Subiectul 17: Starea primordială

La început, omul a fost curat de pornirile rele şi avea o tendinţă aparte spre comuniunea cu
Dumnezeu şi cu semeni, dar nu era curăţit în această stare de curăţie. El era conştient şi liber, avansând
spre cele bune, dar nu avea o libertate asigurată împotriva posibilităţii de a cădea rob unor pasiuni
anume.

Nu era păcătos, dar nu avea nici virtuţi dobândite. Avea necurăţia celui care nu a gustat păcatul,
dar nu şi tăria de a putea respinge ispitele. Trupul său nu era supus păcatului, dar nu avea nici tăria de-al
birui.

Lumea avea pentru om transparenţa ce o are pentru un copil nevinovat, dar nu pe cea a unui
sfânt, care este mult mai deplină. Dumnezeu nu avea tendinţa de a Se ascunde. El se arăta cu o evidenţă
de necontestat în oglinda netulburată a sufletului. Naturalul şi supranaturalul nu formau două nivele
distincte.Potenţa nemuririi, pe care o avea omul în sine, ar fi devenit realitate dacă starea de nevinovăţie
s-ar fi consolidat prin stăruinţă.

Sfântul Ioan Damaschin spune că Dumnezeu l-a făcut pe om „fără de păcat în fire şi liber în
voinţă, dar fără de păcat nu ca inaccesibil păcatului, căci numai Dumnezeu este inaccesibil păcatului, ci
ca unul ce nu avea în fire pornirea spre păcătuire, ci avea această putinţă în libera alegere…” (De fide
orthodoxa).

a) paradoxul libertăţii: neurmând poruncii de a stăpâni asupra naturii, omul a renunţat la

libertate. Baza întregii măreţii a chipului lui Dumnezeu în om stă tocmai în libertate. Dar în ea a fost
implicată şi putinţa căderii.

Sfântul Vasile cel Mare: „Ca să poată împlini ordinul de a deveni dumnezeu, omul trebuia să-l
poată şi refuza”.

b) ambivalenţa nestricăciunii şi a nemuririi primordiale: în starea de nepăcătuire dintru

început, omul era în strânsă legătură cu Dumnezeu => aceasta reprezintă baza consistenţei naturii
umane, a incoruptibilităţii şi a nemuririi ei după har. Vladimir Lossky, punându-şi întrebarea: „Se poate
spune că Adam, în condiţia sa paradisiacă, era cu adevărat muritor?”, răspunde: „Dumnezeu n-a creat
moartea”. Posibilităţile morţii existau, dar existau pentru a fi făcute imposibile. E vorba de un exerciţiu
la care Dumnezeu îl supune pe om.
Sfântul Atanasie cel Mare: la sfatul diavolului, omul s-a îndreptat spre lucrurile coruptibile, şi
astfel a devenit responsabil de coruperea sa şi de moarte.

Dacă nu cădea în păcat, omul putea deveni „inelul” de legătură a întregii naturi cu Dumnezeu,
cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Nemurirea ţine de ataşarea la Dumnezeu, de orientarea spre
Dumnezeu.
 Subiectul 18: Căderea protopărinţilor şi urmările ei

1. Cât a durat starea primordială?

Nu ştim exact cât a rămas omul în starea primordială. Ştim doar că el nu a apucat să se
consolideze în ascultarea faţă de Dumnezeu şi să progreseze în cunoaşterea Lui, pentru că în felul
acesta nu putea să cadă atât de uşor în păcat.

Sfântul Maxim Mărturisitorul: Poate de aceea a interzis Dumnezeu omului cunoştinţa binelui şi
a răului, pentru ca, mai întâi, cunoscându-şi omul cauza sa prin comuniune cu ea în har, iar, mai apoi,
să-şi schimbe nemurirea în nepătimire şi neschimbabilitate, ca în felul acesta să privească alături de
Dumnezeu la făpturi fără a se vătăma (Răspunsuri către Talasie).

Mai mult, am putea deduce că starea primordială a durat destul de puţin, şi din faptul că,
aflându-se în starea de mijloc (între ascultare şi neascultare) protopărinţii trebuiau să se manifeste de la
început, fie ascultând, fie neascultând. Dacă s-ar fi manifestat o vreme ascultând, atunci ar fi început să
se obişnuiască în această stare, iar căderea ar fi fost mai greu de atins. Deci se pare că îndată ei s-au
lăsat ispitiţi de neascultare. Sfântul Vasile cel Mare chiar vorbeşte de o „repeziciune” cu care Adam s-a
decis pentru neascultare.

2. Înţelesul pomului cunoştinţei binelui şi răului şi al pomului vieţii

Sfântul Grigorie de Nyssa: pomul cel permis (al vieţii) reprezintă toată cunoştinţa şi experienţa
prin care omul sporeşte în bunătatea reală. Iar cel interzis (al cunoştinţei binelui şi răului) este tot lucrul
sau toată cunoştinţa şi experienţa de care se împărtăşeşte omul amăgit de ideea că este bună, dar în
realitate este rea.

Prin cei doi pomi se percepe aceeaşi lume: privită printr-o minte înduhovnicită, ea este pomul
vieţii şi ne pune în legătură cu Dumnezeu; iar privită şi folosită printr-o simţire dezlegată de mintea
înduhovnicită, ea reprezintă pomul cunoştinţei binelui şi răului şi desface pe om de Dumnezeu.

Din interpretarea patristică, în general, rezultă că omul prin cădere s-a ales cu cunoştinţa răului
în sine, dar n-a fost cu totul copleşit de el. Omul a păstrat chiar o opoziţie faţă de rău, fără a reuşi să
ducă la capăt biruitor această luptă.

Răul oferă o dulceaţă sau un bine iniţial, dar la sfârşit îşi arată efectul distrugător. De aceea,
diavolul nu are prea mare nevoie să-l amăgească pe om în privinţa începutului, căci acesta e cuceritor
prin sine.

3. Caracterul ambiguu, contradictoriu şi amăgitor al stării căzute a omului

 Dacă Adam n-ar fi păcătuit, creatura conştientă ar fi înaintat spre un fel de mişcare „stabilă”,
într-o mişcare a iubirii universale, adică într-o copleşire a creaţiei de Duhul dumnezeiesc. Prin cădere a
intrat în creaţie şi o mişcare spre divergenţă, spre descompunere.

Numai prin Hristos, ca Dumnezeu întrupat, părţile creaţiei au început să se recompună pentru a
da posibilitatea viitoarei ei transformări.

Creaţia a fost rânduită să fie un loc în care Dumnezeu să poată vorbi şi să poată lucra în acest
scop, un loc în care noi să putem răspunde lui Dumnezeu prin cuvântul şi faptele noastre. Lumea a fost
creată cu calităţile specifice acestui scop, dar prin cădere ea a devenit în mare parte opacă, retragerea
Duhului dumnezeiesc din ea slăbindu-i însuşirea de mediu transparent între Dumnezeu şi oameni şi
între aceştia înşişi.

Pentru cei ce se ridică în Hristos din această îngustare a creaţiei, moartea nu mai are ultimul
cuvânt. Existenţa se întinde în infinit dincolo de ea. Doar prin reintrarea în comuniune cu Dumnezeu
omul poate să scape de moarte.

Subiectul 19

Providenţa dumnezeiască
TDO 1
Prov. dumnezeiască şi desfăşurarea planului de mântuire şi îndumnezeire a lumii
Nu sunt zădărnicite de păcatul ce s-a introdus în lume, ci doar se ţine seama de această stare pt
ca planul de îndumnezeire să includă în el şi mântuirea.
Providenţa conservă şi conduce lumea şi în stare de păcat  lumea îşi păstrează valoarea, ea nu
va fi destinată distrugerii de forţele răului.
Deoarece răul introduce mereu forme noi de menţinere şi perpetuare a sa în lume, şi providenţa
are mereu forme noi pt a o menţine şi apăra lucrând atât prin forţele proprii cât şi prin bunele intenţii ale
oamenilor  providenţa e conservatoare, dar duce mereu înainte lumea (cârmuire).
După căderea în păcat progresul în bine se face într-o luptă cu răul. Răul se foloseşte iniţial de
bine  nici o fiinţă conştientă nu se poate sustrage total de sub forţa binelui. Deci Dumnezeu se foloseşte
şi de forţa binelui şi a răului pt conducerea istoriei spre mântuire (sinergie între Dumnezeu şi creaţie).
În providenţa sinergică Dumnezeu nu încetează acţiunea creatoare (ex: apariţia de noi oameni).
Prin Revelaţia supranaturală crează trepte noi pt. om spre îndumnezeire  Dumnezeu nu este un
Dumnezeu pur conservator al lumii, ci un Dumnezeu ce ne cheamă la unirea cu El.
Lumea se mişcă spre Ţintă (Dumnezeu lucrează permanent în lume).
Apop. 21, 5 – „toate le fac noi” – perspectiva ce ne-o deschide Dumnezeu  oamenii trebuie să
devină noi de acum (Efes. 4, 24; Gal. 6, 15). Noutatea s-a instaurat cu venirea lui Hristos, ea nu se
învecheşte – Rom. 6, 4 – „ca să umblăm în învierea vieţii” şi a duhului (7,6) trebuie să fim deschişi
noului, s trăim mai presus de lege (repetiţie).
Sf. Grigorie de Nyssa – stabilitate în mişcarea urcuşului.
- „în aceasta stă a vedea pe Dumnezeu: a nu înceta niciodată de a tinde spre El”
Păcatul e semnul persistării oamenilor în vechi (lege şi literă – I Cor. 15, 56). Legea e o
repetiţie, după o normă exterioară, în orizontul monoton închis de egoism şi moarte.
 Acest viitor mereu neatins se datorează iubirii infinite a lui Dumnezeu prin care omul e liber de
orice treaptă pentru a urca spre următoarea.
Pentru aceasta se cere o gustare, o anticipare a acestei vieţi noi încă de aici.
Relaţia eu-tu, relaţia de iubire e oferită de Persoana absolută ca mediu al expresiei Sale (la fe e
şi natura). Dacă nu ne-am raporta la o Persoană absolută, relaţia de iubire dintre noi s-ar diminua,
percepându-l pe celălalt doar ca pe un obiect. Pe Dumnezeu îl experiem prin semeni, în iubirea faţă de
ei (Dumnezeu conduce iubirea între noi spre stări tot mai neîntrerupte şi mai înalte). Dumnezeu nu e
identic cu iubirea dintre noi – El e sursa.
Libertatea e autentică numai slujind prin iubire lui Dumnezeu şi semenilor.

TDS 1

1. Despre providenţă, în general

După crearea lumii, Dumnezeu poartă grija ei pt. a nu se întoarce în neant, ci pentru a-şi atinge
scopul.
Odihna lui Dumnezeu (Fac. 2, 2) ≠ încetarea oricărei activităţi faţă de lume
Providenţa – manifestarea iubirii lui Dumnezeu, activitate externă, reală şi continuă prin care se
conservă şi se conduce lumea spre destinul ei.

2. Providenţa considerată sub aspectul ei de: conservare, conlucrare şi guvernare

a) conservarea – Dumnezeu menţine lumea în forma ei originară

- o influenţă continuă a lui Dumnezeu asupra făpturilor, dându-le puterea de existenţă.
- în conservarea lumii Dumnezeu se foloseşte atât de puterile fizice şi spirituale din lume cât
şi de legile acesteia.
- F.A. 17, 28 – „În El avem viaţă, ne mişcăm şi suntem”
- Crezul – „Tatăl Atotţiitorul”
- Sf. Ioan Hrisostom: conservarea este chiar superioară lumii

b) cooperarea sau conlucrarea – Dumnezeu împărtăşeşte creaturilor ajutorul Său ca ele să-şi
poată atinge scopul, ţinând cont de natura şi puterile făpturii.
- cu făptura fără viaţă El lucrează totdeauna uniform
- cu cea neraţională – prin instinctele acesteia
- cu omul – instinct + raţiune
- In. 5, 17 – „Tatăl Meu până acum lucrează...”
- Fil. 2, 13 – „Dumnezeu este Cel care lucrează în voi...”

c) guvernarea sau cârmuirea – conducerea creaturilor spre scopul existenţei lor.

