Adăscăliței Dumitru Andrei

Școala Gimnazială Nr. 2 Piatra Neamț

Atitudinea Vechiului Testament față de păcat
Nivel de învățământ gimnazial – clasa a VIII-a
Comunicare științifică

Cuprins

1. Introducere
2. Originea păcatului
3. Păcatul în Vechiul Testament
4. Urmările păcatului în Vechiul Testament
5. Jertfele aduse pentru iertarea păcatului

Introducere

Păcatul este călcarea cu deplină știință și cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă , a
voiei lui Dumnezeu. Iar fiindcă voia lui Dumnezeu se arată în legile Sale, de aceea păcatul se
mai numește și fărădelege.
Păcatul este unul dar Biblia îl definește în mai multe feluri pentru ca are o mulțime de
manifestări. În ebraica biblică păcatul este defint prin termenul chatta sau Het’ Hatta-ah și
semnifică a se abate de la țintă, a greși ținta la slobozirea din arc a unei săgeți sau la aruncarea
suliței într-o țintă fixă sau mobilă. Când se folosește pentru a se referi la păcat acest termen
indică faptul că s-a greșit semnul pus de Dumnezeu în viața persoanei.
Termenul de păcat, în Cartea Pilde îl definește pe cel ce a rătăcit de la drumul cel drept
sau pe cel ce cade de la înțelepciune. Mai poate fi înțeles și ca o acțiune rea sau eronată.
Profetul Ieremia identifică păcatul cu neascultarea de Dumnezeu lucru egal cu o boală a
sufletului ce trebuie vindecată. El îi indeamn pe confrații săi “Întoarceți-vă, copii răzvrătiți, și
eu voi vindeca neascultarea voastră!”(3,22)
Cuvântul păcat exprimă și abaterea unei persoane de la datoria pe care și-a asumat-o față
de altă persoană. Aristotel definea păcatul ca pe o lipsă a virtuții din cauza slăbiciunii, a unui
accident sau a unei cunoașteri eronate și ca urmare nu-l asocia cu vinovăția.Se pare însă că
numai Eschil îl folosește cu sensul cel mai apropiat de carțile neotestamentare atunci când
precizează că a păcătui inseamnă a comite o greșeală.

1
 Pe plan religios-moral cuvîntul hamartia inseamnă tot ceea ce face omul sau chiar
gândește contrar voii divine. Această idee o exprimă Sfântul Apostol Pavel atunci când scrie:
”Pentru că din faptele Legii nici un om nu se va indrepta înaintea Lui, caci prin Lege vine
cunoștința păcatului” (Romani 3,20).
Un alt termen ebraic, întâlnit în scrierile biblice vechitestamemntare este avon care
semnifică nedreptate, sau o vinovăție morală față de Dumnezeu. Un al treilea folosit de textul
ebraic este pesa care înseamnă încălcarea voluntară a unei norme sau a unui standard de
comportament. Pe lângă acești termeni mai există și alte cuvinte folosite mai puțin dar prin
acestea Biblia nu-și propune să definescă păcatul în sine ci vrea să exprime diferite ipostaze
ale acestuia recomandând evitarea lui.
Chiar dacă definiția păcatului nu poate fi înțeleasă din aceste cuvinte întâlnite în Biblie
pentru a arăta diferite forme ale acestuia, concluzia este că prin mai multe expresii se încearcă
să se arate încălcarea de către om a voii divine exprimate în porunci.
Indiferent de noțiunile prin care se exprimă din perspectivă biblică, păcatul apare nu
neapărat doar ca o incălcare a unei legi, a unei reguli de conduită morală ori valori, ci ca o
ruptură a unei comuniuni personale ca o neascultare, cu consecințe nefericite pentru om.
2. Originea păcatului

