Pacatul stramosesc si urmarile lui

Capitolul I:
INTRODUCERE
Noțiuni generale cu privire la păcatul strămoșesc

Precum toate cele trei mari confesiuni creștine învață că omul a fost creat după chipul lui
Dumnezeu, la fel toate trei învață că omul n-a rămas în starea în care a fost creat, el a căzut încă
de la început într-un păcat care se transmite întregii posteritati (Rom. V, 12). Prin această
creștinismul în totalitatea lui oferă o explicație mai profundă a binelui și a răului, a căror prezența
și lupta în om este constatată în mod unanim. Creștinismul a jucat un rol mare în dezvoltarea
antropologiei nu numai pentru că a făcut din această lupta între bine și rău punctul de plecare
pentru dezlegarea misterului „om”, ci și pentru că a adâncit sensul acestui fenomen, întrucât la
despărțit de periferia omului, de comportamentul lui și l-a scufundat în lumea interioară a omului.
Nu mai puțîn este că creștinismul a reliefat cu deosebit accent faptul că binele și răul se împletesc
tainic într-o legătură care trebuie scrutata mai de aproape, tocmai în adâncul sufletului omenesc.
Însemnătatea creștinismului pentru antropologie poate fi exprimată prin formulă care afirmă cu un
extrem ascutis adevărul despre lumina din om și adevărul despre întunericul din om. Doctrina
creștină este zidită pe două idei fundamentale: pe ideea despre chipul lui Dumnezeu și pe ideea
despre păcatul ereditar, care prin căderea primilor oameni a pătruns în cea mai lăuntrică esență a
omului. Dar confesiunile creștine se despart când încep să precizeze în ce constă păcatul
moștenit.Vom expune în cele ce urmează doar învățătură ortodoxă privitoare la această problema.
 Capitolul II
CUPRINS
II.1. Originalitatea păcatului strămoșesc

La originea păcatului strămoșesc se află doi factori: diavolul, corupt (I Ioan 3, 8) și ucigător
de oameni (Ioan 8, 44), precum libertatea umană. Inițiativa a aparținut diavolului, care a amăgit-o
pe Eva prin viclenie (ÎI Cor. 11, 3) și o îndeamnă să urască pe Dumnezeu, să se substituie lui
Dumnezeu și să dobândească o cunoaștere egală cu a lui Dumnezeu. Omul predispus în mod
natural să-l cunoască și să-l iubească pe Dumnezeu, a ales răul pentru că i-a fost sugerat și pentru
că era liber să aleagă. Dumnezeu S-a folosit de pomul cunoștinței binelui și răului pentru a verifică
mișcarea omului spre El sau în direcția opusă și de aceea a dat o unică porunca, în care se cuprindea
toată legea morală, prin păzirea căreia omul se mișcă în direcția opusă.
În loc că omul să-și folosească voință în vederea apropierii de Dumnezeu prin efort care
avea că țintă îndumnezeirea, comuniunea deplină cu Dumnezeu, el alege atotindumnezeirea.
Sfântul Ioan Gură de Aur , în omiliile sale la Geneza prin comparație la situația omului dinainte și
la cea după cădere, prezintă că în starea primordială animalele se temeau de om și-l respectau că
pe stăpânul lor, supunându-i-se. El deduce această din descrierea biblică a actului prin care Adam
da nume ființelor lipsite de rațiune.Cand Eva vede că pomul este frumos, îl contempla în el însuși,
în afară lui Dumnezeu, alege în locul lui Dumnezeu un dumnezeu creat. Această idee este sugerată
de șarpe:”Veți fi că Dumnezeu”(Facere 3, 5).
 Așadar originea păcatului strămoșesc se află în îndemnul diavolului și în starea neintarita
a voinței omului. Sfântul Grigorie de Nyssa spune că păcatul este o boală a voinței care înșeală
luând drept bine o închipuire a binelui.
Sfântul Maxim Mărturisitorul stabilește un fel de cronologie în căderea omului. Primul pas
fatal este ruperea de Dumnezeu, din care izvorăște primul dintre cele trei rele capitale:
nerecunoașterea. Fiind izolat de izvorul creator al ființei sale, omul se concentrează aupra să în
iubirea de sine egoistă, care este cel de-al doilea rău în ierarhia relelor. În cele din urmă, acest
egoism îl conduce pe om la cel de-al treilea rău: tirania față de semen.
Nu fructele pomului cunoștinței binelui și răului aveau puterea de a produce răul ci
nesocotirea poruncii divine privitoare la ele. Deși diavolul apare în chip de șarpe prezența lui este
una reală, după cum reiese din Sfânta Scriptură:”Șarpele a amăgit-o pe Eva cu vicleșugul lui” (ÎI
Cor. 11, 3)

