Legea Noului Testament.

Fericirile

1. Existența Legii Noului Testament:

a) Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege,
ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere (Galateni 4). La plinirea vremii, odată cu întruparea Fiului lui
Dumnezeu, legea Vechiului Testament și-a încheiat rolul de pedagog către Hristos (Galateni 3);

b) Pentru că ceea ce era cu neputinţă Legii - fiind slabă prin trup - a săvârşit Dumnezeu, trimiţând pe
Fiul Său (Romani 8). Acesta a dat legea cea nouă, legea evanghelică, legea duhului, legea harului,
legea libertății, în opoziție cu legea păcatului și a morții (legea Vechiului Testament nu a făcut decât
să arate gravitatea păcatului, dezvoltând în oameni la maximum conștiința păcătoșeniei lor), legea
credinței și a iubirii, în opoziție cu legea faptelor (Deci, unde este pricina de laudă? A fost înlăturată.
Prin care Lege? Prin Legea faptelor? Nu, ci prin Legea credinţei. Căci socotim că prin credinţă se va
îndrepta omul, fără faptele Legii – Romani 3);

c) legea Vechiului Testament își încetează existența odată cu venirea lui Hristos, Care este sfârșitul
Legii (Romani 10); nu Legii, care a făcut numai să prisosească păcatul (Romani 7), îi datorăm
libertatea noastră, și nu după Lege trebuie să urmăm, ci numai după duhul lui Hristos; în Epistola
către Evrei, Apostolul Pavel vorbește de asemenea despre înlăturarea și îmbătrânirea Legii, iar Sf.
Apostol Ioan spune că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos (Ioan
1); sinodul apostolic de la ierusalim hotărăște ca la intrarea în creștinism păgânilor să nu li se mai
ceară să se supună jugului legii mozaice (Fapte 15);

d) încetarea Legii Vechiului Testament se referă îndeosebi la jugul legii ceremoniale și la

neobligativitatea acesteia în Noul Testament, dar s-au menținut dispozițiile legii morale (Să nu
socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc – Matei 5);

e) caracterul de lege al Evangheliei lui Iisus Hristos: deși Mântuitorul, ca și Apostolii, accentuează în
numeroase rânduri că Evanghelia ne slobozește de sub robia legii, caracterul de lege al Evangheliei e
arătat în cuvinte neîndoielnice;

Adesea legea Noului Testament e confundată cu întreaga iconomie a mântuirii, există însă în Noul
Testament o lege separată, precisă, față de planul general al mântuirii prin Iisus Hristos:

1) Hristos e proorocit de Isaia ca legiuitor desăvârșit;

2) Hristos îndeamnă pe Apostoli să învețe neamurile să păzească toate câte v-am poruncit vouă
(Matei 28);

3) Hristos recunoaște și întărește în mod expres cerințele fundamentale ale Legii Vechiului
Testament, și îndeosebi sfințenia și iubirea, precum și alte porunci ale Decalogului;

4) Sf. Apostol Iacov înfățișează creștinismul ca o lege, legea împărătească...legea libertăţii (Iacov 2);

5) Sf. Apostol Pavel cunoaște legea credinței, a vieții duhovnicești, legea lui Hristos; de asemenea,
spune: Desfiinţăm deci noi Legea prin credinţă? Nicidecum! Dimpotrivă, întărim Legea (Romani 3),
Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi
(Romani 2);
6) Țineți poruncile; Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi,
aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul (Ioan 13). Din caracterul legislativ al Evangheliei rezultă existența
reală a Legii Noului Testament. Ea nu privește numai faptele externe ci vizează și interiorul omului,
pentru că e o lege a duhului, cu caracter haric, o lege a sfințeniei, care urmărește îmbunătățirea
morală. E adevărat că din punct de vedere formal învățătura evanghelică nu este expusă în forma
unor legi morale sau porunci exprese, ci acestea se deduc ușor din diferite adevăruri morale
generale, îndemnuri, sfaturi, exemple, care se găsesc în tot cuprinsul Noului Testament. Chintesența
legii morale a Noului Testament o găsim în Predica de pe munte, și mai ales în cele nouă Fericiri.