După învățătura Bisericii noastre păcatul a apărut odată cu căderea strămoșilor din rai,
așa cum gasim in Sfânta Scriptură “precum printr-un om (Adam) a intrat păcatul în lume și
prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit in
el”(Rom.5,12).
Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, însă n-a rămas în starea în care a fost creat,
ci a căzut de la început într-un păcat care se transmite tuturor urmașilor. Protopărinții au căzut
mâncând din pomul cunoștinței binelui și răului, neascultând de porunca lui Dumnezeu, care,
le-a permis să mănânce din toți ceilalți pomi din paradis, dar nu și din el.
Un element al căderii este neascultarea, al doilea gustarea din pomul oprit, al cunoștinței
binelui și răului. Despre neascultare ne dăm seama că are un caracter păcătos, ea fiind o
opunere a omului față de Dumnezeu.
Trecând peste porunca lui Dumnezeu, omul a refuzat condiția de supus, a refuzat măsura
pusă slujitorului și s-a facut el insuși măsura tuturor lucrurilor.1

1
Pr. Prof. D. Stăniloae, Doctrina ortodoxă și catolică despre păcatul strămoșesc, Ortodoxia, anul IX- nr.1
ianuarie-februarie, ed. Instutului Biblic si de misiune ortodoxă, București, 1957, pag. 13

2
 Păcatul nu ține însă de firea omului, ci el s-a ivit prin întrebuințarea rea a voii libere cu
care a înzestrat Dumnezeu pe om. Deci originea păcatului nu este de la Dumnezeu .
Dumnezeu nu este cel ce urzește păcatul și nici nu-l voiește doar îl îngăduie, fiindcă nu
voiește să știrbească libertatea de voință a omului.
Despre originea păcatului Sfântul Apostol Iacov spunea “Nimeni să nu zică atunci
când este ispitit :De la Dumnezeu sunt ispitit ci fiecare este când este tras și amăgit de însăși
pofta ta. Apoi pofta, zămislind, naște păcat, iar păcatul, odată săvârșit, aduce moarte” (Iacov
1,13-15).
Deci păcatul se săvârșește prin voia liberă a omului, dar nașterea lui depinde de unele
pricini , dintre care cele mai însemnate sânt ispita și ocazia la păcat.
Sfântul Grigorie îl numește pe diavol ispititor și parinte al păcatului, însă nu îl absolvă
pe Adam de vinovăția căderii. Adam a urmat sfatul Evei și a păcătuit în mod liber deși era
înconjurat de bine și de frumos el a alungat adevăratul bine pentru lucruri care erau contrari
naturii sale în starea sa primă. Lui Adam i s-a dat o voiță liberă pe care el a folosit-o spre
neascultarea poruncii lui Dumnezeu. Păcatul lui Adam a constat din neascultare .
Ca un rezultat al păcatului lui Adam, primii noștri părinți au pierdut nemurirea și au
fost îmbrăcați cu “tunici de piele” .2 Acestea sunt cele două pedepse arătate de Sfântul
Grigorie de Nyssa, dar aceste doua pedepse conțin și pierderea sfințeniei și adăugarea
suferinței. Adam a pierdut darul vieții și a deschis ușa către moarte. Sfântul Grigorie spunea
că în starea primordială omul era unit cu Dumnezeu, iar ruperea acestei uniri ca urmare a
păcatului a fost cea mai grea pierdere.
El a pierdut pentru el și pentru posteritate , sfințenia și dreptatea pe care le-a primit de
la Dumnezeu, a pierdut harul mântuirii pentru sine și pentru toți cei care au moștenit firea
umană din el.
Tunicile din piele pe care Dumnezeu le-a dat lui Adam și Eva dupa păcatul lor, aduc cu
ele toate caracteristicile pe care le conține din natura animalelor, adică plăcere, vicii ale
trupului și alte lucruri de acest fel.3
Sfântul Grigorie îl compară pe omul căzut cu cel mai sălbatic animal, și spune că omul
„care afost creat după chipul lui Dumnezeu a devenit un leu și o panteră în obiceiurile sale
rele”.

