Mijloace de învățământ

Mijloacele de învățământ sunt instrumente didactice auxiliare care ușurează transmiterea și

asimilarea informației didactice, înregistrarea și evaluarea rezultatelor obținute. Ele nu se
substituie activităților de predare, învățare și evaluare, oricât de performante ar fi.

Clement Alexandrinul îndeamnă pe educator să adune cât mai multe ajutoare pentru ascultătorii săi,
dar în niciun caz nu trebuie să-și lipească sufletul de ele, ci să le folosească numai atâta cât să scoată
din ele ce este folositor.

Funcțiile mijloacelor de învățământ:

1)  funcția informativă  (cu ajutorul lor se pot transmite mai multe informații în același interval de
timp);

2)  funcția formativă  (prin folosirea lor crește gradul de organizare a informației transmise, și, în
consecință, se dezvoltă capacitățile intelectuale ale elevilor);

3)  funcția de evaluare  (pe care o îndeplinesc mijloacele de învățământ de evaluare);

4)  funcția de raționalizare a efortului depus de profesor și elevi sau funcția ergonomică  (folosirea
lor reduce efortul intelectual și fizic depus de elevi și profesor în procesul de predare-învățare-
evaluare).

Funcțiile secundare ale mijloacelor de învățământ:

1)  funcția estetică  (angajează elevii în perceperea și aprecierea frumosului în natură, societate și
artă);

2)  funcția de școlarizare substitutivă sau de realizare a învățământului la distanță  (prin programe
de televiziune sau radio destinate educației religioase).

Mijloacele de învățământ se folosesc diferențiat, în funcție de specificul colectivului de elevi

(particularitățile de vârstă, nivelul intelectual, orientarea școlii), de specificul disciplinelor, de
obiectivele urmărite.

Clasificarea mijloacelor de învățământ după natura și funcționalitatea lor :

1) mijloace informativ-demonstrative (Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, obiecte de cult, machete ale unor
biserici, fotografii, icoane, planșe, hărți, tabele cronologice, elemente de istorie locală, dogme și
versete scripturistice, mijloace de învățământ pe suport scris: cărți, cursuri, culegeri de colinde și
poezii religioase; mijloace de învățământ tehnice audio, vizuale și audio-vizuale: discuri, casete, benzi
magnetice, folii pentru retroproiector, diapozitive, diafilme, filme, casete video, CD-uri, etc);

2) mijloace de exersare și formare (calculatorul);

3) mijloace de evaluare (chestionare, teste).

Toate aceste obiecte devin mijloace de învățământ numai în momentul în care răspund unei finalități
pedagogice. Pentru a fi folosite eficient, mijloacele de învățământ trebuie să fie de bună calitate,
reprezentative, sugestive și cu aspect plăcut. Elevii vor fi orientați referitor la observarea și folosirea
lor.

1. Textul biblic:

În cadrul orei, Sfânta Scriptură va fi folosită în crearea cadrului religios necesar desfăşurării orei (cu
eventuala scriere pe tablă a un verset), în verificarea, comunicarea si fixarea cunoştinţelor, în
asociere, apreciere, generalizare, în recapitularea şi sistematizarea cunoştinţelor. Astfel, profesorul: îi
va învăţa pe elevi să găsească un text în Biblie, în clasa a III-a; îi va învăţa să găsească locurile
paralele; îi va ajuta să-şi formeze deprinderea de a citi zilnic din Sfânta Scriptură; va folosi la ore
comentariile Sfinţilor Părinţi şi ale exegeţilor în interpretarea Bibliei; le va explica pericolul
interpretării libere a Bibliei; nu va permite elevilor să facă speculaţii pe baza textului Sfintei Scripturi;
îi va îndemna să înveţe versetele pe care se sprijină învăţătura de credinţă ortodoxă, pentru a le
folosi în sens misionar şi apologetic.

2. Literatura religioasă:

Literatura religioasă  poate fi folosită  ca mijloc de învățământ în cadrul orelor de religie. Sfântul Vasile
cel Mare în Omilia Către tineri, îi îndeamnă să folosească scrierile profane, întrucât trebuie să stăm
de vorbă cu poeții, cu scriitorii, cu oratorii și cu toți oamenii de la care am putea avea vreun folos
oarecare pentru cultivarea sufletului.

