Adăscăliței Dumitru Andrei

Școala Gimnazială Nr. 2 Piatra Neamț

Agape şi eros după Părinţii filocalici
Nivel de învățământ gimnazial – clasa a VIII-a
Comunicare științifică

Cuprins
1. Introducere
2. Conceptul de eros şi agape
2.1. Definiţia termenilor
2.2. Etimologia termenilor
3. Erosul în perioada precreştină
3.1. Erosul în literatură
3.2. Erosul la PLATON
4. Agape
5. Iubirea
5.1. Iubirea duhovnicească de sine
5.2. Iubirea aproapelui
5.3. Iubirea lui Dumnezeu
6. Concluzie
7. Bibliografie

1. Introducere
Într-o lume în care valorile sunt răsturnate, singurul zid de apărare rămân teologii
autentici. Nu putemface o împărţire arbitrară între teolog autentic şi teolog ne-autentic, însă după
cum bine ştim, teolog e „cel care se roagă”. Doar cei care au o experiere intensă a spiritului şi a
fundamentului creştin pot distinge binele de rău, fapta morală de cea imorală. Adevărata
conştiinţă ia naştere cu cât focul trăirilor este mai puternic, iar materia primă a conştiinţei ajunge
la forma ei paradisiacă, deschisă spre Autorul ei.
 Omul modern, închis în cercul vicios al dragostei de sine, se află în incapacitatea de
a-şi judeca aproapele decât prin prisma propriilor trăiri, trăiri egocentrice şi de cele mai multe ori
nihiliste. Dragostea omului este echivalată cu plăcerea, iar aproapele devine obiectul plăcerii,
trecând de la statutul de fiinţă la cel de obiect. Din cauza acestui raport dintre oameni, ultimele
două secole au dat naştere unor teorii ale non-sensului 1, majoritatea din ne-cunoaşterea ontică a
fiinţei umane şi mai ales, dintr-o cercetarea superficială a acesteia.
Neînţelegerea raportului de iubire dintre oameni prin Dumnezeu, a dat naştere
acestor teorii extreme, în urma cărora mulţi oameni au avut de suferit, negăsindu-şi o ancoră în
această realitate. De aceea, misiunea noastră, este de a arăta oamenilor importanţa dragostei, atât
în raporturile dintre noi cât şi în armonia cu mediul înconjurător, ea fiind un răspuns şi pentru
dezastrul ecologic de astăzi. Iubirea dintre oameni, în înţeles creştin, este remediuldezechilibrului
de astăzi din toate domeniile, însă, este necesară, existenţa unor apostoli ai iubirii, care nu doar

să o propovăduiască, ci să-şi definitiveze predica prin practică.

1. Conceptul de agape şi eros

1.1. Definiţia termenilor
EROS- simbol platonician al elanului spiritual către adevăr, bine şi frumos (superior)
ca şi al instinctului de reproducere a speciei (inferior). Eros în mitologia greacă, fiul lui Poros-
Bogăţia şi al Peniei-Sărăcia, doreşte cu ardoare ceea ce nu posedă. De aici decurge şi dinamismul
iubirii.
În psihanaliză, este ansamblul pulsiunilor vieţii manifestat prin ,,libido” dominat de
principiul plăcerii şi reprimat de viaţa socială-pincipiul realităţii2.
AGAPĂ – (din grc. Agape=iubire, dragoste, fraternitate) s.f. 1. Iubirea este cea mai
importantă virtute creştină3 deoarece Dumnezeu însuşi este iubire ( I In. 4, 8 ). 2. Mese comune
ale creştinilor din primele secole ( sec I-II ), care aveau loc înainte sau imediat după Liturghie,
dar care nu se confundau cu aceasta şi care erau expresia clară a iubirii reciproce şi a solidarităţii
1
Teoriaselecţieinaturale a lui Darwinînopera ,,Origineaspeciilor”; TeoriaHazardului, cunoscutăîncă din
AntichitateprinintermediulluiHeraclit, începând cu secolul XIX, estesusţinută de maimulţicercetătorişisavanţi; astăzi,
înlumeaştiinţifică, tot maimulţioameni de ştiinţărecunoscastăzi, non-sensulacestorteorii.
2
Pavel Apostol (ed.), Dicţionar de Filosofie, Ed. Politică, Bucureşti, 1978, p. 239.
3
Cf. I Cor. 13, 1-13.
dintre ei. Agapele nu au fost răspândite în întreaga lume creştină. Începând cu secolul al III-lea,
aceste mese au dispărut din viaţa liturgică a Bisericii, datorită faptului că perturbau liniştea în
timpul Liturghiei şi încurajau abuzurile în rândul celor care se ocupau cu organizarea lor. Cu
timpul mesele frăţeşti au luat forme, concretizându-se în grija comunităţilor faşă de văduve,
orfani, săraci sau călători (pelerini), precum şi în mesele organizate cu ocazia înmormântării
creştinilor sau a soroacelor de pomenire ale acestora4.
1.2. Etimologia termenilor
În limba N. T. şi a scrierilor patristice, iubirea este exprimată prin următorii patru
termeni:
-στοργη
-φιλια
-ερος
-αγαπη
Στοργηdesemna iubirea pornind de la respectul datorat de copii părinţilor, sau de
afecţiunea datorată de părinţi copiilor, rudelor sau celor apropiaţi. Poate fi şi iubirea conjugală
sau iubirea între compatrioţi. Verbul στεργωînseamnă a iubi cu tandreţe.
Φιλιαeste afecţiunea către semen, ataşamentul de sinceritate care pătrunde în
intimităţile de taină, spre a forma un ,,alter-ego”. Φιλιαeste iubirea către semen numită amicitia.
Εροςşi Αγαπηsunt două noţiuni ce definesc iubirea ca un simţământ profund uman,
care ridică sufletul omenesc spre zările absolute şi eterne.