- prin influenţe, imbolduri asupra voinţei
- prin mijloace extraordinare (minuni)
- guvernarea nu e fatalitate

Remarcăm: Providenţa - generală (lumea în general) - specială (fiec. făptură)

- ordinară - extraordinară (minuni)
Activitatea proniatoare e comună celor 3 Pers. Treimice.
 3. Obiecţiuni împotriva Providenţei

a) Providenţa nimiceşte libertatea omului

- conlucrarea şi conservarea nu afectează libertatea
- guvernarea – ni se indică doar o ţintă a vieţii, ne arată binele ce urmează dacă-L ascultăm şi
răul ce urm. dacă nu ascultăm, dar nu ne obligă să urmăm spusele Sale.
- păcatele oamenilor (nu sunt voite de Dumnezeu) – Provid. nu anuleată libertatea.
-
b) Existenţa răului în lume contrazice realitatea Providenţei
- cauza răului nu e Dumnezeu
- răul moral (păcatul) şi fizic (suferinţele)
- răul moral e produs de creatură (diavol, om) şi el a dat naştere răului fizic (Fac. 2, 17-18)
- Dumnezeu îngăduie răul pt. că respectă libertatea, dar îl întoarce spre bine (ex: moartea lui
Hristos), folosindu-l ca îndreptare.
-
c) Disproporţia dintre merit şi răsplată (cei buni suferă, iar cei răi sunt fericiţi)
- Iov – suferinţa e o încercare a virtuţii (evr. 12, 6-7)
- nimeni nu e fără de păcat – nu poate spune că suferă pe nedrept
- „Bunătatea lui Dumnezeu îndeamnă la pocăinţă” (Rom. 11, 4)  Dumnezeu îngăduie cele
bune celor răi.
-
- d)Deismul
- Epicur – zeii nu se pot ocupa de lume pt că aceasta le-ar tulbura fericirea.
- sec. XVII, XVIII – Herbert of Cherbury, Voltaire, Rousseau – Dumnezeu crează lumea, îi dă
nişte legi şi nu mai intervine (odihna din ziua a 7-a). Între Dumnezeu şi lume există un abis de netrecut
 Providenţa este posibilă şi nu e necesară.
- Dumnezeu nu poate şi nu vrea să aibă grijă de lume.
- contrazice calitatea lui Dumnezeu şi religia (pentru ce să ne mai rugăm dacă Dumnezeu nu
ne poate mântui).
- negarea Providenţei  negarea lui Dumnezeu, Care e Iubire.

TTDE:

Pronia sau providenţa = purtare de grijă, preocupare. Prin pronie, Dumnezeu este pretutindeni
de faţă şi totul se află în stăpânirea Sa, prin ea Se acomodează la orice situaţie umană: „Unde mă voi
duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi
coborî în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării, şi
acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” (Psalm 138, 7-10).

Pronia se referă atât la legile generale ale creaţiei, cât şi la entităţile particulare şi la fiinţele
individuale în care există aceste legi.
 Creatio continua (noţiunea „continuum extensiv” se găseşte în filosofia lui A. N. Witehead)
arată că universul este permanent susţinut de puterea de viaţă a lui Dumnezeu. Acesta este „zoopion”,
adică Dătătorul şi Transmiţătorul de viaţă.

Pronia nu este doar suportul existenţei care dă orientare creaţiei, ci şi un ajutor venit din
partea lui Dumnezeu („palma lui Dumnezeu” Psalm 139,5).

Omul este el însuşi un „organ secund al proniei”, prin faptul că poate folosi în mod liber
legile creaţiei pentru a organiza viaţa proprie şi a semenilor săi. El este chemat să fie împreună-lucrător
cu Dumnezeu.

Pronia nu înseamnă pentru om fatalitate, adică lipsă de grijă sau de responsabilitate: „Căutaţi
mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă…” Mt 6,33.
Textul contestă doar starea de agitaţie nefirească în care omul nu mai poate discerne lucrurile esenţiale
de cele secundare. Planul lui Dumnezeu cu creaţia se vede din: colaborarea celor văzute cu cele
nevăzute (nu există lumi sau realităţi separate); întoarcerea creaţiei la Creator (prin îndumnezeire);
refuzul de acceptare a idolatriei; theodiceea (doctrină ce combate fatalitatea răului şi a păcatului
originar în creaţie); ziua a opta (simbolul eternităţii).

Subiectul 21

Îngerii buni şi rolul lor în progresul spiritual al lumii

TDO

1. Solidaritatea lumii îngereşti şi omeneşti

Dumnezeu nu crează cu zgârcenie. Fiind absolut crează o lume bogată aflată în solidaritate
pentru a-L putea reflecta.
Dumnezeu pentru a se revela trebuie să aibă cui  fiinţe spirituale. Dacă Dumnezeu n-ar fi creat
decât spirite întrupate am fi socotit că fiinţa noastră supremă nu poate fi cunoscută decât prin forme
sensibile  ar avea un caracter sensibil (material) – panteism.
Existenţa spiritelor netrupeşti ne arată putinţa unei cunoaşteri directe a realităţii spirituale. Dar
precum spiritul se află pe multe trepte  ierarhia cerească în solidaritate cu oamenii – o cunoaştere
sobornicească bogată datorată bogăţiei lui Dumnezeu.
Iov 38, 7 – „Când s-au făcut stelele...”  crearea întâi a lumii sensibile a îngerilor.
Sf. Părinţi plasează crearea lor într-un fel de eon supratemporal, dar nu coetern cu Dumnezeu.
Sf. Dionisie Areopagitul – cele ce sunt în mod propriu (îngerii) sunt indicate prin eon, iar cele ce
se află în devenire (create), în timp.
Poate dacă oamenii nu ar fi căzut s-ar fi consolidat în neschimbarea binelui, acesta devenind
eonic (eonul nu împiedică înaintarea spre Dumnezeu).
Şi timpul căderii rămâne însă în legătură cu eternitatea.
Îngerii au misiunea de a ajuta pe oameni să înţeleagă realitatea eternă a lui Dumnezeu  trebuie
să fi existat la apariţia omului. Îi ajută pe oameni să facă urcuşul atât pe plan de cunoaştere cât şi de
întărire spirituală etică.
 Ce câştigă îngerii de la Dumnezeu? – o experiere mai sensibilă a Lui, revelarea Lui prin
„estetica spirituală” – Ef. 3, 10 – îngerii află de la Biserică „înţelepciunea multifelurită” a lui
Dumnezeu, descop. de Hristos oamenilor (o revelaţie a lui Dumnezeu printr-o mai mare chenoză şi prin
aceasta manifestarea unei mai mari iubiri).
Oamenii trebuie să distingă pe Dumnezeu de spiritele prin care El se comunică.
Bogăţia vieţii şi gândirii divine – un nr. necuprins de lumini spirituale de subiecte cunoscătoare
(D. Areopag., Sf. Ioan Hrisostom – „popoare infinite de puteri netrupeşti”). Infinitatea nu înseamnă
lipsa oricărei limite a numărului lor, ci neputinţa oamenilor de a ajunge vreodată la capăt în numărul
lor.
Şi varietatea lor e foarte mare (ca a popoarelor lumii văzute), Sf. Ioan vorbind de rase negrăite
pe care nu le putem cunoaşte în prezent.
Dar dacă Dumnezeu vrea să fie cunoscut prin îngeri  legătura lor cu întreaga creaţie trebuie să
fie solidă. Sf. Părinţi văd unitatea creaţiei în aceea că îngerii sunt creaţi pt. a sluji mântuirii (fericirii)
oamenilor, prin aceasta dobândind ei înşişi fericirea  o comuniune prin care omul se îmbogăţeşte.
Prezenţa divină iradiază prin spiritualitatea îngerească pe toate treptele corespunzătoare
nivelelor pe care se găsesc oamenii – diferite configurări ale spiritelor îngereşti (Sf. Grigorie Palama)
după Dumnezeu.

2. Superioritatea îngerilor şi misiunea specială a oamenilor

Superioritatea îngerilor nu e contrazisă de misiunea de slujitori ai oamenilor. Cele superioare

slujesc din conştiinţa unei răspunderi (de a ajuta...)
Cele mici slujesc trebuinţelor vitale ale omului, cele mari slujesc mântuirii lui.
Omul este într-un fel mai mult după chipul lui Dumnezeu decât îngerii. El are darul creator dar
şi misiunea de a spiritualiza lumea, toate fiinţele spirituale şi Dumnezeu Însuşi venindu-i în ajutor
pentru a întări spiritul lui.
Hristos făcându-se om, ia asupra Sa misiunea de spiritualizare a omului, întâi în Sine, apoi în
ceilalţi şi prin ei – unire.
Îngerul a slujitor, dar omul e şi stăpânitor. Prin ajutorul oferit omului şi îngerul contribuie la
stăpânirea lumii.
Când suntem seduşi de un gând păcătos ne sustragem ascultării de Dumnezeu şi misiunii de
stăpân.
Prin spiritualizarea materiei omul face lumea transparentă. Prin îngeri se întăreşte puterea
spirituală a oamenilor asupra naturii.
Poziţia privilegiată a omului în cosmos se arată mai ales în faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a
făcut om, nu înger, şi cu natura Sa de om devinestăpânul îngerilor (pentru că numai în natura umană
putea aduna şi îndumnezei toată creaţia). Hristos îndumnezeieşte sensibilitatea (simţirea minţii) omului
prin care omul leagă de sine ordinea materială a existenţei.

3. Cum cunosc îngerii pe Dumnezeu

Şi oamenii cunosc anumite principii logice în ele însele, fără intermediul simbolurilor. De
asemenea pot cunoaşte anumite tensiuni ale sufletelor celorlalţi  şi îngerii pot cunoaşte presiunea unor
prezenţe spirituale negrăite fără mijlocirea imaginilor sensibile.
 Omul cunoaşte pe Dumnezeu din întipărirea lui Dumnezeu Însuşi în fiinţa lui (somatică chiar),
iar îngerii simt această prezenţă cu mult mai mult, nefiind bruiaţi de atracţiile trupului.

4. Transmiterea reciprocă a cunoaşterii îngereşti şi omeneşti

Cum cunosc îngerii realitatea lumii noastre?