În folosirea literaturii laice, tinerii trebuie să procedeze selectiv, întocmai ca albinele, care nici nu se
duc fără nicio alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se
așează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă.

Poporul român s-a născut creștin. Literatura sa veche are semnificație religioasă. Începând cu
Dosoftei care a scris Psaltirea în versuri (1674), majoritatea scriitorilor și poeților români au scris
literatură religioasă. Profesorul de religie va selecta din literatura religioasă acele fragmente care
sunt accesibile elevilor și care corespund scopurilor urmărite (desprinderea unor învățături morale,
crearea unei atmosfere de religiozitate, dezvoltarea interesului elevilor pentru literatura religioasă și
pentru un anumit autor etc.).

Fragmentele alese se pot utiliza în următoarele etape ale lecțiilor:

a) în verificarea cunoștințelor (de ex. Poezia Rugăciunea mamei, în verificarea cunoștințelor despre

Taina Nunții);

b) în pregătirea pentru lecția nouă, profesorul va citi o poezie sau un fragment în proză, cu caracter
religios, care să facă legătura între cunoștințele din lecția anterioară și cele ce se vor preda (de ex.
strofe din poezia Profetul din Nazaret de Al. Vlahuță, când se trece de la lecțiile legate de minunile
Mântuitorului la cele referitoare la Patimile Lui);

c) în comunicarea noilor cunoștințe (de ex. poezia Rugăciune de Mihai Eminescu);

d) în fixarea cunoștințelor (de ex. lecturarea nuvelei Vecinii de Ioan Slavici, în lecțiile despre iubirea
aproapelui);

e) în asociere pot fi valorificate versuri cu caracter educativ (de ex. poezia Hristos a înviat de Vasile
Militaru în lecțiile despre Învierea Domnului, poezia Milogul de Nichifor Crainic în lecția despre
iubirea față de aproapele);

f) în generalizare, versul unei poezii religioase sau o frază din literatura religioasă se pot constitui într-
o generalizare (de ex. versurile Cuvântul devenit-a carne / Istoria a dobândit cuprins din poezia Poet
a lui Ioan Alexandru, pot fi utilizate la liceu, în generalizare, la lecția despre Nașterea Domnului).
Profesorul va conduce discuția pe marginea celor citite, pentru ca elevii să înțeleagă corect mesajul și
conținutul poeziilor sau fragmentelor respective. De asemenea, poate utiliza în explicarea acestora
diferite surse bibliografice de critică literară.

3. Icoana:

a) Sfânta icoană este o prezenţă harică.

În Istoria Bisericii, icoanele au avut un rol important în viaţa liturgică, în domenii misiunii și în latura
educaţiei religioase.

b) Dintre funcțiile  pe care le îndeplinește icoana, amintim:

1) funcţia catehetică sau didactică. Icoana este Biblia în imagini și simboluri;

2) funcția contemplativă. Icoana este o fereastră spre absolut care atrage pe credincios spre
comuniunea cu Dumnezeu întru slavă;

3) funcția de mijlocire su harică. Icoana împărtășește puterea nevăzută a lui Dumnezeu prin

mijlocirea celui reprezentat pe ea;

4) funcția latreutică. Prin cinstirea icoanei, cinstim pe cel reprezentat pe ea. Doctrina cinstirii
icoanelor a fost stabilită la Sinodul VII Ecumenic;

5) funcția educativ-religioasă. Icoana este un mijloc de trezire, întreținere și întărire a vieții

religioase, iar vederea ei îndeamnă la fapte bune, la practicarea virtuților creștine.

c) Profesorul de religie va utiliza în timpul orelor icoane, ca mijloace de învățământ, în concordanță

cu subiectul lecției. Icoanele se folosesc în lecție: la începutul expunerii (când se urmărește
cunoașterea vieții sfinților sau a evenimentelor biblice studiate), în comunicarea noilor cunoștințe
(înainte de analiza fragmentului, pentru a ușura formularea ideilor principale) sau la sfârșitul
expunerii (când se urmărește fixarea cunoștințelor). În manualele de religie sunt prezentate icoane
care pot fi folosite ca mijloace de învățământ.

d) Analiza icoanei se face prin:

1) pregătirea elevilor pentru înțelegerea ei. Profesorul prezintă anumite elemente referitoare la
motivația biblică a cinstirii ei, la tipul icoanei: icoana unui sfânt sau icoană praznicală, locul unde se
află persoana sau persoanele pe care le închipuie;
2) analiza propriu-zisă. Se va ține cont de criterii precise, impuse de regulile artei, ale culturii și mai
ales ale Bisericii, icoana fiind teologia în imagine. Profesorul poate utiliza o serie de lucrări care
tratează despre tehnica realizării icoanei și descifrează mesajul acestora.

