Sunteți pe pagina 1din 101

BISERICA ORTODOXĂ ȘI SECTELE

I.1. Fenomenologie sectară

I.1.1 .........................................

Ştiri şocante precum: 88 de membri ai sectei davidienilor morţi prin sinucidere într-o
confruntre cu poliţia în Waco, Texas, la 19 aprilie 1993, 53 de membrii ai sectei Templului
soarelui morţi prin sinucidere sau asasinaţi în Elveţia şi Canada la 4 octombrie 1994, 11 morţi şi
5000 de răniţi în atentatul cu gaz sarin în metroul din Tokyo de către secta AUM la 5 martie
1995 – le prezintă mass-media, insistând că toate acestea nu sunt altceva decât manifestări ale
unor secte. Amintind şi de alte fapte mai vechi ale aceloraşi secte – cum ar fi sinuciderea
colectivă a 923 de membrii ai Templului Poporului în Guyana, în anul 1978 – înţelegem pe de o
parte gravitatea problemei reprezentate de sectele moderne şi pe de altă parte necesitatea
cunoaşterii cât mai amănunţite a lor, în scop defensiv.
După anul 1989, ca şi în alte ţări din spaţiul central şi est-european, România a cunoscut
din păcate fenomenul sectelor într-o măsură din ce în ce mai mare. „Creşterea numărului
sectelor, curentelor şi noilor mişcări religioase şi para-religioase este astăzi în România o
realitate evidentă” – scria Prof. Nicolae Achimescu1, care descria acest fenomen drept o
adevărată „explozie” religioasă şi pseudo-religioasă. Este firesc ca după aproape 50 de ani de
educaţie atee ce a condus la un vid religios şi o accentuată criză spirituală, ţara noastră să
cunoască o nouă „ofertă” religioasă, ofertă care însă este din ce în ce mai diversificată şi
realmente ciudată pentru mentalitatea şi experienţa religioasă a omului de rând. Regăsim o
„goană” permanentă după noi spiritualităţi şi pseudo-spiritualităţi prin care unii oameni îşi doresc
să iasă din cotidian, din normalitate, şi căutând experienţe noi, inclusiv în plan cultural şi
religios, să creadă că în acest fel se vor simţi mai împliniţi din punct de vedere spiritual. La
prima vedere explicaţia acestui fapt ar consta în aceea că educaţia atee, primită în general în
familie, a creat o anumită rezervă faţă de Biserică şi învăţătura ei – ajungându-se la ideea că

1
Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002, p. 7.Despre,,explozia religioasă” vezi
Idem,,,Explozia religioasă și pseudo-religioasă. Satanismul în România: organizare și ritualuri”--, în Biserica și
problemele vremii, nr. 3, Iași, 1998.

1
„tradiţionalul” este ceva desuet, inacceptabil pentru omul de azi; în acelaşi timp, setea de
spiritualitate, inerentă fiinţei umane, se cere a fi potolită de noi forme de religiozitate, exterioare
Bisericii. Celebra sintagmă a gânditorului francez André Malraux, „secolul XXI va fi religios ori
nu va fi deloc”, posedă şi o cheie de interpretare inedită: ce fel de religios va fi caracteristic
secolului XXI? Analiza posibilului răspuns la această stringentă întrebare coincide chiar cu o
introspecţie asupra raportului dintre omul de azi şi fenomenul sectar2.
Nu este însă un lucru uşor să prezinţi fenomenul sectar contemporan. Nici chiar din punct
de vedere al denumirii şi al definirii sale, acest fenomen nu se lasă uşor descris. Unii autori
vorbesc despre „noi mişcări religioase”, „secte”, „culte”, „neoreligii”, „noi religii juvenile”,
„secte juvenile”, „mişcări neoreligioase”, „noi comunităţi religioase şi ideologice” sau „psiho-
grupe”3, în timp ce alţi autori vorbesc despre „noile erezii”, „culte sau secte distrugătoare”,
„erezii totalitariste nou-apărute” sau „erezii care droghează sufletul (psihonarcotice)” 4.
Conotaţiile peiorative ale tuturor acestor denumiri sunt evidente şi probabil de aceea o comisie a
guvernului francez, sesizând dificultatea definirii noţiunii de sectă, a propus expresia neutră de
„minorităţi religioase”5.
Reluăm ideea exprimată mai sus, că în cazul fenomenului sectar avem de-a face cu „un
fenomen greu de definit”6. Dificultăţile survin nu doar din aceea că este vorba de un fenomen
care nu cunoaşte o definiţie admisă de toţi, ci şi din aceea că nu posedăm întotdeauna toate datele
reale despre o sectă şi mai ales din aceea că avem de-a face cu un fenomen dinamic. Paradoxul
face ca, deşi sectele să cunoască un număr din ce în ce mai mare de adepţi, totuşi informaţiile
despre ele să continue să fie fragmentare şi limitate. Explicaţia survine din cele două linii
predominante în religiozitatea lumii în care trăim: pe de o parte, exacerbarea extremismelor
religioase în lume, pe de altă parte, predominarea spiritului religios difuz, a eclectismului şi a
sincretismelor. Atunci când se referă la religii, observatorul imparţial utilizează aproape
inevitabil în lexicul său termeni precum „extremism”, „fundamentalism”, „radicalism”, „ultra-

2
Vezi Ibidem, p. 8-10.
3
Ibidem, p. 11-18.
4
Părintele Arsenie Vliangoftis, Ereziile contemporane – o adevărată ameninţare –, trad. Ieroschimonah Ştefan
Nuţescu, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2006, p. 91. Autorul mai vorbeşte şi despre „culte distrugătoare” sau
„erezie ucigătoare de libertate”. Vezi Ibidem, p. 92.
5
Les sectes en France, Rapport fait au nom de la commission d’enquète sur les sectes, Président Alain Gest,
Rapporteur Jacques Guyard, p. 12. Disponibil la adresa electronică: http://www.assemblee-nationale.fr/rap-
enq/r2468.asp.
6
Ibidem, p. 8.

2
tradiţionalism” sau „fanatism”. Sunt realităţi devenite omniprezente pe scena lumii, căci în mai
toate religiile importante ale lumii pot fi întâlnite extremisme religioase. Anumiţi adepţi sunt gata
să-şi apere sau să-şi afirme convingerile şi credinţele religioase în cuvinte şi prin fapte care nu
ocolesc violenţa. Ei încearcă să-şi prezinte religia doar în ceea ce ei consideră a fi absolut
necesar, adică reducând mesajul universal al religiei lor la câteva idei ce trebuie să fie impuse.
După cum am mai precizat, există aici o dificultate: „Dificultatea de a vorbi despre formele
contemporane de extremism religios este determinată mai ales de varietatea şi de dezintegrarea
sistemelor de sens şi a confesiunilor în lume, de eterogenitatea categoriilor pe care aceste sisteme
le acoperă, de renumele de care se bucură, de interdicţiile cu care sunt sancţionate, de
deformările cărora le cad victime”7.
Aceeaşi dificultate de definire survine nu doar din integrisme, ci şi din relativism, adică
din acel spirit religios difuz, eclectism şi sincretism. După cum scria un cercetător, „astăzi, lumea
occidentală este marcată, înainte de toate, de refluxul continuu al religiilor şi de adeziunile
religioase suple”8. Scena vieţii religioase prezintă două tendinţe opuse: nu doar „integrisme” –
caracterizate printr-un refuz al modernităţii şi prin reafirmarea viguroasă, uneori prin mijloace
dure, a tradiţiei proprii – ci şi prin toleranţă faţă de pluralitatea viziunilor asupra lumii, a stilurilor
de viaţă şi a credinţelor religioase, mergându-se până la „alegere individuală” şi „improvizaţie” –
adică ceea ce este caracterizat ca sincretism. Dificultatea survine aici din veritabila explozie a
religiozităţii într-o diversitate de forme – „o descompunere a spiritului religios fără perspectiva
recompunerii”9. În fapt, noua religiozitate mistico-ezoterică poate conduce chiar la dizolvarea
sacrului. Mondializarea „schimburilor religioase”10 favorizează relativismul şi sincretismul
religios care, la rândul lor, nu-i mai oferă omului de azi adevăruri absolute: marile sisteme
ideologice care pretindeau că deţin adevărul lumii şi sensul istoriei sunt de acum înainte
considerate drept „mari poveşti”, „religii seculare”. De aici un alt paradox: „Forma actuală a
procesului continuu de ştergere a religiilor ar putea fi afectată, dar nu şi ştergerea însăşi, care este
un proces înscris într-o lungă durată”11.

7
Henri Tincq, „Exacerbarea extremismelor religioase în lume”, în Jean Delumeau (ed.), Religiile lumii, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 675-676.
8
Françoise Champion, „Spirit religios difuz, eclectism şi sincretisme”, în Ibidem, p. 700.
9
Ibidem, p. 718.
10
Ibidem, p. 725.
11
Ibidem, p. 726. Un exemplu de infiltrare a neo-păgânismului în societăți predominant creștine, cum e și cazul
României, prin „răsturnarea” discursului religios la Radu Petre Mureşan, Alternative spirituale în România. Secolul
XXI. Perspectivă ortodoxă, prefaţă Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Achimescu, Ed. Agnos, Sibiu, 2011, p. 92-96.

3
Deşi, după cum s-a văzut, greu de definit, fenomenul sectar posedă anumite caracteristici
generale care îi reliefează natura proprie. De aici şi propunerea anumitor definiţii care au fost
propuse sectei: mai întâi, secta înseamnă o deviere de la adevărul creştin, rupere de Hristos şi
înstrăinare de Biserica Sa, totodată cu pierderea mântuirii în perspectiva veşnică a Împărăţiei lui
Dumnezeu12. Această definiţie înglobează două atitudini fundamentale ale fenomenului sectar: 1)
ruptură, segregare de Biserica cea una a Mântuitorului Iisus Hristos (şi în acest sens cuvântul
sectă derivă din verbul latin secoare = a tăia), 2) ascultare de o altă autoritate decât cea a
Bisericii, de o altă persoană, „un şef religios autodeclarat, fără continuitate cu harul apostoliei şi
al ierarhiei sacramentale şi fără dreapta învăţătură revelată, biblică, dogmatică, spirituală, fără
ordinea cultică şi canonică consacrate tradiţional în creştinism”13 (în acest sens cuvântul sectă
derivând de la un alt verb latin sequor, sequi = a urma). O altă definiţie propusă din punct de
vedere teologic este aceasta: „sectele sunt grupări religioase rupte din sânul Bisericii şi care
răspândesc învăţături greşite faţă de adevărurile credinţei stabilite de Biserica creştină”. Ele sunt
cele care au dat creştinismului „un caracter raţionalist, neduhovnicesc, lipsit de prezenţa reală a
lui Hristos în oameni şi în lume”, reducând religia la discursuri (predici), la cântări (coruri
proprii) şi lecturi, conferind astfel cultului un caracter laic prin renunţarea la „toate dogmele
Bisericii creştine”14. Cel mai cunoscut sectolog ortodox român în secolul XX, P.I. David, definea
diverşi termeni cum ar fi confesiune, cult religios, schismă, grupare anarhică, comunitate
dizidentă, organizaţii religioase violente şi sectă, scriind despre cea din urmă că reprezintă „o
grupare de creduli sui-generis nemulţumiţi de confesiunea sau cultul lor şi a căror doctrină este
pseudo-filosofică sau eretică De obicei, sectarii fiind cuprinşi de o psihoză specifică
negativiştilor, refuză nu numai adevărul original, ci creează şi fantezii religioase apelând la
mijloace empirice obscuratiste şi devenind fanatici”15.

Recomandăm cartea și pentru alte exemple oferite pentru a demonstra caracterul profund necreştin al multor secte,
care însă se îmbracă într-o haină creştină pentru a atrage mai uşor adepţi pe care apoi să-i manipuleze.
12
Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, Ed. Universitaria, Craiova,
2006, p. 14.
13
Ibidem, p. 12.
14
Pr. Prof. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar de cunoştinţe religioase, Ed. Andreiana, Sibiu, 2010, p.
399.
15
P.I.David, Călăuză cerştină pentru cunoaşterea şi apărarea dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectant, Ed.
Episcopiei Aradului, Arad, 1987, p. 35-36. Tot aici se arată că, în general, „adepţii sectelor sunt indivizi deplasaţi,
mistici bolnăvicioşi, bolnavi psihic sau posedaţi ereditar, patologic”, motiv pentru care ei „sunt greu de recuperat
pentru Biserică şi societate”.

4
Pentru a înţelege sectele trebuie să avem în vedere contextul socio-cultural şi religios al
lumii de azi, care favorizează răspândirea fenomenului sectar, şi factorii care determină
dinamismul acestui fenomen.
Contextul pe care trebuie să-l avem în vedere pentru a înţelege corect fenomenul sectar
este cel al lumii moderne şi post-moderne. În centrul acesteia se situează secularismul sau, mai
exact, eşecul secularismului ca atitudine spirituală. Caracteristica principală a secularismului este
refuzul transcendenţei, care însă nu poate să anuleze setea omului de a fi în relaţie cu Creatorul
lui. În fiinţa umană regăsim, indiferent de timpul în care trăieşte, aceeaşi necesitate intrinsecă de
a se răspunde la întrebările fundamentale ale existenţei. Viziunea materialistă sau umanismul
imanent nu pot să ofere răspunsuri valide la aceste întrebări, ci ele adâncesc criza existenţială a
omului modern. Vorbim de o criză ce are la bază, pe de o parte, chemarea omului spre
transcendenţă, iar pe de altă parte, dependenţa omului de un raţionalism care îl împiedică pe om
să accepte credinţa sau exercitarea vreunei autorităţi în domeniul religios16. În pofida a ceea ce
credeau unii, secularismul nu a dus la dispariţia religiilor, de unde se poate trage concluzia că cei
doi termeni nu sunt neapărat antagonici17. Secularismul a avut însă o altă consecinţă nebănuită
iniţial: omul modern şi post-modern a devenit dispus mai degrabă să-ţi exercite libertatea
spirituală prin aderarea la experienţe mistice orientale sau para-religioase în care se neagă
existenţa unui Dumnezeu personal sau omul însuşi se substituie lui Dumnezeu. Nu este o

16
Vezi N. Achimescu, op. cit., p. 19.
17
Detalii la Vasile Vlad, Asumarea (post)modernității. Perspectivă teologică asupra istoriei, Editura Universității
Aurel Vlaicu, Arad, 2010. Aici autorul recunoaște, pe de o parte, opoziția dintre cele două concepții antagonice
despre lume – cea tradițional-ortodoxă și cea postmodernă. Prima concepție are ca premiză lumea ca și creație a lui
Dumnezeu, adică având un sens și o finalitate, învierea. Privită din perspectiva acestei „finalități fericite”, lumea își
relevă adevărata dimensiune: de semn al înțelepciunii și slavei dumnezeiești, mijloc de realizare a intercomuniunii
dintre Creator și om, cel din urmă fiind microcosmos și mediator al relației Dumnezeu – cosmos (iar caderea în
păcat nu a împiedecat definitiv exercitarea slujirii unificatoare a omului de „inel al creației”, căci consecințele
tragice ale păcatului au fost înlăturate prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu și opera Sa răscumpărătoare și
îndumnezeitoare). Cea de-a doua concepție despre lume și om este cea modernă și postmodernă. Ea a fost inițiată de
proiectul iluminist și are ca principale caracteristici individualismul, promovarea lumii ca realitate autonomă,
renunțarea la Tradiție, renunțarea și chiar condamnarea formelor cultice și a religiilor „tradiționale”, ceea ce are ca o
consecință directă sincretismul și relativizarea deosebirilor între creștinism și alte religii. Având ca opțiuni
fundamentale naturalismul și individualismul, iar ca temeiuri raționalismul, știința și progresul, (post)modernitatea
cunoaște două fenomene dominante pentru lumea de astăzi: seculariarea și globalizarea. Pe de altă parte însă, Pr.
Vasile Vlad oferă și o încercare de dialog între cele două concepții despre om și lume expuse anterior. Astfel,
„asumarea modernității și a postmodernității de către Biserică trebuie înțeleasă și pe linia răscumpărării vinei
ecleziale față de propriile ei greșeli din istorie. Iar modernitatea și postmodernitatea, la rândul lor, nu mai puțin
vinovate de intoleranță și totalitarism față de creștinătate, vor trebui să accepte că problematica existenței nupoate fi
redusă la economie, la social și politic și că ea trebuie deopotrivă considerată în dimensiunea ei morală și religioasă.
și că Dumnezeu nu e nici dușmanul și nici concurentul omului și al istoriei. În Hristos, lumea ... poate descoperi că
Dumnezeu Însuși este uman, iar omul poate deveni, fără nici o diluare de identitate, dumnezeu după har” (p. 293).

5
întâmplare, căci această viziune religioasă corespunde tocmai necesităţilor proprii acumulate în
timp sub influenţa educaţiei seculare şi astfel propriei sale concepţii despre lume şi om. Unii au
vorbit în acest sens despre o anume deplasare a sentimentului religios: în locul adeziunii omul
alege permanenta căutare, în locul dogmei experienţa sa individuală, în locul instituţiei şi
tradiţiei liberalismul neîncetat „recent”18. „Aceasta presupune că trăirea nemijlocită este
sacralizată, iar instituţia relativizată...Orice adevăr recunoscut se subordonează autenticităţii unei
experienţe personale”19.
Alte două caracteristici ale lumii moderne facilitează mai buna înţelegere a fenomenului
sectar: distrofierea societăţii contemporane, respectiv consecinţele sale directe, criza în plan
educaţional şi căutarea permanentă de noi modele. Primul fenomen amintit, cel de distrofiere a
societăţii, se referă tocmai la imposibilitatea societăţii actuale de a satisface nevoile existenţiale
cele mai profunde ale omului. Este mai mult decât evident că „orientările unilaterale în plan
valoric ale noii societăţi industriale şi informaţionale, cum ar fi, de exemplu, progresul tehnic,
dezvoltarea, producţia, succesul, imaginea, consumul etc., funcţionează aproape ca un surogat
religios secularist. Tot la fel, valorilor spiritual-morale şi cultivării acestora li se atribuie tot mai
frecvent un rol secundar în relaţia cu progresul tehnic. În acest context, realitatea în care trăim ne
apare tot mai complexă (s.a.) şi, din acest motiv, devine tot mai imprevizibilă în toate variatele ei
caracteristici şi interacţiuni”20. Probabil însă că tocmai această multiplă faţetă a lumii în care
trăieşte omul modern stă la baza dezorientării sale spiritual-religioase. Rămas fără repere sigure,
acesta este „sufocat pur şi simplu prin faptul că este expus permanent presiunii actului personal
de diferenţiere, alegere şi decizie”21.
Consecinţele, după cum am precizat, sunt tragice. Pe de o parte, văzând în educaţia
tradiţională a Bisericii şi a familiei constituite pe principii religioase temeinice un soi de
autoritarism, omul de astăzi şi-a propus eliberarea de sub orice tutelă a ordinii. Mulţi părinţi sunt
cuprinşi de o dezorientare în actul educaţional şi cred că singura cale de a-şi educa copiii este să
le ofere acestora libertatea absolută. Adăugând şi diversele încercări de reformă educaţională –
mergând de la clasele primare şi până la sistemul universitar – înţelegem pe deplin deruta multor
copii şi tineri care, ajunşi la vârsta discernământului, caută modelele de care nu au putut să aibă

18
Vezi excelenta diagnoază făcută de Horia-Roman Patapievici, Omul recent: o critică a modernităţii din
perspectiva întrebării „Ce se pierde cînd ceva se câştigă?“, Ed. Humanitas, București, 2001.
19
N. Achimescu, op. cit., p. 20.
20
Ibidem, p. 20-21.
21
Ibidem, p. 21.

6
parte în familie sau la şcoală. Dintr-o astfel de derută existenţială poate să se ajungă la acceptarea
facilă a propunerilor, a ofertelor pe care le dau noile mişcări religioase: trecând de la o extremă la
alta, aşa cum se întâmplă de foarte multe ori, adolescentul se lasă păcălit de imaginea „alb-
negru” despre lume şi ierarhia dură ce predomină în anumite secte.
Deşi poate părea ciudat, pentru unii tineri ceea ce le oferă sectele poate reprezenta o
uşurare, o adevărată „descătuşare interioară”. Secta nu doar că oferă un model, fie el şi autoritar,
ci se prezintă ca unitate socială integrată, oferind o atmosferă de comuniune, armonie şi
întrajutorare, în contrast cu anonimitatea şi izolarea prin care se caracterizează lumea din jur. În
special atunci când se află într-o situaţie de criză, provocată fie de o anumită presiune exterioară,
a mediului, fie de o anumită presiune interioară, sufletească, omul tinde să găsească un loc de
siguranţă, iar secta poate să pară în clipele grele un loc de refugiu sigur. Nu puţine dintre acestea
afirmă chiar că posedă mijloacele „magice” de eradicare a neputinţelor, a singurătăţii şi
insatisfacţiilor personale sau colective. Fără a intra aici în detalii, amintim printre mijloacele de
prozelitism sectar şi profitarea de anumite situaţii de criză, criza adolescentină, criza conjugală
sau în cazul decesului cuiva foarte apropiat etc.
O ultimă trăsătură la care ne referim pentru a caracteriza societatea contemporană este
accentuata preocupare pentru rezolvarea crizei ecologice sau pacifismul cu orice preţ. Aceste
idealuri nu sunt false; ele sunt probleme adevărate ale omului modern, care a ajuns în stadiul să-
şi pună problema supravieţuirii întregii omeniri sau a Pământului. Sunt unele secte însă care,
profitând de realitatea acestor probleme, şi le propun demagogic ca obiective de atins. În realitate
ele se manifestă chiar invers, promovând ura şi intoleranţa religioasă, una dintre principalele
cauze de izbucnire a războaielor de acum. Soluţiile propuse au fost multiple: crearea prin
educaţie a unei umanităţi fără credinţă, crearea unei mari religii universale unitare, sinteză a
religiilor etc. Sunt soluţii care în mod evident se opun imaginii creştinismului ca „religie
absolută”. În acest fel însă se neagă o tradiţie milenară a beneficiilor pe care le-a adus deopotrivă
pe plan personal şi colectiv creştinismul. De aceea subliniem că pretenţia anumitor secte de a
oferi „ceva superior” învăţăturii Bisericii este total nejustificată. După cum se va vedea în
continuare, avantajele aderării la o sectă sunt doar pe termen scurt, pe termen lung însă
dezavantajele fiind evidente.

7
I.1.2. Factorii care facilitează apariția și dezvoltarea sectelor

Creionarea cadrului socio-cultural şi religios al lumii contemporane a cuprins în sine şi


posibilitatea identificării principalilor factori care contribuie la apariţia şi dezvoltarea sectelor.
Primul factor vizează chiar aparentul răspuns satisfăcător pe care anumite secte le oferă la
nevoile existenţiale profunde ale fiinţei umane22. Jean Vernette23 enumeră opt astfel de
necesități: 1) Căutarea aparteneței sau a stării de comuniune ca reacție față de o societate dură și
depersonalizată; 2) O nevoie de a obține răspunsuri precise, factori de siguranță într-o lume
aflată în schimbare rapidă, în care certitudinile tradiționale par să cedeze sub șocul
permanentelor repuneri în discuție; 3) O căutare a integralității într-o armonie totală, de natură
psiho-corporală, care va da naștere în special unei multitudini de grupuri de terapii ce
funcționează ca înlocuitori de religii; 4) O nevoie de recunoaștere socială, de participare și de
angajare activă, prezentă în special în straturile defavorizate din punct de vedere social; 5)
Revendicarea unei identități culturale, prin promovarea cultelor autohtone, în special în țările
lumii a treia; 6) O căutare nepotolită a transcendenței și a experieței religioase personale directe,
într-o civilizație profund tehnicizată, care pare să-și fi pierdut sfletul; 7) Căutarea unei direcții
spirituale și a unui conducător harismatic care să „stea la cârmă”; 8) Aspirația către o viziune
pozitivă asupra viitorului, privit ca o „nouă eră” într-o lume în care teama colectivă crește o dată
cu violența, conflictele armate și tulburările planetei.
Alţi factori ţin de natura interioară şi nu de mediul exterior al sectelor. Exemplul
concludent sunt tehnicile de recrutare din ce in ce mai sofisticate prin care acestea îşi manifestă
puterea coercitivă. Vorbim despre adevărate „tehnici de capturare”24 care se manifestă pe mai
multe planuri. Menţionăm predominanţa în discursul religios sectar a temelor etice: folosirea
unui lexic bazat pe drepturile omului, pe libertate, pe toleranţă, pe întrajutorare şi respectarea
relaţiilor familiale şi sociale, dar care în fapt nu este decât un discurs steril, fără bază reală; a
temelor ecologice: promovarea unei anumite actualităţi a sectelor în raport cu religiile
tradiţionale, considerate prea conservatoare şi desuete pentru omul de azi; a temelor medicale:
iarăşi, o pretinsă actualitate a sectelor din punct de vedere medical şi ştiinţific în raport cu

22
Les sectes en France, p. 37 ş.u.
23
Jean Vernette, Sectele, trad. Cleopatra Sava, Ed. Meridiane, Bcurești, 1996, p. 31-32.
24
Unii autori vorbesc, în mod corect, despre manipulare și „abilitate sectară”. Anne Fournier, Catherine Picard,
Secte, democrație și mondializare, trad. Radu și Rdica Valter, Ed. Gramar, București, 2006, p. 30-38.

8
aceleaşi religii tradiţionale; a temelor culturale: promovarea la anumite secte a ideii că religiile
tradiţionale aui fost şi sunt anti-culturale, pe când sectele dau dovadă de modernism şi sunt
deschise la noile oferte culturale; a temelor educative: prin înfiinţarea de şcoli private în care
sectele îşi pot prezenta nestingherit concepţiile ca tehnici exclusive de mântuire; a temelor legate
de împlinirea personală etc.25
Un alt factor „intern” de răspândire a sectelor are în vedere puterea financiară crescândă
de care dispun acestea. Sunt secte care nu doar că realizează colecte de la adepţii lor, ci se ocupă
de acumularea de capital prin afaceri de tot felul (vezi de exemplu investiţiile imobiliare)26.
Conducătorii sectelor se folosesc de ignoranţa şi fanatismul adepţilor pentru a acumula mari
sume de bani, iar din acest punct de vedere, secta poate fi privită ca o afacere extrem de
rentabilă. Sunt demne de amintit aici cazurile denunţate de presa americană despre tele-
evanghelişti de succes care au acumulat averi de milioane de dolari în urma activităţii lor care
avea puţine în comun cu27 învăţătura lui Iisus Hristos şi mult mai multe în comun cu tehnicile
psihologice de manipulare a unor companii comerciale.

I.1.3. Caracteristicile sectelor

Care să fie atunci trăsăturile caracteristice ale sectelor cu care se confruntă Biserica în
zilele noastre ? O primă trăsătură este prozelitismul, cuvânt ce provine de la verbul grecesc
proserhouai, care se traduce prin „a se apropia de” sau „a se alătura prin constrângere unui
anumit grup”. Substantivul derivat din acest verb, proselytos, desemnează persoana care este
obiect al acestei acţiuni.
Iniţial termenul de prozelitism avea un sens neutru, aşa după cum se vede în textul din
Ieş. 12, 48-49, unde se vorbeşte despre cei dintre neamuri convertiţi la iudaism. Acelaşi sens
apare şi în Noul Testament, unde cuvântul prozelit apare de patru ori în textele de la Mt. 23,5, F.
Ap. 2,10; 6,5 şi 13,43, dar convertirea nu se mai face la iudaism ci la creştinism. Cuvântul
prozelitism a început să aibă conotaţii peiorative în sânul ortodocşilor odată cu schisma dintre
Bizanţ şi Roma (1453) şi mai ales odată cu apariţia reformei, din care mai târziu vor apărea şi se

25
Les sectes en France, p. 41-45.
26
Vezi Ibidem, p. 46.
27
Gheorghe Petraru, op. cit., p. 21.

9
vor răspândi numeroase secte neo-protestante. Ţinând cont de situaţia actuală, prozelitismul ar
putea fi definit ca „acţiunea de smulgere a credincioşilor ortodocşi sau ai altor confesiuni istorice
de la Biserica lor şi afilierea lor prin metode complexe, îndoctrinare, fanatism, inducere în
eroare, ameninţare, mituire, deprogramare, depersonalizare, căsătorii mixte, exploatarea
lipsurilor materiale acolo unde există decalaj economico-financiar faţă de civilizaţia occidentală,
la secte, la noi mişcări religioase sau la diferiţi lideri religioşi”28.
Periculozitatea metodelor prozelite survine din dezechilibrul, alienarea sau chiar
agresivitatea nocivă pe care o creează asupra membrilor şi comunităţii Bisericii. Nu de puține ori
are loc o „spălare a creierelui” – mijloc absolut sigur pentru leader-ul unei secte de a avea control
absolut asupra adepților săi. S. Kent, profesor la Catedra de sociologie a Universităţii Alberta,
Canada, arată că spălarea creierului (SC) nu este folosită pentru a atrage adepţi, ci pentru a-i
păstra; în al doilea rând, aduce dovezi privind existenţa privării de libertate şi a coerciţiei în
cadrul unor noi mişcări religioase precum Scientologia şi Familia, fapt care denotă, în opinia sa,
că aceste grupări practică SC. Pentru a se ajunge la SC, se recurgea la maltratări fizice
(programului istovitor i se adăugau alimentaţia deficitară, neglijarea problemelor de sănătate
provocate de efort sau temperaturile ridicate în care îşi desfăşurau activitatea, cazarea în condiţii
precare ş.a), degradarea socială ce se materializa în impunerea unui contact cât mai redus cu
familia, restricţii de comunicare cu ceilalţi membri şi interzicerea oricărui acces la informaţii din
exterior (radio, TV etc.), studiul intensiv al doctrinei sau practicarea unor „confesiuni” dese. La
rândul său, B. Zablocki, în peste 30 de ani de experienţă, după ce a vizitat numeroase comunităţi
neo-religioase şi intervievat peste 1000 de membri şi foşti membri, a ajuns la concluzia că
proceduri de SC erau constant şi deliberat folosite pentru a-i împiedica pe membri să se retragă.
Din aceste motive, B. Zablocki apreciază că este necesar să se utilizeze conceptul de SC,
obedienţa faţă de liderii charismatici ai anumitor grupări neputând fi explicată altfel. Nu doar
suicidurile, care, de altfel, reprezintă şi obedienţa dusă la extrem, ci actele criminale, abuzurile
asupra copiilor, comportamentul sexual deviant ş.a. reprezintă consecinţe ale acestei obedienţe
care nu poate fi explicată decât prin SC29.

28
Ibidem, p. 23.
29
Prep.drd. Constantin-Iulian Damian, „Contribuţiile lui Stephen A. Kent şi Benjamin D. Zablocki la dezvoltarea
teoriei spălării creierului în cadrul noilor mişcări religioase”, în Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” din
Iaşi, Teologie Ortodoxă, XIII (2008), p. 41-58.

10
După 1989 prozelitismul a fost principala metodă utilizată de secte şi noi mişcări
religioase pentru a-şi atrage adepţi. Aceştia se lăsau atraşi de diversele ajutoare materiale şi
financiare, fapt explicabil după lunga perioadă comunistă marcată de lipsuri de tot felul, ca şi de
ideea sugerată de sloganul „tot ce vine din Occident e bun”. S-a ajuns astfel la un „furt de către o
Biserică a creştinilor altei Biserici, indiferent de mijloace”30. În fapt, prozelitismul este
principalul obstacol în realizarea unui dialog autentic între creştinii zilelor noastre. El creează
divergenţe profunde între creştini, fapt perfect explicabil de altfel, căci el utilizează metode care
nu sunt în conformitate cu învăţătura propovăduită nouă de Mântuitorul Iisus Hristos31.
Situându-se „totdeauna la marginea Bisericii”, secta – în general constituită în jurul unui
fondator harismatic, faţă de care adepţii au o dependenţă psihologică – îşi recrutează membrii din
rândul „creştinilor fără Biserică”. Ea utilizează un „tip de contra-misiune” – prozelitismul ce
poate merge până la forme extreme: practicarea violenţei şi sechestrarea faţă de adepţi, abuz
sexual, stupefiante, sinucidere şi asasinat colectiv32.
Una dintre cele mai dificile şi în acelaşi timp stringente probleme la care trebuie să
răspundă Biserica astăzi este cel al răspunsului specific – misiologic, eclesiologic şi ecumenic –
pe care ea trebuie să-l dea acestor secte şi noi grupări religioase. Trebuie avută în vedere o stare
de fapt reală: ateismul, specific perioadei comuniste, şi secularismul, specific perioadei post-
comuniste au condus la „diluarea identităţii creştine”. Există anumite principii teologice cu
valabilitate perenă, cum ar fi recapitularea întregii creeaţii, văzută şi nevăzută, în Iisus Hristos.
Dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu se revarsă asupra tuturor, fapt care are implicaţii concrete,
văzute, pentru poporul Său, constituit de la Cincizecime ca Biserică. Scopul creştinilor este acela
de a realiza pelerinajul spre intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt.
„Astfel, revelaţia lui Dumnezeu include chemarea şi datoria creştinilor să se adune ca o ecclesia
locală pentru deplină unitate prin cuvânt şi taină. Creştinul este primit în Biserica cea una
indivizibilă, devenind membru al Trupului lui Hristos. Episcopul, preotul, trebuie să asigure

30
Viorel Ioniţă, „Le point de vue de la Conference des Eglises européenes (K.E.K) sur la Mission en Europe
aujourd’hui et les relations entre les Eglises européenes”, în Irénikon (1995), nr. 1, p. 35.
31
De adăugat din I. Bria, „Un obstacol în calea ecumenismului: prozelitismul confesional”, în BOR (1970), nr. 9-10,
p. 1053.
32
Ion Bria, Liturghia după Liturghie. Misiune apostolică şi mărturie creştină – azi, Ed. Athena, Bucureşti, 1996, p.
217-218.

