Sunteți pe pagina 1din 5

Legea Divina

Taina Bisericii ramane nepatrunsa celor care nu intra intr-insa prin usile revelatiei. Descoperirea dumnezeiasca este calea prin care slabiciunea celui credincios este ferita de alunecare de la adevar, si, prin urmare, ajutata in intelegerea acestuia. In Sfanta Scriptura, unde Revelatia este data in scris, Biserica este reprezentata ca o comunitate a celor care au crezut in Iisus Hristos si au primit Botezul in numele Lui (Fapte II, 38, 39, 42, 44, 46, 47) marturisind aceiasi credinta despre persoana si faptele lui Iisus Hristos, fiind uniti intre ei printr-o legatura spirituala si adapandu-se din harul Sfantului Duh sub conducerea nevazuta a lui Hristos, prin Sfintii Apostoli. Comunitatea aceasta este rezultatul unor secole de pregatire in care Dumnezeu a crescut pe omul credincios si l-a educat pana la intelegerea tainelor Sale divine. Iar acum, aceste taine fiind revelate si incredintate acestei comunitati, Biserica, sub calauza Duhului Sfant, se indreapta spre starea pregatita ei inainte de creatia lumii. Aceasta comunitate divino-umana, in constitutia ei desfasurandu-si activitatea in spatiu si timp, a tinut seama de imprejurarile oferite de aceste dimensiuni. De aceea, pe langa vointa divina care o conduce, Biserica a intrebuintat si va intrebuinta si un element propriu dimensiunilor respective, care, la randul sau, este de asemenea condus de vointa divina. In istoria mantuirii, consemnata in Sfanta Scriptura, legea divina pozitiva sau ceea ce se mai numeste "Jus divinum", este tocmai expresia acestei vointe, iar referitor la Biserica, legea bisericeasca sau "Jus ecclesiasticum" consta in observarea poruncilor lasate de Mantuitorul, tinand seama si de imprejurarile in care Biserica isi desfasoara activitatea. In acest studiu vom arunca o privire asupra aplicarii in timp a vointei divine cat si a voii Bisericii.

Voia lui Dumnezeu exprimata : a) In Sfanta Scriptura. - Legea vesnica sau legea eterna este vointa lui Dumnezeu care a adus la existenta creatia vazuta si cea nevazuta, spre a le impartasi din fericirea Sa cea negraita. Aceasta creatie a fost facuta dupa o ordine, care de altfel s-a si pastrat in natura. Dumnezeu a vrut ca aceasta ordine sa nu fie nicicum tulburata. Prin natura si functia ei, ea este altceva decat ordinea juridica. Cel care o asimileaza unei ordine juridice confunda doua ordine intru totul deosebite.

Vointa divina, care randuieste stabilirea acestei ordine, constituie izvorul legii vesnice. Aceasta, la randul ei, cuprinde legea divina pozitiva, a carei revelatie a fost mai pe urma inscrisa in cartile Vechiului Testament si in cele ale Noului Testament. Stirbirea ordinei stabilite de Dumnezeu, prin caderea omului in pacat, a necesitat revelarea unei legi divine pozitive pentru a o restabili. Prin legea divina pozitiva se intelege acea lege pe care Dumnezeu prin vointa Sa o acorda celui ce crede printr-o revelatie speciala. Prin urmare, revelatia este singurul izvor al legii divine pozitive, care se manifesta prin legamantul incheiat de Dumnezeu cu cel credincios. Cel cazut este judecat de Dumnezeu care il restabileste in starea dinaintea caderii. Aceasta se datoreaza dreptatii lui Dumnezeu imbinata cu dragostea Sa. Dragostea lui Dumnezeu il stabileste pe cel ce crede din nou in viata, iar dreptatea Sa ii impune, in schimb, niste conditii. Acest act este numit Iegamant in Vechiul Testament. Prin el, Dumnezeu impune vointa Sa in schimbul vietii acordate, stabilind stapanirea asupra omului : "Vesnicul ne-a poruncit sa punem in practica toate aceste legi... ca sa ne pastreze viata" (Deut. VII, 24). Credinciosul adera si se supune (Iesire XXIII, 21 ; Lev. XXVI, 14-15; Deut. XXVIII, 15-68).