4. Portretul:

Portretul reprezintă chipul unor oameni simpli sau al unor personalități. În prezentarea portretului,
subiectul analizei îl constituie sublinierea calităților, ținuta corpului și îmbrăcămintea, în contextul
perioadei istorice în care a trăit cel reprezentat. Analiza portretului începe cu expresia feței, continuă
cu prezentarea gesturilor, a atitudinilor semnificative și se încheie cu detaliile care întregesc
imaginea, și cu desprinderea mesajului global.

Folosirea acestui mijloc de învățământ necesită din partea profesorului respectarea următoarelor
condiții:

a) portretul trebuie să fie ales în funcție de conținutul și obiectivele lecției;

b) să nu fie un element de supraîncărcare a lecției;

c) dimensiunile trebuie să fie corespunzătoare pentru a permite tuturor elevilor din clasă să-l vadă. În
caz contrar, profesorul îl va prezenta elevilor mergând printre bănci;

d) portretul poate fi folosit în diferite etape ale lecției, în funcție de importanța pe care o are în
demersul didactic;

e) la orele de religie se pot utiliza portretele (fotografiile) ierarhilor, preoților, compozitorilor de

muzică bisericească, domnitorilor creștini, autorilor de literatură creștină.

5. Harta:

Harta este folosită în lecțiile de religie cu subiecte din Vechiul Testament, Noul Testament, Istoria
Bisericii Universale, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Harta este folosită ca mijloc de învățământ
la orele de religie, întrucât permite atât localizarea exactă a evenimentelor în spațiu, cât și
stabilirea legăturilor între evenimentele istorice și locul desfășurării acestora.

În predarea religiei se pot folosi:

1) hărți geografice – de exemplu harta Palestinei Vechiului și Noului Testament, harta Ierusalimului
Vechiului și Noului Testament, harta Vechiului Orient;

2) hărți istorice:

a) generale – ilustrează un teritoriu într-o anumită epocă sub toate aspectele vieții sociale, de
exemplu harta Daciei în secolele II-IV;

b) tematice – ilustrează un teritoriu sub aspectul unei anumite probleme dintr-o singură perioadă, de
exemplu harta călătoriilor Sfântului Apostol Pavel.

Cu ajutorul hărții se indică:

a) conturul unui teritoriu în diferite momente ale dezvoltării lui (de exemplu Palestina Vechiului și
Noului Testament, Ierusalimul Vechiului și Noului Testament, Țările Române în secolele XIV-XV);

b) aria de răspândire a unui fenomen (de exemplu principalele centre monahale din Orientul Mijlociu
în secolele IV-VIII);

c) itinerarele urmate de popoare sau personalități (de exemplu drumul parcurs de evrei din Egipt
până în Țara Canaanului, drumurile Mântuitorului prin Țara Sfântă, călătoriile Sfântului Apostol
Pavel);

d) localitățile în care s-au desfășurat anumite evenimente (de exemplu Betleem – Nașterea

Mântuitorului, Ierusalim – Patimile și Învierea Domnului, Constantinopol – capitala Imperiului
Bizantin, Biertan – locul în care a fost descoperită tăblița votivă cu inscripția „Ego Zenovius votum
posui”);

e) apele și formele de relief legate de anumite evenimente (de exemplu muntele Sinai – locul unde
Dumnezeu a dat lui Moise tablele Legii, Iordan – râul în care S-a botezat Domnul Iisus Hristos). Harta
se folosește de către profesor în timpul comunicării noilor cunoștințe, sau de către elevi în fixarea și
verificarea cunoștințelor. Profesorul poate antrena concomitent mai mulți elevi (de exemplu un elev
indică pe hartă conform indicațiilor colegilor). În indicarea pe hartă se folosesc coordonatele
geografice: localități importante, cursuri de ape, puncte cardinale.