2. Însușirile Legii Noului Testament:

a) interioritatea legii:

®       vizează în primul rând interiorul omului, nu rămâne la partea exterioară;

®       în Vechiul Testament se profețea: Voi pune legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie
(Ieremia 31);

®       în Noul Testament, Sf. Apostol Pavel opune legii faptei ca act extern în Vechiul Testament, legea
credinței, care privește interiorul omului;

®       Sf. Apostol Ioan spune: Cât despre voi, ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi n-
aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva (1 Ioan 2);

®       Sf. Apostol Iacov vorbește despre cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele
voastre (Iacov 1);

®       în Sfânta Tradiție, Sf. Irineu înfățișează adevărata lege ca fiind o locuire în noi a Duhului Sfânt;

b) desăvârșirea legii:

Ø  ea aduce o înnoire a omului, o restaurare a lui;

Ø  e o lege desăvârșită, pentru că ne face cunoscută voia lui Dumnezeu în toate cele ce privesc
mântuirea;

Ø  ca lege a Duhului și a credinței spiritualizează viața creștinilor și o face vie;

Ø  ca lege a harului și a libertății aduce cu sine ajutorul divin și scoate pe creștini de sub robia
păcatului, spre adevărata libertate;

Ø  fiind desăvârșită, nu poate fi supusă niciunei schimbări, e valabilă până la sfârșitul veacurilor și
asupra tuturor;

c) este o lege a iubirii:

®       toate poruncile ei tind spre iubire ca spre plinirea legii, iar creștinul nu poate împlini legea prin
nicio altă forță decât prin iubire;

®       legea veche era destinată celor ce nu cunoșteau nicio lege, pentru a-i determina să-și
recunoască păcatul și să se căiască, însă pentru cei în inima cărora prin Duhul Sfânt s-a revărsat
iubirea, nu era nevoie de o lege pe care să o respecte de frica pedepsei, fiindcă ei trăiesc întru toate
după lege, potrivit firii lor reînnoite prin har;
d) este o lege universală și necesară, nouă tuturor, pentru mântuire:

Ø  prin firea Sa omenească, Hristos ne-a cuprins pe toți;

Ø  legea Noului Testament cheamă la mântuire pe toți, indiferent de stare socială, rasă, neam, etc.;

Ø  obligativitatea ei pentru noi este absolută, fiindcă ea este o parte constitutivă a iconomiei
mântuirii.

3. Obiecții cu privire la Legea Noului Testament:

a) împotriva caracterului desăvârșit al legii Noului Testament, Tertulian și montaniștii afirmau că prin
Hristos numai învățătura dogmatică și-a atins desăvârșirea deplină, în timp ce învățătura morală nu
și-a atins deplina ei desăvârșire, ea putând fi perfecționată cu timpul;

b) protestanții afirmă nu numai că legea Vechiului Testament nu mai are niciun rost, dar că prin
venirea Mântuitorului s-a dat creștinilor o întreagă libertate, prin urmare Evanghelia ar exclude
noțiunea de legeRăspuns: texte biblice interpretate unilateral, ce vorbesc despre eliberarea de sub
jugul legii vechi în general, nu de eliberarea de sub orice fel de lege; protestanții, confundând
mântuirea subiectivă cu cea obiectivă și nesocotind rolul faptelor bune, ajung la o stare de așa zisă
libertate morală care se apropie de libertinajul moral; ori, Sf. Apostol Petru avertizează: Trăiţi ca
oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui
Dumnezeu – 1 Petru 2);

c) Luther susținea că Hristos n-a abrogat numai legea ceremonială și juridică a Vechiului Testament, ci
a abrogat și Decalogul, deci și legea morală a Vechiului Testament;

d) alții susțin că legea și ascultarea sunt valabile numai pentru păcătoși și pentru cei aflați în curs de
desăvârșire, în timp ce creștinul desăvârșit n-ar avea nevoie de legi și de porunci (Dar în concepția
ortodoxă desăvârșirea e un proces continuu).

4. Fericirile și explicarea lor:

Cele 10 porunci aveau un caracter prohibitiv, oprind de la fapte rele;

„Fericirile” reprezintă un progres, arătând virtuțile necesare creștinilor; ele au un caracter pozitiv și
constructiv, căci viața creștinului nu trebuie să se limiteze la străduința de a nu face răul, ci trebuie să
constea și din străduința de a face binele. De aceea, „Fericirile” marchează superioritatea moralei
creștine față de morala mozaică.

De remarcat că Mântuitorul nu le-a dat sub formă de porunci, ci în chip de „fericiri”, pentru a
corespunde mai bine spiritului liber al moralei creștine. Date sub formă de sfaturi, ele sunt potrivite
aspirației noastre după desăvârșire, reprezentând un urcuș al creștinului, cu mai multe trepte.