2. Erosul în perioada precreştină

Eros semnifica iubirea care pleacă de la sine şi se reîntoarce la sine. Poate fi şi
forma iraţională care ca o săgeată demonică zdrobeşte destinul omului. Deşi nu e întâlnit în Noul
Testament şi nici în scrierile creştine din perioada apostolică şi post-apostolică, el apare în unele
din scrierile Părinţilor.
După teogoniile mai vechi, Eros s-a născut odată cu Pământul. Erosul a fost marea
putere universală care a pus în mişcare generarea divină şi umană: ,,Iubirea, cel mai frumos
dintre zeii nemuritori, iubirea care zdrobeşte mădularele şi care subjugă, în pieptul tuturor
oamenilor şi zeilor, mintea şi înţeleapta voinţă”5. În cosmogoniile orfice, când Zeus vrea să
4
Pr. IonelDurlea (ed.), Mic Dicţionar de Teologie, Ed. Ministerului de Interne, 2001, pp. 12-13.
5
Hesiodus, Opere, traducere, studiu introductiv şi note de Dumitru T. Burtea, Ed. Univers, Bucureşti, 1977, p. 92.
creeze, ia chipul lui Eros6. Aristotel îl recunoaşte pe Eros ca forţă motrice, un fel de Prim
mişcător din vechile cosmogonii7. La Parmenide Eros este demonul ce tot călăuzeşte, la fel
exprimându-se şi Lucretius.
2.1. Eros în literatură şi artă
De la sfârşitul secolului al VI-lea este înfăţişat în artă singur, în chip de adolescent,
adesea cu aripi, făcând impresia că zboară în văzduh în căutare de victime.
Rolul lui Eros creşte în literatură şi arta elenistică, când publicul grec devine mai
accesibil sentimentalităţii. Atunci se naşte legenda romanţioasă şi filosofică ce asociază sufletul
cu dragostea, prin imaginea legăturii dintre Eros şi Psihe. Erosul definind iubirea erotică,
iraţională, ca o săgeată demonică ce zdrobeşte destinul omului, poate fi întâlnit din abundenţă în
religiile precreştine, sub forma sacră a corelaţiei dintre religia şi erotică, în vederea procreaţiei.
Sacralizarea erotică se produce datorită instinctului de reproducere, sădit de
Dumnezeu în firea omului, sau mai bine zis, de procreaţie. Ea era înscrisă în însuşi destinul sau
menirea omului la creaţie: ,,Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pamântul”8.
2.2. Erosul la Platon
Cel care a evidenţiat magistral desfăşurarea culturală a erosului spre Bine şi Frumos,
a fost PLATON. În trei din dialogurile sale: Banchetul, Phaidros şi Symposion are în vedere
această dezbatere.
Erosul era pentru el acea adâncă dorinţă, nostalgia după fericirea pierdută. Erosul
este pentru lumea spirituală ceea ce este gravitatea pentru lumea materială. Prin urmare, Erosul
este iubirea ca mijloc de înălţare a omului prin el însuşi către Dumnezeu. Este Mijlocitorul
(daimon) între viaţa divină şi cea omenească: ,,Zeii nu au de-a face nemijlocit cu oamenii, ei nu
se apropie şi nu stau de vorbă cu ei, nici în trezire, nici în somn, decât, prin mijlocirea naturii
daimonice. Iar acela care se pricepe la asemenea mijlociri este un om daimonic”9
Tot în dialogul Banchetul, Platon arată că Erosul se raportează la frumuseţe şi în
actul zămislirii, ca o perpetuare a nemuririi. Unirea dintre bărbat şi femeie este un lucru divin şi
chiar se poate spune că însămânţarea, sarcina şi naştere sunt, în viaţa oamenilor, o formă a
nemuririi: ,,Zămislirea este pentru o fiinţă muritoare, tot ceea ce poate ea avea ca viaţa veşnică şi