6. Mijloace audio-vizuale:

1) Casetele audio:

Folosind mijloacele tehnice audio în timpul orelor de religie, profesorul trebuie să dezvolte în
sufletul elevilor dorința de a asculta, de a învăța și interpreta muzică religioasă.

Audiția muzicală presupune dezvoltarea atenției auditive realizată printr-o muzică adecvată, care să
stârnească interesul elevilor. Printr-o educație auditivă sistematică, elevii pot ajunge la formarea
deprinderilor de audiție conștientă, în care cântarea religioasă devine o metodă de cunoaștere a
realității religioase.

Pentru aceasta este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:

a)            materialul muzical să fie adecvat particularităților de vârstă ale elevilor, tipului de lecție și
momentului lecției;

b)            elevii să înțeleagă textul și legătura între text și linia melodică;

c)            profesorul să creeze cadrul adecvat audiției muzicale; după audierea integrală a unei piese
muzicale, se poate face audierea fragmentară a acesteia.

Casetele audio pot conține și înregistrarea unor povestiri cu caracter religios-moral. În acest caz,
după audierea povestirii profesorul va discuta cu elevii conținutul acesteia și concluziile ce se
desprind din ea. Cu ajutorul casetelor audio pot fi ascultate colinde, cântări bisericești, povestiri cu
conținut religios-moral, în diferite etape ale lecției: în pregătirea pentru lecția nouă, în comunicarea
cunoștințelor, în fixarea cunoștințelor, în asociere.
2) Diapozitivele:

Sunt mijloace de învățământ statice, deosebit de eficiente, deoarece imaginea vizuală fixă solicită
din partea ochiului observatorului o atitudine de contemplare sau de examen profund. Imaginea
determină o atitudine de răspuns activ la impresiile pe care le dă.

În timpul proiecției, analiza fiecărei imagini se face prin conversație, descriere, explicații, cu
evidențierea amănuntelor semnificative.

3) Filmul:

Este un mijloc de învățământ dinamic.

Pentru a-și atinge scopul didactic, profesorul va ține cont de aspectele care țin de conținutul și
calitatea tehnică a proiecției:

*        secvențele prezentate să fie în conformitate cu adevărurile de credință, profesorul optând

pentru acele filme care sunt o sursă de trăire, nu numai un izvor de informație;

*        proiecția poate fi făcută integral sau pe secvențe întrerupte de anumite explicații.

Demonstrația cu ajutorul filmului prezintă următoarele avantaje:

º        permite reproducerea unor întâmplări, evenimente petrecute în diferite epoci istorice;

º        permite repetarea anumitor secvențe;

º        permite vizionarea mai multor locuri în decursul unei singure lecții;

º        evidențiază anumite detalii;

º        stimulează gândirea elevilor, ajută la concretizarea și aprofundarea cunoștințelor;

º        poate fi făcută la diferite niveluri de școlaritate.

I. Cerghit propune mai multe variante de utilizare a filmului în lecția de transmitere și însușire de noi
cunoștințe:

A.     varianta A, când proiecția filmului are loc la începutul etapei de transmitere a noilor cunoștințe
(1. moment organizatoric; 2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse; 3.
transmiterea noilor cunoștințe: pregătirea elevilor pentru receptarea filmului; vizionarea filmului în
partea de început a etapei de transmitere a noilor cunoștințe; continuarea transmiterii noilor
cunoștințe; 4. fixarea noilor cunoștințe; 5. aprecierea, asocierea, generalizarea; 6. activitatea
suplimentară; 7. încheierea);

B.     varianta B, când filmul se derulează integral sau fragmentar în cursul etapei de transmitere (... 3.
transmiterea noilor cunoștințe: transmiterea unor cunoștințe; pregătirea elevilor pentru receptarea
filmului; vizionarea filmului integral sau fragmentar, alternând secvențele cu expunerea, explicația,
descrierea, conversația; continuarea transmiterii noilor cunoștințe; 4. ...),

C.     varianta C, când filmul este vizionat la sfârșitul etapei de transmitere (...3. transmiterea noilor
cunoștințe: transmiterea noilor cunoștințe cu ajutorul altor mijloace de învățământ; pregătirea
elevilor pentru receptarea filmului; vizionarea în întregime a filmului în finalul etapei de transmitere,
ca mijloc de completare, de concretizare ori de fixare a cunoștințelor; 4. ...).