11
participarea creştinilor la viaţa Bisericii locale, care ia forma comuniunii în doctrină, taine,
Liturghie, solidaritate, rugăciune”33.
O altă trăsătură caracteristică sectelor este fundamentalismul, adică accentuarea radicală
şi univocă a voinţei divine în detrimentul libertăţii umane. Dimpotrivă, spiritualitatea ortodoxă
are în centrul ei ideea sinergiei, a conlucrării divino-umane. Dumnezeu este Creatorul şi Atot-
stăpânitorul lumii şi al oamenilor, dar El nu anulează voia umană şi exercitarea ei liberă (în caz
contrar neputându-se vorbi de responsabilitate). În funcţie de direcţia pe care doreşte să o
accentueze în mod exclusiv, secta ajunge însă să utilizeze Scriptura într-o „lectură selectivă”: ea
recurge la colaje din texte rupte din context chiar cu scopul de a justifica teza ei doctrinară. Într-o
asemenea cheie hermeneutică, nu mai este o surpriză că Biblia este privită asemenea Coranului –
„o dictare divină”, „un bloc monolitic căzut direct din cer” în care litera omoară duhul34. Se
creează astfel o imagine a mesajului evanghelic care pe bună dreptate poate fi perceput ca unul
de tip conservator, tradiţionalist, integrist şi convenţional. De asemenea, noţiunea de
fundamentalism este strâns legată de literalism, dogmatism, totalitarism, autoritarism, fanatism,
puritanism, conformism şi intoleranţă35. Cel mai mare „duşman” al fundamentalismului este
libertatea creatoare, înnoirea. De aici survine şi imaginea dualistă pe care adepţii sectelor o au
faţă de lumea înconjurătoare: în opinia acestora, tot ceea ce este conservator este şi valoros, pe
când tot ceea ce creează lumea nouă trebuie respins ca fiind ne-creştin. Autentica experienţă
duhovnicească este însă mult mai selectivă: creştinii ortodocşi se cuvine să posede „darul
discernământului” care să le permită să discearnă între cele bune şi cele rele ale lumii. În
consecinţă, dacă imaginea sectelor despre lume este una negativistă şi pesimistă, creştinii
autentici au dimpotrivă o viziune optimistă asupra lumii. Aceasta este creaţia lui Dumnezeu,
plină de daruri pe care ni le oferă Creatorul36.
Iluminarea sau iluminismul reprezintă o altă însuşire a sectei, căci membrii ei emit
pretenţia unei revelaţii directe, a unei iluminări de la Duhul Sfânt. Această pretenţie este atot-

33
Ibidem, p. 221. Desigur, o mărturie puternică necesită și o comportare adecvată poruncilor evanghelice din partea
membrilor comunității și în special din partea preotului. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă,
Sibiu, 1996, în special p. 90 ș.u.
34
Gheorghe Petraru, op. cit., p. 36. Vezi de asemenea Petre I. David, Invazia sectelor vol. I: De la erezii vechi la
secte religioase ale timpului nostru, Ed. Crist –1, Buc. 1997, p. 88 ş.u.
35
Vezi Ibidem, p. 37.
36
Vezi excelentul studiu al Arhiep. Anastasios Yannoulatos, Scopul şi motivul misiunii (dintr-un punct de vedere
teologic) (1967), (re)publicat în Mission in Christ’s Way. An Orthodox Understanding of Mission, Holy Cross
Orthodox Press, Brookline, Massachusetts/ World Council of Churches Publications, Geneva, 2010, p. 41-64.

12
prezentă în cadrul penticostalismului şi al diverselor mişcări harismatice. La o analiză mai atentă
se poate vorbi în cadrul acestor secte nu de autentice experienţe pnevmatice, ci mai degrabă
despre „gesturi emoţionale cu rezonanţe în zona psihismului uman”37. Desigur, toate sectele
consideră că ele şi numai ele sunt călăuzite de Duhul Sfânt la întregul adevăr (cf. In. 16,13 şi 1
In. 2,20). Pentru a-şi susţine pretenţiile exclusiviste, membrii sectelor îşi arogă experienţe
personale instantanee de iluminare a Duhului, diferite revelaţii particulare şi miracole – totul
cauzând însă un fals spiritualism, un entuziasm religios deplasat şi fals datorită căutării cu orice
preţ a senzaţionalului şi miraculosului, a absolutizării stărilor subiective. Se uită însă că acestea
din urmă pot fi înşelătoare, deviate de la adevărul teologic, obiectiv. Chiar Sfânta Scriptură
atrage atenţia asupra lucrării înşelătoare a diavolului (vezi de exemplu, 2 Cor. 11,14), iar
experienţele duhovniceşti relatate în Pateric sunt mai mult decât concludente în acest sens38. Se
confirmă astfel ceea ce subliniase un teolog evanghelic convertit la Ortodoxie, K. Ch. Felmy:
orice experienţă personală ascetico-mistică trebuie analizată din perspectiva comunitară a
Bisericii. Experienţa ortodoxă a trăirii harului divin se deosebeşte radical de trăirea individualist-
subiectivistă, aşa cum e promovată de exemplu de pietismul (neo)protestant. Viziunea este una
de tip integral, căci Sfinţii Părinţi au accentuat unitatea între teologie şi viaţă: gândirea şi
experienţa sunt unificate în inimă, centrul vieţii duhovniceşti a omului. Preluând moştenirea
patristică, teologia ortodoxă a exclus extremele intelectualismului sau al sentimentalismului: nici
raţionalitate seacă, nici emotivitate pură39.

37
Gheorghe Petraru, op. cit., p. 38.
38
Un caz sugestiv este cel al arătării diavolului sub chipul luminos al lui Hristos, la care se adaugă şi alte „minuni”
care, manifestându-se gratuit, sunt semnul unei false experienţe mistice. Iarăşi ca exemplu, un călugăr care de la un
timp, atunci când intra în altar se aprindeau lumânările. Iniţial el a crezut că este un semn de la Dumnezeu, dar după
o discuţie avută cu un părinte duhovnicesc mai experimentat, care i-a cerut ca înainte să intre în altar să se roage lui
Hristos şi să spună că e doar un păcătos, monahul şi-a dat seama că totul nu fusese decât o altă stratagemă
diavolească: de îndată ce se ruga şi rostea cuvinte de smerenie, „minunea” nu mai avea loc. Revelatoare asupra
subiectului este cartea lui Mihai Urzică, Minuni şi false minuni, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993.
39
Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei eclesiale. Înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, introd. şi trad.
Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 51: „În măsura în care Ortodoxia accentuează eclesialitatea
experienţei, aceasta trebuie să fie - altfel decât experienţa subiectivă – comunicabilă şi supusă criteriului
eclesialităţii. Pe lângă aceasta, din perspectiva ortodoxă, experienţa personală e un proces continuu de creştere şi
maturizare, de sporire în experienţa Bisericii. În pietism (sau poate că lucrul acesta e valabil numai pentru neo-
pietism?) predomină, dimpotrivă, elementul spontan, emoţional şi, prin aceasta, elementul trăirii”. Pentru detalii
privind caracterul eclesial-comunitar al autenticei experienţe mistice creştine, a se vedea şi Andrew Louth, Originile
traditiei mistice crestine. De la Platon la Dionisie Areopagitul, trad. Elisabeta Voichita Sitea, cuvânt înainte diac.
Ioan I. Ica jr., Ed. Deisisi, Sibiu, 2002.

13
I.1.4. Tehnicile și scopurile sectelor

În continuare ne vom referi la alte două aspecte indispensabile înţelegerii fenomenului


sectar: periculozitatea tehnicilor şi scopurilor pe care le promovează secta, respectiv căutarea
celor mai bune mijloace de contracarare a acestora.
Sectele şi noile mişcări religioase din ziua de astăzi prezintă o periculozitate sporită şi
prin aceea că folosesc tehnici de recrutare şi manipulare a adepţilor lor din ce în ce mai
sofisticate. Dacă într-o carte publicată în anul 1925 autorul atrăgea atenţia asupra adunărilor mai
mult sau mai puţin legale organizate de sectari, precum şi asupra broşurilor pe care aceştia le
tipăresc pentru a-şi promova ideile40, acum sectele se folosesc de mijloace tehnice şi informatice,
cum ar fi internetul, radioul şi televiziunea. Ne referim la posturi TV sau radio proprii sectelor,
anumite site-uri ce oferă sfaturi tinerilor debusolaţi sau celor aflaţi în diferite neajunsuri şi
suferinţe, la teleconferinţe sau la anumite emisiuni TV, plătite cu sume consistente pentru a fi
difuzate chiar de posturi care emit la nivel naţional. Sunt astfel promovate diverse învăţături mai
mult sau mai puţin creştine, îmbinate cu teme actuale de natură etică, ecologică, medicală,
educativ-culturală. Tot acest amalgam beneficiază de un subtil aparat coercitiv, sortit să capteze
atenţia şi conştiinţa ascultătorilor şi privitorilor; tele-evanghelişti sau lideri spirituali (guru)
apelează la cele mai noi tehnici psihologice şi de manipulare comercială, veritabile tehnici de
recrutare ce se întâlnesc şi în alte domenii ce nu ţin de religios: comerţ, reclamă etc.
Nu trebuie să ne mai mire că activitatea sectelor contemporane este în general sinonimă
cu practicile periculoase. Această periculozitate vizează starea fizică a persoanelor (rele
tratamente aplicate minorilor, loviri, sechestrări, neasistarea persoanelor aflate în pericol sau
practici medicale ilegale), violarea anumitor obligaţii familiale, cum ar fi relaţiile între soţi sau
ale părinţilor asupra copiilor, defăimare, calomnii sau violarea vieţii private, fraude fiscale,
escrocherii, abuz de încredere, violarea dreptului de muncă sau a celui privitor la securitatea
socială. Este o încălcarea a drepturilor persoanei umane care nu priveşte doar statutul legal al
acesteia, ci chiar integritatea individuală: anumite secte urmăresc în mod mai mult sau mai puţin
deliberat destabilizarea mentală a adepţilor, le îndepărtează de mediul din care provin, fie că e

40
Vezi Gheorghe Comşa, Călăuza cunoaşterii şi combaterii sectelor, Ed. Nouei Reviste Bisericeşti, Sf. Mănăstire
Cernica, 1925, p. 9-10.

14
vorba de cel social sau familial, le pretind exigenţe financiare exorbitante, folosesc anumite
practici ce atentează la integritatea fizico-psihică a acestor adepţi.
Din punct de vedere comunitar, sectele sunt periculoase pentru că promovează un discurs
evident anti-social sau anti-statal, provoacă probleme de ordin public, se situează la limita sau în
afara sistemului legislativ, produc cazuri de deturnări din circuitul financiar-economic, urmăresc
infiltrări sau tentative de infiltrare în sfera puterii politice; toate acestea au un singur scop, să
ducă la o cât mai stabilă poziţie a sectei în rândul societăţii. De reţinut este că prin mijloace nu
întotdeauna legale (corupţie şi mită), sectele îşi doresc – şi din păcate în unele cazuri chiar
reuşesc – să obţină recunoaştere din partea autorităţilor civile. Ele fie îşi ascund adevăratele
scopuri, declarând formal cu totul altele, în conformitate cu legislaţia actuală, pentru ca după
recunoaştere ele să activeze în cu totul alt mod decât cel declarat.

I.1.5. Ce face Biserica?

În faţa ofensivei sectare, Biserica trebuie să concretizeze deci moştenirea pe care ea o


posedă. Această moştenire nu trebuie însă confundată cu un conservatorism. Paradoxul face ca
situaţia de astăzi a Bisericii să fie sinonimă în multe privinţe cu cea din perioada apostolică – ea
a fost deplasată la limita societăţii. De aceea transmiterea Evangheliei către lumea contemporană
nu este o sarcină uşoară; cultura „din afară” a devenit autonomă, refractară autorităţii bisericeşti,
având o identitate „composită, greu de descifrat şi de manevrat”. Misiunea Bisericii ar consta în
recompunerea identităţii creştine ţinându-se seama de această nouă dimensiune culturală. Iarăşi,
sunt câteva realităţi de care trebuie să se ţină seama:
1) societatea contemporană, deşi refractară la sacru, nu are un caracter demonic. Dimpotrivă,
„ea nu a renunţat definitiv la ideea de sacru. Creştinismul – subliniază pr. Ion Bria – poate să
ajute această cultură nu numai să caute şi să descopere sacrul din ea, ci mai ales să facă
experienţă imediată a sacrului, care se manifestă ca iubire, iubire pentru care orice om,
credincios sau agnostic, se sacrifică. Acolo unde este iubire, sacrul nu a dispărut”41.
2) Misiunea diaconală a Bisericii, după cum am mai precizat, survine din legătura dintre
credinţă, Liturghie şi spiritualitate şi morala socială, publică. Biserica nu are voie să se

41
Ibidem, p. 222.

15
retragă din lume şi societate, dar în acelaşi timp nici nu trebuie să se lase absorbită de istorie
şi să-şi piardă menirea ei: sfinţirea omului. După cuvintele Mântuitorului, creştinii trebuie să
fie „înţelepţi ca şerpii şi inocenţi ca porumbeii” (Mt. 10,16). Cu alte cuvinte, ei trebuie să se
pronunţe deschis asupra problemelor lumii, chiar ţinând de domeniul social, economic şi
politic, dar dând dovadă de discernământ şi prudenţă. În ceea ce priveşte evanghelizarea
agresivă – pusă de părintele Bria atunci când scria şi cu activarea metodelor de „trezire
creştină” în legătură cu celebrarea Anului jubiliar 2000 – Biserica Ortodoxă nu trebuie să se
sfiască în a denunţa prozelitismul de orice fel. Fără a jicni sau a leza libertatea şi drepturile
celorlalţi, în faţa prozelitismului, Bisericile Ortodoxe „trebuie să spună pe nume ... ce este
libertatea religioasă, ce este misiunea autentică, ce este prozelitism cu conştiinţă vicleană şi
ce este descreştinare agresivă”42.
În faţa descreştinării societăţii ca şi a activităţii sectare, Biserica Ortodoxă trebuie să-şi
păstreze poziţia echilibrată43: pe de o parte, nu intră în practica ei să declare persecuţia sectelor
sau să arunce anatema asupra heterodocşilor, dar pe de altă parte, ea nici nu poate să-i lase pradă
pe credincioşii ei „minciunii despre Biserica istorică, trivializării religiei şi persiflării numelui lui
Dumnezeu, vicii ale spiritului de rea credinţă de la început (Fac. 3,5)”44. Aceeaşi poziţie
echilibrată este linia ce trebuie ţinută între continuitatea cu tradiţia – a propovădui Evanghelia, a
celebra tainele, a edifica Biserica locală – şi înnoirea în cult, în misiune, spiritualitate şi morală
socială. Iarăşi, pentru a combate cu succes lucrarea sectelor, trebuie ca acestea să fie analizate cu
atenţie, ţinându-se seama şi de ce au ele în comun (gândire autonomă, obscură, organizare
secretă, metodă catarctică, depurificare, orientare apocaliptică), şi de ce este specific fiecăreia în
parte. Astfel, sectele prezintă mai multe probleme ce trebuie să fie bine separate: probleme
psihologice şi psihiatrice, cum ar fi psihoze, schizofrenie sau paranoia, care reclamă intervenţia
instituţiilor medicale, o terapie adecvată; probleme de educaţie morală, în special faţă de copiii
lipsiţi de autoritatea parentală; regulile de clan ce guvernează în general sectele se cuvine a fi
combătute de familie, de şcoli şi de societate; probleme de dezertare civică, cinism faţă de
autorităţile civile şi politice care în această situaţie nu ar trebui să închidă ochii; implicarea

42
Ibidem.
43
Această poziție echilibrată posedă și o adâncă semnificație ecumenică. De altfel, Pr. Bria însuși declarase
prozelitismul ca „obstacol” în calea realizării adevăratei unități ecumenice a creștinilor, întrucât reprezintă „o
deformare a mărturiei creștine”. Idem, „Un obstacol în calea ecumenismului: prozelitismul”, în BOR 88 (1970), nr.
9-10, p. 1058.
44
Idem, Liturghia după Liturghie, p. 223.

16
majorităţii sectelor în probleme de „afaceri” financiare şi bancare; în fine, probleme de instrucţie
creştină şi de formaţie ecumenică. După cum atrage atenţia părintele Bria, cea mai perfidă
metodă a sectelor rămâne constrângerea conştiinţei şi limitarea libertăţii religioase a adepţilor,
degradarea personalităţii acestora, mistificarea actului religios. Fără a coincide cu o nerespectare
a diverselor tradiţii particulare provenite din inculturaţia pe care o presupune în mod necesar
propovăduirea Evangheliei la toate popoarele, Biserica are datoria să-şi intensifice programul ei
misionar tocmai ca o veritabilă mărturie creştină înaintea contra-mărturiei sectare45.
Ignorând Tradiţia milenară a Bisericii, teologia, spiritualitatea şi instituţiile ei, secta se
consideră – într-un spirit de autosuficienţă şi închidere în sine, refractar dialogului – unica şi
exclusiva manifestare a creştinismului autentic. Ea are o predilecţie faţă de comunitatea creştină
primară, considerându-se expresia Bisericii Cincizecimii. „Membrii sectei afirmă, de o manieră
fundamentalistă, că reeditează experienţa întemeietoare şi unică a Cincizecimii, a revărsării
Duhului Sfânt în mod minunat, cu harisma glosolaliei, justificată din raţiuni misionare, pentru
extensia creştinismului în lume, temei pentru adevărul instituţiei mântuirii ce se va grefa înnoitor
şi transfigurator peste lumea veche”46. În realitate însă, nu greşim dacă socotim această atitudine
drept o crasă incapacitate de a evalua corect lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu în lume.
Sectele nu fac altceva decât să creeze un hiatus între ziua Cincizecimii şi momentul în care ele
apa pe scena istoriei religioase creştine. Ceea ce le lipseşte însă este lucrarea continuă a harului
divin în Biserică, căci aceasta exista şi activa în lume şi înainte de apariţia sectelor, în virtutea
dorinţei lui Iisus Hristos şi a continuităţii apostolice (Mt. 28,29).
Eshatologismul sau caracterul apocaliptic al sectelor se află în strânsă legătură cu
iluminarea. Pe baza aceleiaşi dorinţe de redescoperire şi actualizare a etosului comunităţii

45
Ibidem, p. 224: „Compuse din re-convertiţi (catolici, ortodocşi şi protestanţi), sectele reprezintă o contra-mărturie
creştină, cu ajutorul inovaţiilor cultice, contradicţiilor teologice şi morale. Sectarismul în epoca contemporană se
infiltrează în structura societăţii, în cultura şi organizarea civilă. Biserica e datoare să apere societatea de această
primejdie”. Interesant este că unii autori ortodocși plasează în rândul lucrării prozelitiste din sec. XX nu doar
activitatea anumitor secte, ci și uniatismul promovat de Biserica romano-catolică. Vezi în acest sens considerațiile
Părintelui Dumitru Stăniloae, preluate și dezvoltate și de Păr. Ion Bria: în niciun caz uniatismul nu poate constitui un
model de unitate creştină. În calitatea sa de „prozelitism camuflat”, uniatismul determină în fapt o cădere din
relaţiile de fraternitate ce trebuie să predomine între creştini. Vezi Dumitru Stăniloae, „Uniatismul în Transilvania,
încercare de dezmembrare a poporului român”, EIBMBOR, Bucureşti, 1973; Idem, „Uniatismul din Transilvania.
Opera unei întreite silnicii”, în BOR, nr. 3-4 (1969), 355-390, și Idem, „Problema uniatismului în perspectivă
ecumenică”, în O 21(1969), nr. 4, p. 616-625. La rândul său, Bria este de opinie că uniatismul se bazează pe o eroare
şi o confuzie eclesiologică: pretinsul drept de jurisdicţia al episcopului Romei, în calitatea sa de succesor al
Apostolului Petru, asupra Bisericii Universale. Consecința: „Uniatismul rămâne obstacolul principal contra unirii
Bisericilor Răsăritene şi Apusene”; el a fost şi trebuie să fie în continuare denunţat ca „formă de prozelitism,
confesional şi politic, în defavoarea Bisericii Ortodoxe”. Vezi I. Bria, Liturghia după Liturghie, p. 286-287.
46
Gheorghe Petraru, op. cit., p. 40.

17
eclesiale primare, pe care îl regăsim în texte ca Efes. 1,23 sau 2 Cor. 15,28, sectele acuză
Biserica de neglijarea aspectului eshatologic şi, în consecinţă, „se întrec în a oferi date exacte,
bazate pe combinaţii numerice arbitrare luate din Sfânta Scriptură – unde numărul indică în
primul rând calitatea şi apoi cantitatea – despre Parusie şi începutul aşs-zisei înpărăţii de 1000 de
ani a lui Hristos cu cei aleşi, respectiv cu membrii sectei”47.
Pentru membrii sectelor, experienţa autentică a trăirii în Biserică între „deja” şi „nu încă”,
aşadar ca anticipare a Împărăţiei eshatologice a lui Dumnezeu, rămâne ceva străin. Ei reduc, prin
profeţii sectare, eshatologia la futurologie sau viitorologie, cu un rezultat paradoxal: la secte
verticala speranţei eshatologice se transformă într-o „orizontalizare” a speranţei creştine”, aşa
după cum reiese în deviza iehovistă: „Bucură-te în veci de viaţă, pe pământ”48.
Accentuarea unilaterală a dimensiunii eshatologice a creştinismului ca trăsătură
apocaliptică de către secte duce în fapt la o neutralizare a acesteia. Acest pericol a fost evitat în
teologia şi spiritualitatea ortodoxă prin deplasarea accentului de pe o eshatologie futurist-
apocaliptică, de tip iudaic, pe o eshatologie „prezenteistă”. Cu alte cuvinte, deşi cărţile de
teologie conţin în capitolele dedicate eshatologiei temele la care ne-am aştepta (moartea,
judecata particulară şi universală, raiul şi iadul, învierea morţilor, antihristul şi Parusia), totuşi,
ideea fundamentală este aceea că noi trăim deja aceste realităţi eshatologice. Împărăţia lui
Dumnezeu este deja „realizată” sau „inaugurată” anticipativ în experienţa cultului divin şi a vieţii
duhovniceşti: creştinii participă încă de aici şi de acum la bucuria Învierii şi comuniunea
sfinţilor. Sfânta Liturghie, icoanele, moaştele, calea duhovnicească, rugăciunea şi diaconia –
toate acestea sunt semne ale veşniciei viitoare. De aici şi un cu totul alt sentiment pe care îl
posedă creştinii ortodocşi în antiteză cu adepţii sectelor: perspectiva eshatologică ortodoxă le
conferă celor dintâi nu doar un sentiment de frică înaintea dreptăţii lui Dumnezeu, ci şi o
dimensiune de bucurie ce are ca izvor iubirea divină, care însă nu e numai speranţă, ci o realitate
expediată deja în sânul Bisericii49.
Salvarea exclusivă a membrilor sectei se constituie ca o altă trăsătură caracteristică
fenomenului sectar. Acest salvaţionism sectar este de altfel strâns legat cu postularea certitudinii
absolute a mântuirii doar în cadrul sectei. Secta ne asigură de mântuire doar prin aderarea la

47
Vezi Ibidem, p. 40.
48
Ibidem, p. 40-41.
49
Pentru detalii privind această dimensiune fundamentală eshatologică a Ortodoxiei ca realitate deja inaugurată, vezi
K. Ch. Felmy, op. cit., p. 309-315.

18
structurile ei, o ofertă tentantă pentru mulţi deoarece simplul act al aderării reprezintă cea mai
uşoară şi mai sigură cale spre mântuire. „Mântuirea este practic un contract (s.n.) încheiat cu o
sectă de către un nou membru al ei. Prin aceasta, secta sporeşte numeric şi, obligându-l pe
aderent să proclame crezul noului grup, să facă prozelitism şi să-i aducă noi membri, împlinind
datoriile faţă de aceasta, inclusiv cele financiare, zeciuiala, îi oferă în mod iluzoriu şi certitudinea
propriei mântuiri ...”50.
Care să fie însă principala deosebire între modul în care prezintă dobândirea mântuirii
sectele şi calea mântuitoare oferită de Biserică? Cea mai importantă deosebire constă în aceea că
sectele pun accent unilateral pe convertire ca act individual ce angajează fiinţa umană pentru a
asculta voia divină. Vorbim de o convertire concretizată în multe cazuri prin (re)botezarea
adulţilor. După cum spuneam, mesajul sectar are ca idee principală oferirea exclusivă a mântuirii
prin aderarea la organizaţia ei. Se poate spune atunci că membrii sectelor văd în actul botezării
împlinirea deplină a actului mântuitor. Această teză însă se situează în contradicţie cu
perspectiva baptismală ortodoxă: aici renaşterea prin Botez „din apă şi din Duh” se constituie ca
începutul „vieţii în Hristos”, primul pas spre conlucrarea omului cu harul divin, har oferit prin
Tainele şi ierurgiile bisericeşti. Mântuirea este aşadar un act sinergic, nu doar exprimarea unor
convingeri raţionale şi trăirea lor la nivel psihologic; a rămâne doar la acest nivel nu înseamnă
altceva decât a se vorbi despre automântuirea umană, împlinirea scopului pentru care a fost creat
omul doar în funcţie de decizia şi prin puterile sale proprii. Nu este mai puţin adevărat că nu
există mântuire fără pocăinţă şi convertire, dar acestea din urmă nu posedă doar un caracter
personal, subiectiv, ci şi unul comunitar, obiectiv, pe care îl conferă doar caracterul sacramental.
Ceea ce trebuie să reţinem este necesitatea unei stări permanente de dispoziţie deschisă către
activarea darurilor baptismale prin credinţă şi fapte bune (Efes. 2,8-10) – nu în sensul unei
atitudini arogante pe care o oferă facila apartenenţă la un anumit cult, ci într-o atitudine de
smerenie faţă de Dumnezeu.
Elitismul, alegerea sau legitimarea directă de către Dumnezeu este o consecinţă directă a
concepţiei sectare legată de siguranţa mântuirii. Fără a mai fi nevoie de jertfă şi înnoire
interioară, întorcând spatele căii grele a nevoinţei ascetice, aşa cred membrii sectei că posedă o
„superioritate” în comparaţie cu ceilalţi oameni şi chiar cu ceilalţi creştini. Autodenumindu-se
cei puri, iluminaţi, aleşi sau „sfinţi”, ei au pretenţia de a fi „sarea pământului şi lumina lumii”,

50
Gheorghe Petraru, op.cit., p. 41.

19
„turma mică” care a rămas fidelă total lui Dumnezeu. Elitismul sectar posedă o dublă
dimensiune: pe de o parte membrii sectei afişează o atitudine de superioritate faţă de ceilalţi, iar
pe de altă parte, ei manifestă o închidere în propriul grup, un comportament de ghetto. Ambele
dimensiuni se află însă în antiteză cu adevărata stare pe care trebuie să o manifeste un creştin:
smerenia. Secta, prin însăşi definiţia ei, se situează în afara unuia dintre atributele Bisericii,
sobornicitatea sau catholicitatea. Ea trădează universalismul pe care l-a avut încă de la început
Evanghelia. De altfel, unele secte, tocmai din dorinţa de a sublinia caracterul lor elitist, posedă
alături de textul sfintei scripturi şi alte „biblii”. Acestea reprezintă un soi de „revelaţie specială”
destinată exclusiv membrilor unei secte, care în acest mod îşi întăresc şi mai mult convingerea că
sunt „cei aleşi”, posesorii exclusivi ai accesului la tainele dumnezeieşti. Amintind câteva din
aceste scrieri – Cartea lui Mormon, Ştiinţa şi sănătatea în cheia Scripturilor, În lumina
adevărului, Dianetica – precizăm că pentru mormoni, adepţii sectelor Ştiinţa creştină, Mişcarea
Sf. Graal, scientologi sau adepţii altor secte, mesajul biblic ajunge să posede un caracter relativ,
întrucât altfel nu s-ar simţi nevoia ca el să fie completat de o altă revelaţie.
Fără a insista prea mult aici, trebuie să precizăm că acest caracter elitist pe care în
afişează sectele este extrem de periculos. Dacă aderarea la o sectă coincide cu o ruptură de
Biserică, de societate, familie sau prieteni, sa înţelege că mai este doar un pas până la izolarea
extremă, o alienare de sine sinonimă cu depersonalizarea. Anumite secte, pentru a-şi controla
mai uşor membrii, chiar urmăresc în mod direct sau indirect acest fapt, apelând la procedee de
manipulare mentală, la promisiuni de fericire eternă în schimbul renunţării la cei din jur sau chiar
la ameninţări şi violenţe. Idealul de atins este ca membrul însuşi să-şi dorească să trăiască în
această stare de izolare faţă de restul lumii, un rol important jucându-l aici mândria. Ea îl face pe
acesta să se creadă mai presus de ceilalţi oameni, capabil să îndeplinească funcţii care le scapă
oamenilor obişnuiţi. Dăm un singur exemplu: creştinul ortodox care, crezându-se nepus în
valoare pe măsura calităţilor lui excepţionale, critică pe preot şi iese din sânul Bisericii Ortodoxe.
Devenit apoi „evanghelizator”, el face prozelitism cu intenţia de a-i rupe şi pe alţi creştini de
Biserică. Pentru a-şi împlini acest scop, el pretinde înaintea acestora că aduce un mesaj nou,
nemaiîntâlnit, că posedă adevărul unic şi exclusiv pe care el şi numai el îl poate oferi celorlalţi.
În realitate însă nu avem de-a face decât cu un fals misionar, mânat de mândrie şi de interesul
său egoist, totul dublat de un bun joc scenic, de o bună artă oratorică şi de exercitarea unei
metode psihologice penetrante. Împotriva unuia ca acesta ne avertiza Scriptura, denunţându-i pe

20
„apostolii mincinoşi” şi pe „lucrătorii vicleni”, slujitori ai satanei ce „se preface în înger de
lumină” (2 Cor. 11,13-15)51.
Guru sau liderul spiritual harismatic se constituie ca una dintre caracteristicile multor
secte52, caracteristică ce înglobează într-un anumit fel toate celelalte trăsături la care ne-am
referit anterior. Într-adevăr, cel care îi trimite pe adepţii săi să facă prozelitism şi stabileşte cele
mai bune mijloace pentru succesul acestei lucrări este chiar liderul spiritual, acelaşi lider spiritual
sau guru fiind şi cel care le conferă membrilor grupului său certitudinea mântuirii exclusive,
intermedierea iluminării divine, speranţa unei mântuiri în viaţa ce va să vie, spiritul segregar al
comunităţii sale, reunit pe baza convingerii că salvarea poate fi obţinută doar alături de membrii
sectei şi beneficiind de călăuzirea sa, toate acestea fiind îmbrăcate desigur într-o formă elitistă.
Pe baza relaţiei antice dintre maestru şi discipol, liderul spiritual vrea să-i facă pe adepţii
săi să creadă că posedă revelaţia absolută; aceasta îi conferă şi puterea absolută, motiv pentru
care metodele sale sunt cele mai sigure şi de succes în atingerea Absolutului, a mântuirii.
Ascultarea necondiţionată este manifestarea maximă de supunere faţă de el. Nu de puţine ori se
ajunge la o adevărată renunţare la propriul eu. Vorbim de o stare de supunere oarbă care în ochii
guru-lui şi a adepţilor săi cei mai fideli este singura cale de dobândire a desăvârşirii spirituale.
Pentru a strânge şi mai mult coeziunea grupului şi a-i câştiga pe adepţi ca supuşi fanatici, lipsiţi
de discernământ şi libertate, liderul spiritual poate să-şi aleagă nişte colaboratori mai apropiaţi,
„ochii şi urechile sale” în rândul grupării. Prin intermediul lor se poate atinge o cunoaştere cvasi-
totală, iar dorinţele şi metodele liderului pot fi puse în practică cu succes. Desigur, orice semn de
răzvrătire sau doar punere în discuţie a autorităţii sale este imediat şi drastic pedepsit: spre
exemplu, dacă un membru se îndoieşte de capacităţile harismatico-spirituale ale liderului, cel
dintâi este prezentat în ochii celorlalţi ca având o problemă; răzvrătirea nu ar fi altceva decât un
semn al ignoranţei şi nedesăvârşirii de care dă dovadă. Consecinţa: chiar prin excluderea vreunui
membru, secta îşi sporeşte spiritul de coeziune, cei rămaşi în cadrul ei dorind să crească şi mai
mult în cunoaşterea doctrinelor şi a practicilor avansate – lucru sinonim însă doar cu o decădere
şi mai mare într-un fanatism orb.

51
Ibidem, p. 46-47.
52
O privire comparativă între manipularea unui „guru” și adevărata paternitate a duhovnicului crești la Emil Jurcan,
Maestrul oriental și duhovnicul creștin, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002. Vezi și Jean-François Mayer, Sectele.
Neconformisme creștine și noi religii, ediția a II-a revăzută, trad. Ruxana Pitea, Ed. Enciclopedică, București, 1998,
p. 67 ș.u.

21
Ţinând cont de periculozitatea pe care o prezintă o sectă – sporită şi mai mult în urma
unei eventuale recunoaşteri legale – societatea civilă şi Biserica au misiunea de a oferi un
răspuns cât mai potrivit la fenomenul sectar. Statul, prin autorităţile lui competente, trebuie să
monitorizeze statutul activităţii economice a sectelor şi să reacţioneze prompt atunci când acestea
devin un pericol din punct de vedere colectiv şi individual. Există din păcate exemple în care
Poliţia i-a scăpat din vedere pe anumiţi guru implicaţi în activităţi dintre cele mai periculoase
(prostituţie, spălare de bani etc.), iar aceştia au putut să fugă în străinătate şi să ceară azil politic
(vezi cazul liderului MISA, Gregorian Bivolaru).
Dintre măsurile pe care statul şi Biserica53 ar trebui să le aibă în vedere pentru stoparea
sau cel puţin diminuarea activităţii nocive a sectelor le expunem pe următoarele trei: a cunoaşte
mai bine şi a face mai bine cunoscute sectele, înfiinţarea unor organizaţii de monitorizare a
sectelor, respectiv organizarea unei campanii eficiente de informare publică, şi, în fine, educarea
şi perfecţionarea peroanelor care, în cadrul activităţii lor profesionale, sunt confruntaţi cu
problemele pe care le ridică sectele.
A cunoaşte mai bine şi a face mai bine cunoscute sectele: este o premisă de bază în lupta
contra sectelor. Un principiu de bază în medicină este acela că este mult mai bine dacă putem
preveni o boală, decât să o înfruntăm atunci când deja s-a manifestat. Nu poate exista luptă
eficientă contra sectelor dacă nu se acceptă nu doar realitatea fenomenului, ci şi faptul că
problema sectară este una reală şi gravă. Tehnica struţului este însă prezentă, din nefericire, atât
în cazul autorităţilor de stat, cât şi al celor bisericeşti. Prin toate mijloacele se cuvine a se atrage
atenţia că pericolul de a subaprecia o sectă este sinonim cu creşterea pericolului pe care îl poate
reprezenta aceasta pentru societate şi pentru indivizi.
Deosebit de importante sunt deopotrivă prevenirea şi terapia. Încă din epoca primară
creştinii au experimentat următorul adevăr: a trăi înăuntrul Bisericii este modul cel mai bun de a
ne apăra de ereziile vechi şi noi54. Pentru un membru al Bisericii care trăieşte credinţa autentică,
mărturisită în textele Sfintei Scripturi şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, pericolul sectar este minim.
El posedă mijloacele necesare pentru a respinge cursele întinse de secte, posedând

53
Dintr-o perspectivă romano-catolică încearcă să ofere un răspuns Pr. Claudiu Dumea, Religii, Biserici, secte,
privite din perspectivă catolică, Ed. Sapientia, Iași, 2002. Autorul combate opinia conform căreia sectele ar juca, din
punct de vedere social, rolul de „agenți creatori”. Ținând cont de anumiți factori – putere, lider, structura internă,
finanțe, viața adepților –, sectele se vădesc a fi, dimpotrivă, periculoase; evident că ele trebui așadar reperate,
condamnae și combătute (p. 22-230).
54
Arsenie Vliangoftis, op. cit., p. 84.