6
Vezi în acest sens Aristofan, Păsările, pp. 700-702.
7
Vezi Metafizica, 984, b.
8
Facere 1,28
9
Platon, Banchetul, trad. studiu introductiv şi note de Petru Creţia, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 134.
nemurire. Iar dacă iubirea este dorinţa de a dobândi binele pentru vecie, nemurirea trebuie
neapărat dorită îmoreuna cu binele şi prin urmare, iubirea trebuie să fie negreşit şi iubire de
nemurire”10.
Nici un popor din lume n-a făcut din factorul cosmologic şi forţa metafizică ce
generează totul în lume, aşa cum au făcut grecii. Acest Eros este proiectarea idealizată a tot ce e
mai înal şi bun în fiinţa omenească, în nimic umanismul nu s-a întrecut pe sine mai mult ca în
cultul iubirii.
Platon mai defineşte erosul ca iubirea pentru tot ce e frumos 11, dar şi cumpătare,
puterea de a fi stăpâni peste plăcerile şi dorinţele noastre12.
3. Agape
Defineşte iubirea care întotdeauna face bine celuilalt, iubirea jertfelnică, fiindcă
dăruieşte pentru altul, eliberând sufletul omenesc din egoismul care-l ţine în întunericul vieţii.
Agape nu este un simplu atribut al lui Dumnezeu, ci o definiţie a spiritualităţii Lui:
,,Dumnezeu este iubire” (I In. 4, 16-20 )13. Agape este cuvântul preferat în Noul Testament,
verbul αγαπανeste întâlnit de 135 de ori, substantivul αγαπωυde 117 ori, iar adjectivul
αγαπετοςde 63 de ori.
Acest agape este marele Novum al Noului Testament. Platon, de pildă, îl putea
concepe pe Dumnezeu doar ca spirit, ca Spiritul absolut care deţine prin însăşi fiinţa Sa, pe
Kathrasis, cu care noi, cei din ,,lumea umbrelor” trebuie să ne asemănăm tot mai mult, tinzând
spre lumea ideilor, debarasaţi de orice fel de întinăciune.
Şi în Vechiul Testament, Dumnezeu le cerea credincioşilor suprema iubire, precum
şi iubirea între ei. Dar aici, nu se putea concepe ca Dumnezeu să coboare spre om, spre a Se jertfi
pentru salvarea omului şi a creaţiei. În Vechiul Testament omul era chemat să se ridice cu toată
puterea lui spre iubirea lui Dumnezeu, iar El îşi manifesta milostivirea doar când acesta îşi
recunoştea starea de păcătoşenie şi ticăloşia. Această milosotivire nu-l putea salva pe om. Numai
agape poartă în sine puterea salvatoare, fiindcă în ea este Dumnezeu însuşi. Prin agape omul, din
„din fiu al mâniei lui Dumnezeu” 14, din pierderea în înstrăinarea faţă de Dumnezeu, devine
casnic, rudenie apropiat, intim, cu posibilităţi de comunicare ca între un copil şi părinţii săi.
10
Platon, Symposion, trad. de Şt. Bezdechi, Ed. Fundaţia Culturală Regală Regele Mihai I, Bucureşti, 1944, p. 108.
11
Platon, Symposion..., pp. 114-115.
12
Platon, Symposion…, p. 117.
13
Vezi şi In. 4, 24.
14
Ef. 2, 3.
 În jurul închisorii egoismului uman, amăgit de încrederea în sine în care încearcă
să se refugieze, bate la poarta închisorii cea mai dezinteresată iubire. Ea bate chiar şi atunci când
nu mai este nici o nădejde, ca să săvârşească minunea trezirii la o viaţă nouă a prizonierului,
închis de propriul său eu. Abia prin moartea de pe cruce Dumnezeu îşi arată întreaga Sa dragoste
faţă de lume.
Crucea este cea care ne arată că agape este o iubire care, pentru salvarea celuilalt,
nu de dă la o parte nici o suferinţă, L. Grunhut afirmând că este „suferinţă şi jertfă pentru altul”.
Caracterul existenţial al lui agape este dat de misiunea sa salvatoare, pe măsură să restabilească
demnitatea umană.
„Agape, singura te poate scoate din tristeţea amară a singurătăţii tale şi din
deznădejde, oferindu-se nu ca idee abstractă, ci ca persoană vie, ca un tu, care vine lângă tine nu
ca să te nimicească cu măreţia şi puterea ei, ci ca să-ţi slujească, sustrăgându-te pentru vecie
destrămării în moarte. Nimeni altul nu-ţi poate da ajutor, fiindcă orice altă realitate care nu e
Dumnezeu este supusă nimicniciei, precum tu însuţi”15. Astfel, după Nygren, erosul este o forţă
ascensională, ţinteşte spre înalt, în timp ce agape semnifică o coborâre a divinului în om.
4. Iubirea