II.2. Actul căderii protopărinților

Referatul Genezei ne spune că protopărințîi au căzut mâncând din pomul cunoștinței

binelui și răului, neascultand de porunca lui Dumnezeu, care permițându-le să mănânce din toți
ceilalți pomi din paradis, îi oprea să mănânce din el (Gen. 2, 16-17; 3, 1-6).
Un element al căderii este neascultarea, altul gustarea din pomul oprit al cunoștinței binelui
și răului. Fiind o materializare a neascultării, gustarea este și împlinirea, dar și urmarea neascultării.
Ea este o opunere a omului față de Dumnezeu, un refuz de a-L consideră că Stăpânul suveran, este
manifestarea unei independente față de El, o desconsiderare de către om a avertismentului ce i s-a
dat că nu poate fi fericit decât conformandu-se voii divine, și prin această o rupere a comuniunii
neîntrerupte de iubire cu Dumnezeu, o bizuire a omului pe sine însuși. Motorul neascultării este,
cu un cuvânt, mândria.
Dar ce este gustarea din pom, respectiv ce este pomul cunoștinței binelui și răului? Sfințîi
Părinți ne-au dat mai multe semnificații spirituale ale pomului cunoștinței binelui și răului. Chiar
prin materialitatea obiectului în legătură cu care s-a produs căderea, se exprimă o semnificație de
ordin spiritual: prin ea se indică o aplecare a omului spre cele simtuale și materiale, într-un act de
neascultare de Dumnezeu. Cele materiale ne-au fost îngăduite de Dumnezeu, dar gustarea lor
trebuie să se facă în limitele randuite de El. Gustarea protopărinților din pomul oprit indică însă o
alipire dezordonată, în afară de limitele de Dumnezeu. Omului de semnificatia a pomului i se
pare că plăcerea celor sensibile, pe care pe o gustă,constituie adevăratul pomului se apropie
explicarea Sfântului Maxim Mărturisitorul. După el, pomul viețîi reprezintă „mintea sufletului”
în care își are sediul înțelepciunea iar pomul cunoștinței binelui și răului e simțirea trupului în
care e vădit că se află mișcarea neraționala. Mintea deosebește între cele spirituale și cele
sensibile, sau între cele veșnice și cele trecătoare, îndemnând pe om să se prinde de cele dintâi că
de cele bune. Simțirea deosebește între plăcere și durere, găsind-o pe cea dintâi că bună. Ea
inversează binele și răul, prezentând că bine ceea ce nu e bine sau e numai în aparență și invers.
Căci forul care decide acum ce e bine și ce e rău, nu mai este rațiunea ci iraționalitatea simțirii.
Iar această înseamnă o slăbire a rațiunii, a spiritului în om. Răul stă în aceea că omul abdica de la
spiritul sau iar spiritul abdica de la demnitatea să de conducător.
Sfântul Maxim tălmăcește pomul acesta și că creația îndeobște, în care deasemenea se
cuprinde atât binele cât și răul după cum e privită duhovnicește sau pur trupește. Contemplată
duhovnicește ea oferă cunoștință binelui, iar luată trupește li se face oamenilor dascăl în ale
patimilor, făcându-i să uite de cele dumnezeesti. De aici rezultă că nu zidirea în sine e rea, ci
alipirea de ea, numai printr-o simțire necarmuita de minte, ci suverană peste minte. De aceea
Dumnezeu nu i-a oprit omului pentru totdeauna împărtășirea de lume, ci numai până ce ar fi ajuns
să-și stăpânească deplin simțirea prin maturizarea spirituală. Dar omul neascultand „și-a deschis
larg simțirea” ceea ce i-a „orbit mintea”, l-a înstrăinat cu totul de cunoștință de Dumnezeu și l-a
umplut de cunoștință pătimașă a lucrărilor. Această neascultare a fost provocată în om de iluzia
că, într-un anumit obiect creat, reliefat dintre celelalte printr-o anumită ispita, găsește tot ce-l poate
dispensa de Dumnezeu. Din acest motiv, pomul e numit pomul cunoștinței binelui și răului, în sens
ironic. Pomul acesta n-a fost un pom mitologic, ci un pom real, fără nicio putere spirituală intriseca.