2
Drd. Gheoghe Săndulescu, Învățătura Sfântului Grigorie de Nyssa despre căderea omului și păcatul originar,
Studii Teologice, seria a II-a anul XXXIX nr.1 ianuarie-februarie, București, 1987, pag 76
3
Ibidem, pag. 77

3
 Cu privire la sentința morții ce a fost dată omului, Sfântului Grigorie arată importanța pe
care o atribuie pierderii nemuririi, căci Adam, păcătuind “a deschis ușa morții” iar prin
invidia diavolului, moartea a intrat in lume și a trecut asupra tuturor oamenilor.
3. Păcatul în Vechiul Testament

Păcatul apare ca un act de revoltă împotriva lui Dumnezeu, dar care se întoarce
împotriva celui ce îl comite. El are uneori consecințe de-a dreptul catastrofale atât petru
făptuitor cât și pentru mediul în care trăiește acesta.4
Păcătuind, omul își pierde pacea interioară intrând în conflict cu sine însuși. Referitor la
acest lucru cartea Iov zice: “Nelegiuitul se chinuiește în toate zilele vieții sale și de-a lungul
anilor hărăziți celui tiran.”(Iov 15,20-25). Nici unul dintre muritori nu poate fi nevinovat de
păcat și nu poate fi bun înaintea lui Dumnezeu. Pot fi numiți mai puțin răi cei ce se luptă cu
păcatul și sunt împlinitori ai poruncilor divine , deci credincioși înaintea lui Dumnezeu.
Cărțile biblice arată că întreaga ființă umană este contaminată de păcat: gândurile,
sentimentele, cuvintele și faptele (Facere 6,5 ; Matei 15,19 ; Galateni 5,19-21). Însă atât
păcatele cât și virtuțile au diferite stadii de dezvoltare.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că diavolul pentru a-l duce pe om la păcat se folosește
de multă viclenie și stăruință. Diavolul nu se oprește niciodată până ce nu-l aduce pe om la
culmea răutăților și de aceea noi trebuie să ne împotrivim păcatelor.
Omul poate păcătui față de Dumnezeu și față de aproapele său. Cauza păcatului trebuie
căutată în cele trei mari ispite cu care satana l-a încrecat și pe Mântuitorul Hristos în pustie și
anume: pofta cărnii, pofta ochilor și mândria vieții. Aceste ispite nu apar însă deodată
deoarece diavolul știe să le împartă în funcție de vârsta omuluiși de preocupările acestuia.
Prima ispită este destinată tinerilor, a doua omului matur, iar cea de-a treia celor mai în vârstă.
Chiar dacă în intervalul dintre naștere și moarte putem face ceea ce dorim și ni se pare
că este mai bine, va trebui cândva să dăm seama înaintea lui Dumnezeu pentru ceea ce am
făcut. Istoria mântuirii prezentată în Biblie ne avertizează că dintotdeauna, păcatul a atras
mânia și judecata lui Dumnezeu asupra omului, a popoarelor și chiar a naturii înconjurătoare.5
Pedeapsa pentru păcat a venit de multe ori asupra unora chiar în viața pământească.
Despre acest lucru profetul Naum spune: “Domnul nostru este un Dumnezeu Îndelung-
răbdător și mult milostiv, totuși este și drept deoarece nepedepsit nimic nu lasă”(Naum 1,2-
3).