Iubirea (αγαπη, caritas, dilectio) – iubire de Dumnezeu şi de aproapele, căci sunt de

nedespărţit – este esenţa vieţii creştine, după cum Sfântul Duh i-a descoperit Apostolului Ioan:
„Dumnezeu este iubire” ( I In. 4, 8; 16 ).
Termenul îndeobşte folosit de Părinţii greci este αγαπη. Mulţi dintre ei însă folosesc
ερος ca sinonim pentru el acest cuvânt aratând uneori un spor de intesitate, de ardoare, şi
referindu-se la iubirea lui Dumnezeu, şi mai puţin la cea a aproapelui, în vreme ce αγαπη le
desemnează în mod egal pe amândouă16. Dionisie Pseudo-Areopagitul subliniază aceste
sinonime17.

15
Anders Nygern, Eros et Agape: La notion chretienne de l’amour et ses transformations, Editions Montaigne, Paris,
1962, p. 123.
16
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. Marinela Bojin, Ed. Sofia, Bucureşti, 2006, p. 603.
17
Vezi în acest sens lucrarea Despre numele dumnezeieşti, IV, 12. PG 3, 709B: „Teologii socotesc sinonime
cuvintele εροςşi αγαπη”; ibidem, 709C: „Sfinţii cuvântători de Dumnezeu, descoperind tainele cele dumnezeieşti, se
folosesc şi de cuvântul αγαπηşi ερος”, apud Jean-Claude Larchet, Terapeutica..., p. 603.
 În iubire se împlineşte întreaga viaţă creştinească. Ea este prima cea mai mare
poruncă18, pe care se întemeiază şi se cuprind Legea şi proorocii, „împlinirea Legii” în esenţă 19.
Cel care împlineşte porunca iubirii împlineşte toate celelalte porunci, căci ea le cuprinde pe
toate; lucrarea poruncilor are drept scop dobândirea virtuţilor, împlinind porunca iubirii noi
câştigăm prima între virtuţile de căpetenie 20. Nepătimirea este condiţia iubirii desăvârşite, iar
iubirea desăvârşită este desăvârşirea vieţii duhovniceşti.
4.1. Iubirea duhovnicească de sine
Iubirea este dragoste de Dumnezeu şi dragoste de aproapele. Pe aproapele trebuie
să-l iubim, conform învăţăturii Mântuitorului „ca pe tine însuţi” 21. Iubirea cuprinde şi iubirea
de sine: φιλαυτια, dar acest fel de iubire de sine, nu este una pătimaşă şi narcisistă, ci ea
constă în a iubi omul duhovniceşte, în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. „În vreme ce filautia
pătimaşă este alipire a omului de propria sa individualitate, de un eu închis în sine însuşi,
opac, care-l exclude cu totul pe Dumnezeu, lipsit astfel de orice realitate şi de adevărata
viaţă, filautia virtuoasă este, dimpotrivă, deplina deschidere faţă de Dumnezeu, transparentă
pentru energiile Sale necreate”22.
Filautia pătimaşă divide natura omenească şi o împinge să se lupte cu ea
însăşi, făcând indivizi izolaţi unul de altul, filautia duhovnicească conduce la re-unirea firii
omeneşti cu sine şi cu Dumnezeu.
4.2. Iubirea de aproapele
Iubirea faţă de aproapele poate fi pe scurt definită ca iubire a tuturor oamenilor
deopotrivă şi fără nici o deosebire. În timp ce păcătoşii aleg pe cine să iubească şi pe cine nu,
şi „iubesc pe cei ce îi iubesc”23, „prietenii lui Hristos iubesc pe toţi din inimă”24.
Comportamentul faţă de aproapele este formulat negativ mai întâi în Vechiul
Testament, de către dreptul Tobit: „Ceea ce urăşti tu însuţi, aceea nimănui să nu faci” ( Tob.
4, 15 ). Mai târziu este formulat pozitiv de către Mântuitorul în Noul Testament: „Toate câte
voiţi să vă facă vouă oamenii asemenea si voi faceţi lor” ( Mt. 7, 12; Lc. 6,31 ), sau după cum