Poate şi ei au o sensibilitate de a simţi cele materiale cum le simte omul pe cele spirituale,
putând cunoaşte cele întipărite în el, care au provocat în el conţinuturi spirituale – pot vedea şi simţi
prin oameni.
Ps. 103, 5 – „Cel ce face pe îngerii Săi duhuri şi flăcări slujitoare” – Sf. Vasile – o oarecare
materialitate subtilă.
Dumnezeu se comunică oamenilor prin simboluri, iar la desc. ac. înţelesuri oamenii sunt ajutaţi
de îngeri, căci ei străbat înţelesurile nesfârşite care iau chip în simboluri. Dumnezeu se revelează prin
imagini explicate oamenilor de îngeri – sfinţii sunt luminaţi în viziuni de puterile cereşti – (Sf. G.
Palama) – o reciprocitate între oameni şi îngeri în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu.
Prin Întrupare Hristos se coboară la noi şi îi face pe îngeri mai apropiaţi de oameni – Sf. Arh.
Gavriil vesteşte Întruparea.
În Hristos, trupul înviat devine atât de transparent pentru dumnezeire încât şi cei inferiori văd
această dumnezeire. Îngerii cunosc mai mult adâncurile dumnezeirii, oamenii mai mult taina ei făcută
evidentă prin Înviere – completare reciprocă.
Omul credincios Îl determină pe Dumnezeu să se coboare din iubire la treapta lui  îngerii află
lucruri noi despre modul iubirii lui Dumnezeu. Prin oameni se cunoaşte de câtă coborâre şi iubire e
capabil Dumnezeu.
Aici noi plasticizăm revelările lui Dumnezeu, dar dincolo vom fi ca îngerii văzând teofania prin
contemplări adevărate (Lc. 20, 36).
Prin eu sau prin tu se contemplă îngerul, iar prin înger infinitul divin. În iteriorul omului e
îngerul şi în interiorul îngerului Dumnezeu.
Sf. Evagrie – îngerii se roagă cu noi.
În Biserică se realizează o comuniune şi cu îngerii.
Sf. Scriptură vorbeşte şi de o legătură specială între un înger şi o persoană umană, îngerul
transmiţând persoanei umane uimirea pe care le-o produce infinitul şi indefinitul divin, iar persoana o
poate recepta dacă e capabilă (cazul artiştilor).
Sf. Ioan Gură de Aur – şi îngerii îl văd pe Hristos când El se îmbracă în trup, înainte nu L-au
văzut, căci şi pt. ei esenţa este nevăzută.
Sf. Grigorie de Nyssa – prin Înălţare îngerii au cunoscut slava la care a fost ridicat Fiul.
În general îngerii nu cunosc viitorul – starea la care e destinată lumea au cunoscut-o doar prin
Biserică (Ef. 3, 10).
„La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” – numai împreună, lumea sensibilă având
drept coroană omul, şi lumea inteligibilă a îngerilor sunt un receptacol deplin al revelării lui Dumnezeu
şi al valorificării ei.
Omul, prin afecte, poate deveni egoist. Până la statornicirea lor în bine, şi îngerii au fost pândiţi
de un egoism nelimitat al orgoliului cunoaşterii şi existenţei prin sine, al libertăţii de grijile trupului.
Îngerii au şi misiunea de a comunica omului un ajutor energetic de spiritualizare. Într-un trup
uman spiritualizat (Sf. Ioan Botezătorul) – se vede ceva din spiritualitatea îngerilor.
Îngerii lucrează şi ei asupra cosmosului, dar prin oameni credincioşi – sobornicitate universală.
 5. Ierarhia îngerească

1. Serafimi, Heruvimi, Scaune

2. Domnii, Puteri, Stăpânii
3. Începătorii, Arhangheli, Îngeri
Toate sunt în mişcare, trecând prin purificare, iluminare şi desăvârşire. Cetele de jos sunt ajutate
de cele de sus.
Purificarea reprezintă un fel de renunţare apofatică la cunoaşterea ce o are o treaptă pentru
înălţarea la o iluminare şi ca urmare la o desăvârşire mai înaltă. (dans circular/în spirală spre iubirea lui
Dumnezeu). Un urcuş în linie dreaptă nu s-ar putea face spre infinit deoarece astfel cei mai din jos vor
privi la cei dinainte şi nu direct la Dumnezeu.
Ierarhia nu înseamnă o interpunere a unor cete între Dumnezeu şi cetele de mai de jos, având
toate în comun.
Această repartizare = expresie simbolică a unei plinătăţi a nr. lor de 3, reprezentând perfecţiunea
Treimii.
Fiecare din cele 3 ordine e după chipul Sf. Treimi, iar extremele se întâlnesc în cea din mijloc
într-o perfectă unitate.
Urcuşul va dura etern, dar mişcarea aceasta e numită stabilitate datorită permanenţei menţinerii
în ea.
Sf. Pavel spune (Ef. 1, 11; Col. 1, 20) că şi îngerii au fost recapitulaţi în Hristos Întrupat prin
aceasta devenind mai apropiaţi unii de alţii.

Subiectul 22

Îngerii căzuţi şi rolul lor în căderea omului şi în susţinerea răului în lume

TDO

1. Începutul răului în creaţie

Răzvrătirea
Sunt în nr. indefinit de mare şi au şi ele o ierarhie, în fruntea lor fiind Satan
Răul vine din libertatea de alegere. Pe îngerii buni i-a salvat nesăturarea de iubirea lui
Dumnezeu.
Răul = înstrăinarea de Dumnezeu (o mică întoarcere a ochiului ne face să fim cu soarele sau cu
umbra trupului nostru).
Firea diavolului nu e opusă binelui.
Prin explicarea răului ca alegere a libertăţii – singura explicaţie care nu leagă răul de esenţa
realităţii, luându-l totuşi în serios, salvând şi existenţa libertăţii în realitate.
Sf. Vasile: „Nu socoti pe Dumnezeu cauză a existenţei răului nici nu închipui răul ca având o
existenţă proprie. Căci nu e subzistenţă răutatea
Existenţa unei mari răutăţi în lume  o forţă suplimentară a răului mai presus de lume – diavolii.
Răul manifestă proporţii şi puteri care nu pot fi explicate numai din libertatea noastră.
Răul nu se dovedeşte de neînvins de către om în calitate de subiect făptuitor al lui.
Numai duhurile demonice nu mai păstrează în ele nici un rest de bine (răul – o a 2-a natură) –
răul diavolilor nu are din început originea în firea lor, ci în libertatea lor.
 Nedatând din eternitate – răul are o slăbiciune.
Răul fizic sau răul făcut fără voie nu răneşte atât de mult o persoană cât răneşte răul săvârşit cu
conştiinţa că ar fi putut să nu-l facă.

2. Puterea şi slăbiciunea răului sau a duhurilor care susţin răul

Sf. Maxim – răul este abaterea lucrării sădite în fire de la scopul lor şi altceva nimic.
Răul înseamnă un minus în existenţă, un minus care creşte continuu.
Răul nu e o lipsă totală a existenţei (Sf. Părinţi), ci o slăbire esenţială a ei, o lipsire de ceea ce
constituie cu adevărat suportul existenţei. Intrat în existenţă, răul strâmbă fiinţa acestuia şi în acest fel o
slăbeşte, însă nu se instalează în fiinţă fără consimţământul ei. Aceasta se arată în pasiunile noastre
contrare lui Dumnezeu. E un amestec ciudat de slăbiciune şi de voinţa de a rămâne în ea din care
scăpăm doar cu ajutorul harului.
Pasiunile duc la o slăbire a caracterului de persoană şi o accentuare a caract. de natură.
Când natura a căzut în toţi la starea aceasta de nedeplină personalizare, ea s-a rupt în bucăţi care
nu comunică deplin între ele, în indivizi care se exclud şi nu se îmbogăţesc (egoism)  o slăbire a
naturii. Starea aceasta este proprie şi demonilor. Ei coexistă pt. că au nevoie să se chinuiască unii pe
alţii şi să lupte împotriva celor buni.
Răul e avalanşa prăvălirii spre nimic a unei realităţi, în căutarea în mod greşit a îmbogăţirii sale
(fără Dumnezeu).

3. Motivul căderii unei părţi dintre îngeri

Decizia lor de a se despărţi de Dumnezeu din mândrie, de a-şi nega starea starea subalternă lui
Dumnezeu, dorind să fie independenţi (ca Dumnezeu) – dorinţa de a se ridica peste condiţia lor de
spirite create, dorinţa sădită de Dumnezeu, dar înţeleasă greşit. Diavolul vroia să fie Dumnezeu, dar fără
legătură cu izvorul existenţei, vroia să-şi satisfacă setea de viaţă fără Viaţă  forţa pozitivă a răului şi
slăbiciunea lui.
Diavolii sunt lăsaţi etern în existenţă ca să demonstreze etern setea pozitivă de viaţă pusă în ei
de Dumnezeu şi neputinţa eternă de a o satisface în afară de Dumnezeu.
Ei vor să fie absoluţi şi li se să putinţa de a-şi manifesta această ambiţie etern.

4. Contribuţia demonilor la căderea oamenilor şi războiul continuu împ. acestora

Satan îşi continuă lucrarea de ispitire neîncetat (FA 5, 3; I Tes. 3, 5), folosindu-se de metodele
aceleiaşi amăgiri de care e şi el stăpânit, dirijând dorinţa de îndumnezeire a oamenilor pe aceeaşi cale
greşită.
Diavolul îl urăşte pe om ca şi chip al lui Dumnezeu şi vrea ca omul să nu-L recunoască  atrage
pe om la o alianţă cu sine împotriva lui Dumnezeu.
Luptă chiar împotriva păcii şi unităţii dintre oameni.
Sf. Vasile – diavolul a invidiat starea paradisiacă a omului – l-a amăgit cu ce omul trebuia să
devină. Diavolul nu a fost creat ca duşman al nostru, dar a devenit duşman prin pismă, căci n-a suportat
să vadă pe cel pământesc (omul) înălţându-se la starea de unde el a căzut, dar Dumnezeu s-a folosit de
răutatea lui pt. exercitarea sufletului nostru precum un medic foloseşte veninul ca medicamen.
Existenţa demonilor = o moarte activă.
 5. Lucrarea duhurilor rele în lume

Duhurile rele sunt departe de Dumnezeu, dar aproape de om şi influenşează pe cei răi.
Duhurile rele sunt adânc ancorate în trupurile bântuite de porniri pasionale dar şi în minţile care
nutresc gânduri viclene.
Prezenţa lor e mai evidentă datorită înclinării lumii spre rău.
Posedare – pasiunile produse şi întreţinute în unii oameni şi le fac proprii.
Radiază din aparenţe atractive – prezenţa lor în apă, bani, persoane...
Sunt în văzduh, urmărind să facă lumea netransparentă, să o înţelegem ca pe o ultimă realitate
(în ac. sens diavolul e numit stăpânitorul lumii acesteia – a lumii ca realitate ultimă, opacă), cu care îl
ispiteşte şi pe Hristos.
Fiind duhuri, se introduc atât de intim în duhul şi trupul nostru încât ne este greu să distingem ce
este manifestarea noastră de ce este manif. lor – se cere atenţie la năluciri.
Diavolii se deosebesc în funcţie de pasiunea lor dominantă. Sf. Ioan Casian vorbeşte de 8 duhuri
ale răutăţii – cele 8 patimi.
Lucrează şi asupra lumii producând pagube ca să ne întristeze şi să slăbească credinţa.
Sf. Maxim – diavolul face să domnească peste facultăţile sufletului legea pământului.
Lupta împotriva diavolului se câştigă prin Hristos care restabileşte valoarea compromisă a
trupului şi a lumii sensibile şi puterea voinţei.
Numai pt. că răul nu a fost legat în mod esenţial de om şi de lume Hristos S-a întrupat, având
putinţa să strice chiar prin trup lucrurile diavolului (I In. 3, 8)

Subiectul 24

Carmen Christi – Filipeni 2 (exegeză)

TPDVU

A. Introducere, precizări terminologice şi exegeză

Pr. Stăniloae foloseşte expresia forma Bisericii de mai multe ori în Dogmatica sa.:
a) totalitatea modalităţilor de trecere a lui Hristos în viaţa umană sub forma Bisericii
b) forma Bisericii = unirea noastră cu Dumnezeu şi între noi
c) comunicarea cu Dumnezeu
d) Tradiţia este însăi Biserica drept formă a eficienţei nemicşorate a lui Hristos prin Duhul
Sfânt.
e) Biserica = mediul în care oamenii se conformează lui Hristos ca model.

b) şi e) – opera de mântuire al cărei fundament a fost pus în natura omenească a lui Hristos este
dusă la îndeplinire în forma Bisericii.
Expresia forma Bisercii nu este biblică, în schimb întâlnim în NT expresia  (Fil. 2,
6) – „Cel ce dintru început fiind în chipul (forma) lui Dumnezeu...”
Termenul  - forma, aspectul exterior şi chiar purtătorul formei.
 = eidos Deosebiri:
 - forma individuală de apariţie
 eidos – aspectul genului, ceea ce este comun indivizilor
Filosofii – Parmenide: mophe = lumina şi întunericul – 2 forme ale firii
- Aristotel: morfe = ceea ce face inteligibil un lucru
- Platon: morphe = eidos (desemnează aspectul exterior)

1.  în religia greacă

Homer – antropomorfizarea zeilor, contrazis de Herodot care susţine că înainte de Homer şi

Hesiod grecii nu aveau nicio cunoaştere ori revelaţie cu forma zeilor.
Xenofan şi Platon vor respinge atropomorfizarea ca nedemnă pentru zei. Divinitatea = simplă şi
adevărată.