22
discernământul unei credinţe temeinice, verificate şi experiate în ciclul liturgico-teologic al
Bisericii. Chiar dacă sectele se prezintă sub o mască frumoasă, într-o comunitate strânsă în jurul
unui preot vrednic, ea nu poate avea sorţi de izbândă: demascată, o sectă nu mai e capabilă să
împrăştie confuzie şi astfel nu mai e primejdioasă. Acolo însă unde o comunitate (parohie) e
caracterizată de lipsuri pastorale, pericolul fenomenului sectar creşte foarte mult. „Oamenii vor
trebui să găsească în Biserică sensul vieţii şi sânul cald al lui Dumnezeu, astfel încât să nu intre
în ispita de a căuta în altă parte lucrurile de care au nevoie. Căci acolo unde le vor căuta, în afara
Bisericii, nu vor găsi pe cele autentice, ci pe cele falsificate. Şi nu doar falsificate, ci şi
otrăvite”55.
Un al doilea punct, ca răspuns eficace la problemele ridicate de secte, este înfiinţarea unui
organism de monitorizare neîncetată a activităţii exercitate de acestea. Vorbim despre un
organism permanent, capabil să organizeze în mod eficient campanii de informare publică asupra
aspectelor periculoase pe care le reprezintă sectele. Acest organism ar putea cuprinde nu doar
reprezentanţi ai autorităţilor de stat, ci şi ai principalelor culte religioase recunoscute în România.
Pentru a-şi exercita activitatea, acest organism s-ar putea folosi de toate mijloacele mass-media:
presa scrisă, cărţi, broşuri, pliante, internet, utilă putând fi de exemplu şi înfiinţarea unui post TV
care să emită la scară naţională reportaje şi dezbateri având ca subiect dezvăluirea lucrării
sectelor. Toate acestea le considerăm absolut necesare deoarece autorităţile de stat, odată ce o
sectă, indiferent de mijloacele utilizate, ajunge să dobândească un statut mai mult sau mai puţin
legal, încetează să mai fie monitorizată. Totuşi, această trecere în legalitate nu înseamnă neapărat
că o sectă nu mai poate desfăşura o lucrare negativă asupra persoanelor sau colectivităţilor
umane; după cum am mai precizat, nu de puţine ori, din dorinţa de a-şi atrage cât mai mulţi
adepţi, membrii sectelor recurg la o „reclamă luminoasă”, la termeni etico-religioşi de mare
impact, care în esenţă nu au o bază reală. De aceea, trebuie recunoscut că unele secte, chiar dacă
statutul lor este legal, desfăşoară activităţi anti-statale sau anti-sociale care, în ultimă instanţă,
după o monitorizare atentă şi de durată, ar trebui să aibă ca o consecinţă firească pierderea
recunoaşterii oficiale din partea autorităţilor de stat.
Al treilea aspect vizează educarea şi perfecţionarea persoanelor care, în cadrul activităţii
lor profesionale sunt confruntaţi cu problemele pe care le ridică sectele. Vorbim iarăşi de o
necesitate din ce în ce mai stringentă, căci sectele îşi rafinează şi îşi diversifică tehnicile şi devin

55
Ibidem, p. 85.

23
prin aceasta din ce în ce mai greu de contracarat. Aici sunt vizaţi nu doar membrii societăţii
civile sau reprezentanţii autorităţilor statale; în egală măsură îi avem în vedere şi pe lucrătorii din
câmpul misionar al Bisericii.
La care dintre membrii Bisericii s-ar referi însă acest „câmp misionar”? Exclusiv la
clerici sau mai mult, doar la o clasă specială din rândul acestora? Pentru a găsi răspunsul corect
apelăm la considerațiile a doi dintre cei mai de seamă teologi misionari ortodocși din secolul XX,
arhiep. A. Yannoulatos și pr. Ion Bria. Cel dintâi atrăgea atenția că unul dintre atributele
fundamentale ale misiunii ortodoxe este acordarea atenţiei pentru toată Biserica. Anastasios
Yannoulatos se opune ideii că, de vreme ce noi avem atât de multe probleme „acasă”, activitatea
misionară în locuri îndepărtate este doar o problemă de „lux nepermis”. Dimpotrivă, este o
problemă de pocăinţă ca atenţia să se îndrepte către toate comunităţile ortodoxe ca şi faţă de toţi
credincioşii; doar aşa poate fi îndeplinită porunca lui Hristos şi ne găsim în acord cu adevărata
tradiţie ortodoxă: când Apostolii se îndreptau „către neamuri”, problemele Bisericii în Palestina
erau departe de a fi complet rezolvate; la fel, sfinţii Atanasie, Ioan Gură de Aur şi Fotie au fost
preocupaţi cu probleme grave în interiorul Bisericii, dar în paralel au depus un mare efort
personal în creştinarea unor ţări străine. Ceea ce se cuvine a fi rezolvat este crearea unei
conştiinţe că misiunea nu constă doar în crearea unor mici grupuri misionare. Desigur, nu este
uşor să mobilizezi întreaga Biserică într-o viziune misionară mondială. Anastasios Yannoulatos
propune ca soluţie desemnarea unei zile speciale sau a unei săptămâni, în fiecare an, când în
toate bisericile ortodoxe să fie stimulată conştiinţa misionară a credincioşilor prin predici,
rugăciuni şi strângerea de fonduri materiale. Astfel, efortul misionar ar putea creşte doar prin
colaborarea tuturor bisericilor ortodoxe56.
Lucrarea misionară a Bisericii presupune două aspecte: pe de o parte, problema celor care
au dreptul de a intra în Biserică, şi pe de altă parte, problema celor care desfăşoară lucrarea de
atragere a oamenilor la Cuvântul Evangheliei. Prima problemă nu pune mari dificultăţi. Cine are
dreptul să intre în Biserică şi prin ce mijloace a fost chestiunea dezbătută de Sinodul Apostolic
din Ierusalim (50), unde s-a admis că nu doar membrii poporului ales ci şi păgânii pot intra în
comunitatea creştină fără alte condiţii decât credinţa şi Botezul. „Căci şi neamurilor le-a dat
Dumnezeu pocăinţa spre viaţă” (F. Ap. 11,18). Dumnezeul este Tatăl tuturor oamenilor (Rom.
3,29), şi astfel Biserica este deschisă tuturor, este ecumenică, adică destinată să cuprindă tot

56
A. Yannoulatos, op. cit., p. 31-32.

24
pământul (oekumene). Revelatoare este întâlnirea lui Iisus cu ofiţerul roman în Capernaum.
Sensul scenei este acesta: „Nimeni nu este exclus de la harul lui Dumnezeu. Acesta (sutaşul,
n.n.) nu crede în miracole, nu-l aşteaptă pe Mesia, dar recunoaşte autoritatea lui Iisus, pe care-L
roagă să spună cuvântul care să-l vindece pe slujitorul său (Lc. 7,1-9). Iisus recunoaşte, aici,
credinţa care se găseşte chiar în afară de Israel şi de Biserică”57.
A doua chestiune este una mai delicată. „Când se vorbeşte de membrii Bisericii şi de
funcţiile lor trebuie să se ţină seama că, la început, cuvântul laos – popor, se referea la toţi
creştinii, membrii ai Bisericii prin primirea Tainelor şi, mai ales, prin participarea la Euharistie şi
la misiunea Bisericii (s.n.)”. Ceea ce este denumit astăzi drept cler şi mireni forma în perioada
patristică a Bisericii un tot – „poporul lui Dumnezeu” pe care El l-a agonisit ca să proclame
Evanghelia (1 Pt. 2,9). De reţinut este aşadar că activitatea misionară a Bisericii nu se răsfrângea
doar la un grup specializat din cadrul ei, ci îi privea pe toţi membrii comunităţii creştine.
Desigur, acest lucru nu însemna o nivelare a slujirilor eclesiale; distincţia esenţială între mireni
sau laici, care posedă preoţia universală, şi cler sau ierarhie, care constituie preoţia sacramentală,
rămâne validă. De ce aceasta? Pentru că Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi i-a chemat, i-a ales şi i-a
trimis pe cei 12 Apostoli, un număr simbolic de mare relevanţă, de unde nevoie de a-l alege pe
Matia în locul lui Iuda (vezi F. Ap. 1, 15-26). Pe de altă parte însă, sunt numiţi Apostoli în Noul
Testament şi alţi slujitori: Pavel şi Barnaba, Silvan şi Timotei (1 Cor. 9,6, F. Ap 11,30; 13,2, 1
Tes. 2,4-7). De asemenea, sunt menţionaţi şi anumiţi slujitori speciali care pot fi numiţi
„succesori ai Apostolilor” (1 Tim. 3,2). Este vorba de episcopi, care sunt instituiţi prin ritualul
punerii mâinilor şi al invocării Duhului Sfânt; ei sunt păstorii unei Biserici locale şi întâi-
stătătorii la celebrarea Euharistiei. Episcopilor li se adaugă şi alţi slujitori: prezbiter-preot (1
Tim. 5,17), colaborator al episcopului, şi diacon (2 Tim. 3,8), slujitor la agape, în serviciul
episcopului58.
Ţinând cont de toate aceste slujiri specifice, dar complementare, în Biserică şi citând
textul esenţial din 1 Cor. 3, 9-11 „Noi suntem împreună – lucrători (sinergoi) lui Dumnezeu. Voi
sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidire (oikodome) a lui Dumnezeu. Fiecare să ia seama la felul
cum zideşte aceasta (s.n.). Căci nimeni nu poate să pună altă temelie decât aceea care a fost pusă,
Care este Iisus Hristos”, părintele Bria subliniază că întreg laos-ul este chemat şi consacrat să

57
Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, Ed. România Creştină, Bucureşti, 1999, p. 161.
58
Ibidem, p. 161-162.

25
participe la misiunea şi la Preoţia lui Hristos, în calitate de „împreună - lucrători” cu Apostolii la
zidirea Bisericii. „Misiunea laos-ului, prin cuvânt şi prin Taine, este, de asemenea, întreită:
profetică, adică propovăduirea Evangheliei, păstrarea şi transmiterea misionară a tradiţiei
apostolice, mărturia creştină în mijlocul lumii; sacerdotală, adică celebrarea credinţei, laude,
Liturghie şi cult; împărătească, adică organizarea comuniunii creştine, relaţiile intrabisericeşti şi
diaconia creştină în societatea seculară”59.
În viziunea teologului român, fără a se anula în vreun fel distincţia între preoţia
sacramentală şi cea comună, universală, este necesară astăzi o mai atentă precizare şi actualizare
a „apostolatului mirenilor”. Pe de o parte trebuie recunoscută întreita slujire a preoţiei
sacramentale. Pe de altă parte, mirenii sau laicii, deşi nu au funcţii liturgice şi de conducere ca
episcopii sau preoţii, „au un rol important în misiune şi în doctrina Bisericii şi chiar au dreptul, în
caz de necesitate ..., să facă Botezul pruncului în mod valid, cu respectarea ritualului. Există un
apostolat al mirenilor (s.n.) care se practică în societate, de la învăţământul religios până la
chivernisirea parohiei, desigur, prin raportarea lor la preoţii şi la episcopii respectivi, deoarece în
Biserică orice se face prin consens şi în solidaritate”60.
Analiza fenomenului sectar prezintă dificultăţi care, fără a fi în totalitate depăşite, pot fi
uşurate ţinând cont de anumite trăsături specifice fiecărei secte, trăsături pe baza cărora acestea şi
pot fi grupate în anumite clase specifice. Jean Vernette subliniază dificultatea oricărei clasificări
a sectelor, dând ca exemplu faptul că numai în Hexagon, sunt declarate 800 de noi grupări
spiritualiste în fiecare an în Jurnalul Oficial61. Cu toate acestea, el identifică următoarele grupe
de secte:
- secte provenind din trunchiul iudeo-creştin: secte milenariste (Martorii lui Iehova,
mişcarea New Age, adventiştii de ziua a şaptea, Prietenii omului, Biserica Universală a lui
Dumnezeu şi mormonii), mişcări de trezire (copiii lui Dumnezeu sau familia iubirii, armata
mântuirii, Biserica catolică apostolică, „Bisericile evanghelice libere”, menoniţii, penticostalii,
quakerii);
- grupări vindecătoare: antoiniştii, mahikarii sau Biserica creştină universală a lui Hristos
de Montfavet;

59
Ibidem, p. 162.
60
Ibidem..
61
Jean Vernette, Les sectes, ediţia a V-a revăzută, Presses Universitaires de France, Paris, 1990, p. 35.

26
- mişcări orientale, esoterice, gnostice: grupe venite din Orient, cum ar fi secta desprinsă
din curentul spiritual hindus Bhakti-Yoga, Asociaţia internaţională pentru conştiinţă a lui
Krishna, „Lumina adevărului” (mahikarii), secta Moon, mişcarea Baha’i, Bhagwan, Brahma-
Kumari, Guru Maharaj Ji, Soka Gakkai (Nichiren Shoshu). O altă categorie e reprezentată de
grupările de natură esoterică, gnostică şi de mişcările de dezvoltare a potenţialului uman – un
amalgam de grupe foarte variate, dintre care amintim Gnoza de la Princeton, rozicrucienii,
Biserica scientologică, antropozofia, Societatea teozofică, Fraternitatea albă universală, Ordinul
martinist, Meditaţia transcedentală, Ordinul Templului solar sau mişcarea raeliană62.
În lucrarea redactată împotriva sectelor ce activează în Franţa, este propusă următoarea
împărţire a sectelor63: grupările religioase de tip New Age, grupările „alternative” (cum ar fi
Mişcarea umanistă, fondată în 1969 de argentinianul Mario Rodriguez Cobos, zis Silo), grupările
„evanghelice” şi „pseudo-catolice” (secta Moon, Copiii lui Dumnezeu sau Alianţa universală),
grupările „apocaliptice” (de exemplu Martorii lui Iehova), mişcări „neo-păgâne”, mişcări
„satanice”, mişcări „vindecătoare” (cultul antoinist sau grupul Invitaţie la Viaţa Intensă, IVI,
fondat în anul 1977 de Yvonne Trubert), mişcări „orientaliste” (grupuri de meditaţie Mahatayma,
Krishna sau Soka Gakkai), mişcări „ocultiste” (cum ar fi Ordinul Templului Solar, fondat în
1984 de Luc Jouret), mişcări „psihanalitice” (cele mai importante fiind nazarineii şi scientologii),
mişcări „ufologice” ( cea mai cunoscută fiind mişcarea raeliană, ce a fost fondată în 1975 de
Claude Vorilhon) sau mişcări sincretiste (secta AUM sau Noua Alianţă, ultima sectă fiind
fondată de Gilberte Bourdin, alias Melchisedec, care în anul 1990 s-a auto-proclamat „Mesia
cosmoplanetar”64).
O altă împărţire s-a făcut în funcţie de modelul de viaţă, de exerciţiile spirituale, de
comunitatea religioasă, pe baza acestora Bryan Wilson, de la Universitatea din Oxford, stabilind
şapte tipologii sectare pe baza cărora se structurează ulterior diversele secte65:
- tipul conversionist-fundamentalist: posedă o viziune dualistă, maniheică, despre lume;
aceasta este coruptă, rea, iar creştinii ar trebui să iasă din ea printr-un soi de „retrezire”. Prin
acest act de convertire, omul s-a regăsit pe sine odată cu intrarea în secta ce se auto-propune
drept alternativă exclusivă a mântuirii. Sectele de acest gen – cum ar fi evangheliştii, metodiştii,

62
Vezi Ibidem, p. 35-88.
63
Vezi Les sectes en France, p. 49 ş.u.
64
Vezi Ibidem, p. 58-59.
65
Cf. Gheorghe Petraru, op. cit, p. 66 ş.u.

27
„Bisericile lui Dumnezeu”, penticostalii etc. – promovează egalitatea şanselor spirituale printr-o
participare comună la viaţa duhului şi respingerea oricăror forme de instituţionalism, a oricărui
„aparat eclesial”. „Acest model este deosebit de atrăgător într-un mediu în care individul este
alienat spiritual, devenind marfă de export (în special din spaţiul protestanţilor americani, n.n.) în
contextul pluralismului creştin în toată lumea şi, mai ales, în spaţiile eclesiale tradiţionale pentru
destructurarea şi eliminarea Bisericilor”66.
- tipul penticostal-harismatic: are în centru un lider harismatic, guru sau „sfânt”, care
reprezintă întruchiparea cea mai adecvată a divinităţii şi în general principala legătură dintre
Dumnezeu şi oameni. Acordând primat expresiilor emoţionale, sectele din acest grup sunt
recunoscute prin stilul lor teatral: situat departe de idealul sfinţeniei, consacrat în Biserica
Ortodoxă prin smerenie şi retragere din lume (isihastul), „sfântul” de care aminteam este un bun
actor pe scena stadioanelor sau a sălilor de conferinţe, gesticulând viguros înaintea unor mulţimi
în extaz şi producând reacţii la nivel emotiv şi nu profund spiritual. După cum am mai precizat,
tehnicile folosite de el vizează modalităţi de recrutare ce urmăresc manipularea psihică a
adepţilor.
- tipul revoluţionar: este specific sectelor cu caracter eshatologic. Acestea, nemulţumite de
situaţia actuală a lumii, aşteaptă intervenţia directă a lui Dumnezeu pentru a instaura o împărăţie
de tip teocratic prin membrii sectei respective; printr-o combinaţie arbitrară de numere, calcule
ale unor date biblice, aceste secte stabilesc date exacte pentru sfârşitul lumii, a doua venire a lui
Iisus Hristos şi începutul domniei de 1000 de ani, sortită celor aleşi. Textul biblic cel mai des
folosit de reprezentanţii sectelor revoluţionare, ca de exemplu adventişti, iehovişti sau mormoni,
este cel din Apoc. 20,4,8. Urmează să demontăm interpretările false, arbitrare, ale acestui text în
capitolul referitor la analiza Martorilor lui Iehova.
- tipul introvertit: îi vizează pe membrii acelor secte ce consideră că împlinirea legii
evanghelice, a poruncilor lui Hristos, este sinonimă cu retragerea din lume, izolarea reprezentând
o condiţie absolut indispensabilă pentru mântuire. Aceste locuri izolate ar reprezenta spaţiul
lucrării efective şi sigure a Sfântului Duh67. Procesul care descrie cel mai bine modul de
manifestare al sectelor de acest tip este cel de „fosilizare sectară”. El este caracterizat prin
întemeierea de colonii izolate prin care adepţii unei secte se izolează la propriu de ceilalţi

66
Ibidem, p. 67.
67
Ibidem, p. 68.

28
membrii ai societăţii; ei se diferenţiază, se particularizează printr-o viaţă de pietate, de
„sfinţenie” intensă reflectată în limbaj arhaic, îmbrăcăminte specifică, endogamie68 sau
„sacralizarea” unor activităţi din care se întreţine comunitatea. Interesant este că, spre deosebire
de alte secte, membrii acestui tip sectar nu fac prozelitism. Ei nu sunt interesaţi de o expansiune
geografică sau de o creştere numerică a comunităţii lor prin convertirea altora la aceasta. Scopul
lor este exclusivist – perfecţionarea spirituală individualistă şi menţinerea cu orice preţ a
coerenţei colectivului, chiar dacă acest fapt înseamnă o insensibilitate totală la dinamica
societăţii, la noile condiţii tehnologice, economice, sociale şi culturale. Înţelegem acum de ce în
secte ca ale anabaptiştilor sau quaker-ilor domină un spirit fratern, de coeziune internă a grupului
şi de relaţii de o deosebită afectivitate între membrii69.
- tipul „manipulativ”: caracterizează ceea ce în general denumeşte „noua religiozitate”,
adică un grup larg de secte şi mişcări religioase de nuanţă ocultistă, esoterică şi gnostică.
Doctrina acestora este monistă, bazată pe o viziune panteistă. Membrii grupărilor caută să obţină
armonia cu sinele şi prin aceasta cu întregul cosmos, o „stăpânire absolută” ce reprezintă
principiul libertăţii interioare. Drept urmare, „fundamentul absolut, ultim, al realităţii, constă din
energia spirituală, divină, hristică, conştientă, mentală sau cosmică, iar demersul spiritual al
individului uman trebuie orientat, călăuzit spre a se alimenta din energia divină”70.
- Procesul de descreştinare şi secularizare a occidentului cunoaşte în paralel o aplecare spre
ocultism, spre tradiţii religioase de tip misteric sau oriental ale Greciei, Iranului, Indiei etc.
Regăsim în universul spiritual european o împletire sincretistă a elementelor creştine cu elemente
ale altor tradiţii religioase: şamanism asiatic, iudaism rabinic şi cabalistic, alchimie, spiritism,
teosofie ş.a.m.d. Este ceva specifică grupărilor religioase de tip New Age.
- tipul taumaturgic: este specific unor secte cum ar fi antoinismul, Ştiinţa creştină, spiritiştii
etc. Aici regăsim un primat al miracolelor în detrimentul învăţăturii de credinţă; la membrii
acestor secte abundă mesajele din lumea supranaturală, mesaje ce posedă în general un caracter
apocaliptic, catastrofal, pentru cei care se opun sau nu se convertesc la o anumită sectă.
„Membrii grupărilor din această categorie trăiesc psihoza unor evenimente extraordinare, de
aceea psihicul lor labil este uşor influenţabil şi văd peste tot intervenţia directă a divinităţii. De
fapt, aceste secte sunt mai aproape de magie şi de spiritism şi, de aceea, în sânul lor se încearcă

68
Endogamia este expulzarea celor ce contractează căsătorii cu alte persoane decât alţi membri ai unei secte.
69
Ibidem, p. 68-69.
70
Ibidem, p. 69.

29
consolarea acelor categorii de persoane care sunt la limita unor situaţii, care au pierdut pe cei
apropiaţi şi foarte uşor cred în realitatea comunicării cu cei de dincolo, în telepatie, curioşi de a
afla mai multe despre cei dispăruţi”71.
- tipul reformist: caracterizează acele secte ce propun o schimbare radicală a structurii
lumii şi societăţii. Rigoriste, ele pretind că repunând societatea pa alte baze, contribuie decisiv la
eliminarea a ceea ce este negativ în viaţa omenirii (vezi de exemplu eliminarea conflictelor, a
războaielor). Este pretenţia pe care o au secte precum quakerii, iehoviştii sau membrii altor
grupări religioase milenariste, în detrimentul religiilor tradiţionale. În opinia lor acestea din urmă
ar fi fost incapabile să elimine răul din viaţa oamenilor şi de aceea trebuie să se renunţe la ele şi
cei „iluminaţi” sau „aleşi” să se convertească la grupările sectare.
- tipul utopic: este aflat în strânsă legătură cu tipul anterior, întrucât îşi propune acelaşi
scop: construirea unei „lumi noi”, o comunitate perfectă, specifică cerinţelor ideologice ale unei
secte. Desigur, construirea acestei noi forme de comunitate presupune conformarea vieţii
adepţilor după un program strict – care eventual va trebui extins la lumea întreagă – şi izolarea
de restul lumii, în colonii cum ar fi cele ale menoniţilor, fraţilor moravi, tolstoienilor sau
huterienilor72.
Orice împărţire a sectelor din ce în ce mai numeroase nu poate fi însă decât una
simplificatoare, fiindcă fenomenul sectar, deşi posedă anumite tipologii descriptive certe, este
unul deosebit de complex. Se poate astfel vorbi despre o interferenţă de tipologii ale sectelor73.
Acestea posedă deopotrivă elemente comune şi diferenţe specifice, iar dacă ar fi să le
caracterizăm printr-un singur element, acesta ar fi lupta lor urmărind ca scop final anularea
Bisericii şi înlocuirea sfinţeniei pe care ea o propune prin alte moduri de vieţuire, avantajoase nu
pentru adepţi, ci pentru conducătorii sectelor.

71
Ibidem, p. 72.
72
Vezi Ibidem, p. 72-73.
73
Ibidem, p. 73.

30
I.5. Cultele din Romania contemporană

Conform Legii nr. 489 /2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al
cultelor, în România funcţionează un număr de 18 culte religioase, după cum urmează (conform
titulaturii lor oficiale):
a) culte istorice (ortodoxe şi catolice):
- Biserica Ortodoxă Română;
- Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timişoara;
- Biserica Romano-Catolică;
- Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică;
- Arhiepiscopia Bisericii Armene;
- Biserica Creştină Rusă de Rit Vechi din România;
b) culte protestante:
- Biserica Reformată din România;
- Biserica Evanghelică C.A. din România;
- Biserica Evanghelică Lutherană din România;
- Biserica Unitariană din Transilvania;
c) culte neoprotestante:
- Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România;
- Biserica Creştină după Evanghelie din România – Uniunea Bisericilor Creştine
după Evanghelie din România;
- Biserica Evanghelică Română;
- Uniunea Penticostală – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România,
- Biserica Creştină Adventistă de Ziua a Şaptea din România;
- Organizaţia Religioasă Martorii lui Iehova;
d) culte necreştine:
- Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România;

31
- Cultul Musulman.

Conform Secţiunii a 2-a din Legea nr. 489/2006 – Recunoaşterea calităţii de cult,
dobândesc calitatea de culte acele asociaţii religioase care „prin activitatea şi numărul lor
de membri, oferă garanţii de durabilitate, stabilitate şi interes public”. Calitatea de cult
este recunoscută de stat urmare a unei Hotărâri de Guvern acelor asociaţii religioase care o
solicită anume şi care (i) funcţionează pe teritoriul ţării noastre de cel puţin 12 ani şi (ii) au
un număr de membri de cel puţin 0,1% din populaţie (raportat la ultimul recensământ) –
art. 28.

1. Biserica Ortodoxă Română


Ţara noastră are o suprafaţă de aproximativ 237.500 km2 cu o populaţie de aproximativ
21,7 milioane. Biserica Ortodoxă Română (18.817.975 membri, adică 86,8 %), organizată pe
14.809 unități bisericești (administrație patriarhală, 6 mitropolii, 10 arhiepiscopii, 13 episcopii,
un vicariat, pentru comunitatea ucraineană din România, 177 de protopopiate, 11.409 parohii și
541 mănăstiri). Potrivit principiului autonomiei prevăzut de Statutul pentru organizarea și
funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, fiecare unitate bisericească administrează propriul
patrimoniu format din locașul de cult și alte clădiri și are venituri proprii.
Pe lângă cele 18 culte mai activează în România şi multe secte, cum ar fi: Baha’i, Familia
(Copiii lui Dumnezeu), Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor din zilele din urmă (Mormonii),
Biserica Unificării, Biserica Metodistă, Biserica Presbiteriană, Meditaţia Transcedentală, Hare
Krishna, Buddhismul Zen ş.a.
Sub o altă formă, respectiv înregimentaţi în tot felul de asociaţii nonprofit, peste 7.000 de
sectanţi acţionează nestingheriţi în România. Din ce în ce mai multe generaţii agresiv anticreştine
poposesc pe teritoriul ţării noastre. Sataniştii, mooniştii, ba chiar şi reprezentanţi ai sectei ucigaşe
AUM, îşi instalează baze solide de acţiune. Simultan se constată o înteţire a campaniei împotriva
Bisericii Ortodoxe.
Din nefericire, chiar şi în sânul Bisericii Ortodoxe Române se regăsesc tot felul de
mişcări şi manifestări sectare care înveninează atmosfera echilibrată pe care o propune Biserica
noastră strămoşească, „mama neamului românesc”.

32
II.5. Mişcări „elitiste” şi organizaţii esoterico-neognostice

II.5.1. Spiritismul

Mişcarea şi practica spiritistă este una dintre cele mai frământate probleme de ordin
religios în societatea contemporană. Deşi veche, îndeletnicirea spiritistă este desigur cea mai
răspândită şi cea mai primejdioasă dintre doctrinele şi practicile ocultiste din zilele noastre.
Vechiul Testament face amintire de practici spiritiste, ca de pildă cazul lui Saul cu
vrăjitoarea din Endor (I Regi 28,7-20). Practicile fiind însă interzise cu asprime, ca fiind contrare
descoperirii lui Dumnezeu. (Deuteronom 18, 9-12).
Spiritismul este cunoscut chiar şi în primele veacuri creştine, începând de la Simon
Magul (Faptele Apostolilor 8,9) şi de la vrăjitorul Elima (Faptele Apostolilor 13,8). A fost
practicat între păgâni începând cu asiro-babilonieni. Eroul celebrei Epopei a lui Gilgameş obţine
de la zeul infernului favoarea de a avea “o convorbire cu spiritul” prietenului său decedat
Enghidu. De asemenea Strabon spune că asiro-babilonienii se foloseau de nişte „mese” pentru
chemarea spiritelor. Şi în Avesta se vorbeşte despre evocarea spiritelor celor decedaţi.
Urme de practicare a spiritismului întâlnim la vechii chinezi, la greci, la romani. În
primele veacuri creştine, chemarea spiritelor era, de asemenea, practicată de vrăjitori cum ne
relatează Tertulian, şi istoricul roman Amian Marcellin.
În Evul Mediu condamnarea practicilor spiritiste prin legi civile şi bisericeşti dovedeşte
existenţă acestora.
Spiritismul modern îşi are originea în America de Nord. Prin 1848, în martie, în locuinţa
unui cetăţean numit Weckmann din orăşelul Hydesville, statul New York s-ar fi auzit nişte
zgomote ciudate. Printr-un limbaj convenţional, format din ciocănituri, familia Fox ar fi ajuns să
intre în conversaţie cu spiritul care produce acele zgomote. Într-o seară din 1848 una dintre cele
trei fete ale familiei Fox lovi o mobilă, imitând pocniturile misterioase, dar lovitura fetei primi
imediat răspuns, prin pocnituri în număr egal cu cele ale fetei. Fata repetă pocniturile în număr
variat, întotdeauna primind răspuns cu acelaşi număr de pocnituri. S-a aflat că necunoscutul era
spiritul lui Carol Reyn, fost locatar al acelei locuinţe care a fost asasinat în urmă cu cinci ani şi că
trupul a fost îngropat în pivniţă. După săpături s-au găsi câteva oase dintr-un corp omenesc .

33
După 1869 în America s-au constituit diferite societăţi spiritiste, apoi în Franţa, Anglia,
etc.Spiritişti: William Crookes, Camille Flammarion, Victor Hugo, J.F. Zolner, Cezar Lambroso,
etc.
În România, B.P Haşdeu prin cartea Sic Cogito a favorizat răspândirea şi popularizarea
spiritismului. Spiritiştii din România au înfiinţat în Bucureşti, în 1931, “Societatea spiritistă din
România”, cu revistele “Astralis” din Craiova şi “Revista spiritistă” din Bucureşti.
“Doctrinarul” spiritismului este socotit juristul şi medicul Hippolyte de Nisard Rivail,
cunoscut sub pesudonimul Allan Kardec. Cartea lui “Le livre des esprits” (Cartea spiritelor) este
socotită Biblia spiritiştilor.
Doctrina spiritistă : confuză, încoerentă, plină de contradicţii şi absurdităţi.
1.Dumnezeu este mărginit. El şi-a primit existenţa din haos, deci nu este din eternitate;
2. Iisus Hristos nu a adus mântuirea, pentru că fiecare om trebuie să-şi ispăşească singur
păcatele sale, după dreptate, sau după legea talionului.
3. Biserica nu este infailibilă; nu poate să mântuiască pe nimeni
4. Moartea este mutarea spiritului din trup, împreună cu perispiritul.

II.5.2. Teozofia
Ca orice doctrină în evoluţie, ca orice practică ocultă - în numele sau pe seama religiei,
spiritismul a dat naştere la noi curente şi direcţii provenite fie din exagerări, fie din contestări.
Rezultatul unor asemenea exagerări este şi „teozofia" sau cunoaşterea „desăvârşită" a
înţelepciunii divine. Dacă spiritismul a angajat în susţinerea lui practici şi mijloace empirice,
teozofia sau spiritismul „suprem” recurge la invocarea spiritelor şi foloseşte „cugetarea" în
explicarea legăturii reale între Dumnezeu şi om.
Numele de „teozofie” provine din cuvintele Dumnezeu şi înţelepciune adică înţelepciune
divină74. Teozofia, este considerată de adepţi ei ca „sinteza grandioasă şi unică formată din
religie, ştiinţă şi filozofie: împăciuitoarea ideală între credinţă şi cunoaştere, religie şi ştiinţă.
Pilduitoare în acest sens sunt definiţiile date de către iniţiatorii acestei secte (de exemplu
Elena Blavatskaia). „Teozofia este esenţa tuturor doctrinelor, adevărul intim al tuturor religiilor.