Fericirea I: “Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este împărăția cerurilor!”

-sărăcie în fapte rele, în păcate; 
-sărăcia acceptată de bună voie, pentru Hristos (sfat, nu poruncă) ;
-Sf. Ioan Gură de Aur și Chiril al Alexandriei: smerenia, golirea minții de cele vremelnice spre a fi
umplută cu cele veșnice; a nu te crede niciodată desăvârșit și a te strădui să urci mereu pe scara
desăvârșirii; a ști că nu poți nimic de la tine și că nu te poți mântui fără ajutorul lui Dumnezeu .

Fericirea II: “Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia!” 

-între prima şi a doua fericire e o strânsă legătură internă. A doua decurge cu necesitate din cea
dintâi. Plânsul e o exteriorizare a mâhnirii şi durerii. Este expresia mâhnirii pentru păcatele săvârşite
şi a conştiinţei pe care o are cineva de a nu se putea ridica din robia stricăciunii. Este plânsul fiului
pierdut, al lui Zaheu vameşul şi al tâlharului răstignit la dreapta Mântuitorului; 
-plânsul pentru păcatele altora, rugând pe Dumnezeu să le dea căință (așa cum și Iisus a plâns) ;
-întristarea și pocăința aduc mângâiere, iertare de păcate și scăpare de chinuri; mângâierea e
făgăduită îndată, pentru ca plânsul să nu ducă la deznădejde ;
-există şi un plâns al deşertăciunii; plânsul celui rău când nu-si poate împlini voia lui păcătoasă.
Făcând deosebire între cele două stări, Sf. Pavel zice: întristarea care este după Dumnezeu lucrează
pocăinţă spre mântuire..., iar întristarea lumii lucrează moartea (2 Corinteni 7).

Fericirea III: “Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul!”

- blândeţea este cel dintâi rod al conştiinţei liniştite, neapăsate de păcat, al bunătăţii şi iubirii
aproapelui. Este starea de spirit de linişte sufletească, însoţită de înclinarea şi silinţa de a nu supăra
pe nimeni şi de a nu se supăra de nimic (Învățătura de credință ortodoxă);
-cel blând nu se supără, nu cârtește, nu grăiește de rău, nu osândește, nu se mânie, nu se răzbună;
culmea blândeții: iubirea față de cei ce ne pricinuiesc necazuri și supărări: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri,
binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă
şi vă prigonesc (Matei 5) 
-exemplu de blândeţe avem în Mântuitorul Hristos, Care a zis: învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi
smerit cu inima (Matei 11), Care a suferit pe cruce pentru noi și Care suportă îndelung păcatele
noastre, așteptând să ne pocăim 
-singura mânie îngăduită, inclusiv celui blând, este mânia îndreptată împotriva celui rău şi a păcatelor
noastre 
-blândețea izvorăște din iubire și stă în strânsă legătură cu răbdarea; 
-blândețea a caracterizat pe Sfinții Apostoli, trimiși în lume ca niște oi în mijlocul lupilor; ea trebuie să
caracterizeze pe orice creștin, căci Hristos numește adesea pe credincioși oi și miei;
-moștenirea celor blânzi este stăpânirea pământului, căci ei au o mare înrâurire asupra semenilor lor;
poate fi înțeleasă și ca o proorocie pentru cei ce vor urma pe Hristos, care, prin blândețe, vor stăpâni
sufletește lumea, convertind-o la credința în Hristos; pământul făgăduit poate fi înțeles și eshatologic,
ca un pământ înnoit;

Fericirea IV: „Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura !”

-cuvântul dreptate are, în primul rând, ca şi în Vechiul Testament şi în scrierile Sfinţilor Părinţi (loan
Gură de Aur, Chiril Alexandrinul), sensul de cucernicie şi virtute în general. Cei flămânzi şi însetaţi de
dreptate sunt cei ce doresc să împlinească virtutea sub multiplele ei înfăţişări. Această dorinţă este
pentru cei buni tot atât de firească şi continuă ca şi foamea şi setea pentru trup;
-cuvântul dreptate are în rândul al doilea sensul de virtute socială, virtutea de a da fiecăruia ceea ce
este al său, virtute mult neglijată pe pământ, pentru că de multe ori primează nedreptatea. În Vechiul
Testament se vorbeşte adesea de nedreptăţi nepedepsite, şi de faptul că cei drepţi nu primesc
încununarea virtuţii; 
-dreptatea nu o putem obține pe pământ decât parțial, dar ne vom putea „sătura” pe deplin în viața
veșnică.

