Metode activ-participative

A.     Metode de cunoaștere a realității religioase:

1. Observarea directă a realității religioase: este metoda prin care profesorul urmărește să-i conducă
pe elevi spre cunoașterea lui Dumnezeu prin contemplarea creației. Omul nu trebuie să se rezume doar la
contemplarea creației, ci să stăruie spre o viață religios-morală în care să pună pe primul plan căutarea împărăției lui
Dumnezeu.
2. Studiul și interpretarea simbolurilor: metoda prin care se transmit cunoștințe în mod treptat, cu
ajutorul unui simbol (semn, obiect, imagine care reprezintă sau evocă o idee, o noțiune, un sentiment). Profesorul
va explica: semnificația simbolurilor (de exemplu scara din visul lui Iacob, rugul aprins, mana, mielul pascal,
semnul lui Iona, șarpele de aramă, apa cea vie, pâinea cea vie, păstorul cel bun, vița și mlădițele), precum și a
minunilor și acțiunilor cu valoare de semn (prefacerea apei în vin, înmulțirea pâinilor și a peștilor, învierea lui
Lazăr) din conținutul lecțiilor studiate; simbolistica unor acte de cult, obiecte de cult, veșminte liturgice, materii
folosite în cult; simbolurile folosite în icoane, simbolistica culorilor, a literelor grecești Π și Υ, etc.
3. Analiza documentelor (de exemplu analiza gemei de la Potaissa) – prin precizarea obiectivelor
urmărite (cunoașterea importanței acestei descoperiri arheologice paleocreștine din Transilvania pentru istoria
creștinismului românesc și observarea prezenței simbolurilor creștine în timp și spațiu), prezentarea
documentului (o piatră ovală din onix datând din sec.IV, descoperită în sec.XIX în ruinele cetății Potaissa –
Turda), observarea elementelor semnificative, descrierea documentului, explicarea semnificației elementelor și,
eventual, prezentarea legăturilor dintre elemente (Blândul Păstor, având pe umeri un miel și altul la picioarele
sale; un copac cu două ramuri pe care stă o pasăre – porumbelul este simbolul Sf. Duh; în dreapta o corabie din care
cade un om în apă și un pește stă gata să-l înghită – proorocul Iona prefigurând învierea după 3 zile; cuvântul
ΙΧΘΥΣ), desprinderea concluziilor (generalizarea creștinismului la nordul Dunării în sec.IV).
4. Studiul de caz: este metoda care constă în analiza unui caz real, fiind suport al cunoașterii inductive
și bază pentru cunoașterea deductivă.
Etape:
a)       prezentarea cazului;
b)       organizarea unui plan de analiză ce are în vedere identificarea cauzelor care au determinat declanșarea
evenimentului analizat și evoluția acestuia;
c)       dirijarea de către profesor a dezbaterilor ce au loc, prin selectarea celor mai potrivite metode pentru analiză, prin
examinarea cazului din mai multe perspective;
d)       stabilirea unor concluzii.
5. Exemplul: profesorul va oferi elevilor criterii după care să-și aleagă cele mai bune exemple de
conduită morală, folosind pentru exemplificare Sfânta Scriptură, Viețile Sfinților, etc. (el însuși trebuie să fie un
exemplu); trebuie să asigure în clasă un climat care să facă posibilă receptarea de către elevi a mesajelor pozitive
care pornesc de la modelul prezentat, și să folosească modele opuse, pozitive și negative, doar dacă are certitudinea
că acestea îi vor determina pe elevi să le adopte pe cele pozitive.
6. Rugăciunea.
7. Meditația religioasă.
8. Deprinderile morale: faptele bune, postul, participarea la slujbele Bisericii, citirea Sfintei Scripturi și
respectarea tradițiilor religioase.
Formele prin care profesorul contribuie la formarea deprinderilor morale la elevi: aprobarea (acordul,
lauda, exprimarea recunoștinței, recompensa) și dezaprobarea (dezacordul, observația, avertismentul, sancțiunea).
9. Participarea la cultul divin (cele 7 Laude, Sf. Liturghie, Sfintele Taine, cântarea religioasă).

 B.     Metodele fundamentate pe acţiune sunt folosite de către profesor pentru a-i pregăti pe elevi în vederea
desfăşurării unei acţiuni intelectuale sau practice.