74
Diacon P.I. David, Călăuza creştină, Editura Episcopiei Aradului 1987, p 89

34
Ea este iară „credo” fără nume”. Sau „Teozofia acceptă toate ramurile ştiinţei şi se străduieşte să
împace doctrinele contradictorii ale diferitelor şcoli, fără să nege nimic şi încercând să
aprofundeze totul”. Sau „Teozofia este înţelepciunea divină, care este ştiinţa fericirii divine. Este
ştiinţa care contemplă problemele cele mai profunde ale naturii spirituale, ale omului ... este
marea ştiinţă, ştiinţa vieţii eterne a cărei contemplare face viaţa prezentă să intre în proporţiile
adevărate75.
Ne putem da însă uşor seama că în fond teozofia nu este decât un amestec de credinţe de
tot felul şi doctrine filozofice şi religioase mai vechi şi mai noi - în special budismul - combinate
în chip bizar cu unele rezultate ale cercetări lor ştiinţifice, moderne. În acest amestec intră uneori
şi elemente creştine, dar schimbate în înţelesul lor până la a nu fi de recunoscut76. Locul de
baştină al teozofiei este probabil India.
Am afirmat în paragraful anterior că teozofia preia elemente din budism, cel mai
important dintre ele fiind credinţa în reîncarnare. Dar societatea teozofică înteţeşte această
budomanie spre a o specula mai apoi pentru sine şi a dobândi în afară ceea ce n-a putut dobândi
înăuntrul budismului pe care-şi propusese să-l „purifice” şi ceea ce zadarnic ar fi dorit să câştige
în India hinduistă, unde a fost privită întotdeauna cu ostilitate şi dispreţ ca o sectă oarecare
creştină, cu multe scandaluri la activul ei şi pusă la solda imperialismului englez77.
Un scurt istoric al acestei societăţi ar fi util pentru înţelegerea caracterului ei. Iniţiatoarea
acestui sistem a fost Elena Blavatskaia (1831- 1896). Părinţii ei au fost foarte bogaţi, având
multe moşii, mulţi robi, Elena având posibilitatea de a studia în Apus, nefiind nevoită să se
gândească la lipsuri. La scurt timp după ce s-a căsătorit, şi-a părăsit soţul şi a plecat în Asia
Mică, unde va intra în legătură cu Pamlos Metaman, cunoscut magician; de acolo pleacă în
Londra (1851) unde se reîntâlneşte cu Metaman şi vor practica împreună spiritismul. În 1863 se
reîntoarce în Rusia, încercând să impună practica spiritistă, dar fără rezultate importante.
Dezamăgită, se îndreaptă spre Italia „căutând” duhurile cezarilor, fiind alături de
Garibaldi (1866), dorind să-1 câştige la spiritism, intră într-un ordin carbonarist, dar este grav
rănită şi adusă la Paris, unde-şi face simţită prezenţa în saloanele bântuite de femei scăpătate
pline de patimi şi foarte bogate, prin practicarea „magiei”.Această practică îi va aduce o

75
Absolv. Magistr. Gheorghe C. Alexe, Naşterea Domnului şi concepţia teozofică despre reîncarnare în S-T, nr. 1-
2/1956, p 28
76
Prof. Diacon Emilian Vasilescu, Sincretismul religios în vremea noastră, în ST nr. 3-4/1967, p 151
77
Magistrand Preot Ghe. Butnariu, Teoria reîncarnării şi eshatologia creştină, în ST nr. 3-4/1956, p 181

35
frumoasă avere, mai ales că multă lume accepta să plătească sume oricât de mari pentru aflarea
viitorului, iar Elena era foarte pricepută în acest domeniu.
În 1870 pleacă la Cairo dorind să se desăvârşească în arta hipnotizării; aici va continua
practica spiritistă chemând „duhurile” faraonilor. Curând va veni şi Metaman; cei doi împreună
cu familia Colomb vor deschide un „Club al miracolelor”. Curând însă sunt demascaţi ca escroci,
iar Elena este expulzată şi nevoită să se întoarcă la Paris, iar după ce-1 cunoaşte pe colonelul
american Samuel H. Olcott vor pleca împreună în S.U.A, mai târziu cei doi se vor căsători.
Pentru început ei intră în legătură cu organizaţia spiritistă din New York, dar curând se
răzvrătesc, începând să discrediteze spiritismul, să-i „dovedească” netemeinicia; ei înfiinţează o
nouă grupare numită „Societatea teozofică” (17 noiembrie 1875) merită şi ea să „purifice”
spiritismul.
Toţi spiritiştii şi mediu-mii nesatisfăcuţi, toţi chinuiţii de spiritele de noapte şi de zi, din
„cer” sau de pe pământ devin membrii ai societăţii. În acelaşi timp veniturile cresc considerabil,
pelerinajele în India devin o modă teozofică, contactele cu misterele Orientului întărind
autoritatea societăţii. Soţii Olcott ajung „profeţii mişcării spiritiste celei verificate”. Sunt
expulzate din America şi intră în legătură cu societatea indiană „Arya Samaj”. În India îl
converteşte pe baronul de Palma, un om foarte bogat, care curând decedează, averea lui
rămânând societăţii.
Blavatskaia a formulat câteva percepte teozofice inspirate de vechile erezii bogomile şi
rascolnice modelate de concepţii sofianice, nişte erezii moderne, antitrinitare.
După moartea ei Samuel rămâne lider al societăţii78. Acesta se va stabili în India, lângă
râul Adyar, într-o clădire în care se aflau 12000 de manuscrise orientale şi 15000 de tratate
religioase, filozofice şi ştiinţifice. De altfel el va continua să achiziţioneze manuscrise şi cărţi
inestimabile din toate domeniile. În acelaşi timp el va edita ziare şi reviste în câteva limbi de
circulaţie pentru difuzarea concepţiilor teozofice. Se va căsători cu Annie Bessant, care la
moartea lui va prelua conducerea societăţii79.
Însă cel care a dat originalitatea şi în acelaşi timp a pregătit naşterea a puzderii de
concepţii teozofice a fost Krishnamurti, poet şi eseist indian, urmaşul lui Annie Bessant, la
conducerea societăţii. De fapt aceasta 1-a numit pe Krishnamurti „Alcaone” (maestru), mesia

78
Diacon P.I. David, op.cit., p 90
79
Prof. Dr. P. Deheleanu, op. cit., p 67

36
indian80.
El a răspândit teozofia pe toate continentele. Astăzi societatea are secţiuni în: Anglia,
Franţa, Olanda, Finlanda, etc. fiecare din ele fiind condusă de un comitet executiv. Printre cele
mai active secţuni este cea din Germania, care are cluburi teozofice aproape în toate oraşele.
Conducătorul ei a fost Dr. Franz Hartmann.
Teozofia a pătruns şi la noi. Centre teozofice mai importante au fost la Bucureşti,
Craiova, Timişoara. Printre adepţi putem aminti pe: Zoe Palade, Maria Sachelarie, Mircea
Neniţescu. În Bucureşti s-a ţinut şi un congres teozofic prin anul 1924, unde teozofii au discutat
mai mult probleme de organizare a sectei lor în România81.
Krishnamurti a conferenţiat la noi în tară la Iaşi, în 1930. Era un om deosebit de dotat,
cunoscător al câtorva limbi, un bun orator. Poeziile şi eseurile sale, cugetările au fost publicate şi
în limba română şi conţin, pe lângă unele idei teozofice, imagini din cultura şi „secretele” Indiei.
Teozofii sunt împărţiţi în câteva secte, foarte greu de deosebit una de alta. Astăzi,
societăţile acestea s-au transformat în societăti teroriste şi neofasciste în special în Europa
Apuseană.
O defmiţie a teozofiei ar putea fi următoarea: „Este o mişcare de nuanţă spiritistă care
susţine ideea unei pretinse cunoaşteri nemijlocite a « esenţei lui Dumnezeu » cu ajutorul unei
iluminări” a unei intuiţii mistice.
Temeiurile învăţăturii teozofice sunt expuse în cartea d-nei Elena Blavatskaia, „Secret
Doctrine” - „Doctrina secretă”. În continuare voi prezenta câteva puncte originale ale doctrinei
teozofice.

1. Dumnezeu există, dar nu-i transcendent, ci imanent, în natură82. Ei spun că Dumnezeu


„pentru a lucra mai bine, s-a multiplicat” că la creaţie „a avut nevoie de concursul unor agenţi
nenumăraţi, arhitecţi şi conservatori ai lumii", de vreme ce Dumnezeu însuşi trebuia să coboare
în materie pentru a face în ea experienţe fără număr, ca să dobândească prin ele înţelepciunea,
omniştiiţa, perfecţiunea.,,Dumnezeu merge la şcoală” spune candid teozoful nostru. În termenii
direcţi ai teozofiei moderne, Dumnezeu este „Viata universală”, care a creat totul, însă cu
colaborarea materiei, care şi ea este fără început şi fără sfârşit. Găsim aici panteismul indian,
80
Diacon P.I. David, op. cit., p 90
81
Prof. Dr. P. Deheleanu, op. cit., p68
82
Diacon P.I. David, op. cit., p 91

37
care, ca orice panteism, înseamnă negarea existentei lui Dumnezeu83.

2. Iisus Hristos n-a fost Fiul lui Dumnezeu, şi nici răscumpărătorul lumii, ci un simplu
om, o pildă de perfecţiune. El este un reîncarnat, un coleg al lui Zoroastru, sau Buda, un mare
iniţiat, un personaj alegoric, până la urmă, doar un simplu simbol. Desigur neexistând viaţă
viitoare şi nici o răsplătire a faptelor bune sau rele, teozofii nici nu au nevoie de un mântuitor.
3. Fiecare epocă istorică îşi are „mântuitorul” ei: Buda, apoi Hristos, iar acum, în,,secolul
culturii” Krishnamurti, profetul, mesia al omului modern.
4. Îngeri răi sau diavoli nu există. Mânia, invidia, răutatea, deşertăciunea, răzbunarea -
într-un cuvânt patimile - iată dracii din noi. Observăm aici negarea activităţii şi existenţei lui
dumnezeu prin crearea lumii nevăzute.
5. Se înlătură dogmele şi autoritatea bisericească: fiecare religie este adevărată, iar
teozofia este perfecţiunea religiei. Putem uşor remarca aici cum sincretismul înlocuieşte Sfânta
Tradiţie.
6. Sufletul există din natură, nu-i creat de Dumnezeu, fiindcă şi Dumnezeu este în natură.
Sufletul omului are două stări: una pasivă (tamas) şi alta activă prin decădere în pofte şi patimi
(ragia). După moartea trupului, sufletul se reîncarnează de mai multe ori până la desăvârşire,
până ajunge egal cu Dumnezeu, la Dumnezeu84.
Sufletul este format din corpul astral şi corpul mental inferior concret (kama). Putem
aminti aici şi concepţia lor referitoare la om. Ei consideră că omul apare treptat din străfundurile
telurice ale materiei. Natura îl înzestrează succesiv cu corpuri subtile din materia lumilor astrală,
mentală, budică şi atmică, pentru ca să poată simţi şi cunoaşte, iar „divinitatea universală” dă
spiritul, adică elementul „nemuritor" prin emanaţie din fiinţa lui. După gruparea şi însuşirile lor,
aceste corpuri dau fiinţei omeneşti o grupare trihotomică. Corpul fizic, dublat de corpul eteric.
Sufletul despre care am amintit deja. Spiritul, format din corpul mental superior sau cauzal prin
care omul este nemuritor şi din corpurile ludic şi atmic, care se adaugă pe măsura evoluţiei
omului.
Corpul fizic-eteric şi sufletul nu durează decât o singură existentă. La un loc formează.
„personalitatea inferioară” sau „masca” pe care actorul nemuritor, adică spiritul, o ia la fiecare

83
Magistrand Preot Ghe. Butnariu, op. cit., p 184
84
Diacon P.I. David, op. cit., p 91

38
încarnare. Ea dispare şi face loc „personalităţii superioare”, omul adevărat care trebuie să se
dezvolte până „la pragul divinităţii”, dobândind cele trei aspecte ale Logosului: inteligenţa
creatoare, cu intuiţia directă a adevărului, iubirea desăvârşită şi voinţa atotputernică85.
Ei consideră că omul este un animal superior, social, dar şi celelalte animale au suflet, deci nu
trebuie ucise, ci unele adorate (ca de exemplu: vaca, pisica, leul, calul, capra, etc.). Pentru
aceasta este interzis consumul de carne. Se pot uşor sesiza influenţele budiste, maniheice,
saducheice, nihiliste.
7. Moartea naturală este necesară, spun ei, deşi decesul fizic nu reprezintă altceva decât
„trecerea” sufletului dintr-un corp în altul. Prin repetate reîntrupări, sufletul trece dintr-un corp
astral, apoi mineral, devine eteric, dispare sexul. Însăşi natura (fauna, flora, astrele) evoluează
numai spre bine86. Aşadar ei consideră moartea ca eliberare din mizeriile şi suferinţele vieţii
pământeşti, dar nu-şi dau seama că, de fapt, această eliberare este cea mai cruntă înlănţuire a
omului de aceleaşi mizerii şi suferinţe, prin miile de morţi şi miile de reîncarnări la care este
supus87.
8. Scopul ultim al vieţii este fiinţa universală (contopirea cu ea), care nu este o realitate,
este vis sau imaginaţie, poezie sau literatură. Pentru aceasta trebuie să existe şi trebuie apărată şi
protejată. Această concepţie a trecut din teozofie în existenţialismul contemporan (de diferite
nuanţe).

9. Lumea este plină de activităţi, fapte, idei, realizări (karma), dar şi durere, neplăcere,
disperare, etc. Lumea este o însuşire de situaţii, totul condiţionat de la Dumnezeu, nu vine nimic
direct.
Am menţionat mai sus cuvântul karma. Merită să zăbovim puţin asupra lui şi să-i
explicăm sensul din punct de vedere teozofic.
Visul teozofilor, asemenea budiştilor, este să ajungă în Nirvana la stingerea totală, la
contopirea cu Divinitatea. Dar pentru aceasta este necesar „un vehicul care să ne transporte,
curat, spălat, purificat de tot ce este impur, greoi şi material” - Elena Blavatskaia. „Trebuie să
adormim, să părăsim acest eu inferior al lumii fizice, cu formele, cu efectele ei atât de
schimbătoare şi relative, ca să putem intra în adevăratul nostru Eu superior, real, statornic şi

85
Magistrand Preot Ghe. Butnariu, op. cit., p 185
86
Diacon P.I. David, op. cit., p 91
87
Magistrand Preot Ghe. Butnariu, op. cit., p 190

39
etern”.
Iar această curăţire, purificare se obţine numai şi numai prin reîncarnare, şirul
reincarnărilor este guvernat de Karma88. În limba sanscrită acest cuvânt înseamnă faptă; el capătă
în budism şi în teozofie, un sens de „cauzalitate imanentă şi de indefinită cenzură a deficitului
moral şi spiritual din fiecare existenţă umană, impunând automat repararea acestui deficit, în
înţelesul unei ispăşiri şi al unei desăvârşiri, printr-o serie de reîncarnări care se condiţionează una
pe alta”89.
Referindu-se la Karma doctrinara de frunte a societăţii de teozofie, Elena Blavatskaia
spunea: „Tu poţi să-ţi creezi astăzi norocuri pentru ziua ta de mâine. În marea călătorie, cauzele
semănate oricând, aduc fiecare recolta lor de efecte: căci o justiţie rigidă guvernează lumea. De
un puternic imbold de acţiune, care niciodată nu se înşală, ea aduce muritorilor vieţi fericite sau
nenorocite, progenitură karmică a tuturor gândurilor şi acţiunilor anterioare. Ia deci tot ceea ce
meritul a strâns pentru tine, om cu inima răbdătoare. Fii cu curaj şi mulţumit de destinul tău.
Astfel este karma ta, karma ciclurilor naşterilor tale, destinul acelora care se bucură şi plâng din
viaţă. în viaţă, înlănţuiţi de precedentele lor acţiuni” - Elena Blavatskaia -„Vocea Tăcerii”.
Într-adevăr, această lege karma, legea dreptăţii distributive, universală, implacabilă şi
oarbă ca un destin, în faţa căreia nu există mântuire sau indulgenţă urmăreşte pe fiecare
determinând reîncarnările după faptele bune sau rele pe care omul le-ar fi făcut în vieţile
anterioare90.
Mântuirea în teozofie este asigurată atunci când încetează karma, adică atunci când omul
a atins perfecţiunea, împropriindu-şi pe deplin în practică şi-n cuprinsul mentalului înalta gnoză
teozofică. Ultimul act al mântuirii teozofice este scufundarea prin involuţie în „divinitatea” sau
„viaţa universală” impersonală şi inconştientă91.

10. Cosmosul este într-o continuă şi permanentă transformare. Mai există o lume astrală
în care vom ajunge şi noi. Ea cuprinde laolaltă locuitori, animale şi alte fiinţe. Sufletul merge
acolo ca spirit (teozofii consideră că acela este locul în care spiritele aşteaptă până la o nouă

88
Absolv. Magistr. Ghe. C. Alexe, op. cit., p 35
89
Magistrand Pr. Ghe. Butnariu, op. cit., p 181
90
Absolv. Magistr. Ghe. C. Alexe, op. cit., p 35
91
Magistrand Pr. Ghe. Butnariu, op. cit., p 190

40
reîncarnare)92.

11. Nu există iad şi muncile veşnice. Mântuirea vine în mod necesar, prin evoluţia
sufletului în şirul de vieţi prin care trece, până ce ajunge în Nirvana. Suferinţele prin care
evoluează omul în diferitele lui vieţi către Nirvana, acestea sunt iadul!

12. Scopul pe care îl urmăreşte teozofia este de a forma un sâmbure de înfrăţire


universală, fără deosebiri de rasă, limbă, credinţă, etc. În societatea teozofică poate intra
oricine93.
Beneficiile sunt acelea că persoana respectivă învaţă să se conducă, să iubească mai bine,
să fie util lui şi întregii umanităţi, să considere lucrurile dintr-un punct de vedere superior şi nu
meschin, să domine durerea şi s-o înţeleagă, să se elibereze de teama de moarte şi de un infern
absurd, de nelinişte în ceea ce priveşte viitorul94.
În ceea ce priveşte relaţiile dintre cei vii şi cei morţi, Annie Blech, o spiritistă care a
trecut la teozofie, consideră că există o uşoară diferenţă între părerile celor două mişcări: Ea
spune: „Noi, teozofii, credem în supravieţuire, în influenţa, într-o anumită măsură, a celeilalte
lumi asupra lumii noastre. Credem în posibilitatea, deşi mai restrânsă decât o arată spiritiştii,
comunicării între vii şi morţi, după metoda lor. Dar nu credem că-i un lucru util şi binefăcător să-
i evocăm tot timpul pe cei dispăruţi, prin scris sau prin masă, să căutăm să-i atragem în ambianţa
noastră. Date fiind mijloacele foarte reduse de care dispun pentru a se manifesta, nu putem decât
să obţinem comunicări destul de vagi, de ordin general şi uneori lipsite de interes. Rareori ele pot
da precizări satisfăcătoare. Opt cazuri din zece este vorba de autosugestie, de manifestări
inconştiente sau de înşelătorii.
Asta în ceea ce ne priveşte! În ceea ce îi priveşte, a-i evoca, a-i readuce fără încetare
printre noi, pentru a le cere sfaturi - pe care nu le-am urma dacă ar fi în viaţă. - înseamnă să le
tulburăm şi să le întârziem evoluţia post-mortem. Căci ei îşi au drumul lor, ca şi noi pe al nostru.
De ce să îi constrângem să trăiască în trecut? Fără să-i obligăm prin scriitura automată sau cu
ajutorul mesei, ei ar fi la fel de des cu noi în gând, totdeauna iubitori. Atrăgându-i constant în

92
Diacon P. I., op. cit, p 91
93
Prof. Dr. P. Deheleanu, op. cit., p 70
94
Enciclopedia Ştiinţelor Oculte, p 484

41
ambianţa noastră terestră, noi îi materializăm, într-un fel şi le reînsufleţim regretele”95.
Limbajul tehnic şi ideile fundamentale ale teozofilor provin, după ei, din vechile secrete
ale Cabalei, care s-ar fi transmis, oral, întregi şi neschimbate. Nu numai „secretele”, ci şi
mijloacele, magia şi astrologia, ar fi fost lăsate moştenire sofianicilor teozofi. Teozofia este
impregnată atât cu erezii de toate nuanţele, cât şi de concepţii nocive despre viată şi lume.
Mai grav este însă faptul că teozofia încearcă să împace ştiinţa, filozofia şi religia într-un
sistem „sigur, adevărat şi etern”96, dar ea nu este de fapt nici una dintre ele.
Reîncarnarea, socotită de ei „unul din punctele de atracţie” există numai ca teorie
teozofică, nu ca o realitate istorică religioasă. În acest caz noi nu suntem nişte „reîncarnaţi", şi cu
atât mai puţin Domnul nostru Iisus Hristos.
Teozofia este pentru noi o problemă de teologie dogmatică, întrucât doctrina teozofică
atacă toate dogmele creştine şi le răstălmăceşte după bunul ei plac. Dar teozofia este mai ales o
problemă de istorie comparată a religiilor, întrucât reprezentanţii teozofiei moderne se înscriu de
la început în rândurile comparativiştilor grăbiţi ai secolului trecut. În această privinţă, prin
reducerea tuturor religiilor la acelaşi numitor comun teozofic, prin stabilirea unor identităţi,
analogii şi corespondenţe arbitrare între diferitele religii ale lumii, teozofii au ajuns la concluzii
false, au dezlănţuit pasiuni bolnăvicioase şi au creat confuzii din cele mai regretabile.
De aceea, se cere multă răbdare şi migală ca să te poţi descurca în labirintul întortocheat
al aşa-ziselor idei teozofice. Dincolo de storurile trase ale teozofiei, la lumina zilei străluceşte,
pentru noi creştinii, învăţătura simplă, dar sfântă, modestă, dar adevărată a Sfintei noastre
Biserici cu privire la viaţa noastră de pe pământ şi la viaţa noastră din ceruri în împărăţia luminii
şi a păcii eterne97.

II.5.3. Antropozofia
Am descris pe larg în subcapitolul anterior, istoria şi doctrina teozofilor, sectă care şi-a
propus să purifice spiritismul. Antropozofia reprezintă „culmea teozofiei" şi ea a reformat
spiritismul adaptându-le la cerinţele oamenilor din secolul nostru.

95
Ibidem, p 477
96
Diacon P. I. David, op. cit., p 92
97
Absolv Magistr. Ghe. C. Alexe, op. cit., p 39

42
Cuvântul „antropozofic” nu este un neologism inventat de iniţiatorul acestei secte, Rudolf
Steiner, ci el a apărut prima dată în 1650 într-o lucrare a lui Eugeniu Philatethos cu titlul
„Anthroposophia Magica”.
Rudolf Steiner foloseşte acest cuvânt pentru a desemna şi caracteriza propria sa concepţie
care aşează în centrul teozofiei pe om. Iniţiatorul acestei secte a fost german de origine, s-a
născut la Kraljenic, într-o familie catolică. A aderat la secta teozofilor devenind secretarul
general al sectei germane a societăţii teozofice. Dar după 15 ani, timp în care a fost membru al
societăţii, şi-a dat seama că doctrina aceasta nu-1 mai satisfăcea, simţea nevoia unei reforme, aşa
încât a decis să se separe de Annie Bessant conducătoarea societăţii în acea perioadă; am arătat
deja că aceasta era a doua soţie a colonelului Alcott, după Elena Blavatskaia.
Annie Bessant a realizat imediat că el va fi un adversar greu de învins, reprezentând un
pericol destul de mare deoarece putea să destabilizeze societatea teozofică, atrăgându-i pe adepţi
acesteia de partea lui. De aceea ea a încercat să se răzbune aducându-i tot felul de acuze,
nefondate însă, printre care acelea că ar fi iezuit şi că ar practica „magia neagră” cu mijloace
neospiritiste.
Aceste acuzaţi însă nu 1-au afectat în nici un fel pe Rudolf Steiner. El a fondat Societatea
Antropozofică, deviza ei fiind „înţelepciunea nu este decât în adevăr”. El arată că „pentru a se
forma o viaţă satisfăcută şi sănătoasă, natura umană are nevoie de cunoaştere şi de cultivarea
propriei sale esenţe suprasensibile şi a esenţei suprasensibile a lumii exterioare omului”.
Spre deosebire de teozofie, antropozofia pretinde că rămâne în sânul creştinismului ca „o
cale nouă” de a ajunge la unirea cu Dumnezeu prin cunoaştere. Această cale ar fi accesibilă celor
care se iniţiază în tainele cunoaşterii lumii suprasensibile. Această pătrundere în lumea
suprasensibilă constă într-o dezvoltare a clarviziunii98.
Această clarvedere, care constituie starea de conştiinţă superioară, a furnizat,,toate datele
ştiinţei spirituale despre lumile care depăşesc sensibilul”. Orice adept o poate dobândi cu
condiţia să se supună treptelor de iniţiere stabilite de esoterişti.
Vom aminti câteva din aceste trepte: cunoaşterea imaginativă, citirea scrierii ascunse,
cunoaşterea corespondenţelor dintre microcosmos şi macrocosmos; cea mai înaltă treaptă este
cea a cunoaşterii prin intuiţie. Prin ea „ajungem să cunoaştem însuşi interiorul fiinţelor din

98
Diacon P. I. David, op. cit., p 92 - 93

43
lumile superioare”99.
Rudolf Steiner pune accent pe colaborarea frăţească dintre oameni, care are ca bază un
fond spiritual comun tuturor sufletelor. În lucrarea sa „Teze antropozofice” apărută în anul 1925,
el îşi prezintă pe larg concepţiile. Din această carte se desprinde uşor principala intenţie a
antropozofiei de a deifica natura umană”, dar această deificare este rezervată numai celor
„iniţiaţi”.
Voi prezenta în cele ce urmează câteva din punctele doctrinare elaborate de Steiner:
1. Referitor la Dumnnezeu, el a elaborat teoria „existenţei”, unui spirit universal, cosmic şi etern
care a creat totul punând ordine deosebită în univers. Steiner îi „caută” pe Dumnezeu numai cu
înţelepciunea omenească sau cum o numeşte el înţelepciunea divină” (a scris şi o carte cu acest
titlu)100.

2. În ceea ce priveşte fiinţa umană, el spune că aceasta este „un conglomerat de corpuri şi
suflete, care constituie eul ei. Acestea sunt :
a).Corpul fizic - cel aparent, materia, care este propriu şi mineralelor, deci regnului inferior de
existentă;
b).Corpul eteric - care ar corespunde energiei vitale şi care se găseşte şi la plante;
c).Corpul astral - care dă o sensibilitate deosebită animalelor şi care la om apare sub formă de
conştiinţă, în timpul cât omul este treaz;
d).Eul care este specific uman, fiind elementul trăirilor interioare, al introspecţiei şi depozitarul
permanent al tuturor stărilor trăite anterior101.

3. Mergând mai departe putem spune ca deşi Steiner arată că nu este creditate, el acceptă
reîncarnarea.

4. Este foarte interesantă însă, teoria dezvoltată de el în legătură cu Iisus Hristos, a cărui viaţă o
descrie ca urmând anumite „faze” antropozofice.
Plecând de la cele două genealogii (Matei 1, 1-16 şi Luca 3, 23 - 28) el ajunge la
concluzia că au existat de fapt „două persoane” cu acelaşi nume Iisus care au contribuit la

99
Anca Manolache, Cunoaşterea ocultă – Falsificarea cunoaşterii adevărului, în ST nr. 3-4/1954, p 176
100
Diacon P. I. David, op. cit., p 94
101
Anca Manolache, op. cit., p 175

44
întruparea entităţii lui Hristos. Una dintre cele două persoane este reîncarnarea lui Zoroastru,
deoarece numai aşa se pot explica vastele cunoştinţe pe care le poseda, copilul Iisus.
Teoria este foarte complicată. Demn de reţiinut este faptul că la botez, Zoroastru 1-a
părăsit pe Isus, el primind acum entitatea lui Hristos. Fabulaţia lui continuă astfel că explică
moartea şi învierea lui Iisus Hristos, ca fiind strâns legată de „fantoma” Sa, înţelegând prin
fantomă „forma originală a corpului omenesc care absoarbe în ea elementele materiei şi le
abandonează la moarte”.

5. În ceea ce priveşte viziunea lui Steiner despre suflete, aceasta diferă faţă de cea a spiritiştilor.
El spune că „lumea sufletelor este formată din nişte „granule” sufleteşti. Referindu-se la suflet
după moarte, arată cum acesta este legat numai de spirit
„Sufletul peregrin însă prin lumea spiritelor, între două încarnări, ajunge la inexistenţă”. În acest
timp spiritul intră în lumea spiritelor, pentru a rămâne aici până ce este „copt” pentru o nouă
reîncarnare ...
„Prin concepţia reîncarnării spiritului, triunghiul adormirii conştiinţei atinge culmea
pasivităţii”102.
Este un adevăr dur acela că întreaga doctrină nu numai a teozofiei, antropozofiei sau
spiritismului, ci a ocultismului întreg „se fondează pe înăbuşirea singurului for competent în
cunoaştere, conştiinţa, călăuza cea mai de preţ a vieţii omeneşti. Dezvăluirea forţelor latente din
om şi antrenarea lui pe panta nebuloasă care înlătură orice urmă de raţiune, plasează omul într-o
lume de himere care nu-i este proprie şi care, deci - departe de a-1 face apt progresului - produce
regresul cel mai îngrijorător”103.

102
Diacon P. I. David, op. cit., p 98
103
Anca Manolache, op. cit., p 183

45
7.3. Mişcările ocultismului asiatic

7.3.1. Secta Moon

Biserica Unificării poate fi considerată ca fiind o monstră fidelă a modului în care


personalitatea liderului-fondator influenţează şi determină specificul grupului confesional pe care
acesta îl coagulează. Astfel, astăzi, Biserica Unificării poartă amprenta inconfundabilă a
personalităţii fondatorului său, „Noul Mesia” – Sun Myung Moon (1920 – 2012).104

1. Sun Myung Moon – „reverendul”

104
Biliografie selectivă:
Izvoare: Chung Hwan Kwak, Prezentare generală a Principiului, Frankfurt, 1992; Wio Won Eu, Wo-li Kang-ron,
1966, lucrare disponibilă pe site-ul http://www.principiuldivin.md/portal/
index.php?option=comcontent&view=category&layout=blog&id=34&Itemid=61.
Lucrări specifice:
*** Esential of Unification Thought, lucrare disponibilă pe site-ul
http://www.principiuldivin.md/portal/index.php?option=com_content&view=article&id=740:hyung-sang-originar-
a2&catid=102:filozofia-unificrii&Itemid =134.
Allan Watts, Dao – Calea ca o curgere de apă, traducere din limba engleză de Dinu Luca, EdituraHumanitas,
București, 1996.
Dr. Dan Ţăreanu, Antitrinitarianismul modern. Prezumţii teologice şi structuri conceptuale, Editura Andreiana,
Sibiu, 2015.
drd. Dan Ţăreanu, „Profetismul” modern şi contemporan – Suportul doctrinar şi formele specifice de manifestare, în
Studia Doctoralia Andreiana, anul II, nr. 2 /2013, p..............
drd. Dan Ţăreanu, „Avatarurile „profetismului” modern. Abandonarea hristocentrismului în Biserica Unificării”, în
Studia Doctoralia Andreiana, anul II, nr. 1 /2013, p...............
drd. Dan Ţăreanu, „Între Iahve şi Marele Dao. Recurenţe orientale în gândirea Bisericii Unificării”, în Theologia
pontica, anul VII (2014), nr. 1 /2014.
Gheorghe Vlăduţescu, Introducere în istoria filosofiei Orientului antic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1980.
Lao Zi, Cartea despre Dao şi Putere (Dao De Jing), introducere, traducere din chineza veche şi note de Dinu Luca,
Editura Humanitas, București, 1993.
Lao Zi, Cartea despre Tao şi virtuţile sale, traducere din limba chineză veche, introducere, comentariu şi note de
Şerban Toader, ediţia a II-a, Editura Meteora Press, București, f.a..
Martin Palmer, Elemente de taoism, traducere din limba engleză Diana Dospinescu, International Publishing
Company, București, 1995.
Max Kaltenmark, Lao Zi şi daoismul, traducere de Dan Stanciu, f.l., Editura Sympozion, 1994.
Pr. dr. Aurel Pavel, Secta Moon sau Biserica Unificării, o ideologie cu faţă religioasă, Editura Universităţii „Lucian
Blaga”, Sibiu, 2004.
Sang Hun Lee, Unification Thought, lucrare disponibilă pe site-ul http://www.tparents.org/library/
unification/books/ut/UT-1-3.htm.
Sun Myung Moon, As a peace-loving global citizen, Washington, 2010.
Sun Myung Moon, The Way of the World, Washington, 1973.
Yuan Zhiming, Lao Zi şi Biblia, traducere din limba chineză şi note Su Yan, Editura Herald, București, 2007.

46
a) Yong Myung Moon, viitorul „reverend” s-a născut în anul 1920 în localitatea rurală
Sangsa Ri (Coreea de Nord),105într-o familie luterană sau prezbiteriană-calvină. Conform
propriilor mărturii, viitorul „reverend” a devenit creştin protestant (laolaltă cu întreaga familie)
doar în anul 1930, pe când avea vârsta de 10 ani.106Situaţia studiilor lui Sun Myung Moon, este
încă şi mai ambiguă, deşi, oficial, Biserica Unificării susţine că acesta a absolvit, în 1943, la
Tokio, studii de inginerie electrică.107
După studiile primare, biografia „reverendului” indică, direct, absolvirea, în anul
1942, la Kyeongsung, a unui Institut de Comerţ şi Industrie şi apoi, după doar un an de
studiu (1942 – 1943), a Universităţii „Waseda” din Tokio.
Revenit în Coreea, Sun Myung Moon frecventează Biserica „Myungsudae” din Seul, în
cadrul căreia se căsătoreşte cu prima sa soţie, Seon Gil Choi, pentru ca, la 6 iunie 1946, să
înființeze, la Pyongyang, „Biserica lacrimilor”, prima comunitate religioasă edificată de viitorul
„reverend” şi în cadrul căreia a fost acuzat de erezie. Cu această ocazie își schimbă numele de
Sun Myung Moon-„Srălucitorul Soare și Strălucitoarea Lună”. NotaWalter Martin, op.cit p429
Însă, odată cu primul său grup religios, încep şi problemele în justiţie ale „reverendului”,
detenţiile acestuia, care l-au adus inclusiv în lagărul nord-coreean de la Heungnam, fiind
prezentate întotdeauna de Biserica Unificării ca datorate exclusiv activităţilor sale naţionaliste
(anti-japoneze) şi anticomuniste, deşi studiile occidentale de misiologie indică drept cauze
delictele de drept comun (evaziune fiscală, bigamie ş.a.).
2. Biografia „profetică” a lui Sun Myung Moon
Biografia „profetică” a lui Sun Myung Moon a debutat în anul 1936 cu ceea ce se
numeşte „revelaţia” de Paşte de pe muntele Myodu cănd ar fi dialogar direct cu Iisus Hristos.
Într-o expunere prezentată în anul 1973 la „Auditorium Lisner” din Washington, Sun
Myung Moon a descris momentul „revelaţiei” după cum urmează: „Cerul s-a deschis în faţa mea
şi am avut privilegiul să discut direct cu Hristos şi cu Dumnezeu”, explicaţie completată în
memoriile sale: „Isus a apărut în faţa mea. El a apărut într-o clipă, asemenea unei rafale de vânt,

105
Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, Editura "Cartea Creştină", Oradea, 2001.
106
Constantin Cuciuc, Religii noi în România, Editura "Gnosis", București, 1996, p.84.
107
Jean-Paul de Longchamp, În umbra sectelor, Editura "Curierul Dunării", București, 2000, p.52; Constantin
Cuciuc, op. cit., p.89.

47
şi mi-a spus: <<Dumnezeu suferă amarnic din cauza durerii omenirii. Tu trebuie să-ţi asumi o
misiune specială pe pământ care ţine de lucrarea Cerurilor>>”.108
Aceasta este şi poziţia oficială a Bisericii Unificării, care declară astăzi că Sun Myung
Moon „...a explorat lumea spirituală [...], încercând să soluţioneze toate întrebările fundamentale
privitoare la viaţă şi univers [...]; numai Dumnezeu ştie cu adevărat pe unde a mers, [şi] a
comunicat liber cu Isus şi cu Sfinţii din rai”.109
Ulterior, „revelaţiile” au căpătat un caracter periodic, fiind utilizate de „reverend” atât în
scop de legitimare (de fapt, de auto-legitimare), cât mai ales, pentru fundamentarea
conţinuturilor teologice, în special de ordin doctrinar, subsecvente construcţiilor confesionale
orchestrate şi coordonate atât personal, cât şi prin intermediul apropiaţilor săi.
Obiectivul major al „revelaţiilor” este enunţat chiar de către „reverend”: „O nouă
conştientizare a scopului lui Dumnezeu [...] şi a principiilor creaţiei Lui”, adică o nouă viziune
asupra divinităţii, cosmosului, omului şi destinului soteriologic al acestuia, cuantificată în
„Scriptura” pretins inspirată reprezentată de Principiul Divin–corpus doctrinar tributar unui
monoteism suficient de incongruent pentru a face loc deificării, doctrinare şi liturgice, a unui
simplu muritor. Ca urmare, după „călătoriil” pe care le-ar fi efectuat în „lumea spirituală”, Sun
Myung Moon ar fi intrat, progresiv, în posesia reperelor fundamentale ale revelaţiei,
profunzimea cunoaşterii pe care ar fi atins-o fiind apreciată drept superioară altor profeţi. Dată
fiind această anvergură a „descoperirilor” fondatorului, Biserica Unificării consideră că se află,
în exclusivitate, în posesia unei „noi expresii a adevărului”, care exprimă iconomia divină într-un
mod mult mai „profund”. Reprezentând acest adevăr, Principiul Divin este cotat implicit ca o
nouă formă scrisă a revelaţiei, singura completă, deci autentică şi definitivă.110

3. Înfiinţarea Bisericii Unificării

Stabilit în Coreea de Sud, mai întâi la Busan şi apoi la Seul, înfiinţează „Asociaţia
Duhului Sfânt pentru Unificarea Creştinismului Mondial” (1954), ceea ce a devenit ulterior
Biserica Unificării.111 Noua entitate nu era altceva decât un grup atipic, deja marcat de pretinsa
revelație, asfel încât „reverendul” începe să aibă reputația de eretic, acuzații aduse tocmai de

108
Jean-Paul de Longchamp, op. cit., p. 52.
109
Ibidem.
110
Chung Hwan Kwak, Prezentare generală a Principiului, Frankfurt, 1992, p.XIV.
111
Walter Martin, op. cit., p.429.