2. Morphe Theou în VT şi în iudaism

În VT nu se poate afirma aşa ceva. Deşi lui Dumnezeu i se atribuie însuşiri umane, ele au doar
un aspect figurat.
În VT înţelegerea teomorfică a omului este mai importantă decât concepţia antropomorfică
despre Dumnezeu. Prezentarea în formă umană nu implică o înomenire.

3. Morphe Theou – Morphe doulou

În NT – singura afirmaţie importantă cu privire la forma lui Dumnezeu este în Filip. 2, 6-11 –
„Cel ce dintru început fiind chipul (morphe)/forma lui Dumnezeu, a socotit că a fi El întocmai cu
Dumnezeu nu e o prădare, dar s-a golit pe Sine luând chip (morphen, formam) de rob, devenind
asemenea oamenilor şi la înfăţişare (schemati) aflându-Se ca un om; S-a smerit pe Sine făcându-Se
ascultător până la moarte şi încă moarte pe cruce! Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit
Lui nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al
celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn (Kyrios)
este Iisus Hristos, întru slava (doxa) lui Dumnezeu Tatăl”.
Prin chenoză Fiul lui Dumnezeu ia forma robului – Morphe doulou.
Carmen Christi din Filipeni este cel mai interpretabil text din NT.

Precizări terminologice:
a) morphe – schema – eidos – între cei 3 termeni aparent sinonimici se făcea distincţie şi în
filosofia antică.
b) mophe – ousia – distincţie dar inseparabilitate între cei 2 termeni. Nu se poate avea forma a
ceva, cuiva fără a poseda şi ousia respectivă. Morphe se referă la atributele esenţiale ale fiinţei.
c) morphe – eikon sunt sinonimi pt R.P. Martin
G.F. Hawthorne – este nefiresc tă traducem morphe cu eikon pentru a compara şi a pune în
contrast pe Adam cu Hristos; dacă nu se susţine ideea că acest imn nu se referă deloc la preexistenţa lui
Hristos, ci doar la omul Iisus, la viaţa sa pământească şi la preaînălţarea lui la o opziţie de slavă
lumească.
Distincţia reiese şi din folosirea morphe doulou în Filip. 2, 7.
d) morphe – doxa
Doxa este manifestarea, plinătatea dezvăluită a atributelor şi perfecţiunilor divine în timp ce
morphe theou este veşmântul nemijlocit, pecific şi personal al Fiinţei dumnezeieşti.
 În Ps. 18, 1 – „cerurile spun slava (doxa) lui Dumnezeu” – nu se poate înlocui cu morphe.
 în Fil. 2, 6-11 nu este vb. de o înţelegere filosofică elenistică a termenului morphe şi nici de un
presupus concept popular morphe theou = ousia, physis
Iisus Hristos n-a jucat rolul unui zeu în formă umană. Cele 2 firi s-au unit în Persoana Fiului în
mod neîmp., nedesp., neames., neschim. ≠ metamorfoză
Morphe Theou = esenţa tainică a lui Dumnezeu, ceea ce este El în Sine, realitatea fiinţei Sale, la
ceea ce nu poate fi înţeles cu raţiunea.

a) Preexistenţa
O. Culmann – Hristos ar fi preexistat ca Dumnezeu-om. Este greşit să se considere că Fiul avea
deja fire umană şi ideea de omenitate preexistentă este străină întregii Sf. Scripturi.
Alţii susţin că imnul ar evoca doar ceea ce a pierdut vechiul Adam şi a fost recâştigat de Adam
cel nou, „slava divină”, cuvintele „fiind în forma lui Dumnezeu” neavând nicio semnificaţie în
reliefarea slavei din care Hristos a venit, nici nu ar face vreo aluzie la preexistenţa sa.
Limbajul şi logica v. 6-8 sugerează o mişcare de la o condiţie divină spre una umană, pe care
Hristos n-a avut-o, dar a asumat-o.
Expresia „întocmai cu Dumnezeu” – preexistenţa, deoarece sugerează o identitate de fiinţă, nu
de rang.
Morphe Theou – o dovadă de precauţie, un mod ascuns al autorului de a spune că Hristos este
Dumnezeu = diplomaţie (vezi sin. II ec. – Duhul Sfânt)
Contrastul între participiul aorist genomenos şi part. prez hyper...? – Hristos a existat
întotdeauna dar a venit în existenţă.

b) Întruparea prin chenoză

Paralelă între morphe doulou şi Ebed Iahve (Is. 53) – expresia din Filip ar însemna exact
asumarea slujirii lui Ebed Iahve (ebed – tradus în Septuaginta cu pais = doulou)
Sf. Grigorie de Nyssa – chenoza Mântuitorului este o dovadă de putere mai mare decât minunile
săvârşite.
H.U. von Balthasar face o paralelă între:

Ioan 13, 3-17 Filipeni 2, 6-11

Iisus ştiind că Tatăl I-a dat lui toate în mâini Care ffiind în forma lui Dumnezeu nu răpire
şi că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu merge a socotit a fi El întocmai cu Dumnezeu
Iisus S-a sculat de la cină, S-a dezbrăcat de S-a s S-a smerit pe Sine...
haină
Iisus se încinge cu un ştergar şi spală ...lu sub forma robului, făcându-se
picioarele ucenicilor (sarcina robului) asemenea oamenilor... S-a
smerit pe Sine...
S-a aşezat iar la masă Pentrude aceea şi Dumnezeu L-a
preaînălţat...
A zis: Voi Mă numiţi pe Mine Învăţător şi Şi să ca să mărturisească toată limba că
Domn şi bine ziceţi căci Eu sunt. Domn este Iisus Hristos

Tradiţia creată „hos en morphe Theou” – e cauzală - „deoarece era” nu „care deşi” (concesivă) 
dăruire
 Chenoză – de la vb. kenao – înseamnă şi a se revărsa (cum soarele îşi revarsă lumina şi căldura)
a se dărui dintr-un preaplin al iubirii.
Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om pentru Sine, ci pentru ca din trupul Său să extindă mântuirea
ca viaţă în noi (Pr. Stăniloae)
Chenoză = împroprierea naturii noastre. Dumnezeu îşi face proprie firea noastră, fără de păcat.
Chenoza ≠ micşorare – Sf. Maxim – „din actul personal al lui Dumnezeu de coborâre din iubire
este şi el un act de putere”.
„n-a socotit răpire” – Fiul preexistent nu a primit egalitatea cu Dumnezeu ca ceva care să nu-I
permită asumarea slujirii răscumprptoare ci, dimpotrivă, ca unicul fapt care I-a conferit calitatea de a
împlini această slujire  întruparea şi răstignirea trebuie primite ca mijloacele proprii pentru
autorevelarea dinamică a lui Dumnezeu.

c) Preaînălţarea

Preaînălţarea Celui răstignit nu se referă la un rang care numai după aceea îi devine propriu, cici
nu e o răsplată, ci afirmarea de către Tatăl a faptului că întruparea şi moartea lui Iisus Hristos au fost
într-adevăr revelarea iubirii divine în lucrare.
Egalitate
Prin preaînălţarea Sa Hristos a primit stăpânirea mesianică (posibilă doar prin întrupare)
Stăpânirea mesianică = slujire, nu putere, majestate.
Întruparea L-a aşezat pe Hristos de-a dreapta Tatălui într-un sens nou, în mod actual, în relaţie
regală cu întreaga viaţă a universului. Nu se puteea ca „tot genunchiul să se plece...” dacă Hristos ar fi
rămas numai în forma lui de Dumnezeu şi nu ar fi salvat creaţia (vezi icoana Pogorârii la iad)
Hristos preaînalţă şi trupul în sânul Sf. Treimi.
Chiar dacă Iisus este „Mielul înjunghiat de la facerea lumii” (Ap. 5, 2), acum este în mod actual
ceea ce fusese în supratemporalitatea lui Dumnezeu – Marele Arhiereu, începându-şi slujirea
arhierească prin jertfa Sa.
Sf. Atanasie (împotriva arienilor) – nu cel ce S-a făcut om a câştigat ceva din aceasta, ci
omenitatea pe care a asumat-o.

Subiectul 23

Pregătirea omenirii pentru venirea Mântuitorului

TDS 2

1. Consideraţii generale

Căderea în păcat – alterarea chipului, pierderea harului.

Deşi nu se pierde putinţa săvârşirii binelui, omul înclină tot mai mult spre rău.
Înstrăinarea de Dumnezeu – omul nu se putea mântui prin propriile puteri, îndreptându-se spre
pieirea veşnică  Dumnezeu hotărăşte Întruparea (Tit 3, 4-5), concepută de Dumnezeu din eternitate, în
preştiinţa Sa – „taina voii Sale, după bunăvoinţa Sa precum mai înainte a hotărât întru Sine” (Ef. 1, 9),
„taina cea din veci ascunsă în Dumnezeu” (Ef. 3, 9; Rom. 16, 25-26; Col. 1, 26)
Motivul = bunătatea (In. 3, 16) / ca la
Scopul întrupării = mărirea lui Dumnezeu şi fericirea făpturii /creaţie
 Răscumpărarea prin Iisus Hristos = iconomie/mântuire obiectivă. Învăţătura despre mântuire
presupune hristologia, iar aceasta se referea la condiţiile anterioare Întrupării.

2. Pregătirea păgânilor şi iudeilor

În lumea păgână oamenii au fost pregătiţi în chip natural (prin legea mozaică natura manifestă în
conştiinţă „experienţa părăsirii de Dumnezeu a neputinţei omeneşti) şi pozitiv (reminiscenţele din
revelaţia primordială, diferitele acţ. ale Providenţei; relaţia cu iudeii, traducerea VT).
Practicarea jerfelor de mai toate popoarele  dorinţa unei izbăviri.
Miturile şi legendele exprimă în feluri diverse nădejdea într-un răscumpărător.
Venirea magilor – dovadă a faptului că Orientul aştepta, cunoscând semnele venirii.
Predica apostolilor la păgâni şi repeziciunea răspândirii creştinismului arată că aceştia aveau o
oarecare pregătire, devenind receptivi faţă de harul lui Hristos (Rom. 10, 18).
Iudeii au fost pregătiţi mai ales în chip pozitiv. Se păstrează făgăduinţa protoevangheliei +
descoperirile aduse de profeţi.
Legea dată prin Moise dezvoltă conştiinţa păcatului şi sentimentul vinei alimentând dorinţa
după mântuire (Gal 3, 24) Jertfele VT simbolizează (nu procură) harul mântuitor + prefigurările.  din
iudei, care cunosc semnele vremii, se formează prima comunitate creştină în Ierusalim.