Iar expresia s-au „deschis ochii lor”, Sfântul Ilarie, urmând lui Origen, o explică în sensul că s-au
deschis alți ochi ai lor, ochii simțirii păcătoase, „căci îi delecta pe ei făgăduință diavolului, prin
care se credeau pe ei dumnezei viitori”.
Pomul acela nu avea în sine puterea cunoașterii, nu avea în sine nici cine știe ce senzație
deosebită. Diavolul a amăgit pe protopărințîi mai mult prin închipuirea plăcerii ce o vor avea
gustand din el. Pe lângă această i-a ispitit cu închipuirea independenței, stârnită în ei. Astfel se
poate spune că în legătură cu un obiect material, căderea a fost totodată un act spiritual. Pe om l-a
ispitit, pe lângă perspectiva unei plăceri simtuale, perspectiva mincinoasă a îndumnezeirii sale, a
totalei independenței de Dumnezeu, dar această a fost provocată de poftă simțuala. Neascultarea
însăși a fost prima manifestare a acestei independente provocate în mare măsură de perspectiva
îndumnezeirii și nu numai de ispita plăcerii materiale. Gustand din pom protopărinții au simțit
plăcerea sensibilă și experiență unui act de independența față de Dumnezeu, de îndumnezeire.
Păcatul protopărinților, deși are și un caracter spiritual, implică și o spiritualitate echivocă,
o alunecare a spiritului. Păcatul este deodată simtual-spiritual. Caracterul lui spiritual este
impregnat de simtualitate și viceversa. Acest dublu aspect al lui, îl arată narațiunea Genezei.
Șarpele caută să provoace încă din prima întrebare adresată Evei (Geneza ÎI, 1), atât o poftă a
trupului, cât și mândria spiritului. Și când Eva arată că se simte oprită de la mâncarea pomului,
prin frică de moarte, șarpele își întărește ambele ispite, înlăturând din Eva frică de moarte. Și
slăbind această frică, femeia vede deodată atât frumusețea pomului, cât și valoarea cunoașterii. De
aici se vede că păcatul a însemnat atât o mișcare a poftelor cât și o mișcare spirituală de orgoliu.
Până ce omul era stăpânit de frică morții, își ținea atât simțirea în frâu cât și dorința spirituală de a
cunoaște că Dumnezeu, de a fi că El. „Și a văzut femeia că pomul e bun la mâncare și frumos la
vedere și cum că frumos este a cunoaște” (Geneza II, 6). Iar după mâncare „s-au deschis ochii lor,
și au văzut că sunt goi”. Omul nu mănâncă din pom numai pentru a-și satisface poftă simțirii
stârnite, ci și pentru a-și satisface ambiția spirituală de a fi că Dumnezeu. Deabia prin mândrie a
rupt spiritul din ascultarea de Dumnezeu și l-a aservit sieși.
Alipirea de lume, dorită de simtualitate, generează în același timp mândria, sau
neascultarea. Căci această alipire e nu numai dintr-un dor al simtualitatii, ci și dintr-o uitare de
Dumnezeu fapt care indică slăbirea spiritului.
Sfântul Chiril Alexandrinul spune că, Dumnezeu a făcuse pe om și-l așezase într-o stare de
mare bogăție. Dar tocmai pentru a nu cădea din această pricina în mândrie, uitând că totuși e rob,
că nu are de la el bunătățile ce le stăpânește, i se da această porunca. Ea indică omului că nu spre
cele sensibile trebuie să-i fie creșterea, sau nu fără Dumnezeu ci în Dumnezeu și prin Dumnezeu.
Porunca înseamnă propriu-zis oprirea omului de a ieși din unirea cu Dumnezeu.
Dată,fiind,,această,doctrina patristică, înțelegem cum afirmația părinților, că păcatul
primilor oameni stă în ridicarea celor sensibile la rangul binelui, în locul binelui adevărat, care stă
în cele spirituale, departe de a însemna că această autonomizare a simtualitatii n-a afectat și spiritul
însuși în viață lui – cum se consideră în Apus – implică atragerea spiritului de la contemplarea lui
Dumnezeu și împiedicarea lui de la rolul de amplificator al tuturor puterilor umane, ceea ce
înseamnă o slăbire a spiritului.