Legea divina pozitiva a Vechiului Testament, redata prin cuvantul Tora (Iesire XX-XXIII; Deut. V, 6-21 ; XX-XXVI), este mai mult decat o legislatie, ea este o invatatura data de Dumnezeu celor ce cred in El pentru a reglementa conduita lor. Ea a cunoscut doua perioade : perioada premozaica si perioada mozaica. Prima perioada cuprinde poruncile revelate sau descoperite lui Adam si Evei, lui Noe si lui Avraam, si din care amintim : deosebirea dintre animale curate si necurate, porunca de a nu consuma carne in sangele ei, taierea imprejur, casatoria de levirat (Fac. VII, 2 , IX, 4; XVII, 10; XXXVIII, 8). A doua perioada cuprinde legea morala, legea ceremoniala si legea juridica. Legea morala cuprinde cele zece porunci ale Decalogului, in care se arata vointa lui Dumnezeu in chip solemn. Legea ceremoniala a avut ca scop trezirea constiintei pacatoseniei si indreptarea spre cainta. Ea a avut un caracter provizoriu, pana cand va fi inlocuita prin Legea Noului Testament, legea harului (II Cor. V, 17; Evr. X, 1 ; Gal. IV, 9; Fap. XV, 19). Legea juridica a avut ca scop organizarea poporului evreu in regim teocratic. Prin ea s-au reglementat relatiile cetatenesti ale poporului evreu si separatia sa de popoarele pagane. Ultimele doua legi - legea ceremoniala si legea juridica - au fost abrogate de Legea Noului Testament, iar prima lege legea morala a fost implinita si desavarsita de Mantuitorul Iisus Hristos.

Apropiindu-se "plinirea, vremii" s-a simtit nevoia unui nou Legamant, un Legamant in care Tora, modificata in ceea ce priveste raportul celui credincios cu ea, : va fi invatatura data tuturor popoarelor pe Muntele cel Sfant al lui Dumnezeu (Isaia II, 3). Legea va inceta de a fi exterioara omului, cioplita in table de piatra : va fi inscrisa in adancurile inimilor, incat toti vor avea cunostinta de Iahve (Ieremia XXXI, 33). De asemenea si inimile vor fi schimbate, si sub impulsiunea launtrica a Duhului Sfant, cei credinciosi, in sfarsit, vor pazi legile si poruncile lui Dumnezeu (Iezechiel XXXVI, 26). Astfel va fi noua lege pe care Hristos o va aduce.

Viziunea aceasta, pe care dreptii Vechiului Testament si-au facut-o in legatura cu noua lege, cuprinde primele urmari ale noului Legamant pe care Dumnezeu a randuit sa-l incheie in Iisus Hristos. Caracteristica acestui Legamant este judecata lui Dumnezeu purtata in mod radical, si, devenita nemodificabila, deoarece apartenenta creaturii lui Dumnezeu a fost de aceasta data facuta prin rascumpararea omului cu sangele lui Iisus Hristos. Dumnezeu ne-a acordat niste drepturi in persoana lui Iisus Hristos, drepturi bazate pe moartea si invierea Sa. In schimbul acestor drepturi, Dumnezeu a pus unele conditii, ca si in legamintele anterioare. Continuitatea acestor conditii cu cele anterioare este atestata de cuvintele Mantuitorului : "N-am venit sa stric legea, ci sa o desavarsesc" (Matei V, 16 ; cf. Matei XIX, IX, 19 ; Marcu X, 19 ; Luca XVIII, 20). Aceasta se atesta prin cuvintele intrebuintate de El : "Vi s-a spus ... iar Eu va spun" (Matei V, 22, 28, 32, 34, 39, 44). Modificarea adusa de El prin aceasta afirmatie, se face inteleasa cand ne gandim ca El n-a vizat poruncile Decalogului, ci ceea ce s-a format in traditia carturarilor si fariseilor, deoarece traditia acestora conducea oamenii la calcarea legii si la anularea Cuvantului lui Dumnezeu ; (Marcu XII, 28-34). Numai in masura in care carturarii si fariseii sunt credinciosi lui Moise, autoritatea lor trebuie recunoscuta (Matei XXIII, 2). Prin urmare, autentica lege trebuie pastrata, deoarece in imparatia lui Dumnezeu, legea nu trebuie desfiintata, ci implinita pana la ultima iota (Matei V, 17 ; cf. Matei VIII, 4).