Fericirea V: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui!”

-Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 9) – milostenia este rodul imediat al iubirii față de Dumnezeu și față
de aproapele, căci Hristos a zis: întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi
făcut (Matei 25); 
-cele șapte fapte ale milei trupești; cele șapte fapte ale milei sufletești; tot milă este când dai cuiva un
sfat bun și la timp; 
-faptele milosteniei nu trebuie să fie făcute din interes (milostenia într-ascuns – Matei 6), ci din
iubire: de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic
nu-mi foloseşte (1 Corinteni 13);

Fericirea VI: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!” 

-inima este forul intern, adică sentimentele, gândurile și dorințele care stau la baza cuvintelor și
faptelor noastre; Mântuitorul a subliniat mereu importanța „celor dinlăuntru ale inimii”, pentru că
din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule (Matei
15); 
-cei curați cu inima sunt cei nevinovați, lipsiți de vicleșug, ca și pruncii: De nu vă veţi întoarce şi nu
veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Matei 18); 
-Hristos aseamănă inima omului cu ochiul: precum ochiul sănătos şi curat poate vedea lucrurile
(Matei 6), tot aşa şi cel cu inima curată, neacoperită de ceaţa păcatului, poate vedea pe Dumnezeu.

Fericirea VII: „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!”
-împărăția adusă de Hristos este o împărăție a păcii și a dreptății; scopul prim al venirii Mântuitorului
în lume este împăcarea lumii cu Dumnezeu; El împlineşte această împăcare prin darul jertfei Sale pe
cruce, care repune pe oameni în starea lor de fii ai lui Dumnezeu; despre această pace vorbește
Hristos ucenicilor Săi: Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu (Ioan
14); 
- pacea, deci, trebuie să fie semnul distinctiv al tuturor acelora care vor intra în împărăţia lui
Dumnezeu;

– pacea într-o întreită formă: pacea cu Dumnezeu, pacea cu sine însuşi, prin restabilirea armoniei
fireşti în fiinţa noastră lăuntrică şi în raportul dintre suflet şi trup și pacea cu aproapele, anume
crearea şi menţinerea unei armonii sociale, prin mijloacele morale izvorâte din iubirea frăţească; 
-făcătorii de pace se aseamănă mult cu Dumnezeu, Care nu este un Dumnezeu al vrajbei, ci un
Dumnezeu al păcii (1 Corinteni 14).

Fericirea VIII: “Fericiți  cei  prigoniți pentru dreptate,  că  acelora este împărăția lui Dumnezeu!” 
-aici, mai mult decât în fericirea IV, dreptate înseamnă dreapta credință și viața neprihănită, sfințenie
(un sens moral, soteriologic al dreptății): Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte
decât pe voi M-a urât... Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare
decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni (Ioan 15); 
-fericirea aceasta vizează mai ales pe martiri, care au pecetluit cu viața lor dreapta credință.

Fericirea IX: “Fericiţi veţi fi voi când vă  vor  ocărî şi vă  vor  prigoni şi  vor  zice tot cuvântul rău
împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi,  că  plata voastră multă este în
ceruri!” 
-Hristos fericește pe cei ce vor suferi pentru El, îndemnându-ne să nu ne temem de cei ce pot ucide
trupul, dar nu pot ucide sufletul (Matei 10), ci să ne bucurăm și să ne veselim, pentru că Dumnezeu
ne va răsplăti cu viața veșnică.

Raportul dintre cele nouă Fericiri:Sfinții Părinți consideră Fericirile ca pe o scară a desăvârșirii cu mai
multe trepte. Acestea se pot reduce la trei: prima treaptă combate tot ce e vinovat prin smerenie,
întristare din cauza păcatelor și blândețe, a doua treaptă urmărește sfințirea noastră, prin milostenie
și străduințele făcute pentru a ajunge la sfințire, a treia treaptă stă în unirea cu Dumnezeu prin
curăția inimii, iubirea păcii și suportarea încercărilor.
Toate virtuțile cuprinse în cele nouă fericiri sunt strâns legate nu numai una de alta, ci și cu cele trei
virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea.