UNIVERSITATEA „OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

„SF.APOSTOL ANDREI”
MASTER-SECȚIA EXEGEZĂ BIBLICĂ
Anul 2

RAPORTUL DINTRE LEGEA MORALĂ A VECHIULUI

TESTAMENT ŞI LEGEA MORALĂ A NOULUI TESTAMENT –
RELAŢIA DINTRE DECALOG ŞI FERICIRI

Îndrumător ştiinţific:

Arhim.Conf.Univ.Dr. Mitu Cosma

Masterand:

Patrașcu Ciprian Iulian

CONSTANȚA

2020
 „Iconomia mântuirii”1 neamului omenesc cuprinde deopotrivă atât Legea Vechiului
Testament, cât şi pe cea a Noului Testament, deoarece ele se găsesc într-o strânsă legatura, iar
Dumnezeu a dat Legea Noului Testament numai atunci când Legea Vechiului Testament îşi
împlinise scopul ei. Ambele legi constituie temelia învăţăturii morale creştine. De aceea, ele nu
se iau în considerare izolate una de alta, ci se studiază împreună, căci astfel nu pot fi înţelese în
mod deplin.
După cuvintele Sfatului Apostol Pavel, Legea Vechiului Testament a avut rolul de
călăuză spre Hristos pentru poporul evreu, de unde rezultă că ea e inferioară Legii Noului
Testament. Această inferioritate a ei în raport cu Legea Noului Testament este arătată şi mai
lămurit de acelaşi Apostol, când o numeşte “Umbra bunurilor viitoare” (Evr 10,1), căci ea a fost
neputincioasă în a-l mântui pe om.
Cu toate acestea, Mântuitorul, referindu-Se la Legea Vechiului Testament, spune: “ Să nu
socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii. N-am venit să stric, ci să plinesc” (Mt5,17); iar
Sfatul Apostol Pavel spune despre ea că “sfântă este porunca şi dreaptă şi bună”.
Arătând strânsa legătură dintre cele două legi, Noul Testament se ascunde în Cel Vechi,
iar Vechiul Testament se deschide în Noul Testament.
Legea Noului Testament, având ca temelie iubirea, lămureşte, interiorizează, unifică şi
desăvârseşte poruncile Legii Vechiului Testament. Legea Veche cuprinde numeroase porunci de
o valoare morală înalta, ca bunăoară porunca a zecea din Decalog, sau chiar porunca iubirii fără
de Dumnezeu şi faţă de aproapele; dar acestea n-au putut schimba firea păcătoasă a celor supuşi
acestei Legi, căci chiar ei le-au ascultat şi le-au urmat, au făcut acestea împotriva pornirilor şi
poftelor inimii lor.
Legea Noului Testament oferă însă un nou înţeles şi o nouă înfăţişare a poruncilor
Decalogului, prin interpretarea dată acestora de Mântuitorul. Din această interpretare nouă
rezultă că Legea se împlineşte mai întâi în adâncul inimii crediciosului şi apoi urmează
împlinirea externă a ei. În acest fel, Mântuitorul plineşte şi desăvârseşte Legea Vechiului
Testament, deoarece poruncile ei capătă un înţeles mai deplin.
Prin noua poruncă a iubirii se unesc toate poruncile Vechiului Testament, deoarece în
porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele “se cuprinde Legea şi profeţii”. Astfel, ea
desăvârseşte Legea Vechiului Testament.
1
Planul lui Dumnezeu de mantuire a omului
 Legea Noului Testament înlocuieşte motivele trecătoare pentru împlinirea Legii cu
motive veşnice şi aşează iubirea în locul fricii. Poporul evreu din Vechiul Testament a uitat
tocmai ceea ce era mai important în făgăduinţa mântuirii. În făgăduinţele divine, el nu vedea
altceva decât bunuri pământeşti şi anume: pământul Canaanului, bunăstarea materială, vază şi
cinste între ai săi, să nu cadă în robia vrăjmaşilor. Pe de altă parte, fiind obişnuit cu suferinţele
din timpul robiei, el se aşteaptă la pedepse fizice, fiind stăpânit de frică.
Faţă de acestea, Legea Noului Testament aduce motive mult mai înalte pentru împlinirea
poruncilor. Astfel, motivul principal pentru împlinirea poruncilor este iubirea faţă de Dumnezeu.
Desigur, cu toate că motivul cel mai înalt îl constituie iubirea alături de el – deşi mai interesate şi
inferioare – rămân toate motivele nădejdii în fericirea veşnică şi al fricii, dar nu frica de
pedepsele temporare sau veşnice, ci o frică fiască.
Ca lege a libertăţii, Legea Morală a Noului Testament înlătură sarcina grea a Legii
Vechiului Testament. Faţă de numărul excesiv de mare al poruncilor Legii Vechiului testament,
nu numai cele morale, ci şi ceremoniale şi civile, care treceau de 600 şi care constituiau o