1. Jocul didactic:
a) Jocul didactic este metoda bazată pe acţiune, prin care profesorul foloseşte în scop didactic disponibilitatea
elevilor pentru joc. Contribuţiile instructiv-educative ale jocului didactic sunt importante pentru că, în reuşita
jocului, elevul se antrenează cu toate disponibilităţile fizice, intelectuale şi afective pe care le are. Definitoriu pentru
 copil, jocul didactic îi dezvoltă capacitatea de a se adapta la situaţiile noi care apar şi de a acţiona independent pe
parcursul jocului.

b) Propus şi condus de către profesor, jocul didactic urmăreşte realizarea unor obiective religios-morale, prin
antrenarea elevilor într-o activitate în care se exersează un conţinut conform cu obiectivele propuse.
Atractivitatea şi eficienţa jocului didactic depind de ingeniozitatea profesorului în alegerea şi organizarea acestuia,
ţinând cont de particularităţile elevilor. Recomandat mai ales la clasele mici (I-a şi a II-a), jocul didactic poate fi
utilizat în toate tipurile de lecţii, în verificarea cunoştinţelor, în comunicarea şi fixarea noilor cunoştinţe, în apreciere
şi asociere.
c) Pentru a preveni plictiseala şi oboseala elevilor, jocul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
     să fie ales în funcţie de posibilităţile şi aptitudinile elevilor;
     regulile jocului să fie bine înţelese de către toţi elevii participanţi;
     să nu fie de lungă durată şi să includă pauze scurte;
     să se modifice timpul total de joc în funcţie de gradul de atenţie a elevilor;
     să se desfășoare în mod prietenesc.

La ora de religie pot fi propuse diverse tipuri de jocuri didactice:

1. Jocul de decizie: Elevii sunt puşi în situaţia de a lua decizii sau de a da pe loc un răspuns concret la
întrebările şi situaţiile pe care le ridică profesorul sau colegii;
2. jocul de arbitraj: Un elev este desemnat de către profesor să soluţioneze anumite probleme conflictuale,
reale sau imaginare;
3. jocul de competiţie: Se urmăreşte stimularea obţinerii unor performanţe. Se pot organiza două echipe
sau se pot antrena individual toţi elevii, in funcţie de natura jocului ales.

2. Dramatizarea:
Dramatizarea este metoda bazată pe acţiune simulată prin care profesorul sau elevii exagerează
anumite situaţii sau fapte prin dialog, mimică, gesturi, cu scopul de a sublinia idei şi sentimente şi de a adânci
înţelegerea semnificaţiei unor situaţii.
Dintre modalităţile folosirii acestei metode la religie, amintim:
     reconstituirea modului de viaţă a unor personaje biblice;
     reconstituirea unor momente din procesele intentate Mântuitorului şi Sfantului Apostol Pavel, prin citirea pe roluri
din Sfânta Scriptură;
     interpretarea pe roluri a unor poezii;
     interpretarea unor scenete cu subiect religios.
Dramatizarea poate fi utilizată în lecţiile de transmitere şi însuşire a noilor cunoştinţe, de evaluare a
cunoştinţelor, de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor şi în cele mixte, iar în cadrul acestor lecţii, în
verificarea cunoştinţelor, comunicarea şi fixarea noilor cunoştinţe, în apreciere şi asociere.

3. Exercițiul moral:
Exercițiul moral constă în executarea în mod repetat şi conştient a unor fapte şi acţiuni, în condiţii
relativ identice, sub îndrumarea profesorului, cu scopul formării unor deprinderi bisericeşti şi de comportament
moral.
Profesorul explică la orele de religie care sunt faptele morale pe care le pot face elevii în anumite situaţii.
Astfel, atunci când apar situaţii concrete, el formulează cerinţele în funcţie de acţiunea pe care urmează să o
desfăşoare împreună cu ei. Repetarea în condiţii identice a unei acţiuni, duce la formarea deprinderii şi la realizarea
ei ori de câte ori apare situaţia respectivă, chiar şi atunci când elevii nu sunt însoţiţi de către profesor.
Utilizarea acestei metode presupune două momente importante: formularea cerinţelor şi exersarea propriu-
zisă.
a) Formularea cerinţelor se realizează sub diferite forme. La religie vom folosi doar unele modalităţi de
formulare a acestor cerinţe: rugămintea, îndemnul sau sugestia, entuziasmarea, dispoziţia, organizarea tradiţiilor,
iniţierea de întreceri intre elevi, interdicţia. Pentru a obţine rezultate cât mai bune în aplicarea exerciţiilor morale,
aceste forme pot fi îmbinate în funcţie de condiţiile concrete ale acţiunii ce urmează a fi exersată.
b) Exersarea propriu-zisă este însoţită de conducerea de către profesor a acţiunii, după ce elevii au acceptat
cerinţa. Acţiunea va fi condusă cu mare atenţie pentru a fi evitate elementele care pot să perturbe buna ei
desfăşurare.
 Prin exerciţiul moral se evită automatizarea practicilor religioase şi se consolidează deprinderile de
comportament religios-moral ale elevilor. (Exemple: formarea deprinderii de a-și face corect semnul Sfintei Cruci;
mersul cu colindul la căminele de bătrâni).