3. Posibilitatea mântuirii

O constituie faptul că păcatul lui Adam nu constituie o cădere radicală, ca aceea a îngerilor răi
(omul n-a căzut numai prin sine, şi şi fiind amăgit + având trup păcatul său nu e doar al voinţei ca al
diavolului ci şi însoţit de pofta senzuală).
Diavolul s-a împietrit în rău, însă din om nu a dispărut orice bine, chipul lui Dumnezeu nu s-a
desfiinţat.
Omul nu se poate mântui singur deoarece a fost afectată întreaga creaţie, nimic din cele create
nu putea aduce îndreptarea. O lucrare de mântuire echivalează cu o nouă creaţie a lumii şi a omului  2
alternative: ridicarea omului la Dumnezeu şi pogorârea lui Dumnezeu la om, doar ultima fiind posibilă 
Hristos se întrupează pt. a aduce în locul lumii păcătoase, jertfa cea curată.
Necesitatea Întrupării trebuie să se ia în înţelesul că aceasta a fost de cel mai mare folos ptr. om,
iar nu în sensul unei necesităţi pentru Dumnezeu.

4. Cauza Întrupării

Ridicarea omului căzut („pentru noi şi pentru a noastră mântuire”)

In. 3, 17 – „Pentru că Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece...”
Evrei 2, 14-15 – „ca prin moarte să surpe pe cel ce are stăpânirea morţii, adicp pe diavolul şi să
izbăvească pe cei ce erau ţinuţi în robia fricii toată viaţa”
De ce S-a întrupat Hristos, a 2-a persoană a Sf. Treimi?
Sf. Părinţi spun că Întruparea Fiului este mai potrivită cu însuşirile Sale:
a) fiind Fiu al lui Dumnezeu îşi păstrează calitatea de născut şi devine Fiu al omului.
b) mântuirea fiind o refacere în har a lumii, era potrivit ca aceasta să se facă prin Acela prin
care s-au făcut toate (In. 1, 3; Evr. 2, 10)
c) pentru ca să ne grăiască despre Dumnezeu, Însuşi Cuvântul Său.
 d) Fiul fiind chipul Tatălui, după al cărui chip s-a creat omul, era potrivit ca prin el să se refacă
chipul lui Dumnezeu din om.
Şi Tatăl şi Duhul Sfânt participă la opera de mântuire, Sf. Scriptură arătând acest adevăr:
- Dumnezeu este numit Mântuitor (I Tim. 1, 1; 2, 3)
- Tit 3, 4-5 – mântuirea se săvârşeşte de Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt.
- conlucrarea se arată îndeosebi în actele de lucrare mântuitoare: la întrupare Duhul Sfânt se
coboară peste Sf. Fecioară, umbrită de puterea Tatălui (Lc. 1, 34); la Botez; In. 7, 16: „Învăţătura Mea
nu este a Mea ci a celui ce M-a trimis pe Mine”

5. Plinirea vremii

Omul a căzut datorită voii sale libere  trebuia ca şi mântuirea să o dorească liber  în acest
răstimp.
a) omul trebuia să se convingă de gravitatea păcatului său, urmările lui şi neputinţa sa morală
de a se elibera din robia lui
b) rătăcirea religioasă şi decăderea morală trebuiau să-şi atingă culmea
c) venirea Mântuitorului şi toate datele în legătură cu ea trebuiau să fie cunoscute de cât mai
mulţi pentru ca mântuirea să devină un bun al întregii omeniri.
d) omenirea să aibă timpul necesar să se pregătească treptat, legea fiind „umbra bunătăţilor
viitoare” (Evrei 10, 1)
e) trebuia să apară Sf. Maria în care păcatul era prezent doar ca o pură potenţă inactivă.

TDO 2

1. Prezenţa şi lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu în creaţie

Logosul a fost de la început în lume prin raţiunile lucrurilor şi prin persoanele umane (în
raţionalitatea lor vie)
Raţiunile divine – sensuri ale bogăţiei Logosului şi raze de viaţă divină.
Lucurile sunt chipurile create ale raţiunilor divine plasticizate, dar pe când lucrurile sunt create
prin poruncă (obiecte), omul e chemat la existenţă ca partener creat al Cuvântului lui Dumnezeu cel
Personal, pentru a gândi în calitate de subiect raţiunile obiective ale lucrurilor, împreună cu Cuvântul,
subiectul gânditor, originar al lor.
Persoanele umane au fost chemate de Logosul divin la comuniunea cu sine prin lumea lucrurilor
create – Sf. Maxim – „ascunzându-Se pe Sine în mod tainic în raţiuni, Cuvântul se oferă spre
înţelegere, în mod proporţional, prin fiecare din lucrurile văzute, ca pri nişte litere, întreg şi deplin în
toate şi întreg şi nemicşorat, Cel nediferenţiat şi mereu acelaşi în cele diferenţiate, Cel Simplu..., Cel
fără început..., cel nevăzut etc.
Raţionalitatea lucrurilor implică o Persoană care le-a gândit şi continuă să le gândească fiind
adresate şi altor persoane spre împreună-gândire (suntem după chipul Cuvântului). Punerea noastră în
acest raport coincide cu aducerea noastră la existenţă  un răspuns la chemarea lui Dumnezeu la dialog.
Vorbim de un alter-ego creat.
Noi ne simţim mânaţi să adunăm raţiunile lucrurilor în noi şi să le exprimăm pentru că prin ele
ne realizăm, ele fiindu-ne adresate ca mijloc al dialogului nostru cu Logosul. El le-a creat pentru noi ca
noi să realizăm un acord cu El şi între noi, un acord care înseamnă şi o iubire. Fără această înţelegere
raţională lumea ar fi neînţeleasă (fără rost).
 Dialogul e într-o dezvoltare continuă, înţelegem tot mai mult, nefiind un dialog pur intelectual,
ci o iubire tot mai deplină. Lucrurile trebuie prelucrate şi descifrate într-o colaborare comună 
îmbogăţirea spirituală.
Prin orgoliu oamenii au căzut de la vederea Persoanei creatoare şi proniatoare prin lucuri,
considerând lucrurile raţiunii în ele însele, crezând că le pot manevra într-un mod autonom  omul s-a
trezit într-o lume cu obiecte ce au rost doar pentru viaţa sa pământească, supuse unor procese de
repetiţie (facere-desfacere) – moarte.
Obiectiv însă, Logosul continuă să se manifeste în raţiunea lucrurilor şi om (chiar dacă omul nu
mai vede)  posibilitatea pt. filosofii antici de a sesiza existenţa unui unic Dumnezeu, şi morala.
Alţii nu le-au sesizat, căzând în închipuiri deşarte şi patimi de ocară, neavând îndreptăţire
deoarece „cele nevăzute ale lui Dumnezeu din făpturi se văd, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire”
(Rom. 1, 20) „Şi lumina luminează întru întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (In. 1, 5).
Slăbirea unităţilor raţiunilor create cu Logosul a dus la coruptibilitatea lor şi la descompunere
(Rom. 8, 21-24)

2. Hristologia transcedentală – trebuinţă după Hristos înscrisă în conştiinţa spirituală a omului

a) Primul element al hristologiei transcedentale este nevoia omului de iubire absolută
Hristos spune să vedem în aproapele pe El Însuşi  o iubire absolută îndreptată spre un om
afirmă implicit pe Hristos
Iubirea vrea o unitate a iubirii de Dumnezeu şi aproapele, iubirea de aproapele e în acelaşi timp
iubirea de Dumnezeu  prin aceasta ea caută pe Dumnezeu omul, pe Acela care poate fi iubit ca om cu
absolutul iubirii lui Dumnezeu.
b) Al doilea element – înţelegerea morţii într-un sens împlinit în moartea lui Iisus
c) Al treilea element – speranţa în viitor – chipul dumnezeiesc al omului se desăvârşeşte în
Hristos.

3. Prezenţa şi lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu în VT

Prin Rev. VT, Cuvântul Şi-a făcut simţită prezenţa şi acţiunea lui în relaţie cu oamenii,
pregătindu-i totodată pentru viitoarea Lui prezenţă personală, deplin clară şi apropiată (Iisus Hristos)
Faptele erau înţelese mai vădit ca fiind ale lui Dumnezeu, decât se poate înţelege prin
contemplarea creaţiei.
Intră în relaţie cu Cuvântul ca Persoană, dar încă nu ca Persoană Întrupată. El încă rămâne
deasupra oamenilor, dar într-o relaţie personală vie capabilă să le sprijinească demersurile.
Rev. VT pune în lumină şi revelaţia naturală (ca faptă a lui Dumnezeu), asigurând un progres în
comuniunea cu Dumnzeue – ex: „cerurile spun slava lui Dumnezeu... „ (Ps. 18, 1-5)
Sf. Maxim – Harul NT era ascuns tainic în litera VT
Cortul VT – trupul lui Hristos (adevăratul cort)
Cuvântul legii şi al proorocilor – înainemergătorul venirii Sale
Legea era umbra, umbră ce proiecta nu numai forma nedesluşită a originalului, ci şi ceva din
puterea lui
Mana din pustie e Cuvântul lui Dumnezeu care hrăneşte toată partea duhovnicească a celor ce-L
mănâncă.
Nu numai revelaţia culminează în Logosul întrupat şi înviat, ci şi cosmosul întreg îşi face vădită
şi luminoasă concentrarea şi bogăţia lui de sensuri în Pers. lui Hristos.
 În Hristos natura depăşeşte starea ei supusă necesităţii şi repetiţia, intrând în noutatea continuă a
libertăţii în iubire.

Subiectul 25

Întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea omului

„Cele două dogme” explicate de Grigorie Sinaitul:

- Treimea – privită neamestecat şi netăiat şi
- Doimea firilor lui Hristos într-un ipostas înainte şi după întrupare, dar după întrupare slăvit
în două firi şi voinţe.
Crezul preia mărturisirea lui Petru: „Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu” (Mt. 16, 16),
acest adevăr constituind fundamentul Bisericii.
Numirile ce i se dau Fiului lui Dumnezeu în Simbolul din 318:
a) Iisus (Ioşua) – „Dumnezeu mântuieşte”
„Nu este sub cer dat între oameni un alt nume în care ne mântuim” (FA 4, 12)
Numele face trimitere directă la persoană („rugăciunea lui Iisus”)
b) Hristos gr. (Mesia ebr.) – Unsul, ce trebuie să vină ca să întemeieze împărăţia lui
Dumnezeu. Înşelesul deplin îl are acest nume după Înviere.
c) Fiul unic al Tatălui. Una e filiaţia naturală a lui Iisus, alta e filiaţia adoptivă a ucenicilor.
d) Domnul (Adonai, folosit în VT în loc de Iahve, tradus prin Kyrios), arată dumnezeirea şi
domnia Sa peste lume.
Numirea adevărată e „Dumnezeu întrupat”
Iisus Hristos e născut din Tatăl înainte de toţi vecii, de creaţie şi de timp. E împreună veşnic cu
Tatăl prin naştere, ca lumina din lumină. Nu a fost un timp când nu a existat Fiul. Naşterea din Tatăl
exprimă de-o-fiinţimea Fiului cu Tatăl.
Homoousios = Hristos e identin după fire şi născut din Tatăl, necreat, în care reproduce chipul
Său.
Hristos, care e în sânurile Tatălui, este de-o-fiinţă şi cu oamenii, deoarece s-a unit cu firea
omenească. „Viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3, 3)