48
frații din Biserica Penticostală. Erezia „reverendului” a fost pe larg dezbătută încât l-a împins la
despărțirea de prima soție ai cărei părinți îi respingeau categoric „revelația”.112
Pentru „reverendul” Sun Myung Moon urmează, în anul 1955, o nouă arestare, de data
aceasta pentru „evaziune şi promiscuitate sexuală”. Această nouă detenţie l-a făcut pe Sun
Myung Moon să adopte o anumită prudenţă în raport cu comportamentele care i s-au imputat,
astfel că nu a mai intrat în conflict cu autorităţile sud-coreene.nota Walter Mar….p439 Și de aici
va muta sediul la Cheongpa-Dong, practicând prima dată ceremonia „căsătoriei în grup” care i-a
adus notorietate.
Pentru Sun Myung Moon şi adepţii săi, perioada 1956 – 1967 a fost una benefică.
„Asociaţia” a devenit un grup confesional distinct, mai ales că, în 1957, a publicat continutul
„revelaţiei” de la Paştele anului 1936, sub titulatura Explicarea Principiului.
În paralel cu dezvoltarea denominaţiunii sale, Sun Myung Moon devine un prosper om de
afaceri, se căsătoreşte cu Hak Ja Han, atunci în vârstă de 17 ani, cu care va avea 13 copii şi
numeroşi nepoţi.113
4. Consolidarea instituţională
Anul 1967 marchează o cotitură decisivă pentru afirmarea internaţională a lui Sun Myung
Moon şi a Bisericii Unificării, odată cu întâlnirea „istorică” dintre Sun Myung Moon şi
bancherul nipon Ryoichi Sasagawa, semnatarul din partea Japoniei a Pactului Anticomintern din
1937, şi înfiinţarea aşa-numitei „Kokusai Shoiko Rengo”, Federaţia Internaţională pentru
Victoria Împotriva Comunismului. Anul 1967 deschide drumul „cruciadei anticomuniste” a
„reverendului”. Biserica Unificării încetează a mai fi un organism exclusiv confesional,
dimensiunea religioasă a acesteia fiind dublată de latura politică.

5. Perioada occidentală

În anul 1972, Sun Myung Moon se stabileşte în SUA, în scopul consolidării reprezentării
globale a denominaţiunii sale, dar şi pentru a dezvolta noi afaceri. Extinderea nucleelor Bisericii
Unificării în statele occidentale creştine a început însă să genereze anumite probleme
autorităţilor, tocmai datorită modului particular de organizare şi funcţionare a „căminelor” care

112
Constantin Cuciuc, op. cit., p. 91.
113
Problema căsătoriilor reverendului continuă să fie subiect de polemică şi dispută. Diverse surse bibliografice
indică 3-5 căsătorii, biografia oficială a lui Sun Myung Moon neabordând această chestiune.

49
începuseră să grupeze primii adepţi non-asiatici, societatea a resimţit şocul abandonării de către
aceştia a şcolii şi a familiei, dar şi noile conduite personale şi atitudini sociale. Pe acest fond,
„New York Times” din 16 septembrie 1974 îl demască pe „reverend” ca „fost condamnat pentru
bigamie şi homosexualitate”.114
Similar s-a întâmplat în Marea Britanie, unde acutizarea problemelor sociale cauzate de
Biserica Unificării a condus la declararea lui Sun Myung Moon ca persona non-grata
(interdicţia fiind ridicată ulterior), ca şi în Franţa, unde denominaţiunea face obiectul
investigaţiilor presei şi a unor interpelări parlamentare.115
Cu tot efortul său de a se face agreabil autorităţilor americane, Sun Myung Moon nu
poate evita problemele de natură fiscală. Astfel, la începutul anului 1982, un tribunal din New
York îl condamnă la doi ani de închisoare pentru evaziune şi fraude fiscale, pe care acesta chiar
îi execută în intervalul 1984–1986, în pofida intervenţiilor unor cercuri politice conservatoare,
dispuse la concesii atâta vreme cât războiul rece era încă de actualitate.116
Eliberat din închisoare în anul 1986, Sun Myung Moon îşi vede periclitată una din
principalele sale acţiuni extraconfesionale, anticomunismul, aducător de beneficii măcar din
punct de vedere al imaginii şi obţinerii unei anumite toleranţe a autorităţilor occidentale. Era
epoca glasnostului şi perestroicii, a epuizării războiului rece şi a căderii cortinei de fier.
„Reverendul” se repliază însă cu rapiditate; se întâlneşte cu Mihail Gorbaciov, sponsorizează
baletul „Kirov” din Leningrad, stabileşte contacte cu conducerea P.C.Chinez, negociază investiţii
substanţiale în China şi R.P.D. Coreeană, pentru ca, în 1991, să se întâlnească cu liderul nord-
coreean Kim Ir Sen.
În acelaşi timp, discursul său anticomunist se atenuează şi nuanţează, devine treptat
(doar) pacifist, până la a căpăta conţinutul non-politic al contemporaneităţii; „reverendul” devine

114
Jean-Paul de Longchamp, op. cit.,p. 52
115
Occident '80 - Destinul dramatic al tinerei generaţii", Bucureşti, Editura"Politică",1989, p. 245. Ulterior, după
1990, autorităţile de la Londra au revenit asupra acestei decizii, astfel că Sun Myung Moon pretinde că:"în nici o
ţară europeană nu mă simt la fel de bine ca în Anglia!"
116
Walter Martin, op.cit., p. 430. Cu toate acestea, duritatea legislaţiei americane în materie de taxe şi impozite a
prevalat, sentinţa de condamnare a "reverendului" rămânând definitivă şi executorie. Nu au lipsit însă luările de
poziţie favorabile acestuia, precum cea exprimată de John McClaughry, consillierul politic al administraţiei
Reegan:"Cazul reverendului Moon nu îl priveşte doar pe el. Ar trebui să fie o chestiune de profund interes pentru
toţi cei care apără libertatea religiei împotriva amestecului guvernamental neîntemeiat. Deoarece, dacă reverendul
Moon merge la închisoare, atunci ceva de o importanţă vitală pentru toate religiile americane va merge odată cu el".
A se vedea și Pr, Aurel Pavel, op.cit., p....

50
apologetul democraţiei, toleranţei, păcii şi armoniei interetnice.117 Nu ezită să finanţeze postul de
radio „Asia Liberă", ce emite pentru R.P.D. Coreeană şi R.S.Vietnam şi, mai ales, să militeze
pentru unificarea peninsulei coreene.118
După 1990, Sun Myung Moon a locuit alternativ în SUA (la Irvington – New York, unde
era fixată reşedinţa sa „oficială”) şi la Seul, unde se află aşa-numitul „palat regal”.
La nivelul anului 2010, Sun Myung Moon controlează circa 60 de corporaţii industriale,
organe mass-media, agenţii de turism; deţinea iahturi şi automobile blindate, ca şi postul de
televiziune S.B.S. Seul.119
Principiul Divin – „Scriptura” Bisericii Unificării

Principiul Divin reprezintă adevărul descoperit lui Sun Mung Moon și este„revelaţia”
prin care Sun Myung Moon „a explorat lumea spirituală invizibilă”, a „comunicat liber cu Isus şi
cu sfinţii” şi a „comunicat spiritual cu Dumnezeu”, astfel încât, a putut cunoaşte „aspectele
fundamentale ale Voinţei [lui Dumnezeu] pentru viaţa omului”.120
Totodată,, în contextul „călătoriilor în lumea cauzei” pe care le-ar fi întreprins, Sun
Myung Moon ar fi fost desemnat ca „Nou Mesia”: „Am primit instrucţiuni serioase de la
Dumnezeu să răscumpăr păcatele omenirii şi să realizez o lume a păcii pe care a creat-o
Dumnezeu la origini”. ibidem„Noua revelaţie” s-ar înscrie „liniei de succesiune” configurată de

117
Sun Myung Moon şi soţia sa, Hak Ya Han Moon, au luat cuvântul de la tribuna ONU, clamând pacea şi buna
înţelegere între popoare, au dispus distribuirea de ajutoare umanitare în zonele de conflict, au finanţat proiecte
sociale derulate sub auspiciile UNESCO, utilizându-şi resursele materiale pentru a-şi crea o imagine publică
favorabilă, care le-a permis, între altele, să se întâlnească cu şefi de stat din lumea a treia.
118
Vezi Pr. Aurel Pavel, op. cit., p. …… ; Walter Martin, op.cit., p. 429
119
Pr. Aurel Pavel, op.cit., p………… O evaluare exhaustivă a capacităţii economico-financiară controlate de
reverend este dificilă.
Totuşi, resursele bibliografice indică simultan câteva repere definitorii: "Tong Il Industries", Seul, Uzina de
armament producătoarea tunurilor aeriene "vulcan" şi a aruncătoarelor de grenadă M79, "Titanium Co" şi "Donghwa
Titanium" ţinând de industria metalurgică, "Il Hwa" – societate aparţinând industriei farmaceutice, este unul dintre
cei mai mari producători mondiali de produse pe bază de ginseng; "Master Marine" – companie de transport fluvial
şi maritim, care dispune de circa 300 de vase. Include şi un şantier naval în Alaska; "Saeilo Machinery" – firmă
producătoare de maşini-unelte pe bază de licenţe germane şi japoneze; "WRIST" – institut de cercetare în domeniul
electronicii şi calculatoarelor; "International Oceanic Enterprises" – companie specializată în industria piscicolă.
Organe de presă controlate: "The Washington Times"; "New York City Tribune"; "Noticias del Mundo" – cotidian
de limbă spaniolă care apare în SUA; "The Middle East Times" – cotidian regional care apare în SUA"; "Sae Gae
Ilbo" – cotidian sud-coreean; "Insight" -revistă periodică americană; "The World & I" – revistă periodică americană;
"Free Press International" – agenţie internaţională de presă.
Instituţii culturale: "The Little Angels" – ansamblu de balet compus din copii; "The Little Angels Performing Arts
Center" – aşezământ cultural pentru copii şi tineri cu obiective diverse; "Universal Ballet Company" – ansamblu de
balerini profesionişti, în mare măsură de origine ex-sovietică; "New York City Simphony"; "Artists Association
International" – organizaţie transnaţională de acoperire, cu veleităţi de mecenat.
120
Walter Martin, op.cit., p. 427.

51
Avraam, Moise şi Iisus Hristos, depăşind însă descoperirile acestora; fiind de factură divino-
umană, ea nu are nevoie, în sine, de justificări şi explicaţii. Aceasta ar fi o cunoaştere superioară,
a cărei asimilare ar condiţiona destinul soteriologic al omului şi umanităţii.
Principiul Divin a fost publicat în mai multe ediţii, astfel:
a) Wo-li Hae-sul – Explicarea Principiului, apărută în anul 1957, la Seul, sub auspiciile
„Asociaţiei Duhului Sfânt pentru Unificarea Creştinismului Mondial”, în redacţia lui Wyo Won
Eu, colaborator apropiat al „reverendului”;
b) Întrucât, „o mare parte a principiului primit de reverendul Moon era încă nepublicată”,
în anul 1966, Biserica Unificării editează, în aceeaşi redacţie, Wo-li Kang-ron – Prelegere
asupra Principiului;
c) Ulterior, ediţia Wo-li Kang-ron este tradusă în limba engleză şi tipărită la
Washigton(1973), ca Prelegere asupra Principiului sub redacţia lui Wyo Won Eu;
d) În anul 1980, sub redacţia lui Chung Hwan Kwak, apare Prezentarea generală a
Principiului – versiunea care a stat şi la baza ediţiei româneşti, apărută la Frankfurt (1992);
e) În anul 1996, un „Comitet de traducere” a realizat ultima variantă în limba engleză a
Principiului.
Sun Myung Moon a redactat personal doar o schiţă a Principiului – Wolli Wonbon,
apărută la Choryang, în 1950, ediţiile consacrate ale „Scripturii” Bisericii Unificării fiind
întocmite pe baza relatărilor şi indicaţiilor verbale ale „reverendului”, de Wyo Won Eu (ediţiile
din 1957 şi 1966), Chung Hwan Kwak (1980), şi de către un aşa-zis „Comitet” (1996).
Pentru varianta românescă a Principiului Divin (1992, 16 capitole, circa 300 de pagini),
reţinem titlurile capitolelor:
Capitolul 1– „Principiile creaţiei;
Capitolul 2 – „Căderea”
Capitolul 3–„Scopul lui Mesia”;
Capitolul 4–„Desăvârşirea istoriei omeneşti”
Capitolul 5 – „Învierea
Capitolul 6 – „Predestinarea”
Capitolul 7 – „Hristologia”
Capitolul 8 – „Principiile restaurării”

52
Capitolul 9 – „Familia lui Adam în providenţa pentru restaurare”, Capitolul 10 –
„Familia lui Noe în providenţa pentru restaurare”
Capitolul 11 – „Familia lui Avraam în providenţa pentru restaurare”,.
Capitolul 12 – „Moise în providenţa pentru restaurare”
Capitolul 13- „Isus în providenţa pentru restaurare”,
Capitolul 14 – „Identitatea temporală providenţială”,
Capitolul15 – „Pregătirea pentru a Doua Venire”
Capitolul 16 – „A doua Venire”.

Se poate aprecia că Principiul Divin reprezintă o sinteză a trei categorii de surse


doctrinare, respective: sursa creştină, Sf. Scriptură şi sursa orientală, Yi Jing („Cartea
Schimbărilor”) şi Dao De Jing („Cartea despre Dao şi Virtute”), cu aportul unor abordări şi
teme gnostice (precum natura feminină a Duhului Sfânt sau valoarea soteriologică a „căsătoriei
în grup”).
Astfel, deşi utilizate de denominaţiune, marile teme creştine precum învăţătura despre Sf.
Treime, hristologia, pnevmatologia, căderea, întruparea, jertfa, învierea și mântuirea, sunt, în
realitate, golite de sensurile autentice, fiind atașate unor cu totul alte semnificații decât cele
conferite de Biserică.

7.4. Mişcări psiho-religioase

7.4.1. Scientologia
Cadrul problemei
În zilele noastre, când se pare că „eternitatea se retrage”, aşa cum spunea Andre Malraux,
în acest deşert în care „se înmulţesc singurătăţile”, după cum scria Paul Valery, este de înţeles
căutarea rătăcitoare a spiritualului şi căldurii umane care îi pune pe mulţi în mişcare în speranţa
găsirii unui „altundeva”, a unui grup primitor care să asigure punctul de plecare către o asemenea
destinaţie.
Sectele apărute în a doua jumătate a secoIului trecut au fost denumite în sociologia
religiilor „noi mişcări religioase" (new religious movements). Spre deosebire de „vechile mişcări
religioase”, sectele neoprotestante „clasice”, noile mişcări nu se mai desprind acum dintr-o

53
biserică, ci constituie apariţii total din afara bisericii. Ele nu mai au acea „întoarcere la mesajul
adevărat şi nealterat al tradiţiei din care provin”, ci au un caracter de separare de organismul
social secularizat, de cultura, ştiinţa şi morala acceptată de către societatea occidentală, fiind în
acest sens nişte dizidenţe culturale şi sociale.
Succesul acestor alternative religioase a fost privit, în strânsă legătură cu fenomenul
secularizării care marcase societatea occidentală în perioada postbelică. Teoria unui important
sociolog contemporan, Rodney Stark, este că secularizarea într-un segment al societăţii produce
în mod paradoxal o intensificare a religiosului în alt segment.
În cadrul acestor noi mişcări de la sfârşitul secolului trecut, se pot distinge un grup de
secte scientiste, printre care se remarcă scientologia şi raelienii.
Noţiunea de „Scientologie", din punct de vedere etimologic, derivă din verbul latinesc
scire - a cunoaşte şi din substantivul grecesc logos - cuvânt, învăţătură, având semnificaţia de
„învăţătura despre cunoaştere”.

Fondatorul Bisericii Scientologice


Fondatorul Bisericii Scientologice, Lafaette Ronald Hubbard, s-a născut la 11 marite
1911 în Nebraska. Era fiul unei familii de agricultori. Tatăl lui, Henry August Wilson, un orfan
adoptat de o familie de fermieri a fost rebotezat cu numele Harry Ross Hubbard. Mama lui, Mary
Waterbury a fost şi ea rebotezată de un guru, Waterbury De Wolfe121.
La vârsta de numai 18 ani se angajează ca marinar la „USA Navy”. A participat la cel de
al doilea răzhoi mondial şi a îndeplinit funcţia de comandant de vas de război. Pentru meritele
sale a tost decorat de armata SUA, dar a fost pensionat pentru invaliditate122.
În anul 1938 s-a afirmat ca scriitor de aventuri populare şi sciencefiction prin publicarea
cărţii „Excalibur”, care va sta la baza elaborării primei tehnologii „funcţionale” a minţii pe care
se va fundamenta religia scientologică. În 1947 termină de scris „Dianetica” care va circula în
manuscris până în anul 1951, când va fi tipărită123.
Biserica Scientologică a fost întemeiată şi condusă în California de Lafaette Ron Hubbard
(1911-1986). El a urmărit ca prin „amplificarea coeficientului intelectual al omului să aducă o
schimbare în viaţă şi mai multă sănătate graţie dianeticii – ştiinţa modernă a sănătăţii

121
Roger Gonnet, La Secte, p 41
122
Ibidem
123
Dr. Prof. Dr. P. I. David Călăuză creştină p 103

54
mentale”124. De-asemenea îşi propunea crearea unei lumi lipsite de război, ncbunie,
criminalitate, idealuri de altfel aproape utopice "în care omul să işi dezvolte toate potenţialităţile
sale prin eliminarea tuturor maladiilor si eliberarea spiritului rătăcit mental”125.
În „Catehismul Scientologic”126, se spune despre Lafaette Ron Hubbard că este „un
educator american filosof, cercetător, explorator şi fondator al scientologiei şi dianeticii, un
individ de o mare căldură sufletească şi impozanţă. El este un om al aventurii – se spune în
continuare – iar curajul şi grija pentru semenii săi nu are limite”127.
În ediţia recentă a cărţii Dianetica, se afirmă că „L. Ron Hubbard este unul dintre cei mai
apreciaţi şi mai citiţi autori ai tuturor timpurilor. Peste 100 de milioane de exemplare ale
lucrărilor sale, în mai mult de treizeci de limbi, au fost vândute în întreaga lume. Un motiv
important este că opera sa exprimă o cunoaştere de primă mână a bazelor vieţii si capacităţii
umane - o cunoaştere câştigată nu prin existenţa la marginile vieţii, ci prin trăirea din plin a
ei”128.
Scientologia a urzit pe seama lui L. Ron Hubbard, o legendă legată de viaţa şi persoana
sa. Această tendinţă a membrilor sectei a fost însă, contracarată şi demascată de organizaţiile
anti-sectă, care au scos în evidenţă caracterul periculos şi mitomanic a gurului, întemeiator al
unei pseudo-religii, rezultat al unor construcţii mentale generate de o minte aberată129. Hubbard
nu a fost niciodată un mare explorator, un om despre care se vorbeşte că ar fi colindat întreaga
lume - şi de aici ca rezultat vasta sa experienţă şi ştiinţă - ajungând la o vastă cunoaştere a istoriei
umanităţii, şi a <mecanismelor> umanului în general.
Opera <maestrului> Hubbard constituie baza doctrinară a Organizaţiei Scientologice, el
fiind „potrivit lui şi partizanilor săi, prima existenţă umană care a avut descoperirea, cu riscul
vieţii sale, calea spre o libertatea totală, cu alte cuvinte libertatea <Thetanului>” (spiritului) 130.
Hubbard este devenirea progresivă, întruparea propriei sale doctrine, adepţii săi, socotindu-1 un
om cu posibilităţi, cu potenţialităţi amplificate în extremis: „a toate cunoscător, a toate văzător, a

124
Pr. Lect. Dr. Ghe. Petraru, op. cit., p 299
125
Ibidem, p 300
126
L. Ron Hubbard, What is Scientologz, p 197
127
Ibidem p 202
128
L. Ron Hubbard, Dianetica. Ştiinţa modernă a sănătăţii mentale, p 503
129
Paul Aries, La Scientologie: une secte contre le Republique p 26
130
Ibidem

55
toate controlor - şi care - avea puteri <supranaturale>. El deci, a reprezentat mult timp pentru toţi
adepţii, un gen de adevărat Tată omniprezent”131.
Aşa cum a arătat Freud, în explicarea acestei tendinţe a grupului, acesta are nevoie de un
lider mistificat în scopul de a-şi asigura o protecţie a credinţei. „Identificarea cu şeful este în
general analizată prin analogie cu situaţia îndragostiţilor în măsura în care adepţii uită de eul
propriu pentru a iubi şeful, identificându-se cu el”132.
Vom încerca în finalul acestei scurte expuneri cu privire la întemeietorul Bisericii
Scientologice, Lafaette Ron Hubbard, să evidenţiem într-o manieră semnificativă - folosind una
dintre sursele cele mai avizate în scientologie133 - contextul în care şi-a sfârşit viaţa acest <mare
om>, el nefiind capabil de a transpune în viaţa sa prin fapte, principiile şi normele sale în care a
crezut şi pentru care a luptat atât de mult. „Aşadar, omul care, în cursul ultimilor 36 de ani ai săi,
nu a încetat să acuze psihiatria de tot răul de pe pământ, de a acuza pe cei ce folosesc droguri, şi-
a sfârşit existenţa sa în alcoolism, folosind aceleaşi medicamente <psy> pe care el nu a contenit
să le denunţe [...]. Ultima fotografie a lui Hubbard înfăţişa un bătrân epuizat. Bărbia subţiată,
gestul slăbit, privirea în gol trădând foarte bine epuizarea psihică. Moartea sa a fost puţin
zgomotoasă: în 27 ianuarie 1986, noul <guvernământ scientologic> înştiinţa circa o sută dc
stafuri de meduze ale trupelor de elită ale Organizaţiei Maritime (Sea Org), că Hubbard era
plecat pentru alte ceruri, că el continua mersul său triumfal către cucerirea universului, dar că el
avea desăvârşită lucrarea terestră”134.

131
Ibidem, p 27
132
Paul Aries, op. cit., p 27
133
Roger Gonnet, în op. cit., descrie o „secta armata pentru război, cronica unei religii comerciale a
iresponsabilităţii nelimitate”. „Roger Gonnet a petrecut 8 ani în scientologie şi a fondat un important grup
scientologic francez. El a atins cel mai înalt grad de iniţiere. Dar sunt 15 ani de când el a deschis ochii. El
prezintă panorama sinistră a unei secte fără scrupule şi metodele de seducere ce le utilizează. Scientologia
Dianetică, născută din imaginaţia fără limite a autorului de science-fiction, L. Ron Hubbard, poate fi
considerată ca sectă tip, atât de şocante şi dezgustătoare sunt caracteristicile sale. Organizată contra întregii
lumi, face un război fără milă în domenii juridice, financiare, religioase, medicale (...) În cel al informaţiei de
asemenea graţie serviciilor sale secrete, şi a caselor de editură, ale conexiunilor sale pe Internet. Una din
grupările cele mai periculoase din lume este analizată aici fără milă”.
134
Ibidem p. 47

56
Naşterea sistemului: „Dianetica. Ştiinţa modernă a sănătăţii mentale”
Apărută în 1950, „Dianetica. Ştiinţa modernă a sănătăţii mentale”, prin senzaţionalele
<descoperiri ştiinţifice> asupra cunoaşterii umane, cartea a înregistrat o mare priză la public,
astfel încât la acea dată tirajul acesteia a atins spectaculoasa cifră de 7 milioane exemplare135.
Cartea reprezintă fundamentul Mişcării Scientologice, în ea fiind expusă doctrina sectei,
cea care se defineşte ca „religia secolului XX”136.
Sporindu-şi efectele anunţate, prin publicitatea imensă pe care o făcuse anterior lansării
cărţii, Hubbard a pregătit spiritele şi terenul fecund pentru dolari. Publicitatea sa era menită să
inoculeze concepţia că Terra este o închisoare, singura sursă menită să le aducă oamenilor
posibilitatea eliberării, a libertăţii fiind Scientologia137. Opera lui Hubbard era prezentată ca fiind
drept rezultatul „miilor de ore de cercetare, ani de pregătire, studierii sutelor de cazurii”138.
Autorul explică detaliat o serie de cazuri concrete ale aplicării dianeticii. El împrumută între
tehnicile sale, procedee folosite în psihanaliză, tehnici care vor să pară a fi unele de hipnoză
lejeră. Aşa se întâmplă în cazul stării de reverie a <pacientului>, când auditorul – cel ce aplică
dianetica – îi solicită celui dintâi să repete de mai multe ori evenimentele pe care <le-a trăit> în
„incidentul cu trecutul. Această repetiţie în stare semi-trează are valoare hipnotică”139.
„Scientologia nu există încă, dar Hubbard are ambiţia de a fi recunoscut că este un savant
care a descoperit secretul mentalului uman şi metodele de vindecare ce ar decurge”140.
Afirmaţiile sale peremptorii, sunt de natură să mărească creditul de credibilitate asupra validităţii
descoperirilor sale: "Corect aplicată, dianetica produce clari eliberaţi de toate <aberaţiile> de
comportament şi de toate afecţiunile psihice, care se regăsesc în cunoştinţele intelectuale foarte
elevate şi o memorie <identică>”141.
Un motiv pentru care metodele propuse de Hubbard au fost <încununate> de succes a
fost în primul rând acela că americanilor le plac metodele directe, cu reputaţia eficacităţii.
Hubbard garanta un succes cert, la a cărui tentaţie nu i se putea opune rezistenţă: „lucrarea sa ce
conţinea propria sa tehnologie de aplicaţie”142. Suficient de bine citită, cartea putea conferi

135
J. Vernette, op. cit., p 81
136
Pr. Lect. Dr. Ghe. Petraru, op. cit., p 299
137
R. Gonnet, op. cit., p 53
138
Ibidem
139
Ibidem p 54
140
Ibidem
141
Ibidem
142
Ibidem

57
posibilitatea de a deveni un potenţial auditor („nume căutat pentru a defini această
pseudopsihanaliză”)143.
„La câteva decenii după Krafft Ebing, Freud, Jung şi alţi mari novatori, debarca un
necunoscut, Hubbard fermecătorul”. Ţinta lui era de a lupta împotriva unor maladii
psihosomatice care ne epuizează energia noastră. El avea un avantaj determinat asupra tuturor
concurenţilor săi ai <psy> tradiţional; lasă a se crede că nu are importanţă cine aplică teoriile
sale, şi de asemenea, nu are importanţă asupra cui sunt aplicate144.
După lansarea <Cărţii Unu>, succesul de care a fost urmată aceasta, a condus la invitaţia
ce i-a fost adresată autorului de a ţine conferinţe pe această temă. Efectul a fost mare, încât,
Hubbard crează fundaţii de dianetică cu sprijinul unor prieteni bogaţi. Acţiunile fiscului de a se
interesa în ceea ce priveşte situaţia financiară a organizaţiilor sale nu au întârziat să apară, astfel
încât el decide înfiinţarea unei „Biserici”, care să îi pună la adăpost acţiunile sale145. Se pune în
continuare întrebarea dacă într-adevăr Hubbard a avut intenţia de a înfiinţa o religie.

Cărţi scrise de L. Ron Hubbard


1. "Dianetica: Evoluţia Ştiinţei"
2. "Ai avut vieţi anterioare?”
3. "Dianetica pentru copii"
4. "Ştiinţa supravieţuirii"
5. "Dianetica: Ştiinţa Modernă
6. "Ştiinţa supravieţuirii"
7. "Problemele Muncii"
8. "Cum să rezişti ca manager"
9. "Introducere în Etica Scientologică"
10. "Manual de Studii fundamentale"
11. "Discursuri Phoenix"
12. "Fundamentele Gândirii"
13. "Dianetica - Teze originale"
14. "Carte de buzunar pentru Preclari"

143
Ibidem
144
Ibidem
145
Ibidem p 36

58
15. "Cartea Abilităţii umane”
16. "Proceduri avansate şi axiome"
17. "Scientologia 8 - 8008"
18. "Scientologia 8 - 80"
19. "Scientologia 0 – 8”
20. "O istorie a Omului"
21. "Dianetica - Evoluţia Ştiinţei"
22. "Dianetica 55!"
23. "Carte de buzunar pentru preoţii voluntari"
24. "Dianetică şi Scientologie - Dicţionar Tehnic"
25. "Definirea Tehnologiei Moderne pentru Management"
26. "Dianetica astăzi"
27. "Analiza Sinelui"
28. "Biserica Scientologică - Fundal şi Ceremonii”

Despre organizarea bisericii scientologice


Mişcarea scientologică are aproximativ 8 milioane de membrii în întreaga lume. Centrul
acesteia se află în S.U.A., Clarwater în Florida şi Palm Springs în California146.
În ceea ce priveşte organizaţiile şi misiunile scientologice, putem afirma că numărul
acestora este impresionant (mai bine de 350 de asociaţii şi misiuni ale Bisericii Scientologice)
care acoperă ca arie geografică toate continentele lumii147.
În general activitatea Bisericii Scientologice se desfăşoară în cadrul a două mari forme
structurale de organizare, respectiv biserici de scientologie şi cluburi de dianetică (cele din urmă
vizând doar practicarea dianeticii). Mai există desigur, şi alte forme de organizaţii sub care îşi
desfăşoară secta activitatea, acestea cuprinzând o largă diversitate, astfel încât, unele dintre ele
nu par a avea nimic comun cu religia.
„Misiunile” scientologiei sunt grupe de organizare subordonate filialelor naţionale.
Fiecare „misiune” ca forme ierarhice, dispune de un „stat major” de conducere şi de asemenea de
un „oficiu de gardieni”, acesta din urmă încorporând servicii de pază internă şi servicii de

146
Pr. Lect. Dr. Gheorghe Petraru, op. cit., p301
147
L. Ron Hubbard Dianetica p 553-573

59
asigurare a securităţii externe. Modul în care lucrează aceste servicii se regăseşte în funcţionarea
organizaţiilor de spionaj. Sarcina şi obiectivul acetora nu este altul decât de a reprima inamicii
sectei şi de a asigura un mediu înconjurător al sediilor şi oficiilor sectei. Secta este foarte „dură”
atât cu cei care abandonează „religia”, cât şi cu inamicii acesteia148.
Procedurile de supraveghere şi excludere a membrilor grupului, sunt menite să îi asigure
supravieţuirea. Secta desfăşoară în acest sens un control riguros şi o supraveghere atentă care se
exercită prin "Comitetele de Etică” ale Scientologiei. Supravegherea este o sarcină rezervată
„Congregaţiei de Martori”, abilitată să pronunţe excluderea unui membru al grupului. „Exclusul
este tratat cu o severă particularitate - de aceea - sancţiunea atârnă precum sabia lui Damocles
pentru menţinerea turmei în supunere”149.
Vom încerca în cele ce urmează să enumerăm principalele forme de organizare ale
Scientologiei, sub care aceasta îşi desfăşoară activitatea.

Centrul de Tehnologie Religioasă


„Centrul de Tehnologie Religioasă (Religious Technology Center, R.T.C.) este o
organizaţie cu scop nonprofitabil, formată în 1982 pentru apărarea, întreţinerea şi protejarea
religiei scientologice”150.
Conform scientologiei, acest <centru>, „deţine autoritatea aclesiastică a tehnologiilor
religioase ale lui L. Ron Hubbard”151. În aceeaşi sursă, se afirmă că RTC nu aparţine structurii
administrative a bisericii şi că de-asemenea, nu este implicat în „afacerile curente”. RTC deţine
marca „Dianeticii” şi „Scientologiei” pe care L.R. Hubbard i le-a donat în 1982. În timp ce,
„Biserica de Scientologie Internaţională” ar avea responsabilibtatea în sectorul eclesiastic, cel
care priveşte difuzarea, propagarea şi apărarea Scientologiei în general, „Centrul de Tehnologie
Religioasă” are rol de organizaţie cu protecţia ultimă a religiei, deci o ultimă instanţă de apărare.
De aceea RTC este definit ca fiind „garantul simbol al ortodoxiei tuturor practicilor religioase în
scientologie”152. Realitatea însă, cea de fiinţare a organizaţiei amintite, este una cu caracter
ascuns, aceea de „organizaţie de tip paramilitar, cu activităţi în diferite ţări ale lumii”153.

148
P. Hladchi – Bucovineanu, op. cit., p 37
149
J. Vernette, op. cit. p 14
150
Guide de Reference de la Religion de Scientologie p 18
151
Ibidem
152
Ibidem
153
Pr. Lect. Dr. Ghe. Petraru, op. cit., p 301

60
Organizaţie Maritimă
O importantă organizaţie din cadrul scientologiei este „Organizaţia Maritimă” (Sea
Organization sau prescurtat Sea Org). Fiind o organizaţie cu vădit caracter şi preocupări militare,
a trebuit ca scientologii să justifice existenţa.
În acest sens se spune despre „Sea Org” că este un ordin religios şi că membrii acesteia
au semnat un legământ pentru eternitate cu Scientologia. „Fiecare dintre membrii săi este
responsabil de a păzi biserica locală de care aparţin”154. Organizaţia a fost creată în 1967, când
flotila compusă din şase nave a străbătut oceanele155. După scientologi, scopul ei „a fost de
căutare a resurselor pe nivelele superioare ale cunoştinţelor spirituale şi aptitudinilor”156.
Membrii primului echipaj, plecaţi în expediţie pe oceanele globului - în frunte cu L.R.
Hubbard - au decis să încheie un contract pentru un miliard de ani, „în recunoaşterea
angajamentului lor de a apăra religia pe timpul existenţei spirituale imortale”157. În acest sens,
„contractul amintit a devenit pentru membrii „Sea Org” unul <tradiţional>, fiecare nou membru
reînnoindu-l personal (cu semnătura sa). Există însă şi membri ai organizaţiei care îşi desfăşoară
activitatea pe uscat, constituind un birou de informaţii menite să sprijine acţiunea organizaţiei
implicate în activităţi şi manevre marine, destinate „apărării ierarhiei” bisericii158. Aceşti membri
sunt şi ei practicanţii tehnicilor de iniţiere în scientologie (formare şi audiţie); poartă uniformă de
tip militar, ei fiind „consacraţi avansării obiectivelor scientologiei în cadrul funcţiunilor
respective”159. „Există actualmente 5.000 de membrii ale acestui ordin religios care fiinţează în
diferite posturi de nivel superior în diferite biserici de scientologie care traversează lumea160”.
„Organizaţia Maritimă” ar fi „asemănătoare ordinelor religioase aparţinând altor
biserici”161.
Scopul organizaţiei ar fi fost şi acela de „a-l asista pe L.R. Hubbard în cercetarea vechilor
civilizaţii şi să adune material pentru cursurile superioare”162.

