UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE-24 IANUARIE 1859

Profesor Geantă Constantin

MOTTO:
„O viaţă nouă începe astăzi pentru România. Ea intră, în fine, pe calea care o va duce
către îndeplinirea destinelor sale”:
ALEXANDRU IOAN CUZA – PROCLAMAŢIA CU PRIVIRE LA
RECUNOAŞTEREA UNIRII PRINCIPATELOR, 24 IANUARIE / 5 FEBRUARIE
1862

Secolul al XVIII-lea a fost o perioadă importantă pentru istoria poporului

român. Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a contribuit la înlăturarea
dominaţiei fanariote din Ţara Românească şi Moldova. Mişcarea de regenerare de la 1848
a deschis o epocă importantă pentru modernizarea societăţii româneşti.
În Europa existau pe de o pe de o parte imperii care înglobau mai multe naţiuni
cum ar fi cel rus, turcesc sau austriac, iar pe de altă parte popoare cum ar fi cel român, cel
german şi cel italian care trăiau despărţite în mai multe formaţiuni statale.
Războiul Crimeii desfăşurat între anii 1853-1856 şi Congresul de la Paris din
1856 au avut o influență hotărâtoare pentru viitorul poporului român.
Mulţi români surghiuniţi în 1848, printre care şi poetul Vasile Alecsandri,
Costache Negri, C.A. Rosetti, D. Bolintineanu, I.C. Brătianu şi mulţi alţii, au stăruit din
răsputeri să convingă guvernele marilor puteri: Franţa, Anglia, Prusia, Piemont să se
preocupe de soarta poporului român.
Dintre aceştia lipsea Nicolae Bălcescu, marele luptător pentru unitatea
românilor, mort în 1852 la Palermo în Sicilia şi care sublinia că : „unitatea naţională a
unui popor este chezăşia libertăţii lui, este trupul unui trebuincios ca sufletul său să nu
piară şi să amorţească ci, din contră, să poată creşte şi a se dezvolta.”
La Congresul de la Paris din 1856, marile puteri au discutat şi problema Unirii
Ţărilor Române. Dar, pentru că adversarii Unirii se arătau foarte îndărătnici, Congresul de
la Paris a hotărât să fie întrebat poporul român dacă doreşte sau nu Unirea. Pentru aceasta
s-au ales Adunările ad-hoc, formate din reprezentanţii tuturor păturilor sociale.
Cu mare entuziasm, aceşti reprezentanţi ai naţiunii române au votat pentru
Unire, rezolvarea problemei pământului şi a drepturilor civile şi politice ala ţărănimii.
Pentru că s-au opus Turcia, Austria şi Anglia,Convenţia de la Paris a admis
doar ca statul român să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti,
dar cu doi domni, două guverne şi două armate separate.
Bazându-se pe voinţa
poporului, fruntaşii politici n-u
respectat întru totul hotărârile
Convenţiei de la Paris. Ei au ales,
la 5 ianuarie 1859, ca domn al
Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza,
cunoscut încă din 1848 ca
neînfricat partizan la unirii şi al
întăririi ţării prin reforme
economice, sociale şi politice. La 24 ianuarie 1859 unioniştii şi poporul din Ţara
Românească au impus alegerea aceluiaşi domn, Alexandru Ioan Cuza.
Având un singur conducător cele două Ţări Române erau, în fapt, unite prin
voinţa poporului.
 În discursul său din 9 februarie 1863 din Adunarea României, Mihail
Kogălniceanu arăta că : „Unirea naţiunea a făcut-o, naţiunea care a ales domn pentru
ambele ţări cu misiunea de a realiza Unirea”.
Odată înfăptuită, unirea trebuia recunoscută pe plan european. Ajutat de
oamenii politici, care erau emisarii săi în străinătate, cum ar fi Vasile Alecsandri şi
Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza reuşeşte să impună marilor puteri recunoaşterea
Unirii.
Unirea a fost consolidată prin marile reforme efectuate între anii 1859-1866, în
timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, ajutat de cărturarul şi omul politic Mihail
Kogălniceanu. Astfel au fost unificate administraţia, guvernul şi armata, au fost
secularizate averile mănăstireşti, au fost împroprietăriți ţăranii, au fost modernizate
învăţământul şi armata.
Unirii de la 1859 i-au urmat obţinerea Independenţei de Stat a României, în
1878. anul 1918, crescut pe acumulările din secolul al XIX-lea, a însemnat desăvârşirea
procesului unităţii statale a României. Dacă în 1859 s-au unit Moldova şi Ţara
Românească, în 1918 Basarabia, Transilvania, Banatul şi Bucovina se vor uni cu
România.

BIBLIOGRAFIE:
1. CARMEN SAECULARE VALACHIUM,EDITURA MINERVA, BUCUREŞTI,1979.
2. NICOLAE IORGA, PAGINI ALESE, EDITURA ION CREANGĂ, BUCUREŞTI,1985.
3. ROMÂNIA MARE- DOCUMENTAR ISTORIC-1918.