18
Cf. Mt. 22, 36-40, Mc. 12, 28-31.
19
Cf. Rom. 13, 8.
20
Cf. I Cor. 13, 13.
21
Mt.22, 39; Mc. 12, 31; Lc. 10, 27.
22
Jean-Claude Larchet, Terapeutica..., pp. 605-606.
23
Cf. Lc. 6, 32-35.
24
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste,în Filocalia vol. II, ediţia a III-a, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1999, p. 157.
 îndeamnă Apostolul Pavel: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui
Hristos” ( Gal. 6, 2).
Sfântul Ioan Scărarul, în Scara sa, vorbeşte despre iubirea aproapelui: „De
voieşte cineva să ştie că are iubire de fraţi şi dragoste adevărată, se va încredinţa despre ea
când se va vedea pe sine plângând pentru greşelile fratelui său şi veselindu-se de înaintările şi
darurile lui”25. Sfântul Simeon Noul Teolog învaţă că „pe toţi credincioşii, noi, credincioşii,
trebuie să-i vedem ca pe unul”26. Tot el adaugă că: „în fiecare trebuie să vedem pe Hristos”27.
Iubirea de aproapele capătă preţ numai dacă stă în legătura cu iubirea lui Dumnezeu,
ea trebuie să fie întotdeauna subordonată iubirii de Dumnezeu 28. Aceasta nu înseamnă că iubirea
aproapelui trebuie absorbită şi stinsă în iubirea lui Dumnezeu – ceea ce ne-ar face să credem că
iubirea de Dumnezeu ar fi suficientă, lipsindu-ne astfel de iubirea semenilor. Nu-L putem iubi pe
Dumnezeu dacă nu-i iubim pe oameni, cele două iubiri fiind nedespărţite, dar în acelaşi timp
păstrându-şi esenţa, fără a se confunda una cu cealaltă29.
Sfântul Maxim Mărturisitorul arată sfera de manifestare a celor două iubiri:
„nu o împărţim ca pe alta şi alta între Dumnezeu şi aproapele, ci una şi aceeaşi se îndreaptă
întreagă spre Dumnezeu ca datorată Lui”30.
4.3. Iubirea de Dumnezeu
Iubirea de Dumnezeu nu poate fi redusă la un simplu sentiment. Cu toate ca ea
pune în mişcare în primul rând facultăţile afective ale omului, puterea lui de a dori (
επιθυμετικον)31 şi de a iubi ( ερωτικηδυναμις), nu se limitează la acestea, ci-i mişcă întreaga
fiinţă şi-i pune în lucrare toate puterile32. Hristos spune limpede: „Să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău cu toată inima și cu tot cugetul tău” ( Mt.22, 37 )33.