4
Semen Petre, Păcatul-boală a sufletului, ed. Panfilius, Iași, 2004. pag. 14
5
Ibidem, pag. 18

4
 Și Sfântul Pavel ne arată că Dumnezeu îl judecă pe cel ce stăruiește în păcat: “Căci
mania lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea
oamenilor care țin nedreptatea drept adevăr”(Romani 1,18).
Păcatele pot fi: grele, săvârșite cu bună știință și păcate mai puțin grave, săvârșite fără
știință sau din constrângere. Dar indiferent de felul păcatului noi vom fi trași la răspundere
pentru el.
Aceste rezultă chiar din Sfănta Evanghelie, unde se relatează despre ultimele cuvinte e
pe cruce ale Domnului Iisus Hristos: „Tată iartă-i că nu știu ce fac!”(Luca 23,34). Prin aceste
cuvinte trebuie să înțelegem că așa cum cei ce l-au ucis pe Iisus neștiind ce fac, erau totuși
vinovați și aveu nevoie de iertare, tot așa are nevoie de iertare omul chiar și atunci când
păcătuiește din neștiință.
Păcatul se săvârșește prin voia liberă a omului dar nașterea lui depide de unele pricini
cum ar fi:ispita și ocazia la păcat. Ispita este îndemnul la păcat, ea trezind pofta de a dobândi
ceva prin încălcarea legii morale.
Acestă pornire vine sau dinăuntrul cuiva, adică din firea lui slăbită de păcatul strămoșesc
sau dinafară. Ispita dinăuntru este prilejuită de pofta trupului (mâncare, băutură, desfrânare),
pofta ochilor (bogăție) și pofta inimii (trufia și mândria).
Ispita din afară vine de la diavol și de la lume. Însă creștinul, ajutat de harul
dumnezeiesc poate birui chiar și ispitele cele mai puternice așa cum reiese din versetul de la I
Corinteni 10,13 „Credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui să fiți ispitiți mai mult decît
puteți ci odată cu ispita va aduce și scăparea din ea, ca să puteți răbda”.
Pe pământ creștinul nu este ferit de ispite însă dacă le înfrântă cu bărbăție, ele îl întaresc
ăn cuvinte: “Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se, va lua cununa
vieții, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”(Iacov 1,1). Dacă însă
credinciosul nu se împotrivește ispitelor atunci acestea îl vor duce la păcat.
În Sfânta Scriptură găsim pilde din care reiese că ispitele pot fi biruite. În Vechiul
Testament, dreptul Iov iese biruitor din lupta împotriva ispitelor cu care se apropie diavolul de
el.
Păcatul aduce nenumărate suferințe, care slăbesc și otrăvesc puterile sufletești, nimicește
viața trupească prin patimi și boli, distruge buna înțelegere dintre oameni.
Pedeapsa păcatului este blestemul lui Dumnezeu. Dreptatea dumnezeiască cere ca fiecare
faptă bună sau rea să-și aiba plata ei. Însă adevărata răsplată și pedeapsă urmează în viața
viitoare.
Păcatul este de două feluri: 1. Strămoșesc, săvârșit de strămoșii noștri Adam și Eva

5
2. Personal, săvârșit de fiecare în parte
Păcatele grele sânt acelea prin care cineva săvârșește lucruri oprite de poruncile
dumnezeiești și pot fi: capitale, împotriva Duhului Sfânt și stricătoare la cer.
Păcatele capitale sunt: mândria, iubirea de argint, desfrânarea, invidia, lăcomia, mânia și
lenea.
Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acelea prin care creștinul se împotrivește
poruncilor dumnezeiești și tuturor lucrurilor Sfântului Duh. Aceste păcate se îndreaptă
împotriva celor trei virtuți: credința, dragostea și nădejdea.
Se numesc păcate stricătoatre la cer deoarece sunt păcate foarte grele: uciderea săvârșită
cu voie, sodomia, asuprirea văduvelor orfanilor și săracilor, oprirea plății lucrătorilor, lipsa de
cinste și mulțumire față de părinți.
Deci păcatul se poate interpreta și ca revoltă împotriva Creatorului. Prin săvârșirea
repetată a păcatului acesta poate cauza grave boli fizice , morale și spirituale, păcatul însuși
îmbolnăvind sufletul.
Creștinii mai trebuie să știe că săvârșind păcatul devin slujitori ai demonilor care ,
deși împreună cu Satana , căpetenia lor, au fost înfrânți iremediabil de Hristos, se luptă din
răsputeri să împiedice mântuirea omului. Satana încurajează păgânismul , idolatria ,
necredința, vrăjitoria, erezia și apostazia .6
Omul este obligat să poată alege între bine și rău.
4. Urmările păcatului în Vechiul Testament

