarii de orice obligatii fata de Imperiul
Otoman si organizarea rezistentei pentru apararea independentei.

In tratativele pe care le duce el se obliga sa lupte impotriva otomanilor si a altor

dusmani cu toaze fortele sale.

In primul rand el incearca sa refaca macar in parte unitatea de lupta a tarilor romane,
pentru a face fata eventualelor presiuni otomane, sau pentru a se opune pretentiilor regelui
Ungariei.

Ceea ce merita subliniat este curajul extraordinar de a infrunta colosul otoman si pe

unul dintre cei mai mari conducatori de osti ai timpului, increderea in propriile posibilitati si
mai ales in fortele pe care poporul sau i le punea la dispozitie.

Meritul lui Tepes este acela de a fi stiut sa actioneze in tot timpul campaniei in asa fel
incat fortele militare de care dispunea tara Romaneasca sa nu fie angajate intr-o forta
decisiva, al carei rezultat ar fi hotarat soarta politica a tarii sale.

Programul politic si militar urmarit de domn s-a realizat intocmai.

Rezultatul luptelor din vara anului 1462 reprezinta pe plan politic un mare succes, dat
fiind ca, in urma masurilor luate de Vlad Tepes si a felului in care acesta si-a condus oastea.

Nu mai tinand seama decontextul social-politic, economic si cultural al epocii sale

poate fi apreciata adevarata personalitate a lui Vlad Tepes, locul pe care il ocupa in
istoria noastra medievala, cat si sacrificiile enorme maeriale si umane, pe care le-a
facut tara Romaneasca in timpul domniei sale.

in timpul ospatului pe care Vlad l-a dat in cinstea oaspetilor sai, supusii celor doi
domni romani i-au pus sa-si jure dragoste si unire.

Fara indoiala aceasta constituie o dovada ca idealul politic si militar urmarit rand pe
rand de Iancu de Hunedoara,Vlad Tepes, nu era expresia unui grup limitat de oameni care
participau la conducerea tarilor romanesti ci dorinta intregului popor care prin manifestarea
lor spontanadovedesc ca exista o cunostinta de neam care actiona in sensul realizarii unitatii
de actiune in fata primejdiei comune.

Putini sunt domnii romani care s-au bucurat peste veacuri de o popularitate atat de
mare ca a lui Vlad Tepes.

7
La aceasta au contribuit faptele sale, dar si ura cu care l-au inconjurat unii dintre vecinii sai,
in special negustorii sasi din sudul Transilvaniei.

Vlad Tepes era considerat comandantul suprem al ostii si cea mai importanta obligatie
fiind cuprinsa si exprimata in titlu slavon de voievod.

Puterea sa incredinteze astora conducerea temporara a unor corpuri de oaste, dar in

timpul luptelor care se dadeau pe teritoriul tarii el se afla in mod obligatoriu in fruntea
trupelor sale.

Vlad Tepes apare in ochii propriilor sai supusi ca un domn care cultiva spiritul de
dreptate, vitejia, indrazneala, vrednicia, moralitatea, chiar daca in chip excesiv dovedindu-se
inflexibil fata de “micile” pacate omenesti.

Vlad Tepes afost un om care a iubit mai presus decat orice dreptatea, si care nu a
ezitat sa se sacrifice pentru un ideal politic mereu prezent in istoria noastra, “Independenta”.