adevărată povară chiar numai în a le cunoaşte după rangul lor, cu atât mai mult în ceea ce
priveşte împlinirea acestora, Legea morală a Noului Testament îl scoate pe om de sub povara
sarcinilor grele pe care Legea Veche le impunea evreilor.
Prin harul Duhului Sfânt revărsat asupra creştinilor în iubire, Legea morală a Noului
Testament îndrumă pornirile interne ale creştinului spre săvârşirea binelui. Acestă libertate nu
înseamnă lipsa de orice poruncă ci este numai o atmosfera spirituală creată în om de iubire, o
stare favorabilă împlinirii poruncilor. Deci, cu toate că Legea morală a Noului Testament are şi
ea porunci, ea rămâne totuşi o lege a libertăţii prin iubire.
Legea Noului Testament , prin jertfa de pe crucea Mântuitorului, a adus împăcarea
omului cu Dumnezeu, câştigând harul divin pentru omenire, care face posibilă mântuirea
creştinului prin credinţă şi fapte bune. În afară jertfei de pe cruce care se actualizează în Sfânta
Liturghie prin jertfă euharistică de care creştinii se împărtăşesc prin Sfânta Cuminecutura, Legea
Noului Testament dispune şi de alte mijloace harice lăsate de Mântuitorul Iisus Hristos: Sfintele
Taine şi, alte rugăciuni. Prin aceste mijloace creştinul într-adevăr devine drept, adică se
îndreptează înaintea lui Dumnezeu, căci ele nu sunt numai simboluri ale harului divin, ci sunt
mijloace reale de împărtăşire a acestuia.
 Legea Noului Testament este o lege universală şi veşnică, în timp ce Legea Vechiului
Testament a fost o lege cu caracter particular şi temporar.
Legea Vechiului Testament a fost o lege care avea în vedere numai poporul evreu. De
asemenea, prin prescripţiile care aveau doar o însemnătate simbolică şi tipică, ea îşi dovedea
caracterul său temporar, având valabilitate numai până la venirea Mântuitorului.
Spre deosebire de aceasta, Legea Noului Testament este pentru noi o lege universală şi
veşnică. Ea înlătura caracterul mărginit în spaţiu şi timp al Legii Vechiului Testament, chemând
la mântuire pe toate celelalte neamuri, care devin “Israelul cel nou”.
Aşa cum am mai spus, Decalogul a fost un „pedagog spre Hristos”. El a avut drept scop
pregătirea morală şi spirituală a umanităţii pentru primirea în sânul ei a Fiului lui Dumnezeu. Dar
această pregătire nu s-a putut face fără consimţământul activ al poporului ales, fără răspunsul său
pozitiv la chemarea lui Dumnezeu. Acest răspuns efectiv este definit în Levitic, a 3-a carte a
Pentateuhului, ca „fidelitate faţă de Lege”. Această lege dată de Dumnezeu poporului ales are
deci o semnificaţie mult mai profundă decât noţiunea de lege obişnuită, care condiţionează
convieţuirea noastră socială şi politică. Legea în sens biblic, aşa cum am mai spus, este o
manifestare a voinţei lui Dumnezeu, un dar al harului şi nu o legislaţie juridică cu o finalitate
socială. Acest lucru se poate observa din cuvintele Mântuitorului rostite după cele nouă fericiri,
în care este pusă în relaţie dialectică puterea constrângătoare a legii, cu puterea eliberatoare a
harului şi a libertăţii credinţei. Evident că Mântuitorul nu a venit să strice Legea, prin care El S-a
descoperit lui Moise şi poporului Israel, însă prezenţa Sa concretă oferă o nouă perspectivă de
interpretare a Legii: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu ucizi» (…) Eu însă va spun
vouă: Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său:
netrebnicule, vrednic va fi de pedeapsa sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de
ghena focului”2.
Observăm din acest text că Mântuitorul nu desfiinţează Legea, dar instituie un nou
criteriu de interpretare a sa, şi anume criteriul iubirii. De aceea Sfântul Pavel va spune că iubirea
este „împlinirea Legii”. De aceea Taina Împărăţiei lui Dumnezeu nu este Legea, ci Iubirea
revărsată în lume de Dumnezeu Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt.
Deci Iubirea, care exprimă Taina Împărăţiei lui Dumnezeu, numită şi iubire evanghelică,
nu se identifică cu un simplu sentiment uman, ci cu iubirea kenotica a lui Hristos faţă de