4. Metoda îndrumării teoretice și practice:

a) Necesitatea introducerii acestei metode în predarea-învăţarea religiei este dată de faptul că profesorul
trebuie să cultive predispoziţia religioasă a elevilor, care se exteriorizează prin sentimentul religios şi se
concretizează printr-o seamă de acte şi atitudini morale, rituri, ceremonii şi practici religioase. Trăirile religioase
ale elevilor trebuie şi pot fi învăţate numai prin crearea unor situaţii concrete de viaţă. Acest lucru se poate face prin
cuvânt şi prin faptă.
b) Îndrumarea teoretică şi practică este metoda care precede sau însoţeşte desfăşurarea unei activităţi
practice, ajutând la precizarea modului de comportare a elevilor în anumite situaţii şi la deprinderea unor reguli de
comportament. Această metodă este specifică învăţământului religios în predarea disciplinelor practice, dar se
utilizează şi în predarea-învăţarea religiei, în lecţiile de religie din domeniul liturgic. În explicaţia şi demonstraţia
practicii liturgice, regulile date trebuie să corespundă scopului urmărit, care trebuie să vizeze atât latura informativă,
cât şi cea formativă. Profesorul trebuie să explice elevilor motivul şi scopul pentru care face îndrumarea, precum şi
regulile, indicaţiile necesare realizării activităţii respective. Aceste reguli trebuie să vizeze latura teoretică şi cea
practică a activităţii ce urmează să fie desfăşurată.
c) În lecţiile de religie, această metodă va fi utilizată în:
1) explicaţia şi demonstraţia unor acte de cult: închinarea, îngenuncherea, metania mare şi mică, plecarea capetelor
etc. Aceste acte liturgice însoţesc rugăciunile, cuvintele şi cântările, exprimând şi simbolizând ideile şi sentimentele
cuprinse în ele.
2) explicaţia şi demonstraţia modului de comportare în vederea primirii Sfintelor Taine şi în săvârşirea Botezului de
necesitate;
3) explicaţia şi demonstraţia modului de întrebuinţare a Sfintei Scripturi, a cărţilor de cult, a calendarului creştin.
Această metodă se utilizează în mod special în lecţiile de formare a deprinderilor, în etapa efectuării
activităţii intelectuale şi/sau practice.
d) Elevii vor fi îndrumaţi să evite automatizarea practicilor religioase observate şi exersate de către ei,
deoarece aceasta nu are ca rezultat ajungerea la trăirea religioasă.
e) Exemplu: Înaintea realizării vizitei elevilor la biserică, profesorul de religie trebuie să organizeze o
activitate de îndrumare: teoretică (referitoare la părțile componente ale unei biserici, arhitectura, pictura, obiectele de
cult, veșmintele liturgice, momentele principale ale slujbei la care urmează să participe și simbolistica acestora,
comportamentul care se impune în acest context) și practică (referitoare la anumite reguli privind ținuta
vestimentară, comportamentul și locul în biserică, la actele de cult extern, la atitudinea în timpul slujbei).