Filmele religioase de lung metraj pot fi vizionate în săli adecvate, după o prealabilă pregătire, mai ales
în lecțiile de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor.

4) Emisiunile religioase televizate:

Ca urmare a importanței din ce în ce mai mari pe care televiziunea o are în viața noastră, profesorul
de religie are obligația să-i îndrume pe elevi spre vizionarea emisiunilor educative și să discute cu ei
aspectele pozitive și negative surprinse. Se poate folosi înregistrarea pe casete video a unor emisiuni
religioase, spre a fi apoi vizionate de toți elevii.

7. Calculatorul:

Calculatorul oferă  elevilor condițiile unei participări active la procesul de învățământ, dar  și ale
unei învățări active.  Ca instrument de transmitere  și asimilare a cunoștințelor, calculatorul
contribuie la creșterea randamentului învățării prin modul sistematic  și atractiv în care sunt
prezentate informațiile.

Calculatorul ca mijloc de învățământ poate contribui la o mai bună receptare  și fixare a noilor

cunoștințe, asigurând interdisciplinaritatea.

Prin folosirea calculatorului la ora de religie pot fi prezentate elevilor:

Þ     imagini statice (icoane, imagini cu mănăstiri, biserici, hărți),

Þ     imagini dinamice (filme religioase)

Þ     teste pentru verificarea cunoștințelor.

În cazul utilizării informațiilor de pe rețeaua Internet, acestea vor fi verificate, întrucât rețeaua
conține multe informații eronate sau negative pentru educația religioasă.

Avantaje ale folosirii calculatorului ca mijloc de învățământ:

1.              crește randamentul învățării;

2.              este ușor de utilizat chiar în condițiile unui volum mare de informații;

3.              este deosebit de atractiv pentru elevi;

4.              elimină  inconvenientele tehnice legate de folosirea diascolului, retroproiectorului  și

proiectorului;

5.              îmbină  receptarea prin auz  și văz, cu acțiunea personală  a elevului;

6.       în lecțiile de evaluare, încurajează  învățarea activă  și conștientă, asigură  un feed-back foarte
bun, micșorează  intervalul de timp între evaluare, notare  și reglare, prin faptul că  rezultatele sunt
afișate pe ecran după  terminarea testului.

Cabinetul de Religie - o prioritate, o necesitate sau un lux? (în cadrul şcolilor generale)

Dat fiind faptul că obiectul de învăţământ Religie Ortodoxă este studiat în ciclul primar şi gimnazial
câte o oră pe săptămână, dar şi pentru a nu provoca dezordine în şcoală, se consideră existenţa unui
cabinet de Religie ineficientă, în privinţa desfăşurării lecţiilor obişnuite la acest obiect, cu toate
clasele. De altfel, practica predării / învăţării ne arată că şi celelalte cabinete din şcoală, unele dotate
recent, altele nerenovate (de istorie, de limbi străine, de literatură, de matematică etc.) nu
funcţionează propriu-zis decât sub forma sălilor de clasă cu un anumit specific, rareori fiind folosite
(şi numai în unele şcoli) în scopul pentru care au fost amenajate iniţial.

Totuşi, mai ales în cazul predării Religiei, existenţa unui asemenea cabinet ar fi binevenită - fie doar
ca sală de clasă aparte, fie ca un cabinet de sine stătător, în care să se poată desfăşura alte forme de
organizare a activităţii instructiv-educative, în afara lecţiei (Exemplu: consultaţii, meditaţii, cerc de
Religie, cenaclu, alte activităţi).

În primul caz, al unei săli de clasă cu specific religios, se recomandă ca sala de clasă repartizată
profesorului de Religie - diriginte să fie cea amenajată în acest scop.

 În al doilea caz, al unui cabinet pentru activităţi extracurriculare, va fi indicată o sală - anexă a şcolii,
exclusiv acestui scop. [Evident, în măsura şi acolo unde este posibil, este bine să se poată folosi şi sala
- cabinet pentru toate orele de Religie din şcoală.]