Scopul major al Legii mozaice era acela de a păstra cu orice preț legământul cu
Dumnezeu. De aceea , cercetând cu atenție legea sinaitică , se poate observa că pedepsește cu
multă asprime greșelile prin care se lezează direct Dumnezeu , cum ar fi idolatria și
blasfemia, precum și cele care atentează la sfințenia poporului ales - bestialitatea, sodomia,
incestul .7
Caracteristică dreptului penal israelit ar fi doar legea talionului care prevede
principiul răsplătirii după aceeași măsură, adică să se plătească ,,suflet pentru suflet, ochi
pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru
arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie.’’(Ieșirea 21,23)
Această lege, considerată cam aspră pentru gândirea creștină, urmărea să stârpească
răul din mijlocul unui popor chemat la sfințenie, dar și să evite săvârșirea altor fapte contrare

6
Ibidem, pag. 227
7
Conf. Dr. Pr. Petre Semen, Arheologie Biblică în actualitate, ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1997,
pag. 129

6
Legii. Legea mozaică a încercat să mai îmblânzească principiul compensării răului cu rău.
Legea nu urmărea distrugerea persoanei umane ci avea rolul de a veghea la păstrarea ordinii
în lume.Orice abatere de la lege era considerată un act de nedreptate față de societate, față de
natura înconjurătoare și față de Dumnezeu.
Conform acestui principiu, legea talionului era strict aplicată numai în cazul în care
ucigașul era vinovat morții și trebuia omorât.
Păcatele cele mai grave erau cele care periclitau menținerea legământului cu
Dumnezeu. De aceea acestea se pedepseau ca atare.
Astfel era pedepsită cu moartea idolatria, pentru că Dumnezeul lui Israel este un
Dumnezeu zelos care nu tolerează cinstirea altor Dumnezei de către israeliți, iar slujirea altor
divinități era considerată ca o infidelitate față de legământul cu Iahve. De aceea dacă o cetate
întreagă dintre cetățile lui Israel cădea în păcatul idolatriei , legea prevedea dărâmarea
acesteia din temelii și uciderea tuturor locuitorilor ei.
Alte păcate care atrăgeau după sine pedeapsa cu moartea erau: hulirea numelui lui
Dumnezeu, vrăjitoria, nerespectarea sabatului, folosirea în scopuri profane a tămâii sfințite,
lovirea părinților, adulterul și altele.
Se pedepseau cu moartea și abaterile comise împotriva autorităților regale, pentru că
regele era unsul Domnului.
Pedepse corporale mai ușoare la vechii evrei erau:biciuirea și despăgubirile în bani
ori în vite, după natura pagubei în avutul personal.
Biciuirea se aplica bărbatului care și-a defăimat pe nedrept soția(Deuteronom 22,18),
precum și fiului neascultător. Această pedeapsă se folosea mai mult în secolul I al erei
creștine în sinagogile iudaice din Palestina și diasporă. La această pedeapsă a fost supus și
Sfântul Pavel care spune : ,,De la iudei de cinci ori am luat 40 de lovituri de bici fără una și
de trei ori am fost bătut cu vergi (II Corinteni 11, 24).
O altă pedeapsă era pedeapsa cu închisoarea care nu se știe dacă era în uz la evrei
în timpul stabilirii în Canaan, fiind vorba de o punere sub pază a unei persoane, o detenție
temporară a acuzatului până la judecată, până la pronunțarea sentinței.În Cărțile Regilor se
poate vedea că s-au obișnuit și la israeliți astfel de pedepse chiar cu mult timp înainte de exil.
De la ieșirea din Egipt și până la intrarea în Canaan, Moise a îndeplinit funcția de
judecător ajutat de niște judecători aleși de el dintre bătrânii poporului. Lui i-a urmat Iosua, iar
apoi judecătorii. Cel mai renumit judecător al israeliților a rămas arhiereul Samuel care apoi a
fost ajutat de cei doi fii ai săi Ioil și Abia care au împărțit în mod nedrept dreptatea în popor,
nemulțumind profund poporul. După ungerea regelui Saul acesta a primit și misiunea de a