2
Evanghelia dupa Matei: Mt.5, 21-22.
Dumnezeu Tatăl, pe de o parte, şi faţă de lume, pe de altă parte. Numai în acest caz, iubirea
devine lege universală, aşa cum transpare din cuvintele Mântuitorului: „Aţi auzit că s-a zis: «Să
iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjitorul tău». Iar Eu va zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii
voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vor vătăma şi vă prigonesc, că să
fiţi fiii Tatălui vostru Cel din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni, şi
trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt. 5, 43-45). Prin aceste cuvinte
Mântuitorul atrage atenţia că nimeni nu poate ajunge la Taina Împărăţiei lui Dumnezeu dacă nu
face efortul de a depăşi natura sa individualistă, autoapărarea biologică şi psihologică a eului în
faţa alterităţii lui Dumnezeu şi a semenilor.
Depăşirea egoismului, a egocentrismului şi autosuficienţei, susţinute uneori chiar de
respectarea Legii, aşa cum vedem din atitudinea fariseilor, nu se poate realiza decât prin
asumarea existenţială a virtuţilor prezente în cele nouă fericiri. Acestea, la rândul lor, nu pot fi
asumate în mod individualist, ci în comunitate, fiind susţinute permanent de practica rugăciunii
şi a postului, după cum reiese din cuvintele cu care Mântuitorul îşi încheie predica de pe munte.
Aşadar Legea Primului Testament, sintetizată în Decalog, a fost o chemare adresată
poporului Israel pentru ca el să primească şi să poarte Numele lui Dumnezeu în istorie. În tradiţia
semitică, aşa cum am mai amintit, numele reprezenta manifestarea unei alterităţi personale.
Revelaţia numelui însemna o comuniune şi o relaţie cu persoana care-şi descoperă numele, o
posibilitate de a face cunoştinţă cu fiinţa sa. De aceea Moise, acceptând misiunea încredinţată lui
de Dumnezeu, i-a cerut Acestuia să-i descopere Numele. Pentru celelalte popoare acest nume
rămâne ascuns. Chiar şi pentru Israel, Numele lui Dumnezeu nu era accesibil decât în limitele
„legământului”, a relaţiei cu Dumnezeu. Acest legământ a fost concretizat în Lege.
Cel de-al doilea Testament afirmă însă că Hristos este sfârşitul Legii. De aceea tot Sfântul
Apostol Pavel s-a opus celor care voiau să impună Legea mozaică păgânilor care îmbrăţişau
credinţa creştină. De fapt acest lucru a fost consfinţit şi de sinodul apostolic de la Ierusalim. Cu
toate acestea noi nu putem să tragem concluzii pripite şi să afirmăm că întreaga Lege a Primului
Testament a fost înlăturată din viaţa creştină. Textele invocate mai sus se referă de fapt la
greutatea şi jugul Legii ceremoniale care prefigura jertfa lui Hristos, în Primul Testament. Dar
această Lege nu mai este obligatorie în cel de-al doilea Testament pentru că Hristos este acum