II.3. Ființă păcatului ereditar și urmările lui

Această răsturnare în om s-a produs însă deplin și a primit un caracter definitiv de abia din
momentul în care actul de gustare a pomului de către protoparinti s-a săvârșit. De aceea este o
deosebire între actul însuși și starea produsă de el. Ceea ce moștenim noi, e nu actul însuși ci starea
rămasă în protoparinti de pe urmă lui. În vremea actului răsturnarea amintită era numai în curs de
a se face; ea mai putea eventual fi oprită. Odată cu gustarea din pom, răsturnarea era îndeplinită și
învârtoșată în om. În ea ajunge la capăt tendința omului, manifestată prin act, de a rupe legătură
cu Dumnezeu; gustarea pune o anumită pecete pe toate facultățile sufletești ale omului; ea are un
rezultat nefast pentru chipul dumnezeiesc în om
Aspectele acestei pacatosenii rămasă în natură umană sunt:
Pierderea harului, sau autonomizarea omului față de Dumnezeu. Privatiunea de har a omului căzut
nu numai o urmare a păcatului, produsă de Dumnezeu, ci și un aspect al păcatului însuși, exprimat
prin autonomizarea față de Dumnezeu. Nu numai Dumnezeu îl privează pe om de har, ci și el
însuși se privează.

Dar pierderea harului a produs o tulburare și o slăbire a firii umane. Starea de păcât nu e numai o
schimbare a relației juste a omului cu Dumnezeu, cum învață catolicismul ci și o modificare
ontologică în firea umană. Dintre Sfinții Părinți cel mai mult accentuează gravitatea privațiunii de
har Sfântul Chiril al Alexandriei spunând că omul fără har nu e capabil să nu facă răul.
Această slăbire și tulburare a firii umane, prin pierderea harului, s-a arătat în:
Pierderea armoniei între spirit și simtualitate, de care s-a vorbit. Căzând spiritul din legătură cu
Dumnezeu, n-a mai avut puterea să țînă simtualitatea în subordinea să, ci această l-a atras în slujba
ei. Această rupere a spiritului de Dumnezeu prin pierderea harului și căderea lui în robia
simtualitatii, se manifestă în întunecarea minții și slăbirea voinței. Prin această s-au născut toate
patimile în om.
De aici s-a născut și alipirea la lume, dependență de ea, indumnezeirea ei, împreunată cu
considerearea lumii că o sursă de plăceri. Pe măsură ce omul s-a îndulcit de plăcerile materiale ale
lumii, trebuințele lui reale sau imaginare au crescut. O simtualitate satisfăcută a născut noi pofte
Iubirea egoistă de sine a omului, manifestată în toate aspectele de mai înainte ale păcatului, s-a
arătat și în ruperea comuniunii între om și om. Îndată după păcât, Adam pune, cu dușmănie, vină
pentru căderea lui, Eva. Această face, la rândul ei, să sporească patimile în om și să adauge altele.
Toată această stare a omului se numește moarte sufletească. Ea se datorează părăsirii omului de
către harul dumnezeiesc, de către Duhul vieții. Ea s-a produs îndată ce omul a săvârșit actul
neascultării de Dumnezeu, mâncând din pomul oprit, după cuvântul lui Dumnezeu:”În ziua în care
veți mânca din pom, cu moarte veți muri”(Gen. II, 17). Căci atunci l-a părăsit harul. Și precum
trupul e mort fără suflet, așa sufletul e moert fără har, sau fără Duhul vieții. Moartea fizică va fi
numai o urmare a procesului de dezagregare ce s-a inițiat în om prin părăsirea lui de către harul
dumnezeiesc. Iar moartea veșnică este perpetuarea cu mult mai agravată a morții sufletești – și fără
învierea lui Hristos, ar fi fost și perpetuarea celei trupești – în veacurile fără sfârșit, dincolo de
pragul morții trupești.
 În aceste trei morți, care în fond sunt una, se cuprinde întregul rezultat al căderii omului.
O caracterizare este aceea de stricăciune această fiind o dezagregare a naturii umane în care se
manifestă starea ei de moarte sufletească și care duce la moartea fizică. Că o manifestare a lipsei
harului sunt bolile și slăbiciunile trupești și îmbătrânirea. Prin har omul ar fi rămas ferit de ele.
Sfântul Simeon Noul Teolog zice:”Fiindcă omul are și trup și suflet, de aceea și morțile sunt două:
una a sufletului și altă a trupului. De aceea și Adam, când a mâncat, îndată a murit după suflet, și
pe urmă, după 930 de ani, a murit și după trup. Căci precum moartea trupului este depărtarea
sufletului de el, așa și moartea sufletului este depărtarea harului Sfântului Duh a lui Dumnezeu
care l-a creat.