Noua creaţie în Cuvântul lui Dumnezeu întrupat

„Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (In. 1, 14), adică într-un anumit context, iudaic,
care cuprinde familie popor, teritoriu, cultură, tradiţie religioasă. Ca persoană istorică Hristos a asumat
toate realităţiile istorice, afară de păcat.
Întruparea – marea taină a iconomiei divine. „Cea mai mare noutate dintre toate noutăţile;
singurul fapt nou sub soare” (Sf. Ioan Damaschin)
Istoria mântuirii – lucrarea prin care Dumnezeu s-a făcut pe Sine om între oameni şi lucrarea
prin care El face pe om dumnezeu, după har.
Sf. Maxim: planul lui Dumnezeu „ca El să devină om, precum numai El a ştiut, iar pe om să-l
facă Dumnezeu prin unire cu Sine (...), iar dacă a ajuns la capătul lucrării tainice a înomenirii (...),
desigur că va ajunge şi la capătul lucrării tainice de îndumnezeire a omului (...), ridicându-l mai presus
de toate cerurile”.
Iniţiativa Întrupării posibilă doar cu intervenţia Duhului Sfânt şi cu colaborarea fiinţei umane.
 Mântuitorul Hristos, Dumnezeu-Omul e născut din Fecioara Maria ca un ipostas în două firi:
Hristos cel Unul, unit cu firea umană prin trupul şi sângele ei, El şi-a ipostaziat în dumnezeirea Lui
trupul uman.
Mântuitorul uneşte mica pârgă din frământătura firii noastre, luată din Sfânta Fecioară, cu
dumnezeirea Sa necuprinsă, unind fiinţial cu fiinţa noastră întreg Ipostasul dumnezeirii Lui.
De ce s-a făcur om şi în ce fel?
„Pentru noi şi pentru a noastră mântuire”.
Sf. Maxim: „Credinţa singură înţelege aceasta, cinstind cuvântul în tăcere”
Întruparea – destinul originar al omului, de a deveni un organ de manifestare a lui Dumnezeu,
extinzând aceasta şi la nivelul naturii înconjurătoare.
Prin iconomia Sa, Dumnezeu se depăşeşte pe Sine şi trimite pe Fiul Său ca om la oameni,
înclinând cerul către noi.
Mântuitorul n-a avut nevoie de Întrupare, patimă şi moarte, ci le-a făcut pentru noi, luând ce e
mai rău şi dându-ne ce e mai bun.
Înnoirea umenităţii prin întrupare şi înnoirea ei deplină prin vărsarea sângelui Său pe cruce.

Comentariu: Tainele Întrupării

Teologie ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu prin faptul că se întrupează, arătând în Sine pe Tatăl
şi pe Duhul Sfânt.
Înfierea ne-o hărăzeşte, dăruindu-ne după har naşterea cea mai presus de fire, de sus, prin Duh.
Egali în cinstire cu îngerii i-a făcut pe oameni, împăcând cele de sus cu cele de jos în una şi
aceeaşi voinţă. Înălţarea cu trupul a Mântuitorului – unirea cerului cu pământul.
Părtaşi de viaţă dumnezeiască – dându-Se pe Sine de mâncare.
Firea o readună în ea însăşi – desfiinţând duşmănia. În Persoana Sa se pun alături cele două
firi despărţite prin păcat.
Surparea tiraniei celui rău o face întinzând trupul biruit în Adam ca armă împotriva celui rău.
Trupul Lui s-a făcut vicleanului otravă.
 Subiectul 26

Chipul evanghelic şi istoricitatea lui Iisus Hristos, ca Dumnezeu şi om.

Mărturiile scripturistice şi patristice despre firea dumnezeiască şi cea omenească a
Mântuitorului

Profeţii mesianice despre cele 2 firi ale Mântuitorului

a) despre firea dumnezeiască

Ps. 2, 7: Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut!
Ps. 109, 3: Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut.
Mih. 5, 1: Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi
Stăpânitor peste Israel...
Ps. 109, 1: Zis-a Domnul Domnului Meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe
vrăşmaşii tăi aşternut picioarelor Tale.
Mal. 3, 1: Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele şi va veni
îndată în templul Său Domnul pe Care Îl căutaţi şi Îngerul legământului pe Care voi Îl doriţi.
Iată vine! zice Domnul Savaot
Ier. 23, 5-6 Ier. 33, 15-16:
b) despre firea omenească – Mesia numit sămânţă a femeii.
Fac. 3, 15: Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei;
aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul
Fac. 12, 2-3: Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări
numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare / Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe
cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile
pământului
Fac. 18, 14; Fac. 22, 18; Fac. 26, 4;
Is. 11, 1: O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da... şi
următoarele...
Ier: 23, 5:
Is: 7, 14: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui
Emanuel...
Mih. 5, 1-2; Is. 53

Mărturiile Mântuitorului Însuşi despre Sine

Ioan 3, 15, 16, 18 (dialogul cu Nicodim, vorbeşte de omniprezenţa Sa, pogorât din cer şi
totuşi existent în cer)
Ioan 5, 17 – aceeaşi activitate cu Tatăl, aceeaşi adorare şi aseitate.
Matei 26, 63-64 – Fiu al lui Dumnezeu.
Ioan 8, 40 – se numeşte pe Sine om.
Mt. 8, 20; 11, 18; In. 3, 15 – „Fiul omului”

Mărturiile Sf. Apostoli şi Evanghelişti

Sinopticii accentuează mai mult firea omenească, iar Sf. Ioan firea dumnezeiască
 a) despre firea dumnezeiască: la Botez (Mc. 1, 10), la Schimbarea la Faţă (17, 1), Mc. 1,
1 In. 20, 31 Mt. 16, 16 Filip. 2, 6
b) firea umană – în genealogii la Matei şi Luca şi Mc. 14, 8 Mt. 27, 58, 60
Lc. 24, 39 Rom. 8, 3

Mărturii ale Sf. Tradiţii

În Crez.
În epistola sinodală a sin. II ec. – „recunoaştem că Cuvântul cel perfect şi înainte de
veacuri al lui Dumnezeu s-a făcut om perfect în vremea din urmă”
Definiţia dogmatică a sin III ec. – „Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit”
Sf. Părinţi dezvoltă argum. Raţionale despre realitatea celor 2 firi:
- ca mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Hristos trebuia să fie Dumnezeu şi om
- ca învăţător desăvârşit, trebuia să fie Dumnezeu-om
- ca răscumpărător şi restaurator al neamului omenesc trebuia să aparţină şi Divinităţii
şi omenităţii. Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca, precum omul a fost învins cândva,
tot omul să devină învingător.
Faţă de ceilalţi oameni, Mântuitorul s-a născut supranatural şi nu are păcat.

Naşterea supranaturală a Domnului

Mântuitorul s-a născut mai presus de fire, prin lucrarea Sf. Duh şi prin păzirea fecioriei
Maicii Domnului.
Pururea-fecioria Maicii Domnului: Is. 7, 14 Lc. 1 Mt. 1, 18, 24
Sf. Tradiţie: - Constituţiile Apostolice cap 11
- simbolul apostolic
- simb. Niceo-const.
- definiţia dogm. a sin IV ec
Sf. Părinţi – Sf. Efrem Sirul: „Duhul a făcut mamă pe ceea ce nu ştia de bărbat”.
Viziunea profetului Iezechel 44, 1-2: uşa încuiată prin care doar Dumnezeu va intra pe
ea.
Eretici ce atacau înv. despre pururea-fecioria Maicii Domnului: Eunomie, unii
apolinarişti, Elvidie.
Alte chestiuni: fraţii Domnului şi Mt. 1, 25: „n-a cunoscut-o pe ea până ce n-a născut pe
Fiul cei cel dintâi născut”.

Impecabilitatea Mântuitorului

Libertatea Lui (lipsa Lui) de orice păcat, atât de cel originar, cât şi de cele personale.
La Mântuitorul sunt excluse ispita internă şi lupta patimilor. El nu putea păcătui.
Lipsa păcatului strămoş. – Lc. 1, 35: „Sfântul care se va naşte din tine...” şi Rom 8, 3.
Lipsa păcatelor personale: In. 8, 46: „Cine din voi mă va vădi de vreun păcat?”
Temeiul impecabilităţii Mântuitorului- unirea ipostatică.
Pentru a mântui lumea, era necesar ca El să fie fără păcat.
 Subiectul 27

Definirea dogmatică a Persoanei lui Iisus Hristos

TTDE

Hristologia ortodoxă a fost elaborată la sin. I II III IV ec prin sinteză biblică şi patristică şi
stabilit vocabularul hristologic: natură (fire), persoană (ipostas), unire ipostatică etc.
Sin. I afirmă de-o-fiinţimea (homoousios) Fiului cu Tatăl, lucru confirmat şi de sinoadele
viitoare.
Sin IV – hristologia în faţa monofizitismului şi nestorianismului. Au existat 2 formule
a) a Sf. Chiril al Alexandriei: se afirmă că după întrupare Hristos are „o singură
natură întrupată”
b) Tomul papei Leon – 2 naturi ce se pot distinge după întrupare – „în două firi”
Textul formulei dogmatice de la Calcedon.
Sin VI ec. – potrivit hot. de la Calcedon, în Hristos sunt întrupate 2 voinţe naturale şi două
lucrări personale.
Unirea celor 2 firi e o unire ipostatică, natura umană fiind enipostaziată.

Formula dogmatică

Sin. I ec. preia mărturisirea de cred. la Botez a Bis. din Ierusalim şi explică de-o-fiinţimea
Fiului cu Tatăl şi întruparea Fiului de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria.
Sin. IV ec. dezvoltă mărt. niceo-const., afirmând că prin Întrupare s-a realizat unirea
ipostatică, rezvultând o persoană în două firi, Mântuitorul Hristos.
Se afirmă că Iisus Hristos, născut după omenitate din Fecioara Maria, e Unul şi Acelaşi cu
Ipostasul dumnezeiesc născut din Tatăl dinainte de veci.
Leonţiu de Bizanţ – „enipostaziere” – Hristos Şi-a format prin Întrupare o fire omenească,
asumată şi încadrată în Ipostasul Său cel veşnic – s-a unit la maximum cu umanitatea. Acum
realitatea Sa de Persoană nu mai rămâne un fapt misterios în alt plan, ci intră în planul experienţei
comune a celor ce cred în El.

Sensul ipostasului şi al firii

Ipostasul sau persoana este starea de sine a unei firi spirituale, sau şi spirituale; este una din
unităţile unei astfel de firi, în strânsă legătură cu celelalte unităţi, iar în cazul persoanei umane, în
relaţie şi cu Dumnezeu cel personal.
Persoana e modul de subzistenţă concretă a firii, e un „cine” unitar.
Şi firea dumnezeiască se manifestă ipostatic.
În Hristos, ipostasul în care subzistă natura umană e acelaşi cu Ipostasul etern al firii divine.

Enipostazierea firii omeneşti în Ipostasul preexistent

În Iisus Hristos, natura umană a primit existenţa concretă nu ca un centru propriu, ci într-un
centru preexistent, în unitatea Ipostasului divin al Logosului.
În cazul Mântuitorului, natura umană şi-a găsit în Dumnezeu-Cuvântul subzistenţa.
Firea omenească asumată în Ipostasul Cuvântului primeşte caracterele personale diferite de
cele ale celorlalte persoane umane.
 Toată natura omenească a Mântuitorului s-a centrat nu în afară de Dumnezeu (autonom), ci
în Dumnezeu-Cuvântul, astfel în mijlocul creaţiei s-a plasat pentru eternitate un centru personal
omenesc, care e în acelaşi timp dumnezeiesc. În El potenţele naturii umane sunt activat. Întrucât ac.
activare a naturii umane e în conformitate cu voia lui Dumnezeu, în Hristos firea noastră şi-a regăsit
adevărata ei activare.