jertfă curată şi în acelaşi timp jertfitorul care se duce pe Sine ca jertfă Tatălui. De aceea Hristos
nu desfiinţează Legea în totalitatea ei, ci o plineşte. Nici Sfântul Apostol Pavel nu refuză Legea
şi caracterul său pedagogic: „Desfiinţăm noi Legea prin credinţă? Nicidecum! Dimpotrivă
întărim legea”3.
Pentru Sfântul Apostol Pavel, Legea este un însoţitor al omului căzut în păcat. Ea aşează
o limita între starea de cădere şi starea de comuniune cu Dumnezeu. Ea defineşte şi manifestă
realitatea păcatului, eşecul omului incapabil de a trăi în comuniune cu Dumnezeu.
Existenţa Legii este deci expresia îndepărtării de Dumnezeu, dovadă că între om şi
Dumnezeu există un „zid despărţitor”. Chiar dacă omul ar respecta întreaga Lege, zidul
despărţitor nu se zdrobeşte, căci separarea, adică păcatul, nu constă doar în nerespectarea Legii,
ci în îndepărtarea de Dumnezeu. Aşa încât dacă nerespectarea Legii nu epuizează realitatea
păcatului, respectarea Legii nu înseamnă înlăturarea lui. În acest sens Sfântul Apostol Pavel
afirmă că omul nu se poate justifica prin faptele Legii. Nu se poate deci îndreptăţii înaintea lui
Dumnezeu printr-o respectare formală a unor prescripţii legale.
Hristos este sfârşitul Legii şi în acelaşi timp eliberatorul celor de sub Lege pentru că el a
înlăturat condiţia existenţei Legii, adică păcatul. El a distrus în trupul său divino-uman „zidul
despărţitor” (Ef. 2,14), distanţa existenţială care separă omul de Dumnezeu. Dar Legea nu este
anulată, ci împlinită în iubire. Legea continuă să descopere omului starea de păcat în care se află.
„Eu nu am cunoscut păcatul decât prin lege… Căci fără lege păcatul este mort”. Totuşi acum, în
starea de har, recunoaşterea păcatului nu mai este o dovadă a condamnării şi a morţii. Legea nu
mai este un blestem, ci măsură însăşi a împărtăşirii noastre de iubirea lui Dumnezeu; Legea celui
de-al doilea Testament descoperă iubirea „nebună” a lui Dumnezeu pentru om, care
transfigurează încălcarea legii, făcând din ea o posibilitate de pocăinţă, de întoarcere la relaţia de
iubire cu Dumnezeu, adică o posibilitate a vieţii veşnice. Mântuirea omului, participarea sa la
viaţa veşnică, nu este deci un fapt juridic, legalist, ci o participare la iubirea lui Dumnezeu care
dăruieşte viaţă. Problema pe care Sfântul Apostol Pavel a pus-o iudaizantilor este o dilemă între
conţinutul ontologic al mântuirii şi acceptarea sa juridică. Întrebarea fundamentală pentru el este:
Cine dă viaţă celor morţi, cine transfigurează existenţa noastră trecătoare, făcând din ea un
ipostas al vieţii veşnice: iubirea lui Dumnezeu sau Legea? Dacă este Legea, atunci „Hristos a
murit în zadar” (Gal. 2,21). Dacă este iubirea Sa, atunci viaţa şi mântuirea sunt daruri ale
libertăţii iubirii lui Hristos care ne eliberează de sub jugul Legii (Ef. 2, 5-10).