7
judeca pricinile mai grele ivite în popor pe care nu le rezolva tribunalele de judecători, iar
urmașii săi au avut și ei misiunea de a judeca poporul. Acestora le revenea obligația de a
judeca cu dreptate , căci judecata se făcea în numele lui Dumnezeu.8
Este impresionant sfatul pe care regele Iosafat îl dă judecătorilor : ,,Luați seama la
ce veți face; să nu faceți judecată omenească ci judecata Domnului, că la rostirea judecății El
este cu voi.De aceea să fiți cu frica Domnului în voi, să lucrați cu pază (cu luare aminte) căci
la Domnul nu-I nici nedreptate, nici părtinire și nici daruri” (IICronici 19,6; Deuteronom 10,
17-18)
5. Jertfele aduse pentru păcat
Jertfele pentru păcat au fost rânduite de Iahve în Legea mozaică cu scopul de a
curăța pe omul păcătos trupește și sufletește de întinăciunea păcatelor pentru a se putea
împăca cu Dumnezeu.9
Pentru aceste jertfe de curățire a păcatelor care au fost făcute din neștiință sau din
cauza slăbiciunii firii omenești se sacrificau animale, păsări și unele vegetale. Atunci când
erau aduse, nu era permis adausul nesângeros ele trebuiau să reprezinte jertfa Mântuitorului
Hristos și nu trebuiau confundate cu ceea ce săracii adăugau pe lângă sacrificiile lor. Preotul,
din materialul nesângeros lua o mână de făină de grâu, cu untdelemn și tămâie pe care le
ardea pe jertfelnic ca mireasmă plăcută de pomenire a Domnului. Din ceea ce rămânea din
acest material, se făceau pâini nedospite care erau mai apoi consumate numai de preoți la
locașul sfânt.
Animalul care era adus pentru jertfă, se aducea la locașul sfânt unde era cercetat de
sacrificator care punea mâna pe capul acestuia, timp în care se mărturiseau păcatele asupra
victimei. Apoi animalul era junghiat iar sângele strâns într-un vas din care lua sacrificatorul și
stropea, apoi ungea anumite părți ale locașului sfânt. Restul de sânge era turnat la poalele
altarului exterior.
Înainte de arderea victimei în afara taberei, sacrificatorul lua din sângele jertfei și
stropea de șapte ori spre perdeaua din Sfânta Sfintelor și apoi ungea coarnele altarului
tămâierii.Pe altarul jertfelor din curtea locașului sfânt se ardea toată grăsimea animalului.
Ritualul jertfelor pentru păcat din ziua împăcării prevede sacrificarea unui june
pentru păcatele arhiereului și ale preoților leviți (Lev.16,11) și a unui țap pentru nelegiuirile

8
Ibidem, pag. 135
9
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, Arheologie Biblică, ed. Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, pag. 268