Toate aspectele înșirate ale stării omului după cădere – cu excepția morții fizice și uneori
a bolilor – au atât caracterul de păcât cat și pe acela de urmări ale păcatului sau de pedepse ale lui.
Ele reprezintă niște neputințe ale firii, dar și niște atitudini, e drept moștenite, dar și însușite de
om, și manifestate în trecut și prezent. Judecată greșită a minții și lipsa de tărie a voinței sunt
susținute de cele mai multe ori de o patimă. Deci trebuie să le socotim nu numai urmări ale
păcatului strămoșesc ci că având și un caracter de atitudine păcătoasă prezența. În Iisus Hristos
avem dovadă concretă a unei deosebiri între păcatul însuși și între urmările păcatului, căci El n-a
moștenit de la Adam, decât urmările păcatului, nu și păcatul. El a moștenit, cu alte cuvinte, numai
afectele omenești, nu și pasiunile care manifestă voință egoistă a omului de a se întinde la infinit,
adică de a fi că Dumnezeu. Afecte sunt cerințele și slăbiciunile cărora a fost supusă firea noastră
în urmă păcatului, că unor condiții necesare, pentru a există, că foamea, setea, oboseală, frigul sau
frică de moarte. Pasiunile sunt o exagerare a trebuintelor firii prin egoismul amintit. Cele dintâi
mai sunt numite de Sfinții Părinți, patimi după fire iar cele din urmă patimi contrare firii. Iisus a
luat patimile după fire dar nu și pe cele contrare firii. Această pornire trupească spre păcat, luată
în sine nu e păcat până ce nu consimte cu ea direct sau indirect voință.să Mărturisirea ortodoxă
spune că prin păcat omul a pierdut desăvârșirea rațiunii și a conștiinței, iar voință a înclinat mai
mult spre rău decât spre bine și așa starea de nevinovăție și nerautate s-a schimbat într-o stare de
păcat.
 Dar coruperea firii nu trebuie înțeleasă că o moarte totală față de cele dumnezeiești, cum
afirmă protestantismul. Mintea omului nu s-a slăbit în așa măsură, încât să se stîngă din ea orice
rază a luminii dumnezeiești. Omul poate și după cădere vedea cele nevăzute ale lui Dumnezeu,
veșnică Lui putere și dumnezeire. Dacă ar fi așa s-ar desființa orice vină și pedeapsa pentru
păcatele oamenilor, căci toți ar păcătui la fel în mod necesar, iar Vechiul Testament n-ar mai aminti
de faptele bune ale unor persoane temătoare de Dumnezeu, că moașele care n-au împlinit porunca
lui Faraon, sau Raab care a salvat pe soli. Binele acesta nu poate fi statornic fiind amestecat cu
păcatul. El nu poate mântui pe om dar nici osandi.
Se poate spune că în om e aproape fără încetare o lupta tragică între bine și rău, între chipul
lui Dumnezeu și între puterea răului care s-a introdus în el prin cădere.