Desavarsirea legii aduse de Hristos consta, in primul rand, in restabilirea ordinei poruncilor, ordine perturbata de traditia carturarilor si fariseilor. Acestia au nesocotit principalul - dreptatea, mila, intentia buna - ca sa salveze accesoriul (Matei XXIII, 16-26). Pe langa aceasta, imperfectiunile cuprinse in legea veche din cauza "invartosarii inimilor" (Matei XIX, 8) trebuie sa dispara in legea noua, deoarece regula de conduita care trebuie pastrata este o lege a perfectiunii, asemanatoare perfectiunii lui Dumnezu (Matei V, 21-48). Aceasta ar parea greu

de atins, daca se tine seama de conditia actuala a unui credincios. Iisus Hristos insa, a fost o marturie vie a ei, si a adus, celor care il vor urma, puterea Duhului (Fapte I, 8; Ioan XVI, 13), care este arvuna celor viitoare.

Cu aceste trasaturi, Mantuitorul apare ca un legislator, insa cu totul deosebit de legislatorul precedent. El il explica pe acesta, ii perfectioneaza invataturile, de pilda, cand proclama superioritatea credinciosului asupra sambetei (Marcu II, 23-27; cf. Ioan V, 18; VII, 21); uneori, El depaseste litera legii si ii opune norme noi, cand desfiinteaza reglementarile codului puritatii (Marcu VII, 15-23). Aceasta mai apare si din cuvintele pe care Mantuitorul le foloseste cand manifesta vointa Sa sau indrumeaza, dand dispozitii exprese. Pentru a arata aceasta, vom examina pe scurt terminologia folosita de El in aceasta privinta.

Aceste cuvinte sunt urmatoarele : randuiala, precept, drept, lege, porunca si sfat. Cuvantul randuiala in cele doua locuri unde este intrebuintata (Fapte VII, 53; Rom. XIII, 2), reda sensul de dispozitie. Cuvantul precept reda: sensul de ordin categoric. Cuvintele drept si lege redau respectiv sensul de conformitate cu vointa lui Dumnezeu, si in fine toata legea mozaica. Cuvintele porunca si lege merita o atentie mai deosebita. Cuvantul lege este folosit de 148 ori in cartile Noului Testament, iar cuvantul porunca de 63 ori. Cuvantul "lege" cuprinde, in mod unanim, sensul intalnit mai sus, anume vointa divina concretizata in legea divina pozitiva din Vechiul Testament, care este sfanta si duhovniceasca (Rom. VII, 12, 14). Acest cuvant se refera, in majoritatea cazurilor, la Decalog si la ceremoniile legate de viata templului, nicicum la legea juridica. Cuvantul porunca este preferat cuvantului lege de Evanghelistul Ioan (Ioan. VII, 49, 51 ; XII, 34; XVIII, 31 ; XIX, 7). In textul din Matei V, 19 cuvantul "porunci" inseamna "articole" ale legii Vechiului Testament, adica se inteleg poruncile Decalogului. Iar in Matei XV, 13, porunca lui Dumnezeu este opusa datinei fariseilor si carturarilor, prin urmare, o dispozitie divina fata de o traditie omeneasca. Mai legat de sensul de la Matei V, 19 avem textul din XIX, 17 unde Iisus raspunde tanarului bogat; "iar de vrei sa intri in viata, pazeste poruncile", adica articolele legii lui Moise. Textul-cheie insa, este in Matei XXII, 36-40 unde saducheii intreaba pe Iisus: "Invatatorule, care porunca este mai mare in Lege?" la care Iisus raspunde: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. Iar a doua, la fel ca aceasta : sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. In aceste doua porunci se cuprind legea si proorocii". La aceste versete adaugam versetul 9 din cap. XIII din Epistola catre Romani a Sfantului Apostol Pavel unde Apostolul spune : "Pentru ca poruncile : sa nu savarsesti adulter ; sa nu ucizi ; sa nu furi ; sa nu marturisesti stramb ... si orice alta porunca ar mai fi, se cuprind in acest cuvant : sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti". Din citatele de mai sus, putem scoate aceasta concluzie : porunca inseamna o dispozitie care reveleaza voia lui Dumnezeu. Ea poate fi un singur articol, precum si o invatatura intreaga, o invatatura de baza a Evangheliei : iubirea lui Dumnezeu si a aproapelui. Dispozitia aceasta trebuie inteleasa ca mijlocul cel mai potrivit sufletului nostru de crestini, dupa atotintelepciunea dumnezeiasca, spre mantuirea lui. Ea se impune constiintei noastre a celor ce credem, care am imbratisat aceasta credinta in mod liber. Daca cel ce crede patrunde rostul ei adanc si o aplica, se mantuieste. In aceasta se caracterizeaza Mantuitorul ca legislator fata de Moise, in a pune la dispozitia celor ce cred in El mijloacele cele mai eficace, insusi harul lui Dumnezeu. In acest sens Mantuitorul a desavarsit legea, a facut-o premergatoare si aducatoare a harului dumnezeiesc.