8
poporului (Lev.16,21).Cu sângele acestora se stropea capacul de deasupra chivotului în partea
de răsărit și înaintea lui de șapte ori ca să fie curățiți toți fiii lui Israel de toate fărădelegile lor.
Prin arderea celor două jertfe în mod simbolic omul curățit de păcate adoră pe
Dumnezeu și prin mijlocirea lor se restabilește comunitatea cu Dumnezeu. 10 Această ardere
mai simbolizează și distrugerea fărădelegilor în împărăția lui Dumnezeu, ele prefigurând
jertfa Mântuitorului care a luat asupra sa păcatele întregii lumi. Adevărata purificare a
trupului și sufletului omului o va aduce Mântuitorul Hristos, prin sacrificiul Său.
Aceste jertfe sânt cele din ziua împăcării , dar mai sânt și jertfe făcute la începutul
lunilor calendaristice, la sărbătorila anuale, la sfințirea templului, când a greșit o căpetenie.
Persoanele sărace puteau aduce în locul animalelor și păsări, în cazul lor fiind
admise și jertfele nesângeroase (făină).Tot ca materie de jertfă sânt menționate și caprele,
pentru omul obișnuit din popor care a păcătuit contra poruncilor divine, dar și mielușele de un
an .
În tradiția iudaică se deosebesc două feluri de jertfe: interioare și exterioare.
Momentele importante din ritualul jertfelor pentru păcat sunt : punerea mâinilor pe capul
animalelor în semn de transmitere a păcatelor oamenilor asupra lor, stropirea și ungerea cu
sângele animalelor a obiectelor sfinte din locașul de cult, a celor din Sfânta Sfintelor.
Pentru oamenii păcătoși care merg prin păcat spre moarte, suferă această pedeapsă
animalele, prin sângele cărora ungerea coarnelor altarului din exterior simboliza iertarea lor.11
Arderea animalului simbolizează distrugerea păcatului și revenirea omului în
comuniunea cu Dumnezeu.
Jertfele pentru păcat au avut un rol important în lupta omului împotriva păcatului care
îl excludea din comunitatea cu Dumnezeu.Repetarea lor pune în lumină ineficacitatea
acestora în lupta omului împotriva păcatului și țin trează conștiința credinciosului de a căuta
să se ferească de lucrurile aducătoare de moarte dar și de a cere milostivirea lui dumnezeu.
Pe lângă caracterul simbolic, jertfele pentru păcat au și un înțeles tipic. Ele
preînchipuie jertfa cea adevărată a Mântuitorului Hristos , adusă o singură dată pentru
întreaga omenire. Numele lor de <<sfințenie mare >>(Lev.6,25) s-a împlinit în Noul
Testament.12

10
Ibidem
11
Ibidem, pag. 270
12
ibidem

9
 Concluzii

Ca o concluzie a celor prezentate , putem spune că păcatul reprezintă refuzul conștient

și liber consimțit de a asculta de Dumnezeu, el reprezentând o revoltă împotriva Creatorului.
Prin săvârșirea repetată a păcatului acesta poate aduce cu sine boli fizice, morale și
spirituale, păcatul însuși îmbolnăvind sufletul.
Toți creștinii trebuie să știe că săvârșind păcatul devin slujitori ai demonilor care se
luptă să împiedice mântuirea omului. Omul dotat cu rațiune este obligat să poată discerne
între bine și rău. Chiar dacă viața este scurtă omul nu contenește să adune bunuri materiale și
fapte rele în mod conștient sau inconștient.
Nu toți știm ce este și cât de greu poate fi păcatul. Pentru toate păcatele, mari sau mici,
făcute cu bună știință sau fără știință vom fi rensponsabilizați și cineva se impune să
mijlocească pentru noi înaintea Dreptului Judecător.13
Bibliografie

1. Abrudan, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Cornițescu,Diac. Prof. Dr.,Emilian, Arheologie

Biblică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1994
2. Biblia sau Sf. Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2006
3. Săndulescu, Drd., Gheorghe, Învățătura Sfântului Grigorie de Nyssa despre căderea
omului și păcatul originar, în Studii Teologice, 1987, nr.1 ianuarie-februarie
4. Semen, Conf. Dr. Pr., Petre, Arheologie biblică în actualitate, Editura Mitropoliei
Moldovei și Bucovinei, Iași, 1997
5. Semen, Conf. Dr. Pr., Petre, Păcatul-boală a sufletului, Editura Panfilius, Iași, 2004
6. Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Doctrina Ortodoxă și Catolică despre păcatul
strămoșesc, în Ortodoxia, nr.1 ianuarie-martie, 1957

13
Semen Petre, Păcatul-boală a sufletului, ed. Panfilius, Iași, 2004, pag. 228

10