II.4. Modul de transmitere a vinei păcatului strămoșesc

Afirmând transmiterea pacatoseniei lui Adam la toți descendenții lui prin naștere. Părinții
răsăriteni nu și-au pus întrebarea cum e cu putință că acești descendenți să moștenească și vină
pentru o pacatosenie pe care nu au introdus-o în firea lor printr-un păcat personal. Ea s-a pus prima
dată Părinților Apuseni, datorită spiritului juridic român în care trăia societatea apuseană, că să
devină o problema insistență pentru teologia apuseană, a veacurilor ulterioare, în care importantă
eului individual cu pretențiile lui de a nu suferi fără un temei juridic, au ieșit pe primul plan. Cei
dintâi Părinți Apuseni, care au dat un răspuns acestei întrebări, au fost Sfântul Ambrozie și Fericitul
Augustin. Amândoi afirmă că noi suntem vinovați pentru păcatul lui Adam, datorită faptului că în
Adam care pacatuia eram noi toți.

O teorie care concepe raportul dintre Adam și descendenții lui, că un raport juridic, dar
întemeiat pe voia lui Dumnezeu este aceea care afirmă că Adam a fost investit de Dumnezeu cu
rolul de reprezentant al întregului neam omenesc, de aceea el n-a păcătuit numai în numele sau ci
numele tuturor descendenților.

Doctrina catolică învață despre păcatul originar, că natură umană a rămas intactă de pe
urmă păcatului lui Adam. Această teorie vede păcatul numai că o vină a omului în față lui
Dumnezeu nu că o pacatosenie în fire. Ea este fructul individualismului modern și al spiritului
juridic catolic.

Persoană lui Adam a făcut natură păcătoasă, apoi natură e aceea care ne face pe noi, noi nu
suntem vinovați decât prin vinovăția naturii din noi, care la rândul ei, nu e vinovată decât prin
voință primului om, în care se află inreaga natură. Noi purtăm păcatul nostru propriu pentru că
purtăm natură proprie. Primind existența așa cum o primim, primim și vină pentru caracterul ei
păcătos. Noi purtăm o vină pentru o natură cu adevărat păcătoasă, dar pe care nu am făcut-o noi
păcătoasă, ci am primit-o așa. Această este doctrina Sfinților Părinți.
Sfântul Chiril numește adeseori pe Adam, prima rădăcina a neamului omenesc, din care se
întinde, la toți descendenții păcatul, iar pe Hristos a două rădăcina, din care se întinde viață. Dar
rădăcina e deosebită de mlădițe, deși acestea își primesc substanță din ea. Un scriitor răsăritean din
sec. IX-lea, folosind aceeași imagine, arată explicit cum noi ne împărtășim de păcătoșenia lui
Adam, prin faptul că primim de la el o fire pe care după ce a primit-o el curată, a întinat-o.
 Taină acestei învățături prezintă pentru noi niște rațiuni, care o fac mai acceptabilă. Iată
unele din aceste rațiuni:
Venind la existența că oameni, noi trebuie să acceptăm și răspunderea pentru faptul că
această calitate de oameni e infectată de păcat. Dacă am obiecta împotriva acestei
răspunderi, am obiecta împotriva existenței ce s-a dat.