3
Sfantul Apostol Pavel catre Roamani (Rom.3,31)
 Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a dovedit că iubirea Sa este superioară Legii. „Noi avem
Lege şi după legea noastră trebuie să moară”, au strigat iudeii lui Pilat. Prin aceste cuvinte, fără a
cunoaşte semnificaţia lor reală, iudeii au surprins sensul profund al jertfei lui Hristos. Conform
Legii omul este supus morţii, separării de viaţă: el trebuie să moară. Hristos s-a supus Legii şi
morţii, dar prin aceasta el inserează Legea şi moartea într-o nouă ordine a existenţei: în iubirea
care ipostaziază viaţă. Crucea lui Hristos este ultima consecinţă a Legii, a blestemului şi a morţii,
dar în acelaşi timp este sfârşitul Legii şi depăşirea ei. De aceea pentru un creştin Legea este
iubirea răstignită a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care aşteaptă în tăcere răspunsul omului.
 CONCLUZII

Conceptul de lege morală, este legat, în primul rand de conceptul de ordine morală, dar şi
de conştiinţa morală. Legea morală “obligă” conştiinţa la săvârşirea binelui şi la evitarea răului.
Evident că a “obliga” nu înseamnă a “costrange” conştiinţa, în sensul legii juridice. O persoană
nu poate fi forţată să săvârşească binele, pentru că acest lucru are rădăcina şi izvorul său în
“inimă” şi aceasta nu poate fi constrânsă de niciun lucru. Putem spune că legea morală ca valoare
depăşeşte cu mult legea juridică pentru că are în vedere şi atitudinea “interioară” a omului. Mai
mult, legea morală uneşte, într-un mod pradoxal, autoritatea cu libertatea; ea cere o ascultare fără
condiţii, fără rezerve, dar, în acelaşi timp, cere ca acesta ascultare să fie liber consimţită.
Legea morală reprezintă lucrarea Înţelepciunii divine. Poate fi definită, în sens biblic, ca
o povăţuire părintească, o pedagogie a lui Dumnezeu. Ea prescrie răului, care abate de la
Dumnezeu şi de la iubirea lui.
Legea morală îşi găseşte în Hristos plinătatea şi unitatea, de altfel Iisus Hristos este calea
desăvârşirii, El este scopul legii, căci numai el învaţă şi dăruieşte dreptatea lui Dumnezeu. Legea
morală poate fi considerată o lege scrisă şi gravată în sufletele oamenilor, pentru că reprezintă
raţiunea umană care îi porunceşte să facă binele, şi-i interzice să păcătuiască.
Considerând astfel legea morală, însuşirile ei cele mai importante obligativitatea şi
necesitatea ei pentru toţi credincioşi. Ea ocupă un loc de mijloc între Dumnezeu şi oameni, fiind
purtătoarea unui mesaj divin către aceştia.
Legătura existentă între Legea Morală a Vechiului Testament şi Legea Morală a Noului
Testament este redată de cele zece porunci ale Decalogului din Vechiul Testament şi cele nouă
fericiri care vin ca completare, ca plinire a mântuirii, reprezentând de această dată nu o poruncă
ci un sfat în dobândirea mântuirii şi împărăţia cerurilor, aceste fericiri regăsindu-se în Noul
Testament şi propovăduite de însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
BIBLIOGRAFIE

 Biblia sau Sfânta Scriptură-Editura Institutului Biblic și de Misiune a BOR, toate

edițiile tipărite cu binecuvântarea Sf. Sinod, 2008
 Ene şi Branişte Ecaterina-Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura
Diecezană, Caransebeş, 2001
 Arhid. Prof. Dr. Ioan Zagrean-MoralaCrestină,manual pentru seminariile
teologice
 Dumitru Staniloae-Teologia dogmatica ortodoxa, Bucuresti, 1996
 Georgescu Mihai-Virtutea iubirii în Teologia Sf. Maxim Mărturisitorul, în „Studii
Teologice”, X (1958)
 Hristu Andrutsos-Sistem de morală, trad. dr. Ioan Lâncrănjan şi prof. Ermis
Mundopoulos, Sibiu, 1947
 Nicolae, Mitropolitul Ardealului-Studii de Teologie morală, Sibiu, 1969.
 Nicolescu, Diac.prof.dr. N.N. -Adevărata pietate după Noul Testament, în „Studii
Teologice”, I (1949), nr. 1-2.
 Pr.prof.dr.Ioan-Dicţionar de teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994.