Deplina actualizare a firii umane în Hristos

În Hristos natura umană e activată în autenticitatea şi deplinătatea ei. Tendinţele naturii

umane nu sunt strâmtorate ci sunt favorabil actualizate şi conforme cu voia lui Dumnezeu – El a
personalizat cel mai autentic natura umană.
Sf. Maxim: „Nimic din cele naturale, precum nici firea însăşi, nu se opune Cauzatorului
firii”. Hristos a restabilit în Sine voia noastră cea naturală.
Hristos activează şi raţiunea noastră, Logosul fiind şi dreapta Raţiune. Raţiunea umană este
adusă la deplina conformitate cu raţiunea divină.
Umanitatea lui Hristos e transparentă dumnezeirii şi celorlalţi oameni. Hristos e în gradul
suprem omul pentru oameni, întrucât e omul pentru Dumnezeu sau umanitatea deschisă deplin lui
Dumnezeu.

Realizarea maximă a unirii lui Dumnezeu şi a omului în Iisus Hristos

În Hristos se împlineşte voinţa divină de unificare cu noi, cu setea omenească de unire cu toţi
în centrul divin unificator al tuturor.
Nicodim Aghioritul: unire după fiinţă – Sf. Treime
unire după lucrare – Dumnezeu–oameni înainte de Întrupare.
unire după ipostas – modul de unire deplină a lui Dumnezeu cu noi
Făcându-se om, Fiul lui Dumnezeu intră şi într-o unire după fiinţa omenească cu ceilalţi
oameni.
„Enipostaziere” (Leonţiu de Bizanţ) – primirea firii omeneşti în Ipostasul preexistent al lui
Dumnezeu-Cuvântul.
Numai spiritul uman e fereasctră sau uşă prin care pătrunde natura în planul infinităţii şi al
libertăţii dumnezeieşti.
Toate ipostasurile umane au pe Ipostasul Cuvântului ca ipostas ultim.
Ca om, Hristos ştie mereu că Se împărtăşeşte de infinitate, că Se odihneşte în ea, dar ştie în
acelaşi timp că nu ca om e sursa acestei infinităţi, ci că Dumnezeu.
Umanitatea oamenilor nu era încă deplină înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om.
Sf. Nicolae Cabasila – omul înainte de Hristos era lipsit de „forma” omenească proprie, de „forma”
Fiului, de „forma hristică”.

Unitatea neconfundată a firilor în Hristos

În Hristos, cele două firi sunt unite în mod neîmpărţit, nedespărţit, neschimbat şi
neamestecat.
„neîmpărţit” – Ipostasul cel unul al lui Hristos nu se împarte din cauză că are două firi, chiar
dacă firile rămân intacte, nu se confundă între ele.
Unitatea neconfundată a firilor în Hristos face ca firile să nu se deosebească decât prin
cugetare, nevăzându-se asta în realitate.
Astfel sin V ec – Persoana lui Hristos e „din două firi”.
Prin Întrupare – umanizarea Cuvântului şi îndumnezeirea firii omeneşti.
 „Ale Unuia şi Aceluiaşi sunt toate aceste fapte, deşi provin din firi diferite; ale Unuia,
(numit) când Dumnezeu, când om” (Leonţiu de Bizanţ)

Urmările unirii celor două firi în Hristos pentru noi

N. Cabasila: în Sf. Taine, Dumnezeu-Cuvântul îşi însuşeşte simţurile noastre şi le umple de

lucrarea Lui, cum Şi-a însuşit şi le-a umplut pe ale trupului Său.
Simţirile diferite şi dispersate ale omului, concentrându-se pe Sf. Taine, se unesc în Hristos
cu cele ale Lui. Iubirea faţă de o persoană unifică funcţiile unui om, căci toate se imprimă de chipul
ei.
Hristos e însăşi Viaţa şi Dreptatea în noi înşine. El nu compătimeşte cu noi, ci poartă El în
noi durerile noastre, cum le-a purtat pe ale trupului Său.
Leonţiu de Bizanţ: trupul lui Hristos nu e numai plin de viaţă dumnezeiască, ci şi de-viaţă-
făcător. Astfel trupul îndumnezeit fiind primit în trupul celorlalţi oameni, învie şi îndumnezeieşte şi
trupurile noastre. În ac. relaţie un rol important îl are Duhul Sfânt, ca iubire a Tatălui faţă de Fiul şi
faţă de noi.
Omul, şi prin el creaţia, îşi capătă sensul, pe drumul libertăţii şi al noutăţii continue în dialog
cu Cuvântul.

Subiectul 28

Unirea ipostatică şi consecinţele Întrupării Cuvântului pentru mântuirea noastră

Comunicarea însuşirilor

Hristos, ca Ipostas al ambelor firi, stabileşte o comunicare reală între însuşirile şi lucrările
celor 2 firi. Fără comunicarea însuşirilor Ipostasul Său s-ar manifesta când numai ca Dumnezeu,
când numai ca om. Oamenii nu s-ar mai întâlni cu Dumnezeu-Cuvântul Însuşi prin mijloacele
omeneşti accesibile lor.
Sf. Maxim: „Nicio fire din cele cărora le era ipostas nu era activă în chip despărţit de
cealaltă. Prin fiecare făcea evidentă pe cealaltă. Fiind cu adevărat şi una, şi alta, ca Dumnezeu mişca
umanitatea, iar ca om descoperea dumnezeirea proprie. Pătimea dumnezeieşte şi săvârşea minuni
omeneşte”.
Prin Persoană o fie îşi comunică celeilalte lucrările, dar nu se identifică una cu alta, deci într-
un grad maxim permis de condiţia neconfundării.
Lucrarea firii dumnezeieşti se imprimă asupra firii omeneşti cu acordul acesteia.
Prin comunicarea însuşirilor nu se desfiinţează firile.
Sf. Maxim vorbeşte de îndumnezeirea firii omeneşti până la un anumit grad încă în existenţa
pământească. Îndumnezeirea ei deplină va fi după Înviere. Cele 2 firi lucrează totuşi „teandric”.
Îndumnezeirea firii omeneşti se produce fără anularea ei, ci prin desăvârşirea funcţiilor şi
lucrărilor ei.
Prin modul de conlucrare a celor 2 firi în Persoana Sa, Hristos începe opera de desăvârşire a
umanităţii.

Chenoza Fiului lui Dumnezeu prin Întrupare şi Cruce şi îndumnezeirea firii Sale omeneşti

„Chenoza” („golirea”) – împroprierea firii omeneşti prin smerenia firii dumnezeieşti, prin
„golirea” de slava Sa de dinainte de Întrupare.
Coborârea Lui e condiţia întâlnirii cu noi la nivelul în care putem primi bogăţia Lui.
 „Cunoaşteţi harul Domnului nostru Iisus Hristos, că fiind El bogat S-a făcut sărac, ca să vă
îmbogăţiţi prin sărăcia Lui” (2 Cor. 8, 9).
Pătimirile firii umane nu puteau fi cu adevărat depăşite decât prin suportarea lor, care e şi ea
o putere.
Vorbim de 2 etape ale chenozei: una anterioară Întrupării, în care Fiul lui Dumnezeu se
hotărăşte să se facă om, şi a doua, în care El ia asupra lui pătimirea noastră.
Vezi Filipeni 2, 7-9
„Golirea” lui Dumnezeu-Cuvântul în firea omenească a atras-o şi pe aceasta într-o anumită
smerenie, care n-ar fi avut loc fără asumarea ei în Ipostasul divin.
Chenoza constă tocmai în împroprierea naturii noastre în toată suportarea ei curată a durerilor
de către Dumnezeu-Cuvântul.
Ambele firi fiind în Ipostasul lui Hristos, umple de putere dumnezeiască trupul şi suferă cele
ale trupului.
Sf. Maxim: Hristos a realizat mântuirea noastră prin pătimiri (ca manif. ale chenozei) şi prin
minuni (ca semne ale puterii dumnezeieşti manifestate prin trup).
Pătimiri – acceptarea trebuinţelor omeneşti şi suportarea morţii. Hristos acceptă acestea cu
putere. În mijlocul acestor pătimiri se dovedeşte a fi „omul tare” – vezi chipul Mântuitorului răstignit
în tradiţia răsăriteană – acceptarea morţii în faţa lui Dumnezeu e înţeleasă totodată ca tărie.
Chenoza nu înseamnă o cădere a lui Dumnezeu din dumnezeirea Sa, ci o faptă a bunătăţii
Sale şi un mod de manifestare a puterii Sale pentru a întări firea omenească din lăuntrul ei.
Chenoza s-a datorat şi faptului că firea umană nu L-ar fi putut suporta pe Dumnezeu
arătându-se în toată slava Sa.

Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu

a) Cel ce Se naşte din Fecioara ca om e Dumnezeu

Persoana care Se naşte din Fecioara Maria este identică cu Persoana Cuvântului
dumnezeiesc, Care prin Întrupare Se face şi persoana firii omeneşti.
A respinge calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Fecioarei Maria înseamnă a respinge
întruparea Fiului lui Dumnezeu. Tocmai de aceea insistă Hristos să se numească „Fiul Omului”,
pentru a arăta că, deşi Dumnezeu, S-a făcut cu adevărat fiul omului.
Sf. Chiril din Alexandria în luptă cu Nestorie pentru a afirma o singură persoană în Iisus
Hristos şi numirea Fecioarei ca Născătoare de Dumnezeu. De această afirmaţie depinde mântuirea
noastră.
Naşterea lui Dumnezeu-Cuvântul ca om, nu este închisă în orizontul umanului, supus
repetiţiei şi morţii, ci e unică. Nu e o naştere din necesitatea firii, ci din bunăvoinţa lui Dumnezeu.
Naşterea Cuvântului nu e un fapt de natură, ci unul al copleşirii naturii de către Duhul Sfânt.
Dacă omul se constituie ca om deplin încă de la începutul existenţei sale prin suflarea de viaţă a lui
Dumnezeu, adică prin Duhul Sfânt, cu atât mai mult Cuvântul lui Dumnezeu. În Hristos, spiritul
uman e fortificat, prin Duhul Sfânt.

b) Lucrarea Duhului Sfânt în naşterea Fiului lui Dumnezeu ca om

Dacă în cazul oamenilor de dinainte de Hristos lucrarea Duhului Sfânt era una de-viaţă-
făcătoare, care deschidea o legătură intimă cu Dumnezeu, în care omul se putea întări, în Mântuitorul
prin lucrarea Duhului se întrupează Însuşi Cuvântul. Duhul nu se mai comunică cu măsură, ci în
întregime.
 Sf. Maxim: Dacă însuşi Duhul ca Persoană produce suflarea zămislirii Cuvântului în
Fecioara Maria, iar Duhul e sălăşluit în Ipostasul Cuvântului  Cuvântul îşi formează împreună cu
Duhul Sfânt, prin suflet, trupul.
Duhul e ultimul factor care formează materia ca plasticizare a raţiunii (ca la creaţie). Tot
Duhul sporeşte prezenţa spiritului în corp. El are un rol hotărâtor şi în învierea trupului lui Hristos şi
în umplerea Lui deplină de Duhul.
Hristos ia trup pentru a înnoi firea din lăuntru. Se dă astfel o apreciere pozitivă modului de
venire în lume ca naştere, purificând de această dată ceea ce sa adăugat păcat la ea.

c) Maica Domnului naşte pe Fiul lui Dumnezeu ca om, în chip feciorelnic

În general, eficienţa Duhului asupra cuiva e în proporţie cu puritatea, sau cu disponifilitatea

celui asupra căruia lucrează.
Maica Domnului se dăruieşte deplin Cuvântului, Duhul putând copleşi deplin legea naturală
a naşterii.
Dacă şi mamele altor prooroci au fost sfinţite de Duhul Sfânt (Ieriemia, Ioan Botezătorul etc),
Fecioara Maria e cea care l-a avut pe Duhul Însuşi, umbrind-o şi sălăşluind în Ea.
Formându-şi trupul din puritatea totalei disponifilităţi,Cuvântul şi Duhul Sfânt, curăţesc
păcatul strămoşesc pentru ca Ipostasul divin să nu ia trupul dintr-un trup ce se afla sub acest păcat.
Calitatea Mariei de Născătoare de Dumnezeu şi fecioria ei ţin împreună.
Fecioria e simbolul întregii ei purităţi, ea ducând la îndeplinire o putere pe care iniţial a sădit-
o Dumnezeu în om. Ea s-a deschis deplin lui Dumnezeu prin aceast era unită cu El, încă înainte ca El
se întrupează.
Întruparea Cuvântului s-a făcut sub legea naţterii, luând total firea noastră şi osândind în ea
păcatul. Deşi n-avea nevoie de rânduielile Legii, El fiind drept, prin naşterea sub lege îşi arată
dumnezeirea care asumă umanul.