Prin această se aruncă vină existenței păcatului ce ni s-a dat, asupra Creatorului. Așa ar fi dacă
existența pe care o primim în mod individual, ar veni de la Dumnezeu, direct și exclusiv. Iar aceluia
Dumnezeu i-a dat-o curată. Existanta umană dată aceluia curată, o primim noi de la acela, după ce
acela a infectat-o. După ce a căzut Adam, pentru Dumnezeu, ar mai fi rămas alternativă să ne dea
fiecăruia o existența umană curată, în mod separat, sau să nu mai lase lui Adam posibilitatea să se
înmulțească, ne mai aducând la existența nici un om. Dar nici una din părțile alternative, nu era de
preferat. A fi adus pe fiecare om la existența că pe o entitate singuratică, detașată de comunitate ar
fi însemnat a crea o ființă lipsită de orice spiritualitate. A fi oprit pe Adam să se înmulțească, ar fi
însemnat pentru Dumnezeu să-și anuleze planul creației, din pricina lui Adam
Astfel apare cu totul de înțeles invtatura că Dumnezeu, creând pe primul om, a pus premiza oentru
toți oamenii pe care i-a cugetat și prevăzut din veci într-o unitate de ansamblu. Dumnezeu nu putea
opri din pricina păcatului lui Adam, desfășurarea acestui plan al cărui început l-a realizat.
Astfel primind la naștere fiecare răspunderea pentru păcătoșenia firii pe care o primim, primim
răspunderea de a fi în cadrul umanității, de a fi în unitatea ei. Nu pe Dumnezeu îl facem vinovat
că ne-a dat o existența infectată de păcat, ci mulțumind lui Dumnezeu pentru existența curată ce a
dat-o , odată cu Adam, întregii omeniri, ne luăm fiecare răspunderea pentru infecția care a intrat
în toți prin cel în care am fost puși toți că într-o premisa.
Actul conceperii reprezintă o altă rațiune mai misterioasă. Considerarea actului conceperii că
deosebit de actul unirii părinților, explică faptul că omul care se zămislește și se naște, primește
păcatul strămoșesc și chiar dacă părinții lui sunt curățiți de acest păcat. El primește păcatul
strămoșesc întrucât actul zamislirii lui este primul act de existența al lui, e actul prin care începe
să-și însușească natură umană peste tot infectată de Adam singur Hristos se zămislește fără de
păcatul strămoșesc, pentru că ipostasul care primește acum natură umană e ipostasul divin, deci
aderarea lui la Dumnezeu, nu e un act ulterior nașterii. El se face om fără a părăși sânul Tatălui
 ceresc. De aceea nici nu e condiționată zămislirea Lui că ipostas omenesc de unirea trupească, ci
se zămislește și se naște în mod supranatural.
Cum s-a spus aceste considerații nu pot elucida marea taină a apariției noului ipostas, dar afirmând
prezența lui din primul moment al conceperii, fac mai înțeleasă venirea omului pe lume cu vină
lui Adam, prin asumarea naturii infectate de acela.

Capitolul III:
CONCLUZIE

Învățătură Sfântului Grigorie de Nyssa cu privire la păcatul lui Adam și căderea omului
este identică cu învățătură Bisericii celei adevărate. Posibilitatea păcatului a stat în calitatea de
creatură a omului și în libertatea duhurilor create.
Deși omul se putea înmulți și în starea să pur spirituală, asemenea îngerilor, adică în afară
căsătoriei, totuși el a ajuns să se înmulțească sexual, după căderea în păcat.
Constituie o învățătură statornică a Sfinților Părinți ideea că odată sfaramata armonia
rânduită de Dumnezeu, orice efort din partea omului, pentru restabilirea ei, era ineficace.

BIBLIOGRAFIE
1. Biblia sau Sfanta Scriptura
2. Damaschin , Sf. Ioan Dogmatica , Editura Institutului Biblic si de misiune al Bisericii
Ortodoxe Romane , Bucuresti , 1943
3. Ioan, Mircea , Dictionar al Noului Testament , Editura Institutului Biblic si de misiune al
Bisericii Ortodoxe Romane , Bucuresti , 1984
4. Lossky , Vladimir , Introducere in Teologia Ortodoxa , Editura Enciclopedica , Bucuresti ,
1993 , traducere de Lidia si Remus Rus
5. Staniloaie , Prof. Dr. Dumitru , Iisus Hristos sau Restaurarea omului , editura Omniscop,
Craiova , 1993 , editia a 2
6. Sandulescu , Drd. Gheorghe Invatatura Sfantului Grigorie de Nyssa , in revista S.T nr
1/1987 Bucuresti
7. Gura de Aur, Sf. Ioan Bogatiile oratorice Editura Pelerinul Roman, Oradea, 2002
8. Sf. Vasile cel Mare Despre Botez editura Anastasia , Bucuresti , 1999
9. Todoran , Prof. Dr. Isidor ~Zagreanu , Prof. Dr.Ioan , Teologia Dogmatica manual pentru
seminariile teologice , Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Romane , Bucuresti , 1991