Deosebirea intre cele doua faze ale legii divine pozitive poate fi scoasa in relief nu numai prin atitudinea Mantuitorului fata de legea Vechiului Testament, ci si prin motivul pentru care au fost revelate. Legea veche a fost destinata celor pacatosi, celor care traiau in pofte neinfranate. Prin oprelistele ei ea le aducea la cunostinta si ii facea sa recunoasca pacatul, facand sa se nasca in ei cainta si dorinta de indreptare.

Legea noua, in schimb, este destinata celor indreptati in Hristos care, prin mijlocirea Duhului Sfant, savarsesc faptele dragostei. Acestia traind dupa Lege, adica lucrand potrivit firii lor reinnoite prin har, nu mai sunt obligati la nici o lege exterioara lor, deoarece ei sunt, in purtarea lor, intru totul conform legii (I Tim. I, 8-10; Rom. XIII, 5). Din momentul cand se nasc din apa si Duh, ei au inscrisa in sufletul lor, randuiala Legii noi. In felul acesta se exprima Sfantul Apostol Pavel cand spune "Legea duhului vietii in Iisus m-a izbavit de legea pacatului si a mortii" (Rom. VIII, 2). Raportata la o alta afirmatie a Sfantului Pavel care spune : "ceea ce era cu neputinta legii, fiind slaba prin trup, Dumnezeu a facut-o cu putinta trimitand pe Fiul Sau" (Rom. VIII, 3), de unde se dezvolta urmatoarea invatatura paulina : legea-Vechiului Testament nu putea sa conduca pe cel credincios la viata; dimpotriva "ea facea sa prisoseasca pacatul" (Rom. VII, 8-9). Legea Noului Testament, in schimb, izvoraste din duhul de viata capatat de Iisus Hristos, prin moartea si invierea Sa, si procura omului crestin acest duh cu care biruieste pacatele si scapa mortii. De aceea, Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan numeste legea Noului Testament "Har si adevar" (Ioan I, 17), in opozitie cu legea Vechiului Testament care este legea faptelor (Rom. III, 27 ; Iacob III, 21-24). El prefera cuvantul "porunca" cuvantului "lege" (Ioan VII, 49, 51 ; XII, 34; XVIII, 31 ; XIX, 7), si spune ca Iisus Hristos insusi a primit de la Tatal poruncile si le-a pazit deoarece sunt "viata vesnica" (Ioan XII, 49). A primit porunca de a da viata, ceea ce constituie cea mai mare dragoste (Ioan XV, 13).