Lipsa de păcat a Mântuitorului

Păcatul e o închidere a omului faţă de Dumnezeu, o voinţă de a nu mai ţine seama de El, de a
uita de El; e o duşmănie faţă de El. Păcatul e o închidere şi către semeni, e o slăbire a caracterului
personal al omului, o slăbire a umanităţii iubitoare.
În Hristos nu poate exista păcatul pentru că nu se poate vorbi de o asemenea închidere a
umanului înspre divin. Dimpotrivă. Umanitatea Lui e în comuniune deplină cu Tatăl şi cu Duhul. Nu
se poate închide nici semenilor, pentru că prin Ipostasul divin în care e cuprinsă, firea Lui omenească
e deschisă tuturor semenilor.
Hristos nu numai că n-a săvârşit păcate, dar nu are nici păcat strămoşesc, pentru că n-a fost
ca om rezultatul unui act de voluptate, ca rezultat al stării de cădere. El a fost rezultatul unei
iniţiative, liberă de orice necesitate, întrupat pe cale supranaturală.
În Persoana lui Hristos firile nu se confundă, nici nu se separă prin necomunicare, ci
comunică prin energiile lor.
Firea dumnezeiască din Ipostasul lui Hristos comunică celei omeneşti nepătimirea.
Sf. Maxim socoteşte că în Hristos n-a existat un liber arbitru care să decidă în mod deosebit
de Dumnezeu.
Deci afectele sau pătimirile, inclusiv coruptibilitatea, ca bold al afectelor şi ca rezultat al lor,
au nu numai caracterul de urmări ale păcatelor, ci sunt şi instrumente împotriva păcatelor.
Odată apărute pătimirile, Dumnezeu le dă şi caracterul de antidot al păcatului – El a inventat
de la început rana şi durerea şi moartea împotriva păcătosului. Moartea a venit ca să nu fie nemuritor
păcatul.
 Dacă afectele şi moartea şi-au schimbat în mod efectiv rostul, şi l-au schimbat numai în
Hristos şi prin Hristos, Care n-a mai avut păcatul legat de ele. Numai prin suportarea lor fără a le
lăsa să rodească păcatul, ele şi-au pierdut puterea.
Secretul nepăcătuirii stătea în Hristos în puterea ce o primea voinţa Lui omenească din
Ipostasul Cuvântului, care era subiectul Ei.
Aceste afecte sau pătimiri împreună cu coruptibilitatea şi cu moartea de pe urma păcatului
sunt blestemul cu care S-a identificat Hristos, luându-l asupa Sa, ca să ne răscumpere din blestemul
legii.
Împărtăşindu-ne de trupul Lui preacurat, care a ţinut în frâu afectele de pe urma păcatului,
fără să le lase să lunece în păcat, le biruim nu numai pe ele, ci şi păcatul.
Hristos a suferit păcatul nostru şi l-a învins ca şi când ar fi fost al Lui. Durerea Lui a fost
datorită păcatului tuturor.
Paradoxal: pe de o parte El era deschis tuturor, dar ei nu erau deschişi Lui şi aceasta Îl făcea
să sufere, cum nu suferă ei de închiderea celorlalţi. Păcatul lor, ca închidere învârtoşată a lor faţă de
El, apăsa asupra Lui.

Lui Hristos I se cuvine o singură închinare, ca lui Dumnezeu

Lui Hristos I se cuvine o singură închinare, ca lui Dumnezeu, pentru că închinarea se

adresează Persoanei, iar Persoana lui Hristos e una: Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat. Dacă I-am da
două feluri de închinări, L-am împărţi în două persoane.
Leonţiu de Bizanţ: Hristos cel unul este închinat întreg ca Dumnezeu, prin faptul că,
Ipostasul cel unul din El fiind dumnezeiesc, în el este ipostaziată şi îndumnezeită şi natura
omenească.

Subiectul 29

Controverse şi erezii hristologice

Erezii ce se referă la divinitatea Mântuitorului

a) cele care-l considerau simplu om: Cerint, Ebion (sec. I), Carpocrat, Teodot şi Artemon
(sec. II), Paul de Samosata (sec. III)
b) ce afirmau că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, dar nu e de-o-fiinţă cu El: arianismul şi
semiarianismul.
c) erezii anti-trinitare (patripasiene) – afirmă că în Iisus Hristos S-a întrupat şi a pătimit
însuşi Dumnezeu-Tatăl sau întreaga Sf. Treime.

Erezii care se referă la omenitatea Mântuitorului

a) privitoare la trupul Mântuitorului: dochetismul (af. că Hristos n-a avut un trup real, ci
aparent) şi gnosticismul. Se continuă cu Simon Magul şi Marcion.
b) privitoare la sufletul Mântuitorului – af. că sufletul omenesc a fost înlocuit de divinitatea
Sa: Lucian, Apolinarie, arienii.
c) în legătură cu naşterea Mântuitorului din Fecioara Maria: Cerint, Ebion, Carpocrat,
gnosticii iudaizanţi. Af. că Iisus s-ar fi născut pe cale naturală din Iosif şi Maria.

Erezii referitoare la unirea ipostatică

 1. Nestorianismul – desparte cele 2 firi ale Mântuitorului, admiţând nu numai 2 firi, ci şi 2
persoane deosebite, una dumnezeiască şi una omenească (dioprosopism). Afirmă că Iisus Hristos
este doar numai un purtător de Dumnezeu, iar Fecioara Maria e doar născătoare de om. Că Logosul
ar fi locuit în omul Hristos ca într-un templu, părăsindu-l la patimi şi lăsând să moară omul.
A fost combătut de Sf. Chiril al Alexandriei şi de sin. III ec.
2. Monofizitismul – Eutihie – afirmă existenţa numai a unei singure naturi în Iisus Hristos,
numai cea dumnezeiască. Îl condamnă pe Nestorie, dar cade el însuşi într-o altă extremă.
3. Monotelismul – vine în prelungirea monofizismului. Admite 2 naturi, dar recunoaşte a fi
doar o singură voinţă şi o singură lucrare. Condamnat la sin. 6 ec.
4. Adopţianismul – formă târzie a nestorianismului. Afirmă că Iisus Hristos, după
omenitatea Sa, nu e Fiu propriu al Tatălui, ci numai fiu adoptiv.

Subiectul 30

Iisus Hristos privit în lucrarea Lui mântuitoare

Cele trei direcţii ale lucrării Mântuitorului şi cele trei slujiri mântuitoare

Nu orice persoană ar fi realizat mântuirea. Iisus Hristos mântuieşte El însuşi ca persoană de

neînlocuit. Mântuirea nu o putem dobândi decât în Dumnezeu.
Dogmatica creştină înfăţişează lucrarea mântuitoare şi dăruitoare de viaţă veşnică a Persoanei
dumnezeieşti a lui Hristos devenit om.
În creştinism nu se poate vorbi propriu-zis de o „învăţătură mântuitoare” şi nu ne mântuim
printr-o lege, nici măcar prin legea VT, ci prin Persoana lui Iisus Hristos.
Hristos ne mântuieşte printr-o lucrare de transformare a noastră, prin săvârşirea anumitor
fapte transformatoare.
În faptele mântuitoare este prezentă Persoana lui Hristos. Prin aceste acte ne-a arătat că va fi
neîncetat activ în duhul acelor acte. Faptele săvârşite de o persoană se înscriu în ea cu urmările lor.
Lucrarea mântuitoare a lui Hristos se îndreaptă:
a) spre firea Sa omenească, pe care o îndumnezeieşte şi o eliberează de afecte, pătimiri şi
moarte.
b) spre noi toţi, prin participare la roadele lucrării Sale.
c) spre Dumnezeu, pentru a-L slăvi prin împăcarea noastră cu El şi prin îmbrăcarea noastră
în strălucirea dumnezeirii.

O altă perspectivă a lucrării mântuitoare:

a) ea se împlineşte prin propria jertfă a Trupului Său.
b) prin învăţătura şi pilda de slujire dată oamenilor.
c) prin puterea pe care o exercită asupra naturii prin minuni

Astfel Hristos e considerat ca:

- Arhiereu – refăcând legătura dintre om şi Dumnezeu, prin jertfă. Cuprinde toate
suferinţele îndurate pentru noi, în special moartea. Hristos înlătură în locul omului vina şi pedepsele,
restaurând şi natura lui căzută. Hristos e preot în veac după rânduiala lui Melchisedec – preoţia
eternă şi universală.
„Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul Său
răscumpărare pentru mulţi” (Mat. 20, 28)
Jertfa de pe Cruce, odată săvârşită, se actualizează mereu, se reînnoieşte în jertfa Euharistică,
până la sfârşitul veacului.
- Învăţător-Profet – învăţând, aducând Revelaţia desăvârşită a fiinţei şi voii lui Dumnezeu
şi a operei de mântuire. Descoperă adevărul absolut despre Dumnezeu şi despre norma morală. Acest
adevăr este ilustrat de viaţa Sa, pildă de desăvârşire prin virtute pentru lume. Hristos se vesteşte pe
Sine, El fiind adevărul; ceilalţi profeţi vesteau despre adevăr. El este plinirea revelaţiei şi
desăvârşirea Legii mozaice.
- Stăpân, Domn, Împărat – biruind puterile răului şi conducând pe om spre destinaţia lui
adevărată. Demnitatea de împărat se dovedeşte prin numele de Împărat dat de profeţiile mesianice.
Reiese şi din activitatea S-a, din minunile Sale, mai ales din acelea ce privesc Persoana Sa
(Schimbarea la Faţă, pogorârea la iad, Învierea, Înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui).
„Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Mt. 28, 18)
Mântuitorul îşi exercită parţial demnitatea împărătească pe pământ, dar prin excelenţă în
viaţa viitoare.
Ele nu pot fi despărţite în mod real.
Numai prin cele trei activităţi şi calităţi putea să mântuiască şi să desăvârşească pe oameni.
Am putea stabili o ordine temporală a desfăşurării acestor 3 slujiri: întâi cea de Profet-
Învăţător, apoi cea de Arhiereu, şi în final cea de Împărat.
Centrul acestei întreite slujiri a Mântuitorului îl constituie lucrarea Sa arhierească. Chemarea
profetică luminează prin învăţătură, iar cea împărătească dăruieşte harul împăcării şi desăvârşeşte pe
credincioşi.