În ambele situaţii, sala respectivă poate fi dotată cu: icoane; hărţi istorico-religioase; bibliotecă

religioasă, care să cuprindă: Biblia; Literatură patristică şi post-patristică; Catehismul ortodox; Vieţile
Sfinţilor; Cărţi de rugăciuni (Psaltire, Ceaslov, Acatistier ş.a.); Sfânta Liturghie explicată pentru
credincioşi; Albume cu locuri sfinte; cu icoane; Albume cu dovezi arheologice ale răspândirii
creştinismului pe teritoriul patriei noastre şi în lume; DVD-uri, CD-uri, casete audio cu cântările Sfintei
Liturghii, colinde, muzică religioasă în general; Reviste religioase; Literatură religioasă pentru copii de
diferite vârste; planşe religioase; scheme de sinteză a cunoştinţelor; seturi de teste de cunoştinţe;
obiecte religioase (cruce, candelă, sfeşnic etc.), într-un dulap special; combină muzicală (DVD, CD
player şi radiocasetofon); laptop conectat la Internet, preferabil şi cu captură TV, cu dimensiuni cât
mai mari ale ecranului, pe care să se poată viziona filme religioase, emisiuni religioase, înregistrări
legate de pelerinaje / prezentări de mănăstiri etc. [Ideal ar fi să existe mai multe asemenea laptop-
uri, măcar pentru câţiva dintre elevii respectivi, care să opereze cu ele].

Din observarea cabinetelor de Religie realizate la diferite şcoli, am constatat că există o varietate de
asemenea cabinete (în cazul în care acestea există, fiind încă foarte multe şcoli fără cabinet
amenajat): unele având pereţii pictaţi de câte un iconar; altele fiind de fapt ateliere de icoane pe
sticlă sau / şi lemn (dotate în special pentru realizarea icoanelor, dar şi cu bibliotecă, CD-player etc.).

În acest sens, importantă este priceperea specială a profesorului de Religie, atât de a atrage
sponsorizări, de a primi aprobări, cât şi de a monitoriza un anumit tip de activitate religioasă. (Spre
exemplu, profesorul de Religie care a absolvit secţia de Patrimoniu / restaurare bisericească va fi
înclinat să realizeze un atelier de icoane; cel care a absolvit secţia de Litere - spre alcătuire de fişe cu
caracter religios, de reviste religioase etc.)

De asemenea, importantă este dorinţa elevilor şi a părinţilor lor de a desfăşura activităţi

suplimentare legate de Religie (pictură de icoane, cerc religios tematic, meditaţii etc.) şi acordul
conducerii şcolii în acest sens.

Munca desfăşurată într-un asemenea cabinet are bogate valenţe formative. E greu însă, în condiţiile
actuale, să dotezi un cabinet de Religie cu tot ce ar trebui să cuprindă. Se poate face totuşi, în timp,
cu răbdare şi cu dragoste, din efort financiar propriu, cu susţinerea şcolii sau cu găsirea altor surse de
finanţare.

Cert este că un asemenea cabinet ar fi un loc ideal pentru desfăşurarea cercului de Religie, pentru
confecţionarea şi colecţionarea materialului didactic necesar la orele de Religie sau pentru serbările
cu caracter religios din şcoală, pentru introducerea elevilor într-o „antecameră" a Bisericii.

Realizarea unui asemenea cabinet este necesară în fiecare şcoală (măcar generală), cu atât mai mult
cu cât a existat şi mai există încă o lipsă de apropiere a multor familii creştin-ortodoxe de Biserică;
dar şi pentru că e specificul vârstei elevilor să asocieze ideile cu material ilustrativ bogat.

Impactul unui asemenea cabinet asupra elevilor poate fi de mare amploare, dacă profesorul de
Religie ştie să manipuleze corect, dozat, materialele avute la dispoziţie, însoţindu-le de explicaţiile
corespunzătoare.

Să oferim generaţiilor tinere de azi un material religios organizat, prin cabinetul de Religie; de cea
mai bună calitate, pentru a suplini lipsa dureroasă din perioada comunistă şi parţial din cea post-
comunistă!