In ceea ce priveste mijloacele de care se folosesc ambele legi, e de observat ca mijloacele legii vechi sunt aproape intru totul constrangatoare, deoarece poruncile sale aveau ca scop oprirea dinafara a credinciosului de a savarsi pacate, fara ca aceasta opreliste sa aiba vreo legatura interna cu sufletul credinciosului. Legea noua, in schimb, folosind mijloace harice, indeamna crestinul la savarsirea faptelor dragostei din motive interne care sunt intr-o perfecta armonie cu acele mijloace. De aici se naste dorinta celui credincios de a colabora cu harul la implinirea cerintelor naturii, regenerata in apa si in Duh.

Din deosebirile reliefate intre cele doua faze ale legii pozitive, precum si din aprecierea mijloacelor de care se servesc, putem spune ca legea divina pozitiva a fost revelata intr-o evolutie ascendenta, tinand seama mai intai de cel pacatos sau omul vechi, si crescandu-i sensibilitatea la realitatea pacatului, incat, prin moartea si invierea Mantuitorului, omul vechi s-a regenerat intr-un om nou, nu prin faptele legii, ci prin vointa lui Dumnezeu - izvorul legii divine pozitive - care a fost intrupata "la plinirea vremii" in persoana Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Viata si opera Sa mantuitoare pot fi considerate ca actul de judecata-cununa a vietii noastre credincioase, act in care Dumnezeu ne-a invitat sa luam o pozitie fata de persoana Mantuitorului, pozitie-judecata a lor insisi.

b) In Sfanta Traditie. - Sfintii Parinti vorbind de legea divina pozitiva s-au referit mai ales la forma si folosul ei. Sfantul Iustin Martirul si Filozoful priveste legile mozaice ca legi particulare si nedepline, din cauza sferei lor de aplicare stransa, precum si din cauza imperfectiunii lor; iar legile crestine, le priveste ca pe niste legi depline si vesnice, care erau prevestite astfel de catre proorocii iudei.

Sfantul Irineu, comentand valoarea celor doua Testamente, spune : Ambele au unul si acelasi autor si unul si acelasi scop. In Vechiul Testament vorbeste Dumnezeu prin Logos, iar in Noul

Testament totul este indreptat spre mantuirea si indreptarea celor credinciosi; numai cu privire la forma si grad exista deosebire, fiindca cel credincios poate fi adus la Dumnezeu in diferite feluri.

Vorbind despre scopul celor doua chipuri ale legii divine, acelasi Sfant Parinte spune ca atunci in Vechiul Testament s-a inmultit ingrijirea in viata noastra prin aceea ca ni s-a poruncit sa ne retinem de la faptele rele, iar acum in Noul Testament nu numai de la acestea, ci si de la vorbe desarte, de la cuvinte goale si de la vorbe frivole, marindu-se si pedeapsa celor care nu cred in Cuvantul intrupat al lui Dumnezeu si dispretuiesc venirea Lui, pentru ca nu s-a facut numai temporala ci vesnica.

Caracterizand adevarata lege a Noului Testament, Sfantul Irineu ne-o infatiseaza ca fiind o locuire in noi a Duhului, care ne invata si ne sfinteste prin iubire. Aceasta caracterizare a Sfantului Irineu are meritul de a ne fi aratat specificul naturii Legii Noului Testament, in raport cu natura celei din Vechiul Testament, punand accentul pe elementul activ al legii, anume dragostea cea de viata datatoare.

Sfantul Ioan Gura de Aur, cu modul lui de descriere atragator, caracterizeaza cele doua chipuri in felul urmator: "Acolo litera, aici spiritul, acolo corabia lui Noe, aici Fecioara, acolo toiagul lui Aaron, aici crucea, acolo mielul, aici Hristos, acolo azima, aici plinea". Intr-un alt loc, el caracterizeaza Legea Noului Testament ca fiind legea Duhului, a insusi Duhului Sfant care ne scrie cuprinsul Legii pe tablele inimilor noastre si, prin iubirea ce ne-o insufla, implineste toata Legea. Inca o data, intalnim, la Sfantul Irineu, dragostea ca element activ la implinirea Legii. Fericitul Augustin priveste deosebirea dintre cele doua legi, ca fiind cea dintre frica si dragoste, sau cea dintre patria pamanteasca si patria cereasca.