C.     Metode activ-participative moderne:

1. Brainstorming-ul – metoda asaltului de idei:

 „Nu este practic o metodă didactică, ci o metodă de stimulare a creativităţii ce se poate insinua în
discuţii, dezbateri şi – în general – atunci cînd se urmăreşte formarea la elevi a unor calităţi imaginative, creative
şi chiar trăsături de personalitate (spontaneitate, toleranţă)” (Cucoş, 1999)
Metoda are drept caracteristică separarea momentului de producere a ideilor de cel de valorificare a lor, de
altfel mai este numită şi metoda evaluării amânate sau metoda marelui DA. În momentul producerii ideilor se
acceptă orice idee fără să se critice sau fără să se dea o judecată de valoarea asupra ei. Selectarea propriu-zisă se face
după un anumit timp, când toate ideile se compară şi se aleg cele mai bune dintre ele.
Această metodă, de exemplu, se poate aplica la lecţia „Dumnezeu Proniatorul” (profesorul poate lansa
întrebarea Cum are Dumnezeu grijă de făpturile Sale şi în special de om?) sau pentru lecţia „Respectul faţă de lumea
creată” (unde elevilor li se poate adresa întrebarea Cum se pot implica tinerii în protejarea naturii, ca dar al lui
Dumnezeu pentru om?). La aceste întrebări elevii pot veni cu ideile lor care vor fi notate pe flipchart sau pe tablă şi
la final vor fi selectate cele mai bune. Această acţiune, totuşi, nu trebuie să dureze foarte mult, maxim 10 minute.
Utilizarea la religie a acestei metode presupune o atenţie deosebită din partea profesorului, astfel încât
„asaltul de idei” să nu conducă la promovarea unor enunţuri contrare învăţăturii de credinţă, care să producă
confuzii sau incertitudini în sufletul elevilor (Opriş, 2006).
 2. Conversaţia euristică este o metodă dialogală, de incitarea a elevilor şi de aflare a adevărului prin
întrebări oportun puse, aceştia făcând conexiuni în universul lor de cunoştinţe. Această metodă solicită elevilor
inteligenţa productivă, spontaneitatea şi curiozitatea, lăsând elevilor mai multă libertatea de căutare.
O metodă foarte asemănătoare cu aceasta, prezentată într-o formă grafică, este explozia solară. Pornind de
la un punct central, se nasc întrebări, la care elevii răspund verbal, iar la rândul lor aceste întrebări nasc alte
întrebări.

3. Scrierea liberă este o metodă pe care profesorul o poate utiliza la ora de religie „în vederea formării
capacităţii elevilor de a reflecta şi de a învăţa prin exprimarea în scris a gândurilor/ideilor pe care le au despre o
anumită temă” (Opriş, 2006).
Prin utilizarea acestei metode, scrierea devine un mijloc de dezvoltare a gândirii, de formulare de
raţionamente, de reflecţie şi de creaţie. Spre exemplu, pentru lecţia „Cinstirea sfintelor moaşte”, elevii vor scrie
timp de două minute tot ce ştiu despre acest subiect. Apoi vor citi în faţa colegilor ideile notate, cu condiţia ca
acestea să nu fi fost prezentate anterior („Cu puterea lui Dumnezeu, trupurile sfinţilor au rămas neputrezite”;
„Sfintele moaşte sunt făcătoare de minuni”; „Prin cinstirea sfintelor moaşte, creştinii Îl cinstesc pe Dumnezeu”;
„Trupurile sfinţilor rămân neputrezite deoarece sfinţii au făcut din trupurile lor temple ale Duhului Sfânt, pe
pământ”; „În Sfânta Masă a fiecărei biserici se află sfinte moaşte”, etc).

4. Metoda „ciorchinelui” poate fi utilizată individual sau în grup în scopul stimulării gândirii libere şi
creative, de tip divergent, precum şi în scopul sesizării şi evidenţierii conexiunilor dintre idei, construirii de noi
idei şi de noi sensuri şi semnificaţii.
Această metodă presupune mai multe etape:
1) scrierea unui cuvânt – cheie în mijlocul tablei sau al foii de hîrtie;
2) identificarea şi scrierea altor sintagme/cuvinte legate de cuvântul-nucleu;
3) identificarea şi realizarea conexiunilor dintre cuvinte/sintagme, prin linii sau săgeţi;
4) prezentarea şi discutarea „ciorchinelui”.
Profesorul va îndemna elevii să noteze toate ideile care le au referitor la cuvântul/sintagma cheie, realizând
cât mai multe conexiuni între idei, fără însă a face judecăţi de valoare. De asemenea, dacă este cazul, profesorul va
indica în prealabil anumite informaţii care să-i ghideze pe elevi, realizându-se astfel un ciorchine semidirijat.
„Ciorchinele” poate fi utilizat cu succes la lecţia „Sărbătorile creştine”, elevii fiind solicitaţi să noteze, timp de un
minut, toate sărbătorile care le vin în minte. Între cuvântul-cheie şi exemplele de sărbători profesorul va scrie
corespunzător: praznice împărăteşti (cu dată fixă şi cu dată schimbătoare), sărbători în cinstea Maicii Domnului,
sărbători în cinstea sfinţilor, sărbători în cinstea Sfintei Cruci.