25
Sf. Ioan Scărarul, Scara, în Filocalia Vol. IX, E.I.B.M.O.R., Bucureşti, 1980, p. 106; o traducere recentă a cărţii a
facut Î.P.S. Nicolae al Ardealului.
26
Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, în Filocalia vol. VI, E.I.B.M.O.R., Bucureşti,
1977, p. 61.
27
Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 capete..., p. 61.
28
Cf. I In. 5, 2: „Întru aceasta cunoaştem că iubim pe fii lui Dumnezeu, dacă iubim pe Dumnezeu şi împlinim
poruncile Lui”.
29
Jean-Claude Larchet, Terapeutica …, p. 614.
30
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre...,p. 68.
31
A se vedea în acest sens, Sf. Simeon NoulTeolog, Discursurietice, IV; Sf. IoanScărarul, Scara, V; Sf. Vasilecel
Mare, Regulilemari, 2.
32
Jean-Claude Larchet, Terapeutica..., p. 615.
33
Vezi și Mc. 12, 30; Lc. 10, 27.
 Citindu-i pe Părinți, vom constata cu surprindere că ei vorbesc foarte puțin
despre dragoste. Unul dintre motive ar fi acela că iubirea nu stă în vorbe ci mai ales în fapte;
iubirea de Dumnezeu nu se poate învăța, ea constă în special în împlinirea poruncilor Sale.
Însuși Domnul ne învață că dragostea de Dumnezeu stă în împlinirea poruncilor
Lui: ,,De mă iubiți, păziți poruncile Mele” ( In. 14, 15 ); ,,Cel ce are poruncile Mele și le păzește,
acela este care Mă iubește” ( In. 14, 21 ); ,,Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu” ( In.
14, 23 ) și încă și mai limpede: ,,Dragostea de Dumnezeu aceasta este: Să păzim poruncile Lui” (
I In. 5, 3 ). Iubirea lui Dumnezeu este adevărată cu condiția iubirii aproapelui: ,,Dacă cine zice:
iubesc pe dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe
fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” ( I In.
4, 20 ). Dovada dragostei de Dumnezeu, este iubirea aproapelui34.
Aceste forme ale iubirii sunt indisolubil legate între ele, ele se pricinuiesc una pe
alta și una se cuprinde în cealaltă. Avva Dorotei prezintă o imagine care ne face săpătrundem
profunzimea lucrurilor35. Dragostea de Dumnezeu presupune și lepădare de lume, renunțarea la
tot ce înseamnă alipire de lume și iubire de sine, după cum spune și Sfântul Diadoh al
Foticeii: ,,Cel ce se iubește pe sine, nu poate iubi pe Dumnezeu. Dar cel ce nu se iubește pe
sine... Îl iubește pe Dumnezeu”36. Deplina lepădare de lume și de sine nu este doar condiția
iubirii lui Dumnezeu ci și a iubirii aproapelui. ,,Numai atunci când s-a curățit de orice patimă,
poate omul să-l iubească pe semenul său cu dragoste duhovnicească, pentru că, dacă este
pătimaș, îl va iubi cu dragoste trupească, mânat de una din patimile sale, fie că știe aceasta, fie că
nu”37.
Câtă vreme omul nu a ajuns la nepătimire, nu poate să-l vadă pe aproapele său în
adevărata realitate, căci numai omul nepătimaș poate vedea pe om ca fiind de la Dumnezeu, și
poate să intre într-o legătură duhovnicească cu el. Nu trebuie să uit să menționez că dragostea
este, ca orice virtute, un dar al lui Dumnezeu și un har al Duhului Sfânt, cum spune și Apostolul
Ioan: ,,este (iese) de la Dumnezeu (εκτουΘεου)” ( I In. 4, 7 ). Dragostea este astfel rod al
34
Cf. Sf. Ioan Scărarul, Scara, în Filocalia vol. IX, EIBMBOR, București, 1980, p. 425: ,,Cel ce iubește pe Domnul,
iubit mai întâi pe fratele său. Dovada primului lucru este cel de al doilea”. Vezi si Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt
ascetic: ,,Iubirea de orice om... este semnul iubirii de Dumnezeu...”, în Filocalia vol. II, ediţia a III-a, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 43.
35
Vezi în acest sens Avva Dorotei, Învățături de suflet folositoare, în Filocalia vol IX, E.I.B.M.B.O.R., București,
1980, pp. 548-549.
36
Sf. Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia vol. I, ediția a II-a, Ed. Institutului de Arte
Grafice ,,Dacia Traiană” S.A., Sibiu, 1947, p. 340.
37
Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 619.
conlucrării harului dumnezeiesc cu strădania omenească, în toată această nevoință, rugăciunea
având un rol esențial38.
Unitatea organică dintre dragoste și rugăciune este evidențiată de Sfântul Isaac
Sirul, arătând complentaritatea și reciprocitatea lor: ,,Rugăciunea (se face) pentru ca să dobândim
dragostea de Dumnezeu. Căci în ea se află pricinile ca să iubim pe Dumnezeu... Dragostea e din
rugăciune... Din rugăciune curată se naște dragostea de Dumnezeu”; ,,de nu stăruie omul în
rugăciune și... în îndeletnicirea cu Dumnezeu..., nu va ajunge la simțirea dragostei”; ,,Deci
dragostea de Dumnezeu vine din convorbirea cu El (în rugăciune)” 39. Prin rugăciune, se face
vădită iubirea, încât se poate spune că iubirea este rugăciunea curată și neîncetată. Iar Sfântul
Isaac Sirul spune ca desăvârșirea iubirii se cunoaște după neîncetata aducere-aminte de
Dumnezeu în rugăciune, însoțită de îmbelșugarea lacrimilor40.
Dumnezeu fiind iubire41, este cu totul firesc ca omul creat după chipul Său să
poarte această virtute, căci ,,a iubi înseamnă a fi Dumnezeu” 42. Întoarcerea omului la sa dintâi,
iubitoare în chip firesc şi sănătos iubitoare, se face prin asceză teantropică, în cadrul unui proces
de convertire, prin care omul îşi întoarce facultăţile poftitoare şi toată puterea sa de a iubi de la
lume, spre care le-a mânat păcatul, pervertindu-le, şi le îndreaptă către Dumnezeu, Cel care
dintru început a fost ţinta lor firească43. Astfel iubirea este leac întru totul potrivit pentru
tămăduirea tuturor patimilor sufletului, şi a tuturor păcatelor prin care acestea îşi arată lucrarea
răutăţii lor, după cum spune şi Sfântul Petru: „dragostea acoperă mulţime de păcate”( I Pt. 4, 8 ).
Sfinţii Părinţi socotesc filaftia maica tuturor păcatelor şi a tuturor răutăţilor. De
aceea, iubirea, care şi ea poate fi numită maica tuturor virtuţilor, tămăduind sufletul de dragostea
pătimaşă de sine, îl vindecă de toate patimile care zac în el. ,,Dacă iubeşti cu adevărat pe
Dumnezeu şi rămâi în iubirea Lui ( In. 15, 9 ) – scrie Sfântul Simeon Noul Teolog – nu vei fi
stăpânit niciodată de vreo patimă, nici nu vei fi dominat de vreo nevoie a trupului. Căci precum
nu poate fi pus în mişcare spre nimic fără suflet, tot aşa sufletul unit prin iubire cu Dumnezeu nu
poate fi târât spre poftele şi dorinţele trupului, şi nici spre alte pofte ale lucrurilor şi ale patimilor