154
Guide de Reference
155
Paul Aries, op. cit. p 16
156
Guide de Reference p 16
157
Ibidem
158
Ibidem
159
Ibidem
160
Ibidem
161
L. R. Hubbard What is Scientology? p 205
162
Ibidem

61
„Organizaţia Maritimă nu are o structură fixă. Liderul organizaţiei este Biserica
Scienlologică din California (Biroul navei „Amiral”). Membrii Organizaţiei Maritime lucrează
pentru diferite biserici scientologice. Membrii Organizaţiei Maritime pot fi angajaţi ai oricărei
biserici, fiind supuşi Consiliului Director.

Criminon
„Criminon” (sau <Nu crimei>), este un program de reabilitare care utilizează tehnologii
stabilite pe puncte de L. Ron Hubbard pentru a ajuta prizonierii să-şi regăsească mândria”163. Ea
aduce deţinuţilor „tehnicile necesare pentru schimbarea vieţii lor şi pentru a deveni membrii
productivi ai societăţii”164.
În 1990 organizaţia lansa un program pilot în Statele Unite, menit să diminueze
delicvenţa. După constatările scientologiei, programul şi-ar fi atins obiectivele. Delicvenţii care
au cooperat cu programul, au încetat să recidiveze în actele lor (procentul de recidivare a scăzut
la 2% pentru cei implicaţi în program, faţă de 80% pentru cei care nu au fost implicaţi în acest
program)165.
„Criminon” este „un program cantitativ autonom care evoluează independent de Biserica
de Scientologie. Scientologii participă la el”166.
„Programul este fondat pe scrierile şi cercetările lui Ron Hubbard, în particular codul
moral laic <Căminul Bunăstării>”167.

Narconon
Narconon este prezentat de Scientologie, ca fiind „un program foarte eficace de
desprindere, de dezintoxicare şi de reabilitare care utilizează tehnici mizând pe punctele lui L.
Ron Hubbard pentru a reda toxicomanilor şi alcoolicilor controlul vieţii lor. Narconon a debutat
la mijlocul anilor '60 când un deţinut dintr-un penitenciar al Statului Arizona a rezolvat

163
Guide de Reference p 26
164
Ibidem
165
Ibidem
166
Au service de la communaut et de ses besoins p 32
167
Ibidem

62
problemele sale de toxicomanie, graţie principiilor enunţate într-una din cărţile lui L. Ron
Hubbard”168.
Ca şi programul amintit din cadrul Organizaţiei „Criminon” şi „Narconon” se prezintă
drept un program caritativ şi autonom de Biserica de Scientologie. Există astăzi 40 de centre
„Narconon” în întreaga lume, de prevenire şi reabilitare a oamenilor atinşi de flagelul drogurilor.

Biroul Afacerilor Speciale


Această „branşă” a Bisericii Scientologice este implicată în „contractele de ansamblu ale
societăţii”, afaceri juridice, relaţii publice şi ajutor social. Fiecare biserică locală „dispune de o
solidă structură juridică şi respectă toate obligaţiile sale juridice şi fiscale”169. Are
responsabilitatea de a coordona programele şi fiscale şi companiile iniţiate de bisericile
scientologice pe plan social, şi de asemenea activităţile „ecumenice”170.

Golden Era Production


„Golden Era Productions” este partea Bisericii de Scientologie Internaţionale fondată cu
scopul producerii de filme de formare şi de prozelitism religios. Se situează în sudul Californiei
pe o proprietate de 200 de hectare unde se află studiourile de televiziune şi de înregistrare
precum şi instalaţii de mixaj şi de asemenea laboratoare de developare. Aici sunt realizate toate
filmele religioase ale Bisericii.
Golden Era Productions a produs în egală măsură materiale audiovizuale pentru
prozelitismul religiei scientologice. Aceste materiale se găsesc înregistrate pe casete video şi
conţin mesaje radiodifuzate sau televizate şi sunt traduse în diferite limbi. O mare parte a
scrierilor scientologice se găsesc în 3.000 de conferinţe înregistrate ale lui L. Ron Hubbard de
aproximativ 90 minute
Metode şi practice
Auditing (de la verbul latinesc audire - a asculta), reprezintă un exerciţiu de bază în
practica scientologică, în cadrul căruia cel ce este iniţiat îşi mărturiseşte, prin repetare continuă,

168
Guide de Reference de la Religion de Scientologie p 26
169
Guide de Reference de la Religion de Scientologie p 18
170
Ibidem

63
în faţa unui „auditor” sau instructor, experienţele sale dureroase („engrame”) acumulate de-a
lungul timpului.
,,Oricine se supune unui asemenea tip de „confesiune”, trebuie să respecte în prealabil o
mulţime de prescripţii, între care:
- El trebuie să facă cunoscute examinatorului sau „directorului de procedură” vizitele
medicale la care s-a supus şi „drogurile” (adică medicamentele) prescrise de către medic.
- Să nu mănânce nimic din ceea ce nu-i place;
- Să bea zilnic cel puţin 8-9 pahare cu lichide;
- Să doarmă cel puţin 7-8 ore pe noapte;
- Să nu consume alcool ;
- Indiferent de fel sau formă, drogurile sunt strict interzise.
- Nu consumaţi aspirină, nici tablete împotriva răului de maşină sau avion, nici vre-o altă
formă de droguri sau medicamente fără permisiunea directorului de procedură.
- Nu discutaţi cu nimeni din afară despre situaţia dumneavoastră şi despre exerciţiile pe
care le parcurgeţi, cu excepţia examinatorului sau consultantului cu care lucraţi.
- De asemenea, pe parcursul perioadei de auditing sunt interzise practici precum sunt
meditaţia, şedinţe psihiatrice, yoga, băi artificiale de soare sau şedinţe spiritiste " (Ibidem,
p.210).
Acţiuni prozelitiste în Bucureşti
În diferite puncte cheie din Bucureşti au fost distribuite pliante tematice, în staţiile de
autobuz şi de metrou din centru, au fost instalate panouri publicitare care promovau cărţile
doctrinei scientologice şi acţiunile umanitare. Pentru fiecare din temele folosite au fost lansate
site-uri pe internet speciale, cu versiuni în limba română. Cărţile lui L.R.Hubbard creatorul
religiei, au fost publicate la noi în ţară de Editura Mix. Sunt cărţi motivaţionale, care oferă soluţii
la diferite probleme generale, cum ar fi: salvarea căsniciei, găsirea unui loc de muncă sau
creşterea copiilor.
Rezolvările oferite sunt facile din punct de vedere intelectual şi presupun inclusiv
apelarea la metodele scientologice. Tot în centru, la Piaţa Izvor, au fost instalate mai multe
corturi pentru prezentarea doctrinei mişcării scientologice. Numită „Biserica Celebrităţilor”
mişcarea scientologică se bucură de o mare vizibilitate în străinătate datorită numeroaselor
vedete din lumea muzicii şi a filmului (Tom Cruise), ce au aderat la grupare. În România a lipsit

64
acest element strategic de promovare pentru că nu au nici o personalitate locală cunoscută în
rândul membrilor.
Cu toate noutăţile aduse de biserica Scientologică, marchetingul religios rămâne într-un
stagiu incipient în România. Scopul este atragerea de noi membrii şi păstrarea celor vechi.
Concluzii
Fenomenul noilor mişcări religioase este perceput de Biserica Ortodoxă ca un,,Semn al
timpurilor”. Proliferarea noilor mişcări religioase poate fi considerată un eşec pentru Biserică în
măsura în care ele sunt expresia disfuncţionării unor circuite organizatorice vitale şi în măsura în
care s-au ignorat nevoile spirituale ale credincioşilor. De asemenea, limbajul teologic trebuie
făcut accesibil pentru segmentul de populaţie căruia i se adresează.

7.4.4. Mormonii

1. „Profetul” Joseph Smith171


Joseph Smith s-a născut în data de 23 decembrie 1805 în oraşul Sharon, statul Vermont
(iniţial New England), fiind unul din cei 9 copii ai soţilor Joseph şi Lucy Smith. La 1815, familia
Smith s-a mutat la Palmyra, în statul New York, pentru ca, din 1819, să locuiască la Manchester,
în acelaşi stat.
După stabilirea în statul New York, Joseph Smith se alătură tatălui său, Joseph sr., în
activităţile de căutare a unor pretinse comori îngropate, folosindu-se aşa-numitele „pietre
căutătoare” – o piatră care se prindea în pălărie şi care ar fi fost în măsură să indice (!) locul

171
*** Binecuvântările şi îndatoririle preoţiei, Frankfurt, 1998.
*** Cartea lui Mormon. Un alt Testament al lui Isus Hristos, f.l., 2004;
*** The Book of Mormon. Another Testament of Jesus Christ, Salt Lake City, 1981;
*** The Doctrine and Convenants of The Church of Jesus Christ of Latter-day Saints, Salt
*** The Pearl of Grat Price, Salt Lake City, 1981;
Constantinescu Şerban, Departe de izvor în mocirla doctrinară, Dillenburg, Gute Botshaft Verlag, 1991;
Cuciuc Constantin, Religii noi în România, Bucureşti, Editura Gnosis, 1996;
David, Diac. P.I., Călăuză creştină. Sectologie, Curtea de Argeş, Editura Episcopiei Argeşului, 1994;
David, Diac. P.I., Sectologie sau apărarea dreptei credinţe. Manual experimental, Constanţa, Editura Sfintei
Arhiepiscopii a Tomisului, 1998.
Dumea, Pr. Claudiu, Religii, Bisericii, Secte, privite din perspectivă catolică, Iaşi, Sapientia, 2002;
Martin Walter, Împărăţia cultelor eretice. Traducere Elena Jorj, Oradea, Editura Cartea Creştină, 2001;
Moisescu Christian, Devieri de la calea vieţii, Dillenburg, Gute Botschaft Verlag, 1991;
PAVEL, Pr. dr. Aurel, Mormonii, între plagiat şi sacru, Sibiu, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2002;
Ţăreanu, Dr. Dan, Antitrinitarianismul modern. Prezumţii teologice şi structuri conceptuale, Sibiu, Editura
Andreiana, 2015;
Ţăreanu, Drd. Dan, Câteva consideraţii privind Cartea lui Mormon, în „Studia Doctoralia Andreiana”, nr. 1 /2014;

65
optim pentru săpături. Tânărul Joseph Smith era el însuşi angajat de alţi căutători de comori,
pretinzând că poate localiza artefactele din metal preţios cu ajutorul „pietrei” – aşa cum a
mărturisit chiar tatăl său într-o publicaţie americană, fiind chiar găsit vinovat de către un
Tribunal din New York pentru „căutarea de comori” (1826), practică incriminată de stat.
Conform mărturiilor „profetului”, în jurul anului 1820, la Manchester se manifestă
puternica activitate propagandistică a celei de a doua mari treziri, astfel că metodiştii şi baptiştii
insistă pentru cooptarea de noi adepţi. Acestora li se ataşează şi prezbiterienii și Lucy Smith şi
trei dintre fraţii lui Joseph, care însă manifestă o înclinaţie crescută către metodism, întrucât
prezbiterienii se confruntau cu opoziţia metodiştilor şi baptiştilor care îl contestau datorită
învăţăturilor despre dubla predestinare pe care le propagau în virtutea originii lor reformate-
calvine.
Joseph Smith nu poate adopta o decizie, astfel că solicită sprijinul lui Dumnezeu prin
rugăciune – demers pe care îl va pune, alături de confruntarea cu incertitudinea afilierii religioase
– la baza „revelaţiilor” de care ar fi beneficiat şi care l-au condus la înfiinţarea Bisericii lui Isus
Hristos a Sfinţilor Zilelor din Urmă şi la constituirea corpus-ului doctrinar al acesteia: Cartea lui
Mormon, Doctrină şi Legăminte şi Perla de Mare Preţ.

2. Activitatea „profetică” a lui Joseph Smith

a) Conform lucrărilor oficiale ale denominaţiunii, principalele repere ale activităţii


„profetice” a lui Joseph Smith sunt următoarele:
 1820 – prima „revelaţie”; solicitând în rugăciune sprijinul divin pentru a i se
descoperi adevărata Biserică, i se arată Tatăl şi Fiul, cerându-i „să nu se alăture nici
unei Biserici existente atunci pe pământ, căci toate erau greşite”;
 1823 – îngerul Moroni îi relatează despre existenţa unor plăcuţe din aur, îngropate pe
dealul Cumorah, i le arată, dar nu îi permite să le dezgroape („A apărut un personaj
[...], m-a chemat pe nume şi mi-a spus că era un mesager trimis la mine şi numele lui
era Moroni [...]. Dumnezeu avea o lucrare pentru mine de făcut [...] şi numele meu va
fi pomenit şi de bine şi de rău printre toate popoarele);
 1823, 1824, 1825 şi 1826 – noi „întâlniri” cu îngerul Moroni;

66
 22 septembrie 1827 – dezgroparea, cu acordul îngerului, a plăcilor din aur; pe plăci ar
fi fost inscripţionat textul a ceea ce a devenit Cartea lui Mormon, scris în limba
„egipteană reformată”;
 1827 – 1829 – într-un mod supranatural, realizează traducerea în limba engleză a
conţinutului scriptic – presupus în limba „egipeană reformată” – al plăcilor din aur,
realizând Cartea lui Mormon, carte pretins „inspirată”, situată pe acelaşi palier valoric
cu Sf. Scriptură;
 15 mai 1829 – i se arată Sf. Ioan Botezătorul, care acordă, atât „profetului”, cât şi
asociatului său, Oliver Cawdery, aşa-numita „preoţie aaronică”; ulterior, Joseph Smith
şi Oliver Cawdery se rebotează reciproc, invocând solicitarea Sf. Ioan Botezătorul;
după botez, cei doi primesc ceea ce mormonismul numeşte „darul Duhului Sfânt”,
astfel că, amândoi, „încep să profeţească”; după acest moment, „cei trei martori”,
respectiv Oliver Cawdery, David Whitmer şi Martin Harris se roagă şi, în final, un
înger le arată plăcile din aur (ce îi fuseseră luate „profetului” de către îngerul Morini,
după ce acesta a „copiat”, cu creionul, pretinsele caractere egiptene).
 6 aprilie 1830 – înfiinţează, revendicând „susţinerea divinităţii”, aşa-numita „Church
of Christ”, primul nucleu instituţionalizat a ceea ce a devenit „Biserica lui Isus Hristos
a Sfinţilor Zilelor din Urmă”;
 1830 – apare, la Palmyra, prima ediţie a Cărţii lui Mormon;
 iunie 1830 – prin „revelaţie”, primeşte „porunca” redactării unei traduceri /revizuiri
„inspirate” a Bibliei, finalizând în iulie 1833 o nouă versiune a capitolului 24 al
Evangheliei după Matei, astăzi cunoscută ca Joseph Smith – Matei, componentă a
Perlei de Mare Preţ;
 1830 – demarează procesul de organizare propriu-zisă a denominaţiunii; la 1 iunie, se
organizează prima structură de conducere colectivă a acesteia;
 1835 – în urma „revelaţiilor” succesive, publică la Kirtland prima ediţie a lucrării
Doctrină şi Legăminte;
 aprilie 1836 – Iisus Hristos, urmat de Moise şi Ilie, i se arată, din nou, de data aceasta
în incinta templului din Kirtland, predându-i „cheile preoţiei”;
 aprilie 1838 – începe scrierea autobiografică Istoria lui Joseph Smith, publicată în
1842 sub titulatura Istoria Bisericii;

67
 15 august 1840 – formulează şi prezintă public învăţătura privind botezul morţilor.

b) Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilelor din Urmă conferă instituţiei „profetului” şi
practicii „profetice”, în general, o poziţie determinată, utilizându-le pentru a legitima şi conferi
autoritate pretins divină unui sistem doctrinar, liturgic şi moral-etic dificil, dacă nu imposibil, de
conciliat cu învăţătura creştină tradiţională.
Instituţia „profetului” în mormonism este dogmatizată în strictă legătură cu antecedentele
iudeo-creştine autentice, fiind concepută ca o continuare, ca o aducere în actualitate a acestora;
acţiunea „profetului” mormon vine să se situeze în succesiunea activităţii proorocilor biblici,
revendicându-şi autenticitatea discursului şi a vocaţiei. Fiecare preşedinte – „profet” se
racordează şi aparţine „liniei de autoritate”, deschisă de Joseph Smith şi transmisă prin punerea
mâinilor; „linia de autoritate” îşi revendică deci, atât o instituire divină, cât şi un conţinut
sacramental.
Scrierile descoperite sau „inspirate” de Duhul Sfânt sunt:
-Cartea lui Mormon, Doctrină şi Legăminte şi Perla de Mare Preţ;
-Declaraţiile oficiale, hotărârile preşedinţilor cu privire la doctrină, morală şi cult;
-Învăţăturile profeţilor ocazionate de diferite evenimente din viața comunității.

c) Sub o pretinsă „inspiraţie”, Joseph Smith s-a lansat în formularea de „prognoze” cu


conţinut politic şi social suficient de hazardate pentru a fi imediat infirmate:
- a „proorocit” intervenţia Angliei în războiul civil din SUA, precum şi declanşarea unor
revolte ale sclavilor negri la care se vor ralia şi triburile amerindiene;
- a prezis permanentizarea şi dezvoltarea coloniei mormone de la Nauvo – Illinois; în
realitate, aceasta a fost distrusă de contestatari şi adversari imediat după moartea „profetului” la
1844;
- a „anticipat”, pe termen scurt, migrarea masivă a evreilor în Palestina şi înfiinţarea
statului Israel, alături de iminenţa celei de A Doua Veniri.

68
3. Dezvoltarea denominaţiunii mormone

a) După înfiinţarea primei lor comunităţi confesionale (6 aprilie 1830), Joseph Smith şi
adepţii săi se stabilesc la Kirtland, Ohio, unde continuă demersurile de organizare administrativă
şi confesională a ceea ce a devenit Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilelor din Urmă.172
Tot la Kirtland se inaugurează la 27 martie 1836 primul templu al denominaţiunii
(construit prin contribuţia adepţilor „profetului”), sunt demarate primele activităţi organizate de
extindere (în Marea Britanie), dar, simultan, survin şi primele manifestări ostile – interpretate de
mormonism ca fiind „persecuţii” de ordin religios – ale comunităţilor cu alte afilieri şi opţiuni
religiose.
În Templul de la Kirtland ar fi „apărut” Sf. Prooroc Ilie, care, la 3 aprilie 1836, ar fi
încredinţat „cheile profeţiei” lui Joseph Smith şi Oliver Cawdery (1806 – 1850), moment care a
echivalat cu „restaurarea” instituţiei apostolice a preoţiei sacramentale, preoţie pe care astăzi
Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilelor din Urmă şi-o revendică în exclusivitate.
În primăvara anului 1837, se organizează şi prima misiune mormonă externă, Heber C.
Kimball, Orson Hyde (1805 – 1878) şi Joseph Fielding (1797 – 1863) conducând un grup de
„elder”- i în Marea Britanie. După constituirea unui nucleu la Liverpool, misionarii se
consolidează la Preston, unde efectuează botezuri, proaspeţii adepţi britanici emigrând în SUA
pentru a se alătura comunităţilor mormone americane.
Concomitent cu creşterea numerică a nucleului de la Kirtland, mormonii intră în conflict
cu comunităţile aparţinând altor confesiuni. Astfel, după ce, în anul 1832, „profetul” este atacat
de localnici, la 12 ianuarie 1838, alături de Sidney Rigdon (1793 – 1876), acesta decide să
părăsească Kirtlandul, stabilindu-se în statul Missouri.
b). Încă din anul 1831, Joseph Smith (în baza propunerilor ce i-au fost avansate de
proprii misionari), înfiinţase o colonie de circa 60 de persoane – oraşul Independence în statul

172
Astfel, la 4 februarie 1831, este desemnat primul „episcop” din cadrul denominaţiunii, în persoana lui Eduard
Partridge (1793 – 1840). În 25 ianuarie 1832, Joseph Smith se proclamă drept „preşedinte al preoţiei” (respectiv
lider formal /administrativ al „preoţilor” mormoni), în anul următor Joseph Smith sr. (1771 – 1840), tatăl
„profetului”, este numit „patriarh al Bisericii”, iar în februarie 1835 se constituie primul „Consiliu al celor 12
apostoli”. În aceeaşi perioadă, comunităţii din Kirland i se alătură, în cursul anului 1833, cei care vor deveni viitorii
lideri mormoni Brigham Young (1801 – 1877) şi Heber C. Kimball (1801 – 1868), simultan cu înfiinţarea „Şcolii
profeţilor” – instituită prin „revelaţie” şi destinată pregătirii liderilor denominaţiunii prin „studiu şi credinţă”
(„Şcoala” a funcţionat însă doar scurt timp).

69
Missouri (în apropiere de actualul Kansas City), într-o zonă relativ pustie, populată doar de
amerindieni.173

Interacţiunea mormonilor cu populaţia creştină din zona respectivă a generat, din nou,
reacţii de împotrivire la viziunea acestora asupra religiei, astfel că, la 1832, colonia
Independence este incendiată (se distrug inclusiv rezervele agricole). Însă, liderii mormoni decid
să evacueze colonia de abia în aprilie 1834. În toamna aceluiaşi an, după ce identifică un aşa-zis
„pământ al oportunităţii”, în decembrie 1836 se înfiinţează, în acelaşi stat Missouri, colonia
Caldwell County, preconizând transformarea acesteia într-o „Mormon County”.174
c) Grupând majoritatea liderilor, inclusiv pe „profetul” Joseph Smith, colonia Caldwell
County a devenit, după 1838, cea mai importantă comunitate mormonă. Foarte repede însă,
tensiunile de ordin religios s-au reaprins, coloniştii intrând, şi aici, în conflicte cu militanţii altor
denominaţiuni, cu atât mai mult cu cât statul Missouri, aflat la limita de vest a statului american,
era pretabil la evoluţii situate la marginea legii.

După mai multe incidente violente şi conflicte (provocate şi de disputele electorale în care s-au
implicat), mormonii sunt declaraţi „inamic public”. La 31 octombrie 1838, Joseph Smith, fratele său,
Hyrum Smith (1800 – 1844), Sidney Rigdon (1793 – 1876), Parley Pratt (1807 – 1857) şi Lyman Wight
(1796 – 1858) sunt arestaţi în oraşul Liberty, judecaţi şi condamnaţi la moarte. Un comandant militar, A.
W. Donophan, refuză să execute sentinţa, astfel că, după o scură detenţie, cei în cauză sunt eliberaţi (22
aprilie 1839).

d) După părăsirea coloniei Caldwell County, liderii mormoni şi adepţii acestora se


stabilesc, temporar, la Quincy, Illinois, după care se decide înfiinţarea – prin cumpărarea de teren
– a unei noi colonii – actualul oraş Nauvoo din statul Illinois, construit într-o zonă mlăştinoasă,
desecată prin munca susţinută a adepţilor „profetului”.
În pofida dificultăţilor majore cu care s-a confruntat (inclusiv îmbolnăviri masive în
rândul coloniştilor – cadru în care „profetul” şi „apostolii” ar fi realizat vindecări miraculoase),
comunitatea de la Nauvoo s-a consolidat progresiv, până în anul 1844 întreaga zonă fiind

173
Intenţiile „profetului” privind dezvoltarea coloniei de la Independence vizau atât transformarea aşezării într-un
oraş – Sion (ale cărui „planuri urbanistice” le-a schiţat personal), cât şi construirea unui Templu. Până atunci,
coloniştii au reuşit doar să editeze propriul periodic - The Evening and Morning Star.
174
În anul 1838, colonia de la Caldwell County numără circa 500 de persoane, prin alăturarea adepţilor migraţi de
Kirtland în urma conflictelor cu populaţia din zona respectivă. După sosirea lui Joseph Smith, coloniştii demarează
lucrările (4 iulie 1838) de construire a unui nou Templu.

70
amenajată pentru locuit. Pe acest fond, liderii mormoni lansează alte planuri de construcţii şi îşi
reiau activităţile de extindere organizată.

 La 6 aprilie 1841, în prezenţa a circa 10.000 de adepţi, se pune piatra de temelie a


Templului din Nauvoo; obiectivul începe să fie utilizat în cult la 30 octombrie 1842,
fiind finalizat, cu costuri uriaşe, la 30 aprilie 1846 (după moartea „profetului”).
 În vara anului 1839, 7 din cei 12 „apostoli” demarează o nouă misiune în insulele
britanice, cadru în care se remarcă viitorul preşedinte Wilford Woodruff (1807 –
1898), care acţionează în districtul englez Potteries, context, în care, în 1840, este
publicată în Anglia Cartea lui Mormon. „Apostolul” Orson Hyde pleacă în Palestina,
unde, la 24 octombrie 1841, aflat pe Muntele Măslinilor, „dedică” vechiul Canaan
evreilor şi ridică un altar.

e) În contextul în care practicarea poligamiei le-a devenit notorie, ca şi implicarea


politico-electorală partizană, conflictele interconfesionale recurente cauzate de mormoni au
survenit la scurt timp după stabilirea la Nauvoo.175
Pe acest fond, la 10 iunie 1844, publicaţia Nauvoo Expositor declanşează dezvăluri
privitoare la practicile, calificate drept imorale ale Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilelor din
Urmă. Intuind riscul compromiterii, Joseph Smith îşi utilizează adepţii pentru supunerea
redacţiei respective la măsuri punitive, gest care însă a provocat intervenţia autorităţilor statului
Illinois, „profetul” şi fratele său, Hyrum, fiind arestaţi şi încarceraţi (24 iunie 1844) la
închisoarea din localitatea Carthage. La scurt timp însă, un grup masiv de persoane, ostile
denominaţiunii mormone, forţează intrarea în închisoare, asasinându-i pe cei doi, moartea
„profetului” transformându-l în martir şi asigurându-i o poziţie ca atare.

f) După moartea lui Joseph Smith, conducerea Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilelor
din Urmă este preluată de Brigham Young, care, în toamna 1845, decide abandonarea coloniei
Nauvoo şi identificarea unui nou amplasament al acesteia, astfel încât comunitatea să nu se mai
confrunte cu ostilitatea celorlalte denominaţiuni. În februarie 1846, în plină iarnă, coloniştii –
autointitulaţi „tabăra lui Israel” – pleacă spre vest sub conducerea lui Brigham Young.

175
Altercaţiile repetate cu militanţii celorlalte denominaţiuni şi populaţia au condus – conform istoriografiei
mormone oficiale – la un număr de 37 de situaţii în care Joseph Smith a fost arestat şi eliberat succesiv.

71
În conformitate cu o „revelaţie” de care ar fi beneficiat la 14 ianuarie 1847, Brigham
Young şi-a întărit decizia de deplasare spre vestul necolonizat; iniţial (în primăvara anului 1844),
acesta preconiza să aşeze colonia în zona Munţilor Stâncoşi, optând în final pentru vecinătatea
Marelui Lac Sărat, unde se constituie comunitatea mormonă – cea din statul Utah, sub
președenția lui Brigham Young.
Odată cu comunitatea de la Salt Lake City, Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilelor din
Urmă se integrează progresiv în societatea americană, aceasta în pofida unor evenimente precum
cel cunoscut ca „masacrul de la Muntele Meadows”, când episcopul mormon John Lee a
suprimat circa 100 de colonişti de alte confesiuni, care, într-un tren de marfă, au pătruns pe
teritoriul statului Utah.

1. „Scripturile” mormone – cadru general

Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilelor din Urmă își fundamentează învățătura, pe
lângă Biblie, pe propriile scrieri: Cartea lui Mormon, Doctrină şi Legăminte şi Perla de Mare
Preţ.

Cartea lui Mormon

Descoperirea şi traducerea supranaturală în limba engleză a Cărţii lui Mormon ar asigura


completarea Sf. Scripturi, înţeleasă doar ca un segment particular, propriu secvenţei orientale a
istoriei mântuirii, ce nu poate fi complet atâta timp cât nu abordează pretinsa lucrare a
Mântuitorului în America de Nord. Astăzi se consideră că principala „Scriptură” mormonă este
tributară uneia dintre scrierile rămase în manuscris ale pastorului Solomon Spaulding (1761 –
1816).
Conform versiunii oficiale a Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilelor din Urmă, cu
sprijinul îngerului Moroni, Joseph Smith ar fi descoperit pe dealul Cumorah: plăci din aur,
denumite plăcile lui Nefi, Mormon şi Eter, plăci din aramă conţinând Tora, o cronică a iudeilor,
o platoşă şi două pietre, Urim şi Tumim.
Cartea lui Mormon cuprinde 15 secţiuni, astfel: Prima Carte a lui Nefi (I Nefi, 22
capitole), A doua Carte a lui Nefi (II Nefi, 33 capitole), Cartea lui Iacov (7 capitole), Cartea lui
Enos (1 capitol), Cartea lui Iarom (1 capitol), Cartea lui Omni (1 capitol), Cuvintele lui Mormon

72
(1 capitol), Cartea lui Mosia (29 capitole), Cartea lui Alma (63 capitole), Cartea lui Heleman
(16 capitole), Al treilea Nefi (III Nefi, 30 capitole), Al patrulea Nefi (IV Nefi, 1 capitol), Cartea
lui Mormon (9 capitole), Cartea lui Eter (15 capitole) şi Cartea lui Moroni (10 capitole).
Astăzi, Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilelor din Urmă clasifică plăcile (tăbliţele) pe
care prezumatul înger Moroni i le-ar fi descoperit lui Joseph Smith pe dealul Cumorah (1823 şi
1827) după cum urmează:
- plăcile lui Nefi, „mici” şi „mari”; plăcile mici descriu „lucruri spirituale”, în timp ce
„plăcile mari” abordează istoria propriu-zisă a emigranţilor iudei din sec. VI î.Hr.;
- plăcile lui Mormon, includ un rezumat pe care îngerul Mormon le-ar fi făcut plăcilor lui
Nefi, rezumat însoţit de comentarii şi completări efectuate de fiul lui Mormon, Moroni;
- plăcile lui Eter, expun o istorie a „iarediţilor” – prezumtivi colonişti (de origine neclară,
akkadiană sau sumeriană) ce s-ar fi stabilit pe continentul nord-american în sec. XXIII–XXX
î.Hr.
- plăcile de aramă, care conţineau Tora şi „o cronică a iudeilor”, aduse de emigranţii din
sev. VI î.Hr..Toate aceste plăci ar fi fost îngropate pe dealul Cumorah de către îngerul Moroni (în
anul 421 d. Hr.), unde ar fi fost descoperite de „profetul” Joseph Smith.

Doctrină şi Legăminte

Doctrină şi Legăminte (D&L) este structurată pe 138 de secţiuni, divizate în versete.


Scrierea este o culegere a „revelaţiilor” de care ar fi beneficiat Joseph Smith (133 secţiuni),
Oliwer Cowdery (2 secţiuni) şi John Taylor, Brigham Young şi Joseph F. Smith (câte o secţiune)
și constituie sursa principală a doctrinei mormone. Aici găsim diferite indicații privind
manifestările inițiale ale mișcării, forurile de conducere, precum și teme doctrinare și aspecte
privind cultul.

Perla de Mare Preţ

Este ultimul dintre cele patru volume care stau la baza doctrine și a cultului mormonilor,
incluzând scrieri diferite:
 Cartea lui Moise, (8 capitole) respectiv traducerea primelor 6 capitole din Cartea
Facerii, ce ar fi fost efectuată de către Joseph Smith;

73
 Cartea lui Avraam (5 capitole), traducerea unor papirusuri egiptene atribuite lui
Avraam (achiziţionate în anul 1835);
 Joseph Smith – Matei (1 capitol cu 55 de versete), o altă traducere a lui Joseph Smith,
din Evanghelia după Matei capitolul 24;
 Joseph Smith – Istorie (75 de versete), mărturii ale ale profetului privind dezvoltarea
mișcării între anii 1830-1838;
 Articolele de credinţă, 13 la număr, elaborate de Joseph Smith şi publicate în 1842.
 Mormonii consideră că papirusurile procurate de Joseph Smith ar putea fi datate în
sec. I d. Hr.. Fiind considerate un document autobiografic autentic, în sensul că ar fi
avut la bază un text redactat nemijlocit de patriarh, trebuie ca originalul Cărţii lui
Avraam să fi fost cumva copiat şi transmis succesiv timp de două milenii.

1. Materia şi creaţia

Conform „revelaţiilor” de care ar fi beneficiat Joseph Smith şi succesorii săi, materia este
necreată şi coeternă cu Dumnezeu-Tatăl: „Elementul [constituentul fundamental al materiei] este
veşnic” (D&L 93, 33), în timp ce „pământul, apa, au avut existenţa lor elementară într-o stare de
eternitate”, astfel că, Dumnezeu, „lucrând prin Iisus Hristos”, s-a rezumat la o acţiune
demiurgică, organizând „elementele”. Este respinsă învăţătura privind creaţia ex nihilo;
Dumnezeu – Creatorul este considerat un simplu demiurg, care nu face decât să edifice cosmosul
dintr-o materie preexistentă, aflată din eternitate într-o stare amorfă, haotică, dezorganizată.
Spiritul este o varietate a materiei organizate, o materie particulară, una rafinată, pură,
insesizabilă pentru om (D&L 131, 7-8). Întregul cosmos nu este constituit decât din materie,
chiar dacă sub varietatea reprezentată de spirit: „Nu există materie imaterială. Tot spiritul este
materie, dar este mult mai fin sau pur” – D&L 131,7.

2. Preexistenţa spiritelor

Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilelor din Urmă postulează că prima etapă a creaţiei,
văzută ca act demiurgic, îl reprezintă aşa-numita „creaţie spirituală”, astfel încât cosmogonia a
fost precedată de „lucrurile spirituale”, doar apoi fiind edificate „cele temporabile”. În esență,
această divizare temporală a creaţiei conduce la următoarele concepţii specifice denominaţiunii:

74
a) Panpsihismul este o concepţie mormonă conform căreia fiecare obiect neînsufleţit, este
un suflet viu. Toate acestea, la fel ca şi omul, au preexistat ca entităţi din spirit.
b) Preexistenţa spiritelor prezumă că fiecare individ a existat ca o entitate spirituală –
copil de spirit – anterior naşterii sale trupeşti, din părinţi umani.

3. Inteligenţele. Conceptul de inteligenţe se întemeiază pe scrierile şi învăţăturile


„profetului” și desemnează, fie pleroma entităţilor spirituale, fie copiii de spirit ai Tatălui şi ai
Mamei cerești, adică divinitatea feminină.

4. Protopărinţii, căderea, păcatul originar

Creat după chipul lui Dumnezeu, omul – un copil de spirit înomenit – avea, obligatoriu,
nevoie de cădere pentru a se mântui, avea nevoie să fie „testat” în şi prin viaţa muritoare.
Căderea, departe de a echivala cu abdicarea voită a omului de la condiţia sa iniţială, ar reprezenta
un „pas necesar” pentru ca „omenirea să progreseze”, astfel că umanitatea trebuie să rămână
îndatorată neascultării protopărinţilor pe palierul soteriologiei, al mântuirii obiective şi
subiective.
Precizăm că, deşi pe fond benefică, căderea trebuie înţeleasă ca o „îndepărtare spirituală
şi fizică de Dumnezeu”, fiind cotată ca o moarte spirituală, diferită de moartea fizică propriu-
zisă.
Adam se identifică, „este” Arhanghelul Mihail. Dumnezeu-Tatăl „l-a căsătorit” pe Adam
cu Eva. După alungarea din rai, deci după moartea sa spirituală, Adam, prin botez, ar fi primit
darul Duhului Sfânt şi ar fi fost „rânduit la preoţie”. În mormonism nu există conceptul de păcat
originar.
Adam şi Eva au încălcat, în adevăr, porunca de a nu gusta din fructul oprit, însă,
încălcarea în sine nu are decât valenţe benefice, fiind un pas, un preambul determinant, o etapă
absolut necesară a soteriologiei mormone.
Diavolul, un înger căzut, care a ales moartea spirituală, frate de spirit al Mântuitorului ca
toţi îngerii şi oamenii, de altfel, deţine propriul rol în ecuaţia soteriologică a mormonismului.