5. Tehnica „cvintetului”: „Cvintetul” este o poezie cu cinci versuri, cu ajutorul căreia se sintetizează şi

condensează informaţiile, incluzându-se şi reflecţii ale elevilor, care pot lucra individual, în perechi sau în grup.
Alcătuirea unui „cvintet” favorizează reflecţia personală şi colectivă rapidă, esenţializarea cunoştinţelor,
înţelegerea lor profundă, manifestarea creativităţii, etc.
Cele cinci versuri au următoarea structură:
1) cuvântul/sintagma cheie a conţinutului (de obicei un substantiv);
2) două cuvinte care prezintă o descriere a cuvântului cheie (adjective);
3) trei cuvinte care exprimă acţiuni legate de cuvântul sau de sintagma cheie (verbe la gerunziu, de
obicei);
4) o sintagmă din patru cuvinte care exprimă sentimentele şi atitudinile elevului faţă de conceptul/sintagma
cheie;
5) un cuvânt ce exprimă esenţa problemei (Opriş, 2006).
Spre exemplu, pentru tema „Slujire şi misiune – acasă” se poate realiza următorul cvintet: „Copiii/cuminţi,
încântători/cinstind, ascultând, ajutând/nu uită de părinţi/recunoscători”, iar pentru lecţia „Naşterea Domnului”,
cvintetul: „Crăciunul/frumos, plăcut/Să ne bucurăm împreună/Sărbătoare”. În proiectarea activităţilor se pot crea
modele alternative de învăţare activă centrate pe diferite tipuri de inteligenţă, asigurând o diferenţiere a instruirii
pentru fiecare elev.

6. Teoria inteligenţelor multiple: Studiile au arătat că fiecare persoană posedă cele opt inteligenţe
(lingvistică, logico-matematică, muzical-ritmică, spaţială, naturală, kinestezică, interpersonală, intrapersonală -
după Gardner).
 Gândim, învăţăm şi creăm în moduri diferite. Dezvoltarea potenţialului nostru depinde de ceea ce învăţăm
cu inteligenţa noastră specifică. Aplicarea acestei teorii presupune lucrul pe grupe, ca de altfel majoritatea acestor
metode, iar în prealabil o testare a elevilor pentru identificarea inteligenţei sau a inteligenţelor dominante ale
personalităţii lor.
Alcătuirea grupelor trebuie să ţină cont, în primul rând de numărul de elevi din clasă, iar apoi de tipul de
inteligenţă a acestora. Dacă numărul lor este mic atunci se pot face trei sau patru grupe astfel încât să avem într-o
grupă copii cu trăsături asemănătoare (cu acelaşi tip de inteligenţă).
O astfel de activitate, în jurul sărbătorilor pascale, ar putea arăta astfel: o primă grupă (alcătuită din elevi
dotaţi cu inteligenţă lingvistică şi muzicală) va alcătui o poezie de patru versuri cu tema „Învierea Domnului” şi o va
adapta la troparul Învierii; a doua grupă (elevi cu inteligenţă logico-matematică) va alcătui un rebus care să aibă pe
verticală cuvântul „Învierea” şi va formula propoziţii cu cuvintele de pe orizontală; cea de-a treia grupă (elevii cu
inteligenţă vizuală/spaţială) va concepe şi va realiza felicitări de Paşti adresate familiei şi prietenilor, iar ultima
grupă (cei cu inteligenţa corporal-kinestezică) va realiza un scurt eseu cu tilul „Învierea lui Hristos – învierea
noastră”.

Concluzii:
     Sunt multe alte metode care într-o mai mică sau mai mare măsură dezvoltă creativitatea elevilor, încearcând să le
deschidă orizonturile, să le dea o altă perspectivă de a vedea lucrurile, să-i înveţe să caute întotdeauna noi soluţii, să
nu se lase bătuţi în faţa dificilului.
     Ca dascăli trebuie să le încurajăm iniţiativa lor, să-i învăţăm să nu le fie frică să-şi exprime ideile, să le arătăm că nu
întotdeauna ideile lor sunt bune, dar totdeauna să aibă încredere că ei vor fi ascultaţi.
     Educaţia religioasă se realizează într-un cadru instituţional (şcoală şi biserică), iar dintre formele de organizare a
acestei educaţii, pe lângă lecţia de religie, cel mai mare succes îl au vizitele şi excursiile la biserici şi mănăstiri,
precum şi manifestările cultural-religioase.