38
Jean-Claude Larchet, Terapeutica..., p. 620.
39
Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia vol. X, E.I.B.M.B.O.R., București, 1981, pp. 196-197.
40
Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre..., p. 445.
41
Cf. I In. 4, 8 şi 16.
42
Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Matei, P.S.B., vol. XVIII, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1989, apud. Jean-Claude
Larchet, Terapeutica..., p. 622.
43
Vezi în acest sens Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, I, 8; Sf. Ioan Scărarul, Scara, XV, 2; XXVI,
31; XXX, 1.
văzute sau nevăzute, fiindcă pornirea inimii lui sau mai degrabă toată înclinarea voinţei lui e
legată de dulcea iubire a lui Dumnezeu”44.
Trebuie să arătăm că deşi iubirea „aduce egalitate şi netezeşte toată inegalitatea şi
deosebirea”45, aceasta nu înseamnă desfiinţarea personalităţii fiecăruia. Dimpotrivă, iubirea
egoistă de sine şi patimile, care-i dau omului iluzia afirmării de sine şi a împlinirii, sunt cele
care-l distrug. Iubirea egoistă de sine naşte necunoaşterea şi chiar ignorarea aproapelui,
readucându-l cel mai adesea la un simplu obiect, fie vrednic de râvnit, fie vrednic de lepădat. Ea
duce la o cunoaştere superficială, halucinantă, aproximativă şi cu totul exterioară a oamenilor, şi
chiar, aşa cum am văzut, falsă şi de-a dreptul halucinantă. Prin iubire însă, fiecare persoană este
cunoscută în realitatea ei cea mai profundă, relaţiile dintre oamen îşi găsesc în iubire adevărata
semnificaţie şi profunzime46.
Iubirea este cu adevărat începutul şi sfârşitul tuturor bunătăţilor. Urmând cuvântul
Sfântului Pavel ( Col. 3, 14 ), Părinţii spun că în iubire îşi află omul desăvârşirea 47 la care i se
cuvine să ajungă, ea este cea care-l uneşte pe om cu Dumnezeu şi face din el sălaş al Preasfintei
Treimi48.
5. Concluzie
Concluzia ar trebui sa fie o maximă asupra părţii teoretice expuse anterior. Însă, în
viaţa spirituală a creştinilor, adevărata maximă ar trebui să fie pragmatismul trăirilor extatice,
revărsarea izvorului iubirii asupra tuturor. Iubirea este un fundament social, pe lângă relaţionarea
dintre oameni, cea care ne apropie, este iubirea, în diferitele ei forme de manifestare. Iubirea este
o virtute cerească, am putea spune una îngerească, cel care ajunge la deplinătatea iubirii, ajunge
să iubească necondiţionat, iubire desăvârşită prin rugăciune neîncetată.
Dacă în timpul vieţii pământeşti, cele mai mari virtuţi sunt: „credinţa, nădejdea şi
dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” ( I Cor. 13, 13 ), în viaţa de după moarte,
vom moşteni o singură virtute: dragostea. De aceea, putem spune că cei care au această virtute în