6. Mântuirea

75
a) Moartea propriu-zisă, înţeleasă ca moarte fizică, conduce la separarea spiritului de
trup, aceasta în timp ce, moartea spirituală, consecutivă căderii (în cazul oamenilor doar, nu şi al
îngerilor), presupune separarea existenţei omului de Dumnezeu. După moartea fizică, spiritele
ajung, păstrând conştiinţa indivizilor cărora le-au aparţinut, în lumea spiritelor „loc de învăţare şi
pregătire”, care conferă „pace şi odihnă” credincioşilor şi „nefericire” necredincioşilor, fiind
divizată deci funcţie de conduitele nominale în viaţa muritoare. În lumea spiritelor, spiritele se
pot pocăi, ajungând implicit la starea de „pace şi odihnă”, aceasta şi pentru că nu toţi oamenii au
putut „să-L cunoască pe Hristos”. Ispăşirea a făcut posibilă învierea, adică „reunirea” spiritului
cu trupul despărţite de moartea fizică. Judecata, realizată de Dumnezeu „prin Hristos”, se face în
raport cu „faptele şi cu dorinţele inimii”, aici fiind incluse: acceptarea lui Hristos ca Mântuitor
prin jertfă şi „supunerea faţă de poruncile lui Dumnezeu”, adică faţă de doctrina, morala şi cultul
mormon, comportament opus păcatului, înţeles ca „nesupunere faţă de poruncile lui Dumnezeu”.
Fiii pierzaniei. Spiritele alungate din cer odată cu Satana, precum şi indivizii umani care
„l-au slujit pe Satana şi s-au întors cu totul împotriva lui Dumnezeu” şi care „neagă Duhul
Sfânt”, „vor învia”, dar „nu vor fi mântuiţi de la moartea spirituală”, „nu pot sta în împărăţia de
glorie”, „nu vor primi iertare” şi vor fi „singurii care nu vor fi mântuiţi”.

76
IX. Mişcări oculte sau pseudoreligii

9.1. Masoneria

Originile Francmasoneriei
a. De la mit la realitate
Începuturile Francmasoneriei formează un subiect de interminabile discuţii „însuşi
francmasonii şi-au atribuit întotdeauna origini legendare lăsând astfel în voi a lor numeroase
fabulaţii, unele mai fantastice decât altele. Unii masoni nu au ezitat să plaseze obârşia ordinului
din care fac parte în epoca creării lumi în timp ce alţii au văzut in masonerie moştenitoarea
directă a cultelor de mistere, cum au fost cele lui Mithra sau cele de la Eleusis, ori a tradiţiilor
antice ale Egiptului şi Greciei.”176
Fondatorul Francmasoneriei franceze cavalerul Ransay scoţian la origine, într-un discurs
din 1737, proclama sus şi tare: „Da, domnilor, faimoasele serbări ale zeiţei Cere din Eleusis, ale
zeiţei Isis, în Egipt ale Minervei, la Atena, ale Uraniei la fenicieni, aveau legături cu ale noastre.
Aici se celebrau mistere în care se găseau numeroase vestigii ale vechii religii, din vremea lui
Noe şi a patriarhilor." 177 Christian Jacq, în una dintre lucrările sale despre Francmasonerie, scrie
în legătură cu originile mitice ale acestei societăţi: în 1823 masonul Olivier scria aceste cuvinte
uimitoare: «societatea noastră există înaintea creării acestui glob pământesc, în diverse sisteme
solare»".178
Francmasonii spun că Dumnezeu a fost „primul mason" de vreme ce a creat „Lumina”. El
l-a numit pe Sfântul Arhanghel Mihai „ca prim Mare Stăpân al primei Mari lojă”. Adam a fost
primul om iniţiat în secretele masonice. La porunca lui Dumnezeu el a creat o „loja” cu copiii săi
şi ei au lucrat pentru dezvoltarea ordinului. „Constituţiile francmasonilor. Cuprinzând, istoria,
obligaţiile, regulamentele etc, acestei foarte vechi şi venerabile confreerii", James Anderson,
prezintă în manieră fantezistă şi legendară, istoria ordinului masonic precizând: Adam, primul

176
Luc Nefontaine, Francmasoneria, Bucureşti, Editura Diogener, 1993, p. 9.
177
Christian Jacq, Francmasoneria: istorie şi iniţiere, Bucureşti-Braşov, Editura Venus şi Şchei, 1994, p. 26.
178
Ibidem, p. 27.

77
nostru străbun, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, MARELE ARHITECT AL
UNIVERSULUI, trebuia să fi avut scrise în inima sa ştiinţele liberale, în particular
geometria".179 Francmasonii vor să dovedească, astfel că ei păstrează amintirea originii fiecărui
lucru şi că societatea lor iniţiatică nu este de provenienţă umană ci de origine divină.
Adam, în viziunea masonică, nu este protopărintele decăzut şi păcătos ci este strămoşul
iniţiat care a dat formă tradiţiei ezoterice masone şi a transmis-o generaţiilor următoare.
În 1783, George Smith, Mare Maestru al Comitatului Kent a firmă că Francmasoneria îţi
trăgea din Egipt multe din misterele ei. După părerea sa, Osiris şi Isis simbolizau fiinţa supremă
şi natura universală;
În loja masonică ei erau reprezentaţi de Soare şi de Lună, plasate la Orient şi-l încadrau
pe Venerabilul lojei însărcinat să conducă ceremoniile. Smith credea că druizii primiseră
esoterismul egiptean transmis apoi primilor masoni.
Ignaz von Born, consilier al împăratului austriac losif al ll-lea a fost în aceea epocă
„Venerabil al unei loji" . Cu ajutorul unei documentaţii rudimentare el a publicat un important
articol asupra francmasoneriei; teza lui l-a entuziasmat pe Mozart „frate mason” şi prieten a lui
von Born. Genialul muzician întemeindu-se pe erudiţia şi intuiţia „venerabilului maestru”, a scris
partitura „Flautul fermecat”, povestea unei iniţieri masonice ce s-a derulat în Egipt. Succesul
operei lui Mozart a făcut cunoscute masoneriei europene tezele lui von Born; datorită lui s-a
deschis o nouă direcţie de cercetare. Începând din 1801 asistăm la crearea de ritualuri care se
revendică din tradiţia egipteană: „Rit al perfecţiilor iniţiaţi din Egipt” „Ritualul din Misraiem „
„Ritualul din Memphis”. La Auch, masonii formează o lojă ce i-a numele „Piramida supremă"
şi utilizează simboluri egiptene.
O fază din ritualul zis de la „Memphis-Misraim" rezumă bine atitudinea generală: când
„Venerabilul" lojei întreabă pe al doilea „Supraveghetor”: „de unde vii?", acesta din urmă
răspunde: „Din vechiul Egipt, Venerabile Maestre, şi dintr-o lojă a SfântuluiIoan". „Al doilea
Supraveghetor” fiind însărcinat să răspândească printre „ucenici” învăţătura iniţiatică, cuvintele
lui leagă masoneria de Egipt.180 Alţi francmasoni au căutat originile organizaţiei lor în societăţile
secrete din Eleusis, unde se practica o religie de mistere, din ale cărei ritualuri au extras elemente
ce le găsim astăzi în practicile rituale masonice moderne. Christian Jacq afirmă în legătură cu

179
Ibidem, p. 27-28.
180
Ibidem, p. 33-34.

78
aceasta: „Fără nici o îndoială, masoneria a primit o parte din mesajul de la Eleusis. Este dificil
să se precizeze importanţa acestei filiaţii, dat fiind aspectul fragmentar al documentării".181
Însă mitul fundamental al originii Francmasoneriei este „Legenda lui Hiram”. Hiram-
Abil pare a fi fost un personaj istoric, fiind pomenit în Vechiul Testament la 3 Regi cap.7,
versetele 13-45. „Era fiul unei văduve din seminţia lui Neftali. Tatăl lui, un tiran, era arămar, era
şi Hiram plin de pricepere, cu meşteşug şi cu ştiinţa de a face orice lucru din aramă". „Se spune
că regele Tyrului i-a trimis pe acest renumit meseriaş Hiram, în calitate de Mare Arhitect, la
Curtea Regelui Solomon, cu scopul de a conduce înălţarea Templului dedicat lui Dumnezeu de
către regele iudeilor. Hiram avea în subordinea 30.000 de lucrători veniţi din toate părţile
pământului, fiecare vorbind limba sa proprie. Aceşti lucrători au fost împărţiţi după cât de
multă meserie ştiau în următoarele categorii: „Ucenic", „Calfă" şi „Maestru". Evident.
„Maestrul Maeştrilor", „Marele Arhitect" al Templului lui Solomon era Hiram.
În zilele de plată, ucenicii se grupau în spatele coloanei; (Jakin) a Templului, calfele
lângă coloana „B", iar maeştrii în camera din mijloc. Trei calfe vroiau să obţină gradul de
maestru, deşi nu deţineau cunoştinţele necesare. Ştiind că Hiram avea obiceiul de a vizita la
prânz lucrările efectuate, cei trei l-u aşteptat la câte o poartă a Templului cerându-i
deconspirarea parolei de Maestru. Refuzaţi, l-au lovit şi omorât pe Hiram cu uneltele lor: rigla,
cleştele (compasul) şi ciocanul de lemn (maiul), devenite apoi simboluri în Francmasonerie.
Trupul celui ucis a fost înhumat într-o movilă solitară de pământ din Libanul de azi, iar pe
mormânt i s-a pus o tijă de Acacea, arbore sacru la Egipteni, ce simbolizează: inocenţa,
reînnoirea şi metamorfoza.
Principala căutare iniţiatică a masonilor vizează găsirea „cuvântului pierdut" adică a
parolei de meşter pe care Hiram refuzase s-o divulge. Acest cuvânt s-ar fi pierdut o dată cu
dispoziţia „Marelui maestru al Templului „ astfel mitul susţine că trei „meşterii" au plecat în
căutarea lui Hiram şi i-au descoperit mormântul, datorită ramurii de acacea. Ei conveniseră ca
prima vorbă rostită la aflarea cadavrului să devină noua parolă de meşteri. Aceasta a fost
exclamaţia: „machemach" (carnea cade de pe oase).182
Acest mit fundamental este realizat pe baza unor tradiţii foarte obscure. Chiar masonii
„moderni”, în marea lor majoritate au considerat această mitologie drept ridicolă ce încearcă a

181
Ibidem, p. 53.
182
Radu Comănescu, Emilian M. Dobrescu, Francmasoneria. O nouă viziune asupra lumii civilizate, vol. 1,
Bucureşti, Ed. Valahia, 1991, p. 53.

79
întemeia istoria societăţii masonice pe simbolul ei. Daniel Beresniak investit cu funcţii
importante în cadrul ordinului masonic afirmă: „Francmasonul care cunoaşte bine simbolistica
identifică partea mitologică a oricărui discurs".183 Un alt autor ce s-a ocupat de istoria
Francmasoneriei, Luc Nefontaine, afirma în legătură cu originile mitice ale acestei societăţi:
„Asemenea eşafodaje genealogice nu rezistă însă mult timp unei cercetări istorice, chiar
sumare. Se observă uşor că originile francmasoneriei nu se pierd în negura timpului, ci pot fi
situate într-o anumită epocă şi într-un spaţiu determinant. Francmasoneria modernă, aşa cum o
cunoaştem astăzi, îşi are originea în epoca medievală, mai precis în secolul al XIV-lea şi pare
hazardat să urcăm mai departe în timp."184

b. Francmasoneria operativă
În general, istoria Francmasoneriei se împarte în trei mari perioade succesive. Perioada
operativă, perioada de tranziţie şi perioada speculativă. Iniţial Francmasoneria însemna o asociaţie
a constructorilor liberi, scutiţi de majoritatea dărilor feudale. Aceştia erau edificatori de catedrale
şi alte clădiri monumentale.
Aceste asociaţii şi-au făcut apariţia încă în secolul al XI-lea în ţările Occidentale, fiind
urmaşe ale străvechilor „colegii romane”, având o organizare destul de riguroasă, ce avea în
centrul ei păstrarea secretului profesional. Fiecare asociaţie de constructori constituia un fel de
organizaţie secretă îmbinând simbolurile biblice cu vechi simboluri păgâne. Aceste bresle aveau
un limbaj secret, semne şi parole prin care membrii se recunoşteau, precum şi o vestimentaţie
specială.
În epoca medievală, întâlnim, deci, o masonerie profesională, o asociaţie ce regrupează
oamenii care construiesc, care au un scop lucrativ. Acesta este motivul pentru care această
masonerie de început este numită operativă.
Istoricii francmasoni amintesc existenţa unei prime bresle de constructori încă din secolul
al X-lea când regele anglo-saxon Athelston, care a domnit până în 939 a oferit privilegii
deosebite zidarilor liberi. Un fiul al lui Athelston, Edwin, devine „geometru" şi „Mare meşter",
el formează la York prima „Mare lojă" în anul 926 şi redactează prima „Constituţie"

183
Daniel Beresniak, Francmasoneria, Ed. Humanitas, 1996, p. 21.
184
Luc Nefontaine, op. cit., p. 9-10.

80
profesională masonică. De aici York-ul a rămas centrul tradiţional şi emblema Francmasoneriei
engleze.
Referindu-se la această relatare Cristian Jack se întreba: „Realitate sau legendă?
Majoritatea istoricilor nu iau drept serioasă „legenda regelui Athelston şi a fiului său Edwin,
din cauza lipsei de dovezi concrete. Numele şi date sunt probabil iluzorii, dar un lucru este cert.
În secolul al X-lea al erei creştine, francmasonii şi-au dat un suflet şi legi. Ei au pus capăt
dispersiei şi irosirii forţelor lor şi au creat o confrerie, care va fi păstrătoarea ritualurilor
ordinii”.185
O altă teză legată de originile operative ale Francmasoneriei este aceea care face din
templieri sau cruciaţi strămoşii francmasonilor.
Această teză a fost introdusă de un mason de origine scoţiană, cavalerul Andre Michel de
Ramsay (1686-1743). într-un discurs, din 1736 adresat francmasonilor spunea: „Strămoşii noştri
cruciaţii adunaţi din toate părţile creştinătăţii pe Pământul Sfânt, au venit să reunească astfel
într-o singură confraternitate, reprezentanţi din toate naţiunile."186
Legenda spune că cei nouă fondatori ai ordinului Templierilor au găsit în temeliile
Templului din Ierusalim un chivot în care era ascuns un manuscris de o valoare inestimabilă.
Acest manuscris reproducea procedeul folosit de regele Solomon pentru a realiza „Piatra
filosofică" alchimică.
La puţin timp după naşterea sa în 1128 ordinul Templierilor a avut o mare activitate
arhitecturală, el a apelat la masoni, pe care i-a protejat în mod constant. În fiecare „Comanderie
templieră" se găsea un „Maestru Arhitect”, iar în 1268, Maestrul Templului Fouques era totodată
templier, francmason şi Maestru Dulgher al Regelui, el fiind simbolul unirii totale dintre
templieri şi masoni încă de la acea dată. Pe lângă aceasta încă din 1155 toate lojele masonice
engleze erau administrate de Ordinul Templierilor.
Dispariţia oficială a Ordinului Templierilor este marcată de data de 19 martie 1314, când
are loc execuţia Marelui Maestru Jaques de Molay. El fusese condamnat de către regele Franţei
Filip al IV-lea cel Frumos care aliat cu Papa Clement al V-lea, învinuiau ordinul şi pe
conducătorul lui de practici cultice eretice.

185
Christian Jacq, op. cit., p. 106.
186
Luc Nefontaine, op. cit., p. 14.

81
Numeroşi alţi membri ai ordinului au suferit torturi şi închisoare în diferite oraşe din
Franţa. Numai într-o singură zi au fost arşi pe rug 54 de templieri, deşi ei şi de sub flăcări au
declarat că au fost torturaţi ca să declare că sunt vinovaţi de idolatrie şi imoralitate.
După distrugerea ordinului templierilor unii au afirmat că au existat templieri care au
scăpat de masacru. Se spune că Marele Maestru al provinciei Auvergne, Pierre D'Aumont s-a
refugiat împreună cu doi comandori şi cinci cavaleri pe o insulă scoţiană. Pentru a nu fi
recunoscuţi ei s-au deghizat în lucrători zidari. Pe acea insulă l-au întâlnit pe Marele Comandor
Georges de Harris şi pe mai mulţi templieri, cu care a hotărât să continue tradiţiile ordinului. în
ziua de Sfântul Ioan a anului 1313 ei au întrunit o adunare, în care D'Aumont a fost numit mare
maestru. Pentru a se sustrage persecuţiilor, ei au împrumutat simboluri masonice şi s-au denumit
„Masoni liberi".
Această filiaţie templieri-francmasoni este la fel de controversată ca de altfel întreaga
istorie a Francmasoneriei.
Christian Jacq afirmă: „Numele şi datele sunt subiectul de dispute şi numeroşi istorici
neagă ascendenţa templieră a Francmasoneriei".187 Iar Dan Amedeo Lăzărescu, Suveran Mare
Comandor Al Supremului Consiliu de gradul 33 şi ultim pentru România al Ritului Scoţian Antic
şi Acceptat, spune: „Ordinul Templierilor, fără a se identifica cu Francmasoneria, a cuprins şi
francmasoni, templierii şi masonii scăpaţi din masacrul s-au refugiat în Scoţia".188

Naşterea Francmasoneriei moderne


a) Perioada de tranziţie de la Francmasoneria operativă la cea speculativă.
În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea stilul gotic se stinge fiind înlocuit cu stilul
renascentist. Rezultatul acestei modificări arhitectonice a fost, printre altele, o dramatică scădere
a importanţei breslelor de constructori. Masoneria operativă decade, membrii ei se împuţinează
văzând cu ochii, iar lojele abia dacă mai numărau câţiva membri. Această decădere marchează
perioada de tranziţie de la Francmasoneria operativă la cea speculativă.
Perioada tranziţiei este marcată de fenomenul de „acceptare".
„Acceptarea” a fost un proces specific englezesc, de încorporare în loji a unor membrii
străini de meseria de constructor. Aceşti noi membri, s-au numit masoni „acceptaţi. Masonii

187
Christian Jacq, op. cit., p. 128.
188
Dan A. Lăzărescu, Românii în francmasoneria universală, Bucureşti, 1997, p. 5-6.

82
„acceptaţi"" nu erau constructori, ci nobili atraşi de iniţierile practicate de Francmasonerie şi de
posibilitatea de a se grupa în secret.
Încă din 1600, un nobil scoţian, John Boswell, se găseşte înscris în loja masonică din
Edinburg, iar în 1670, mai mult de trei sferturi din membrii lojii din Aberdeen erau străini de
meseria de constructor.
Nu se ştie precis şi mai ales, de ce masonii „acceptaţi” au fost primiţi în lojele masonice.
Luc Nefontaine citându-l pe Alee Meilor, francmason „regular” autor al uni dicţionar despre
Francmasonerie, spune că principalul motiv este acesta: „pentru a umple golurile şi a susţine
visteria, lojile operative au recurs la un expedient clasic: membri onorifici. Este verosimil, dar
lipsa documentelor ne împiedică să afirmăm cu certitudine acest lucru. Sigur este doar faptul că
membrii care se îndeletnicesc cu speculaţii abstracte vor deveni treptat majoritari în cadrul
atelierelor şi vor schimba astfel orientarea primară a masoneriei operative."189
O conferie care a avut un rol important în tranziţia de la Francmasoneria speculativă la
Francmasoneria speculativă a fost societatea „Rose Croix".
În 1614 apare o mică broşură numită „Forma Fraternitatis" scrisă în latină şi germană,
atribuită celebrului membru al Conferiei „Rose-Croix", Johan Valentin Andreas. Broşura
dezvăluie existenţa unei societăţi secrete a savanţilor lumii. Această societate urmărea reînnoirea
Occidentului, prin ridicarea nivelului cultural şi eliberarea spirituală a oamenilor. Întemeietorul
legendar al societăţii este Christian Rose-Croix de la care a preluat şi numele „Rozicruciana" - (a
Trandafirului şi a Crucii). Despre acest Christian Rose - Croix se spune că ar fi fost orfan şi că la
vârsta de 16 ani a placat în pelerinaj către Ţara Sfântă, iar la Damar a fost iniţiat în misterele
Universului. A mai călătorit în Egipt, în Libia, în Maroc, întors în Europa, împreună cu trei
călugări germani a întocmit un plan de reformarea lumii din punct de vedere politic, religios şi
ştiinţific. Asociindu-şi încă trei adepţi, a întemeiat Ordinul Rozincrucian. Rozincrucienii aveau
un limbaj „magic" şi depuneau jurământul de castitate. Ei posedau o „Carte Sfântă" unde sunt
revelate toate secretele Universului; o carte unde totul este spus. Locul mormântului fondatorului
legendar Christian Rose - Croix nu este cunoscut decât de iniţiaţi, găsim aici o asemănare cu
mitul francmasonic fundamental al Hiram, al cărui loc de înmormântare nu este accesibil
„Maeştrilor."

189
Luc Nefontaine, op. cit., p. 15.

83
Ordinul Rozicruciar a fost preluat, a fuzionat cu Francmasoneria, idealurile, studiile şi
simbolurile rozicruciare regăsindu-se în Francmasoneria speculativă. Masoneria a păstrat deviza
rozicruciană V.I.T.R.I-O.L („Visita Interiora Terra Rectificando Invenies Ocultum Lapidem"
„Vizitând interiorul pământului şi rectificând, vei găsi piatra ocultă filosofică").
Sfârşitul secolului al XVIII-lea a marcat în Anglia afluxul rozicruciarilor către
Francmasonerie, fapt ce a marcat creşterea numărului de masoni „acceptaţi în lojele masonice, ei
nu erau meşteri constructori ci practicau idealul rozicrucian al reformei morale universale.
Pe măsură ce numărul masonilor „acceptat? creştea, Francmasoneria, se transformă din
asociaţie profesională în societate cu caracter filosofic şi politic. Schimbarea este marcată chiar
în documentele masonice, astfel în 1702 loja Sfântul Pavel din Londra hotăra: „Privilegiile
masoneriei nu vor mai fi de acum rezervate numai muncitorilor constructori, ei, aşa cum se
practică deja, acestea se vor extinde şi asupra persoanelor din toate categoriile sociale care vor
dori să facă parte din masonerie."190
Tot în 1702, Christopher Wren, ultimul Mare Maestru al vechii Francmasonerii operative
se retrage. Acesta era arhitect, deci un mason operativ, intelectualii nu i-au mai acordat nici un
credit, ei dispreţuiau munca manuală, glorificând cultura şi ştiinţa.
Concomitent cu retragerea lui Wren veche lume masonică dispare, iar noua masonerie,
Francmasoneria „speculativă” ia cuvânt.

b. Francmasoneria speculativă
Apariţia Francmasoneriei speculative - numită „modernă" sau „simbolică" este atestată
la 24 iunie 1717, data sfântă pentru mulţi francmasoni. în aceea zi, masoni din patru lojii
londoneze se reunesc într-o tavernă a oraşului, într-o adunare pe care o vor solemnă, formând
Mare Maestru pe Anthony Sayer. Ei definesc Noua Mare lojă din Anglia ca „lojă mamă” a
tuturor celorlalte, creând o jurisdicţie a cărei suveranitate se întinde asupra tuturor lojilor
masonice din lume acordându-le sau nu „regularitate”. Cu toate că începuturile au fost modeste,
Marea Lojă a Angliei va căpăta în curând o importanţă considerabilă, fiind şi astăzi instituţia
centrală care „recunoaşte” sau „nu recunoaşte” obedientele sau asociaţiile naţionale
francmasonice.

190
Ibidem, p. 16.

84
Această Mare Lojă va păstra de la vechea Francmasonerie operativă parolele, semnele şi
simbolismul, pe care le va dezvolta după modelul societăţilor secrete din antichitate, va
reorganiza riturile şi va adopta idealul roziancian al eliberării omului prin cultură deviza
Francmasoneriei speculative fiind: „un mason liber într-o lojă liberă".

9.2. New Age


(Noua Eră – mişcare ocultă îndreptată împotriva religiei creştine)
New Age înseamnă „era nouă” – termen reluat tot mai frecvent din literatura politică,
sociologică, filosofică. Mişcarea pe care o desemnează mai are şi alte denumiri, „Aquarius”, „a
Vărsătorului”, „a soarelui” sau „solară”, „ecologică” sau „holonomică”. Intenţia tuturor
denumirilor este de a caracteriza lumea viitoare, la al cărei prag ne-am afla astăzi, dar dincolo de
intenţie, se întrevăd şi benzile negre ale sceptrului ocult.
Dăinuirea după „sfârşit” se face prin salvare, prin mântuire. Evenimentele sfârşitului fiind
în toi, New Age construieşte de zor arca noului început. Mântuirea din infernul distrucţiei e un
proces la care concură „toate acele curente şi evenimente pe care trebuie să le înţelegem ca
opţiune pentru o lume viitoare, o lume cu sens, umană şi integră”. 191 Era creştină din zodia
Peştilor nu a mântuit omenirea, dar mântuirea e inevitabilă şi va avea loc în era următoare, în
care intrăm, în era de sub zodia Vărsătorului.192 New Age se instalează programatic sub semnul
Vărsătorului şi susţine, nu fără posibilitate, că după cum există un ritm biologic în conexiune cu
orele zilei şi cu anotimpurile, tot aşa există un ritm cosmic, articulat cu viaţa culturilor, a
popoarelor, a omenirii.
Când începe noua eră a Vărsătorului?
Alfons Rosenberg susţine că a şi început în 1950; C.G. Jung, era de părere că ar putea fi
vorba de anul 1997 sau 2143.
Emblema – simbol a mişcării New Age, curcubeul în toată splendoarea sa cromatică,
apare tot mai des la manifestările publice (De ex. în 1968 la Broadway în cadrul unui concert de
muzică, la Londra în cadrul „Festival for Mind, Body and Spirit”, unde participă Societatea
Antropologică şi mai multe grupări oculte, etc.)193. Începând cu 1984, celebra editură Goldman

191
Gert Geisler (editor), New Age-Zeugmisse der Zeitenwende, Uermann Bauer Verlag, Freiburg, 1984, p. 7.
192
Bruno Würtz, New Age, paradigmă holistă sau revrăjirea Vărsătorului, Timişoara, 1994, p. 10.
193
Hans-Jürgen Ruppert, New Age – Endzeit oder Wendzeit, Coprint, Wiesbaden, 1985, p. 12 aproximează nr.
organizaţiilor New Age, în S.U.A. şi Canada la peste 10.000.

85
Taschenbugh, care i-a editat în volume speciale pe Alvin Toffler şi Aurelio Peccei, consacră
mişcării o întreagă serie intitulată „New Age. Modelle für morgben”, adică „Modele pentru
mâine”. Curcubeul apare pretutindeni: în vitrine, pe vestimentaţie, pe abţibildurile
autovehiculelor etc. (curcubeu = pacea cu Dumnezeu)… şi în bisericile creştine.
Spiritualitatea New Age însă, i-a conferit curcubeului o semnificaţie eretică: cea de
participare la construirea unei punţi (antahkarama) de la om la supraom.
Cu privire la New Age Spirituality s-au formulat cinci trăsături definitorii:
1. depersonalizarea lui Dumnezeu;
2. divinizarea panteistă a omului;
3. derealizarea lumii, realitatea obiectivă fiind declarată iluzie şi loc vremelnic de
joacă a spiritului pur;
4. propovăduirea automântuirii prin diferite tehnici şi ritualuri de dobândire a stării
de iluminare;
5. identificarea răului cu starea de ne-iluminare spirituală194

A face însă o prezentare completă a mişcării religioase holiste este foarte greu, datorită
ramificaţiilor ei, mai întâi, şi apoi datorită sincretismului din care este compusă, deoarece apare
ca un haos „cu împletirea eclectică a diferitelor extreme care, în cadrul fenomenului cercetat,
năzuieşte spre o sinteză, cu toate că, în realitate, ele constituie cel mult un sincretism narcisic,
profund impresionant de propria sa „complexitate” şi „universalitate”.195 „Eclectică” sau
„dialectică”, holistic-antidualistă sau pur şi simplu mistică, preconizata sinteză sau această
reunire forţată, eventual spontan aglutinată este totuşi socialmente foarte prezentă şi îşi impune
statutul public cel puţin ca o mişcare social-politică.
Integrat în mişcarea New Age, omul de ştiinţă e concomitent „vrăjitor” atunci când
foloseşte reprezentările animiste, mitul şi clişeele gnosticiste, fără să precizeze dacă o face
metaforic sau definitoriu. Pe de altă parte, „vrăjitorii”, respectiv cei ce practică preferenţial
ocultismul, îmbrăţişează astăzi în chip diletant astronomia, biologia, fizica, electronica etc.,

194
B. Würtz, New Age…, p. 12.
195
Ibidem.

86
„reinterpretându-şi domeniul fie cu demonstraţia experimentului repetabil, fie cu persuasiunea
experienţei transpersonale, susţinută de tot mai multe mărturisiri şi confesiuni personale.”196

Originea şi caracterizarea generală a mişcării New Age


Spiritualitatea new age trebuie deosebită de mişcarea new age. Căci, dacă vom
considera că întregul fenomen îşi are rădăcinile în riturile şi metaforele, în proorocirile şi în
poezia trecutului îndepărtat, riscăm să ratăm înţelegerea mişcării sociale actuale, mai cu seamă
în ipostaza ei de „conspiraţie a Vărsătorului”, ca proces cu determinism contemporan, vizând un
viitor posteshatologic neliniar. „Spiritualitatea” aferentă poate fi descoperită în orice epocă
trecută, dar fără ca ea să corepsundă unui proces social de amploarea celui din zilele noastre. La
începutul acestui proces totul era secret, restrâns la grupuri esoterice. Mai târziu totul a apărut
deschis.
Marilyn Ferguson în The Aquarian Conspiracy ce a răspândit concepţia new age
consideră că Meister Eckhart, Emanuell Swedwnborg şi William Blake sunt precursorii sau
„misticii” mişcării.197
În anul 1901 a apărut cartea medicului Richard Bucke intitulată „The Cosmic
Conscience”, în care sunt trasate primele idei ale noii concepţii. În 1902, psihologul american
William James defineşte religia proprie mişcării într-un mod cu totul nou, nu ca dogmă, ci ca
experienţă.
Cea mai influentă personalitatea precursoare a mişcării new age este considerat iezuitul
Pierre Teilhard de Chardin, care în eseul „The Spirit of the Eart” îşi exprimă convingerea că o
„conspiraţie” de indivizi din toate structurile societăţii americane se străduiesc să ridice omenirea
pe o nouă treaptă de vieţuire, cu principii noi. În acest sens Marshall McLuhan, în lucrarea sa
„Understanding Media” (1964) descrie lumea ca un „sat global” integrat datorită tehnologiei
telecomunicaţiilor şi circulaţiei de mare viteză a informaţiei. Erich Fromm în lucrarea „The
Revolution of the Hope” (1968) prevestea apariţia unei mişcări cu o nouă perspectivă spirituală,
iar Jean François Revel vestea, în 1969, apariţia unui „homo novus”. În anul 1975 Marilyn
Ferguson editează o revistă de mare tiraj „Brain Mind Bulletin” cu scopul răspândiri ideilor new-

196
Ibidem, p. 8.
197
Marilyn Ferguson, The Aquarian Conspiracy, J. P. Tracer Ib., Luisiana, 1974, p. 25.

87
age-iste. Cu toate acestea, anul 1986 este anul apariţiei publice a doctrinei new age, când s-a
format în Germani partidul Esoteriche Union, cu program identic al mişcării new age.

New Age – paradigma viitorului


Conceptul de paradigmă a viitorului este elementul cel mai important din cadrul mişcării
holiste. Noţiunea a fost introdusă de Thomas Kuhn. Holiştii au observat două schimbări: tabloul
lumii ce reprezintă universul în trei etape (cerul, pământul şi iadul) şi tabloul naturalist ştiinţific
modern. Noua paradigmă nu face uz doar de schimbarea radicală după anul 2000, ci şi de
acceptarea largă a „înţelepciunii” orientale şi de promovarea masivă a concepţiei holiste. Ştiinţa
şi mistica ajung într-o corelaţie holistă, ceea ce înseamnă depăşirea dualismului erei Peştilor şi
înfăptuirea monismului holistic al erei Vărsătorului.
Potrivit lui Hubner 198 trei semne spun că viitorul prevestit a şi început să se deruleze: 1)
modernismul teologic, falsificator de Evanghelie; 2) sectarismul cu falşii lui profeţi; 3) religiile
anticreştine, precum islamul, budismul, ateismul doctrinar.199

Planurile şi obiectivele
Mişcarea holistă are unele planuri declarate şi altele nedeclarate, asemănător tuturor
mişcărilor oculte.
În primul rând, crearea unei noi ordini mondiale, stabilirea unui guvern mondial şi
întemeierea unei religii universale noi. Apoi, din punct de vedere politic, controlul global prin
dizolvarea şi distrugerea statelor naţionale în intereresul păcii.
Există şi alte scopuri intermediare de natură economică, socială şi religioasă:
- un sistem universal de credit card;
- controlul asupra proviziilor de hrană ale lumii;
- stabilirea unui sistem economic mondial;
- o taxă universală;
- înlocuirea proprietăţii private cu proprietatea unui dictat;
- crearea unui standard de bunăstare în întreaga lume;
- supremaţia rasei vestului;

198
Im Horizont leuchtet der Tag, Hänssler-Verlag, Neuhausen-Sttutgart, 1971, p. 10.
199
B. Würtz, op. cit., p. 162.

88
- controale biologice, însămânţarea umană şi animală artificială, controlul genetic,
limitarea numărului de copii, controlul morţii;
- stabilirea unui cod pentru fiecare individ;
- iniţierea în masă numită „iniţiere luciferică”

Religia mişcării holiste


Unii nu sunt de părere că New age-ul este o religie, alţii dimpotrivă, o consideră o religie
creată tocmai pentru a produce o ofensă religiei creştine.200 Totuşi au fost formulate cinci
trăsături definitorii ale „spiritualităţii” New Age:
- depersonalizarea lui Dumnezeu;
- divinizarea panteistă a omului;
- derealizarea lumii, realitatea obiectivă fiind declarată iluzie şi loc vremelnic de joacă
al spiritului pur;
- propagarea auto-salvării prin dobândirea stării de iluminare;
- identificarea răului cu starea de neiluminare spirituală;

Grupări religioase din mişcarea holistă


Dintre sectele şi grupările care participă la dezvoltarea concepţiei new age-iste amintim:
- Antroposofia;
- Asociaţia pentru unificarea creştinismului mondial (Moon);
- Biserica Scientologică;
- Societatea teosofică;
- Mişcarea Soka Gakkai;
- Asociaţia internaţională pentru conştiinţa lui Krishna sau Hare Krishna;
- Biserica lui Hristos omul de ştiinţă;
- Meditaţia transcedentală;
- Martorii lui Iehova;
- Amanda Marga sau Calea fericirii;

200
Vezi, New Age, mişcare ocultă îndreptată împotriva religiei creştine, 1993 (fără autor, editură şi loc de apariţie);
E. Ralph Epperson, Noua ordine mondială, Ed. Alma, Galaţi, 1997; Lothar Gassman, New Age, Hanssler,
Neuhausen, Stuttgart, 1991.