44
Sf. Simeon Noul Teolog, Scrieri, vol. II, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, apud Jean-Claude Larchet, Terapeutica..., p. 626.
45
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia vol. III, ediţia a II-a, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1999, p. 278.
46
Jean-Claude Larchet, Terapeutica..., p. 628.
47
Vezi în acest sens Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti: „Desăvârşirea nu se obţine dacă nu există dragoste...”
PSB 57; Sf. Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 80, 90; Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 1;
81; 85; Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXX, 10; 11.
48
Cf. Sf. Nichita Stithatul, Cele 300 de capete, în Filocalia vol. VI, E.I.B.M.O.R., Bucureşti, 1977 – „Unde este
iubirea de Dumnezeu..., acolo este... sălăşluirea Sfintei Treimi” – pp. 255-256.
timpul vieţii pământeşti, sunt îngeri în trup, afirmaţie întărită şi de exemplul vieţii celor ce au
dobândit-o.
Astfel, în acest secol al non-sensului, iubirea este cea care ne mai poate da un sens
vieţii, iubirea dezinteresată orientată spre veşnicie, iubirea fiind singura ce poate rupe barierele
prejudecăţilor dintre oameni. Toate teoriile care au încercat să creeze un mediu social prielnic
oamenilor, au omis un singur lucru: DRAGOSTEA, egalitatea şi dreptatea poate fi aplicată doar
cu tăvălugul dragostei creştine; nu prin forţă şi agresiune care naşte opresiune şi violenţă.
Întregul sens al vieţii, este rezumat de Fericitul Augustin, în lucrarea sa,
Confesiuni, după o lungă şi zbuciumată căutare în timpul tinereţii: „Să iubeşti şi să fii iubit!”.

6. Bibliografie

 *** Sf. Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., București, 2006.

Dicţionare:
 Dicţionar de Filosofie, Pavel Apostol (ed.), Ed. Politică, Bucureşti, 1977;
 Mic Dicţionar de Teologie, Pr. Ionel Durlea (ed.), Ed. Ministerului de
Interne, Bucureşti, 2001;
Opere:
 Avva Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, în Filocalia vol. IX,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980;
 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia vol. I,
ediţia a II-a, Ed. Institutului de Arte Grafice „Dacia Traiană” S. A., Sibiu, 1947;
 Hesiodus, Opere, traducere, studiu introductiv şi note de Dumitru T.
Burtea, Ed. Univers, Bucureşti, 1977;
 Ioan Scărarul, Scara, în Filocalia vol. IX, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1980;
 Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, în Filocalia vol. X, E.I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1981;
 Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, traducere de
Marinele Bojin, Ed. Sofia, Bucureşti, 2006;
  Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, în Filocalia vol. II, ediţia a
III-a, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999;
 Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia vol. III,
ediţia a II-a, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999;
 Nichita Stithatul, Cele 300 de capete, în Filocalia vol. VI, E.I.B.M.B.O.R,
Bucureşti, 1977;
 Platon, Banchetul, traducere, studiu introductiv şi note de Petru Creţia, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2006;
 Platon, Symposion, traducere de Şt. Bezdechi, Ed. Fundaţia Regală Regele
Mihai I, Bucureşti, 1944;
 Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, în
Filocalia vol. VI, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1977.