89
- Baha’i;
- Templul popoarelor;
- Biserica satanistă şi Biserica luciferică;
- Spiritismul;
- Ufolatrii;201
- Francmasoneria;202
S-ar mai putea adăuga şi alte denominaţiuni.203
Reacţia din partea creştinilor este diferită: catolicii tind să adere la new age în numele
mişcării ecumenice, protestanţii liberali la fel, neoprotestanţii şi fundamentaliştii consideră că e
spiritul lui Antihrist, iudaismul liberal este sedus şi receptiv, musulmanii sunt prea absorbiţi în
tradiţional şi fundamentalism.
Din nefericire şi în România se observă urmele şi influenţa acestei mişcări. Două nuclee
sunt cunoscute sub numele de Elta Universitate, la Bucureşti şi Piatra Neamţ. Staţiunea Durău a
fost locul de întâlnire a adepţilor AUM de factură orientală japoneză, ale subnuclee sunt la
Buzău, Sinaia, Oradea, apoi grupurile de satanişti organizate la Bucureşti şi Cluj- Napoca. De
asemenea, fenomenul Francisc Maitreya, toate tipurile de tehnici radiestezice sunt de factură
holistă.

XI. Secte ultramoderne

11.1. „Ufolatrii” sau aleşii cerului

Americanul Georges Adamski, care pretinde că este cel mai celebru „profet contactat de
extratereşti”, a creat în 1959 un organism mondial botezat Interntional Get Acquainted Program
(IGAP), ce are ca scop servirea persoanelor care cred în mod sincer că noi, pământenii, putem
învăţa multe din contactele cu civilizaţiile foarte evoluate de pe alte planete, în scopul de a

201
Vezi, Doglas R. Groothuis, Unmasking the New Age, Illinois, 1988, p. 24.
202
B. Würtz, New Age…op. cit., p. 94-95.
203
Ibidem, p. 30-31.

90
ajunge la o unitate de înţelegere cosmică. El afirmă că, „credinţa” în Obiectele Zburătoare
Neidentificate (O.Z.N.) ar putea juca un rol de prim ordin. Nu numai Adamski, dar şi alţi aşa-zişi
profeţi, ewploatând această idee, au constituit grupuri, centre cu caracteristici de secte şi chiar
biserici ce-şi intitulează „capelele” „centre de cercetare şi de legătură cu extratereştrii”.
Pătrunzând într-un asemenea cerc sau citind una din numeroasele publicaţii editate de
acestea, principala concluzie ce se lasă a fi trasă este aceea că organismele oficiale ale diverselor
state, în special acelea care sunt avansate în cercetarea spaţiului cosmic, ascund, în mode
deliberat şi sistematic adevărul în legătură cu O.Z.N.-urile. Unii „specialişti” scriu chiar despre
mistrioase dispariţii, răpiri sau asasinate săvârşite de agenţii unui sistem ce caută să întârzie cât
mai mult şocul cultural cu civilizaţiile foarte avansate din spaţiul cosmic. De aici, şi uzul în
cadrul acestor grupuri a termenului de „martir”, adică acea persoană care a suferit pentru că „ştie
prea multe în acest domeniu.”
Realitatea, însă, este aceea că până în prezent nici unul dintre aşa-zişii contactaţi nu am
putut să furnizeze probe irefutabile: toate fotografiile pe care le-au prezentat sunt neclare şi
nesemnificative.
Un anume Jimmi Guicu (specialist în materie) crede că recunoaşterea existenţei lor nu
afectează structurile noastre economice, ideologice şi mentale.
Unii dintre cei „contactaţi” pretind că sunt investiţi cu o „misiune planterară”. Astfel
Eugenio Siragusa a creat Centrul de studii al fraternităţii cosmice. El pretinde că are mandat de
la extratereştri şi că reprezintă „Confederaţia Inter-Galactică”. Aceşti noi „profeţi” cosmici au
lansat tema Black-Aut-ului adică a „tăcerii totale asupra O.Z.N.-urilor”. Jimmi Guicu a scris deja
o lucrare intitulată „Black Aut şi farfuriile zburătoar”i, unde citează cazul unui francez căruia un
echiaj cosmic i-ar fi oferit un obiect straniu, o lunetă astronomică construită dintr-o singură piesă
în care sticla şi metalul nu sunt decât două aspecte ale aceluiaşi material fără discontinuitate.
NASA şi Pentagonul sunt acuzate de Jimmi Guicu că se comportă precum Biserica
catolică pe vremea Inchiziţiei. Cele două organisme fac să dispară totdeauna probele referitoare
la OZN-uri: filmele ce le sunt date nu mai sunt restituite, rămăşiţele OZN-urilor eşuate pe
pământ sunt făcute dispărute etc. Militarii şi mulţi oameni de ştiinţă sunt complici ai acestor
organisme, spun „profeţii cosmici”.
Desigur, din ceea ce se cunoaşte până în prezent nu există certitudini, nici de o parte nici
de cealaltă. Ca şi în cazul planetei Marte, oamenii de ştiinţă care se consideră câştigaţi de cultul

91
OZN-urilor acuză pe confraţii lor că ar apăra puterile administrative ale statelor ce trişează chiar
cu observaţiile unor sonde spaţiale şi în special cu Viking.
Ce este interesant în doctrina lui Georges Adamski şi a altor „profeţi cosmici” este faptul
că aceasta este detaşată de orice dogmă terestră stabilită până acum. Aceste idei dogmatice sunt
răspândite prin conferinţe, publicaţii şi chiar cursuri prin corespondenţă.204
În esenţă, doctrina pretinde că este necesar să se stabilească un contact cu „Conştiinţa
Cosmică” menţinând gândirea în repaus pentru a experimenta pacea interioară (o nouă definiţie a
„meditaţiei”), o practică a auto-controlului, în câmpul acţiunii mentale. Acest aşa-zis program
de dezvoltare spirituală propune o „trezire” a facultăţilor noastre latente: omul a fost conceput
pentru a fi un umil. Servitor al Eului său superior şi atâta timp cât el nu va realiza acest lucru,
ascultând dominarea raţiunii sale şi auto-exaltarea sa, el nu va fi capabil să stabilească contactul
cu „Conştiinţa Cosmică” creatoare a tuturor lucrurilor.
Adamski şi adepţii lui acreditează ideea că aceşti „prieteni” lucrează deja în laboratoarele
noastre şi că au stabilit deja contacte cu personalităţi eminente ale planetei Terra. Unele centre,
ca de exemplu cel din Findhorn (Scoţia) au pretins încă din 1965, că sunt în contact cu
extratereştrii pentru a servi ca bază principală de debarcare şi că extratereştrii vor salva câteva
eşantioane umane, în cazul unui dezastru nuclear.
În Franţa, un alt „profet” pregăteşte un „Centru de primire al extratereştrilor” în
Auvergne. „Profetul” Claude Verilhon a scris şi o carte intitulată „Cartea care spune adevărul”,
Paris, 1967.
Alte grupuri, ca cel numit Iso-Zen, urmează cursuri de „zetetică”, „energetică” şi
„nucleonică” (!), pentru a se familiariza cu fenomenul farfuriilor zburătoare. Tot aşa, un
american Allen Noonan, un nou „Messia-cosmic” pretinde că în urmă cu 20 de ani a avut o
întâlnire cu fiinţe din a „Douăsprezecea Dimensiune” (?) şi are misiunea de a salva lumea de la
auto-distrugere şi a anunţa „Noua Eră”. Noua sectă a fost denumită” Familia lumii unite” şi
membrii ei trăiesc într-o comunitate la Berkeley, California. Pentru a-şi asigura resursele au
deschis un restaurant vegetarian pe Telegraph Avenue.
În Franţa, Jean Miguéres, cel ce se vrea ultimul „contactat” al extratereştrilor, în cartea sa
„Am fost cobaiul extratereştrilor”, Ed. Promazur, Paris, 1979, explică enunţul mintal al unui cod
cifrat, dat de extratereştri, ce ar permite intrarea în legătură imediată cu „Inteligenţele Spaţiului”.

204
Din surse orale, un curs denumit „Ştiinţa vieţii”, se predă în California.

92
Deci, extratereştri printre noi?
Nu, nici vorbă de asta. Printre noi sunt secte, grupuri, centre conduse de „messia”,
„maeştrii”, „profeţi”, pământeni, toţi impostori sau escroci care exploatează ignoranţa,
credulitatea şi naivitatea celor „puţin credincioşi”.
Secta OZN-urilor a prins şi în România şi s-a organizat după 1990 datorită unor ziare şi
reviste care susţin existenţa fenomenelor parafizice, parapsihice, paranormale.

11.2. Biserica şi şcoala Wicca – vrăjitorie cu diplomă


În 1960 englezul Gavin Frost şi americana Yvonne Stone Wilson au înfiinţat, sub forma
unei biserici, o şcoală de vrăjitorie. Cei doi sunt şi autorii cursurilor ce se predau, redactând
numeroase articole, cărţi şi broşuri pe teme de vrăjitorie. Pentru a deveni vrăjitor sau vrăjitoare
cu diplomă, candidatul se înscrie la cursurile şcolii menţionate, plătind o taxă destul de frumoasă.
Neofitul, în funcţie de modul de însuşire a temelor predate şi rezultatele practice obţinute,
primeşte o legitimaţie, de ucenic, iar după ceremonia de iniţiere devine vrăjitor. În S.U.A. şi în
multe ţări occidentale sunt mii de persoane, care practicând magia şi vrăjitoria, obţin profituri
însemnate prin exploatarea ignoranţei şi credulităţii.
Se cunoaşte faptul că magia şi vrăjitoria se bazează pe ideea de „pre-existenţă şi putere a
diavolilor”. Vom reda esenţa subiectelor unor teme ce se predau la şcoala menţionată, deşi să
crezi orbeşte în existenţa şi în tot ceea ce se spune despre demoni este o nebunie. Invenţiile şi
fanteziile cabaliştilor şi demonologilor sunt susceptibile de o examinare atentă şi serioasă,
deoarece ridicolul ce le însoţeşte este suficient pentru a le distruge.
Demonologii au ajuns la concluzia că există demoni şi demoniţe care, toţi, provin de la
Adam şi Eva, şi care în consecinţă, nu ar fi alţii decât fraţii şi surorile noastre de sânge. Desigur,
este greu să mai înţelegi proverbul „fă-te frate cu dracul până treci puntea”, dacă noi suntem
deja fraţi cu el, încă de la Adam.
Un specialist în materie susţine că Adam nu a avut relaţii intime cu Eva un mare număr
de ani, făcând curte demoniţelor care au născut spiritele rele, demoni şi chiar fantome. Şi pentru
că acestor spirite şi demoni le convenea să fie uşoare ca fulgul, ne asigură un alt demonolog, ele
nu şi-au creat o umbră de corp ca să poată pătrunde prin pereţi, deşi de cele mai multe ori, ele ar

93
prefera să intre prin gaura cheii decât pe uşa deschisă. Se mai susţine că demonii nu au locuinţe
fixe şi ei bântuie în permanenţă prin vânturi şi furtuni, stârnind vârtejuri şi uragane ce
dezrădăcinează arbori, producând pagube celor ce nu cred în ei.
Activitatea lor este privită ca fiind una foarte complexă şi produndă: „Demonii sunt pur şi
simplu păgubitorii şi corupătorii… Ei îi primejduiesc şi îi maculează pe oameni în special în
domeniul sexual… Bolile trupeşti şi sufleteşti… dar în primul rând moartea sunt opera lor..
atingerea de cadavre şi mortăciuni aduce impuritate… Impuritatea prin contactul cu cei morţi
acţionează la fel de demonic ca şi „posesiunea” celor bolnavi psihic…, purificarea…înseamnă
exorcizare. Vindecările celor bolnavi şi posedaţi constau în izgonirea demonilor care au
provocat boala…”205
Dorinţa demonilor este de a re-urca la cer, însă stelele, în calitate de santinele, îi
împiedică să ajungă în împărăţia cerească, pentru a nu cunoaşte secretele lui Dumnezeu.
La demoni şi spiritele rele s-ar mai adăuga şi sufletele care au devenit diabolice. Acestea
ar fi sufletele oamenilor răi, ale copiilor născuţi morţi şi ale femeilor moarte în timpul naşterii.
Spiritele se înmulţesc ca oamenii, cu deosebite că rasa lor este nemuritoare.
Demonologii afirmă că ocupă o mare parte din atmosferă şi că aerul ar fi plin de ei. Acest
fapt l-ar fi spus chiar Sf. Atanasie. Deci, de câte ori inspirăm, înghiţim mii de demoni care s-ar
instala în corpul nostru pentru a ne îmbolnăvi şi a ne crea vise urâte.
Dar nu numai atât, demonii s-ar strecura în alimentele pe care le consumăm. O călugăriţă
din timpul Sfântului Grigorie susţinea că, uitând să binecuvinteze bucatele şi să-şi facă semnul
crucii, a înghiţit un demon pe o foaie de lăptucă.
Demonologii au mers mai departe, şi cu ajutorul informaticii au reuşit să numere rasa
satanică, stabilind fără eroare sau omisiune: 7.405.926 în fruntea cărora se găsesc 72 părinţi.
Specialiştii demonologi afirmă că adunarea demonilor numită „sabbat” se organizează
sâmbăta. Ei îşi aleg de preferinţă o răspântie sau vecinătatea unui lac pentru a sărbători sabbatul.
La ora sabatului, vrăjitorii nu au voie să doarmă sau trebuie să aibă cel puţin un ochi deschis
pentru a nu dormi profund.

205
H. Balz, G. Schneider, Exegetischer Wortenbuch zum Neuen Testament, Bd. I. Stuttgart, 1980, p. 650, apud.
Nicolae Achimescu, op. cit., p. 276-277.

94
Principala înfăţişare pe care Satana o ia, şi pe care noi am putea-o aprecia ca fiind
înfăţişarea sa favorită, este aceea a unui ţap mare cu trei sau patru coarne şi o coadă lungă. Dar
poate fi întâlnit şi sub chipul unui iepure, sau corb sau pisică neagră etc.
Nu credem că mai este necesar să facem un comentariu asupra ideilor doctrinare
proferate de această sectă. Şi cu toate acestea, secta se regăseşte şi în România, după spusele unei
profesoare de Religie chiar şi în şcolile sibiene.

12.3.Oastea Domnului

Sfârşitul primului conflict mondial, care pentru România a coincis cu întregirea teritorială
şi naţională a adus schimbări importante şi la nivelul mentalităţilor. La ora bilanţului, România
constată că pe lângă împlinirile pozitive din planul politico-naţional erau numeroase şi greutăţile
cu care se confrunta, respectiv: pierderi de vieţi umane, cheltuieli pentru întreţinerea văduvelor şi
orfanilor de război, a aparatului administrativ şi de stat etc.
În ceea ce priveşte peisajul religios şi acesta a cunoscut o diversificare. Prin alipirea
Transilvaniei, Biserica Ortodoxă (în 1930 doar 72,6 % erau ortodocşi) a trebuit să facă faţă unei
mişcări de contestare din partea altor culte. Bucureştiul a luat un aspect „cosmopolit ce nu mai
semăna cu vechiul oraş omogen. Străzile şi localurile răsunau de graiuri străine, ruseşti,
ungureşti, nemţeşti, ale minorităţilor din noile provincii. Viaţa comprimată vreme lungă de
silnicia războiului îşi cerea drepturile sălbatice erupţii ale răsfăţului. Gospodăria răvăşită şi
neaşezată încă, a ţării, deschidea poftei de câştig prilej de mari lovituri şi fabuloase îmbogăţiri
peste noapte. Afaceri şi chefuri, - într-asta se rezuma frenetica sarabandă pe soare şi stele a unei
victorii naţionale, ce depăşise orice aşteptare. Norocul României scotea din ţâţâni o lume uimită
de măreţia lui”.206
Evoluţia Bisericii Ortodoxe Române a stat şi sub semnul schimbărilor survenite ca
urmare a modificării moravurilor şi a intensificării propagandei religioase realizate de grupurile
neoprotestante. Biserica trebuia să facă faţă secularizării, caracteristică a societăţilor moderne. În
viaţa Bisericii, un rol important l-a jucat mitropolitul Nicolae Bălan. În planul său de păstorire a

206
Nichifor Crainic, Zile albe. Zile negre. Memorii (I), Ediţie îngrijită de Nedic Lmnaru, Casa Editorială
„Gândirea”, Bucureşti, 1991, p. 140.

95
pus misiunea internă, evanghelizarea satelor, luminarea poporului dreptcredincios şi adăparea lui
la izvoarele Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. Apostolatul laic şi organizarea lui vor
constitui o prioritate a activităţii înaltului ierarh, deoarece viaţa religios-morală era perturbată de
o serie de vicii: alcoolism, imoralitate, hoţie.
Iniţiativa unei mişcări de regenerare sufletească a credincioşilor Bisericii Ortodoxe avea
să plece de la Sibiu. În acest sens, mitropolitul Bălan a trimis o scrisoare preotului Iosif Trifa, pe
atunci preot într-un sat din Munţii Apuseni, prin care îl ruga să vină la Sibiu, nu pentru a fi numit
pe un post în administraţie ci „la o chemare mai duhovnicească”. Astfel a ajuns Iosif Trifa
redactor al gazetei „Lumina Satelor”. Pe parcursul anului 1922,207 Trifa s-a remarcat în paginile
publicaţiei redactate de el prin articolele sale3 simple scrise pe înţelesul celor din mediul rural.
Momentul ce marchează începutul „Oastei Domnului” este ziua de 1 ianuarie 1923, mai
precis apariţia articolului semnat de Iosif Trifa, intitulat „Să facem o intrare creştinească în anul
cel nou cu hotărâre şi întovărăşire împotriva sudalmelor şi beţiilor”, la sfârşitul căruia apărea şi
Jurământul.208
În cartea „Intraţi în Oastea Domnului Iisus. Chemări de luptă şi mântuire sufletească”,
Sibiu, 1926, p.50, autorul m ărturisea: „Planul cu Oastea Domnului a ieşit dintr-o rugăciune. În
preajma anului 1923 mă gândeam la datina păgână, ce o au oamenii de a trece pragul anului nou
cu beţii, chefuri, petreceri. Voiam să scriu pentru acest lucru un articol de anul nou. În acea
cliptă, sub fereastra casei mele trecu un cârd de beţivi. Era noaptea pe la 10 ore şi beţivii răcneau
de răsuna toată strada.
Am îngenuncheat lângă masa mea de scris şi m-am rugat zicând: Doamne Dumnezeule!
Ne copleşeşte răutatea…ne biruie întunericul…”
Când m-am apucat să scriu articolul de anul nou, mi-a venit în gând – sau mai bine zis,
Domnul mi-a pus în gând – o hotărâre ce a ieşit împreună cu articolul în numărul de anul nou
1923, al foii „Lumina Satelor”.
Însuşi Mitropolitul Ardealului, Dr. Nicolae Bălan, spunea în cadrul Adunării Eparhiale
din 1930: „În faţa vremilor schimbate ne trebuia o preoţime mai activă, ne trebuia un curent de
regenerare religioasă. De aceea am purces la trezirea acestui curent religios. De la mine s-a

207
Iosif Trifa a fost chemat la Sibiu de către mitropolitul Bălan încă din 1921 pe funcţia de duhovnic la Institutul
Teologic. Vezi Arhim. Casian Crăciun, Viaţa duhovnicească în Şcoala Teologică sibiană, neîntreruptă şcoală de
Ortodoxie şi patriotism, în „Contribuţii transilvănene la Teologia Ortodoxă, Sibiu, 1998, p. 333-342, 337.
208
„Lumina satelor”, an. II (1923), nr. 1, 14 februarie, p. 1.

96
pornit acest curent. Îmi trebuia un organ de publicitatea şi un om. Cine era omul care să mă
înţeleagă?Dumnezeu m-a oprit cu gândul asupra lui Iosif Trifa, modestul preot din Munţii
Apuseni. L-am chemat. A venit. Dumnezeu l-a ajutat în munca sa cea rodnică.
Mulţumesc lui Dumnezeu că am găsit în Părintele Trifa omul de nădejde care mi-a
înţeles intenţiile şi pe care-l socotesc unul din cei mai vajnici colaboratori ai mei şi cel mai
aproape de sufletul meu”.209

Activitatea „Oastei Domnului” în primii ani de existenţă(1923 – 1926)


Existenţa mişcării a stat în primii ani într-o strânsă legătură cu gazeta „Lumina Satelor”.
Aceasta era organul prin care Iosif Trifa lupta împotriva viciilor care măcinau viaţa creştinilor
din România.
La început, puţini au fost cei ce s-au înrolat în „frăţia de luptă împotriva sudalmei şi a
alcoolului”, dar prin rubrica, din fiecare număr, „Oastea noastră creşte”, erau consemnate
diferite adeziuni, aşa încât, la prima adunare a „Oastei”, la Sibiu în 29 iunie s-a adunat un număr
apreciabil de persoane.210
În anul 1926, ziarul „Lumina Satelor” s-a implicat în campania electorală prin
propaganda favorabilă pe care a făcut-o lui Alexandru Averescu şi partidului condus de el,
Partidul Poporului, precum şi grupării desprinse din Partidul Naţional Român, în frunte cu
Lupaş, Goldiş şi Lapedatu. Implicarea în viaţa politică a Mitropolitului Nicolae Bălan nu era
ceva nou. În toamna anului 918, profesor fiind la Seminarul Andreian din Sibiu, pe baza
directivelor Consiliului Naţional Român, la 4 noiembrie, a plecat la Iaşi cu scopul de a informa
pe conducătorii României, aflaţi atunci în Moldova, de situaţia Transilvaniei. A discutat şi cu
miniştrii Franţei, Angliei şi Statelor Unite ale Americii pe lângă guvernul de la Iaşi. Nicolae
Bălan a fost cel care a recomandat lui Vasile Goldiş, într-o scrisoare, ca să se întrerupă orice
tratative cu guvernul maghiar şi să se proclame într-o adunare populară, alipirea necondiţionată
la România, mai înainte de intrarea trupelor româneşti în Transilvania.211

Apogeul mişcării „Oastea Domnului” (1927-1934)

209
Pravila Oastei Domnului. Chemări la o viaţă nouă”, Ed. Arhidiecezană, Sibiu, 1937, p. 8.
210
Numărul celor care se înscriseseră era la 12 octombrie 1924 de peste 500, cf. „Lumina satelor”, nr. 40 (12
octombrie), p. 2.
211
Pr. Prof. Mircea Păcurariu, „Contribuţia Bisericii la realizarea actului Unirii de la 1 Decembrie 1918”, în
„Biserica Ortodoxă Română”, an CXVII, nr. 11-12 (nov. –dec.), pp. 1250-1263, p. 1261.

97
Îndată după începutul acestei mişcări, mitropolitul Bălan, animat de gânduri mari, vedea
în lucrarea „Oastei” o mare contribuţie împotriva relelor morale dar şi a catolicismului şi
sectarismului, prin „voluntariatul duhovnicesc” şi „misionarismul laic”. Din păcate, s-au ridicat
voci pro şi contra activităţii oaste.212
Un lucru însemnat în istoria Oastei, dovedit foarte necesar şi statornicit încă de la început,
a fost Congresul anual pe ţară, ştiind că mişcarea s-a extins în toate zonele ţării.
Primul Congres s-a ţinut la Sibiu, la Rusaliile anului 1932, unde au participat peste 2000
de „ostaşi”213, în catedrala mitropolitană. La momentul potrivit al Sf. Liturghii, mitropolitul
Bălan în cuvântarea sa a elogiat activitatea „Oastei”. Au urmat anual şi alte Congrese. Pentru
Iosif Trifa, rosturile Oastei erau două: în primul rând ea era o mobilizarea a sufletelor „pentru
împărăţia lui Dumnezeu, o mobilizarea contra păcatelor, contra întunericului”, iar al doilea, care
rezulta din primul, era asigurarea „pe veci a viitorului acestei ţări şi acestui neam.” Oastea
trebuie să „dea pâine celor care flămânzesc”, dar şi să pună în faţa oamenilor o viaţă trăită după
Evanghelie.

„Oastea Domnului”: neascultare sau invidie?


Perioada 1930-1934 a fost cea mai prolifică pentru mişcarea religios-morală Oastea
Domnului, numărul adepţilor fiind de aproximativ 100.000, iar publicaţiile „Lumina Satelor” şi
„Oastea Domnului” se tipăreau săptămânal în câteva zeci de mii de exemplare. Din păcate însă,
între preotul Iosif Trifa şi conducerea Arhiepiscopiei Sibiului s-a instaurat o stare de tensiune, ce
a degenerat într-un conflict. La 31 decembrie 1934, preotul Trifa îşi înainta demisia, cu
următorul conţinut: „Înalt Prea Sfinţite Stăpâne, faţă de felul cum s-a desfăşurat consfătuirea
noastră de ieri, 30 decembrie, cu regret vă aduc la cunoştinţă, că pentru moment am încetat
redactarea şi tipărirea foii „Oastea Domnului”, a cărei proprietate îmi aparţine, fiind
fondatorul şi creatorul ei. Odată cu aceasta vă rog a dispune să nu mai figurez pe frontispiciul
foii „Lumina Satelor” ca redactor. Mi-am înaintat şi demisia din postul ce l-am avut, după ce,

212
Vezi cazul profesorului Bogdan Duică de la Cluj, „Lumina Satelor”, an. 11, 23 martie, p. 2. Confiscarea foii în
1929 de către Siguranţă la ordinul Ministerului de Interne, „Lumina Satelor”, an. VIII (1929), nr. 20 (12 mai), p.
6.Atitudinea episcopului greco-catolic, Valer Frenţiu din Oradea, „Lumina Satelor”, nr. 50 (8 dec. 1929), p. 2. Dar şi
atitudinea arhimandritului Iosif Scriban care s-a ridicat în apărarea mişcării.
213
„Telegraful Român”, an. LXXVII (1930), nr. 49 (29 iunie), p. 1. Numărul ostaşilor era de aproximativ 60.000 de
suflete, iar numărul cărţilor răspândite în sânul mişcării trecea peste 350.000 de volume (Ibidem, p. 2.).

98
din cauza bolii, nu mai sunt capabil de serviciul. Aşişderea, fiul meu Tit”moştenitorul”, pe care
l-aţi amintit în vorbirea de ieri, renunţă la bursa ce i s-a acordat. Sibiu, 31 decembrie 1934”.214
Conflictul dintre Iosif Trifa şi Mitropolitul Bălan a avut urmări şi asupra evoluţiei
ulterioare a mişcării.
Apărută în contextul vremurilor schimbate de prima conflagraţie mondială, Oastea
Domnului s-a dorit a fi un răspuns la lipsa de religiozitate şi la noile provocări legate de secte,
care tindeau să acapareze întreaga societate românească. Oastea Domnului a fost răspunsul
Bisericii Ortodoxe Române, venit atât prin acţiunile ierarhului sibian, Nicolae Bălan, cât şi ale
preotului Iosif Trifa, în viaţa acestor vremuri profunde mutaţii sociale, politice, economice,
culturale şi nu în ultimul rând spiritual – religioase.
Zămislită mai întâi pe pământul Ardealului, la Sibiu, Oastea Domnului s-a extins apoi în
întreaga Românie Mare. Oastea Domnului în Ortodoxia românească e fără doar şi poate o
noutate. O noutate care a surprins pe mulţi. „Apostolatul laic”, caracteristica definitorie a acestei
mişcări religios-morale, a fost una din cauzele care au stat la baza pornirii acestei mişcări în faţa
stării de „decadenţă a vieţii religioase” din acele timpuri. Apostolatul laic, misiunea internă şi
asociaţiile religioase, printre care Oastea Domnului a ocupat un loc aparte, au fost inovaţii ale
Centrului Eparhial de la Sibiu. În cercurile conservatoare ele au stârnit nedumeriri şi au
împrospătat vechi prejudecăţi de laicizare în Biserică. Apostolatul laic şi organizarea lui a fost,
pe lângă răspunsul necesar în faţa problemelor existente în epocă, printre primele roade ale
libertăţii Bisericii Ortodoxe din Ardeal după Marea Unire.
Oastea Domnului, ca mişcare de evlavie populară, a fost una din formele cele mai
potrivite de a reîmprospăta „religiozitatea”multora dintre credincioşii Bisericii Ortodoxe. Ceea
ce a intervenit pe parcursul evoluţiei acestei mişcări, conflictul dintre Mitropolitul Nicolae Bălan
şi preotul Iosif Trifa, nu a fost decât rezultatul ciocnirii acţiunii a două personalităţi extrem de
active şi puternice. Fiecare în parte neînţelegând că atitudinea lor depăşeşte cadrul unui simplu
conflict personal care a dus, în cele din urmă, la scindarea mişcării Oastea Domnului. Astfel a
apărut dizidenţa adepţilor lui Iosif Trifa şi nesupunerea lor faţă de Centrul Eparhial de la Sibiu.
Miza acestui conflict era una de natură materială şi nu privea învăţături de credinţă
„neortodoxe”. Faptul a degenerat într-un conflict de natură canonică, preotul Trifa fiind acuzat
de „neascultare” faţă de ierarhul său, a fost rezultatul acţiunilor şi atitudinii intransigente pe care

214
Arhiva Mitropoliei Sibiului, Fond „Oastea Domnului”, Dosar III (527), f.p.

99
cei doi au adoptat-o pe parcursul întregului conflict. Caterisirea preotului Trifa a fost una din
soluţiile cele mai puţin înţelepte pe care forurile ecleziastice ale Bisericii Ortodoxe Române le-a
luat în acea perioadă. Nu a făcut altceva decât să ducă la tensionarea şi mai mult a conflictului.
Oastea Domnului, în anii 1923-1949, a făcut parte din peisajul religios al României, fiind
o noutate prin demersul pe care îl susţinea. Mişcarea rigoristă cu o bază populară mai ales în
mediul rural, consacrată readucerii la Biserică a credincioşilor tentaţi de indiferentism,
intensificării trăirii în spiritul moralei creştine, combaterii viciilor despre care se spunea că
devastează societatea românească (alcoolism, limbaj licenţios, tabagism etc.), Oastea Domnului a
atras în rândurile sale, în 1933, circa 70.000 de membrii. Ceea ce desigur nu era mult, dar
comparativ cu acţiunea altor asociaţii religios-morale o situa printre primele.

XIV. „DEPROGRAMMING”

Deprogramarea sau deconvertirea


După părerile sociologilor și ale psihologilor, sectele cu dogmele și practicile lor sunt la
fel de dăunătoare ca drogurile. Au apărut secte conduse fie direct, fie din umbră de diferiți
manipulatori de conștiințe care transformă lupta de suprafață, spirituală, de credință, într-o
afacere pur comercială, dezvoltându-se într-o adevărată caracatiță financiară. Toate acestea
desigur folosindu-se de membrii sectei care dezvoltă joburi și activități în folosul gurului,
exploatându-i de cele mai multe ori. La aceste fenomene au acționat mai ales părinții acelor copii
care au căzut victime practicilor sectare. Așa numita practică de deprogramării a apărut la
inițiativa unor părinți preocupați să-și salveze copiii de acest nou flagel, noul drog. Ei s-au
asociat pentru a lupta pe cale legală și mediatică în asociații antisecte. Trebuie să se facă
distincție clară între manifestările laice, anticult și cele creștine ,,împotriva cultelor’’. (cf.M.
Introvigne, ,,L’evolution << du movement contre les sectes >> chretien 1978-1993’’, în Social
Compass, vol. 42/2, 1995, p.230-24). În acest sens au fost înființate pe tărâm american mai multe
asociații de acest gen. Amintim: Love Our Children, American Family Foundation, Cult
Awarness Network. Un American de Culoare, Ted Patrick, militar american, după ce a studiat în
Coreea de Sud metodele orientale de ,,spălare a creierului’’, a pornit propria afacere prin
elaborarea unui sistem de recuperare a victimelor căzute pradă acțiunilor sectelor. La început
activitatea a dat roade, reușind să recupereze câteva sute de tineri, încât în anul 1975 lucrau
împreună cu el aproximativ 300 de psihologi, medici, justițiari etc.
Succesul acestora nu a fost însă cel scontat, deoarece prin modul lor de operare (culegeau
date despre secte, deconspirau în public prin presă acțiunile lor, chiar au chemat în justiție
diferite grupări religioase care desfășurau activități oculte) au ajuns în conflict deschis cu unele
secte și grupări religioase.

100
Ted Patrick și câțiva colaboratori au fost arestați. După executarea pedepsei se stabilesc
în Anglia și pun bazele unei asociații numită People’s Organized Workgroup on Ersatz Religions
(POWER = PUTERE), cu sfera de acțiune în mai multe țări europene. Un succes al acestei
asociații a fost organizarea în 12-15 mai 1977 la Heverlee, în Belgia, o conferință la care au
participat 50 de deprogramatori.
Nici în SUA situația asociațiilor de deprogramatori nu au avut mai mult succes. Se pare
că numai Cult Awareness Network (CAN) mai rezistă, dar în urma unui proces cu Biserica
Scientologică și-a schimbat preocupările, încă din 1996, cu o întoarcere de 180 de grade, se
ocupă chiar de secte și mișcări religioase.
Munca de deprogramare presupune conjugarea câtorva tehnicieni specialiști: asistent,
polițist, psiholog, psihiatru. Desigur se impune un spațiu adecvat acestei activități. Munca era
structurată pe două etape: în prima, victima trebuia scoasă din și de sub influența sectei,
determinând persoana în cauză să renunțe la practicile sectei. Apoi, în a doua etapă, victima este
reeducată, readusă în starea de a-și aprecia familia și propria-i personalitate. Prin diferite
psihotehnici de spălare a creierului persoana a devenit sclavă, un fel de robot care asculta
ordinele gurului și respecata exigențele impuse de sectă, devenindu-i o a dou natură.
Așadar marea afacere a sectelor a generat contra-afacerea ,,deprogramingului’’,
elaborându-se tehnici 215 și lucrări atât de o parte cât și de alta, bineînțeles cu costuri exorbitante
216
(10.000 până la 50.000 de dolari).

215
Au fost situații în care acțiunea de deprogramare nu a reușit. A se vedea D.M. Kelly, ,,Religious Liberty and
Socio-Political Values’’, A.R. Brockway (ed.), New Religious Movements and the Churches, WCC Publication,
Geneva, 1986, 90-100. Cât privește tehnicile s-au conturat: deprogramarea voluntară, fiind cea mai simplă,
deprogramarea coercitivă și apoi activități post – deprogramare.
216
A se vedea D.G. Bromley, ,,Deprograming’’, în P.B. Clarke (ed.), Encyclopedia of New Religious Movements,
Londra, 2006, p.163.s

101