SECULARISMUL

– teologie şi grijă pastorală în Biserică

SOCIETATEA CONTEMPORANĂ – între tradiţie şi secularizare

Cuvinte cheie: religie, cultură, etică, new age, secularism, ştiinţă, postmodernism,
ecumenism, relativism, ezoterisme, eclectism, antropocentrism, filosofie, iluminism,
umanism, tehnologie, creştinism, Biserică, Ortodoxie, ortopraxie, învăţământ,
filantropie

This article finds today's society at pause, between tradition and secularism, the theory of secularization that
now provides a sufficient basis for analyzing the role of religion in the contemporary world, the identification of the
functions and characteristics of religion in the context of the modern society. Most studies in this area provide a
positive feature of the secularization phenomenon, while in the ecclesiastical surroundings progressive
secularization actually is more a cause for anxiety. This paper highlights the negative consequences of
secularization (the loss of the sense and courage to live, eroticism, individualism, the religious indifferentism, etc.)
and does criticize the typical exaltation of the superman, which led to an increasing separation of the world from
God. Piety new genres, likes of "New Age" (new spirituality of man, thirsty for happiness and full
implementation), are seen as a chain of esoteric sciences, occult practices, magic rituals or psychological
experiences. At the same time, Christians should not be confused with the enemies of science, the society recording
and certain developments (better living conditions, the increase of average life, inventing of new drugs, the organ
transplantation). At this level, the fight is not against science, but only for the human usage of it performances.

Moto: “Evanghelia exterioară a idealismului social este simptomul pierderii credinţei. Acum
avem nevoie nu de gesturi exterioare, ci de o adâncă pătrundere lăuntrică; nu de mai puţin post,
ci de mai mult; nu de mai multă acţiune, ci de rugăciune şi nevoinţă…Dacă, în viaţa lor de toate
zilele, creştinii ar fi cu adevărat aprinşi de dragostea lui Dumnezeu şi de râvnă pentru împărăţia
Sa care nu este din lumea aceasta, atunci toate cele de trebuinţă se vor adăuga de la sine“-
(Eugene/Serafim Rose)

Introducere
Nu este nici o exagerare să afirmăm că, din perspectiva unei vieţi considerate normale acum
70 de ani, viaţa de astăzi a devenit anormală. Valorile fundamentale creştine şi concepţiile asupra
comportamentului uman au fost răsturnate. Această cultură „consumeristă”, care a fost creată de
o generaţie egolatră și autonomă nu poate susţine dezvoltarea unei vieţi umane normale, cu atât
mai puţin să inspire o căutare veritabilă a Adevărului. Când această generaţie autolatră („me
generation”) se întoarce către religie – lucru care se petrece foarte frecvent în ultimele câteva
decenii – o face de regulă către o formă de religie „consumeristă”, centrată pe sine, plină de
fanteziile vreunui program de mass-media. În doar câţiva ani, şi ţara noastră a fost inundată de o
varietate şocantă de culte care spală creierul şi strică mintea, de guru divinizaţi, de swami şi de
alţi autoproclamaţi „oameni sfinţi”. Şi aceştia nu sunt singurii care se întrec între ei pentru
supunerea totală a sufletelor. Lumea care este secularizată, întreţine astăzi o stare constantă de
ispitire persuasivă care exercită de asemenea mari presiuni asupra sufletului. Ne confruntăm
permanent cu această situaţie – fie în muzica de fundal pe care o ascultăm pretutindeni în
magazine, fie în reclamele şi afişele publice şi chiar în casele noastre, unde televizorul devine
adesea conducătorul secret al gospodăriei, dictând valorile moderne, opiniile, gusturile şi
gesturile.
În plus, astăzi se încearcă o inoculare a opiniei publice prin atribuirea de caracteristici de
normalitate unor lucruri anormale şi după cum observăm, aplecarea spre rău este încă în firea
omului. Mulți teologi afirmă că de când s-a întrupat Mântuitorul nu mai există simpli atei, ci
mulţi anti-hrişti. În confuzia generată în lumea de azi, cel rău schimbă firescul, normalitatea şi
strecoară prin viclenie otravă în „vinul cel bun”. Valorile sunt răsturnate sau se pierd în fel şi
fel de sincretisme filosofic-spiritiste, pentru a-i stăpâni mai bine pe oameni.
Până acum majoritatea studiilor din acest domeniu au conferit fenomenului secularizării un
aspect (mai mult sau inclusiv) pozitiv. Vom aduce în atenţie şi ne vom referi aici doar la câteva
consecinţe mai importante ale secularizării: înflorirea vertiginoasă a culturii occidentale sub
toate aspectele ei, odată cu eliberarea acesteia de sub influenţa clerical catolică; realizările din
ştiinţă şi explorarea cosmosului „de la infinitul mic la infinitul mare”; studierea corpului
omenesc şi a psihismului său (s-a putut chiar spune ca de la omul cavernelor s-a trecut la
cavernele omului!), au fost favorizate uimitoare creaţii muzicale şi artistice, de la pictura în ulei
la romanul polifonic. Există o progresivă convergenţă a popoarelor spre idealurile şi valorile
evanghelice autentice: refuzul violenţei şi războiului, respectul pentru persoana umană şi pentru
drepturile acesteia, drepturile femeii, asigurarea libertăţii de exprimare, asigurarea unei justiţii
echitabile, toleranţa, renunţarea la extremism şi la tot felul de „-isme” ş.a. De asemenea,
Iluminismul, ca factor propagator al secularizării societăţii, a pus în circulaţie idei de o deosebită
valoare pentru civilizaţia europeană: ideea de naţiune, drepturile omului, ca să nu mai vorbim de
progresul ştiinţific şi tehnologic pe care le-a făcut posibile 1.
Femeia a început să se emancipeze şi să acceadă la responsabilităţi, la realizările culturii şi
ale societăţii. Ea a ajuns să-şi stăpânească propria fecunditate şi să conducă( fiind chiar lider) aşa
cum făceau bărbaţii altădată. „Afrodita iese încă din mare, la fel de strălucitoare şi (fină) ca şi
starletele anonime din reclamele paradisiace”2.
Putem deci să spunem că trăim un timp care prezintă fenomene noi şi pune probleme grave
mereu actualizate credinţei şi moralei creştine. În culturile secularizate ale lumii contemporane, o
subtilă dihotomie tinde să se impună şi în comportamentul oamenilor. Sfera privată pare să nu
mai comunice cu cea publică. De fapt, credinţa creştină prezintă unele caracteristici care sunt în
contrast cu spiritul post-modern. Din această stare de lucruri se naşte convingerea unor creştini
că religia şi credinţa lor nu trebuie să se interfereze cu universul public.
În mediul ecleziastic, secularizarea progresivă a societăţii a fost mai degrabă un motiv de
nelinişte. Nu reprezintă cazuri izolate încercările ulterioare de a reacţiona la „spiritul timpului
modern”, catalogându-l ca „anticreştin” şi de a se distanţa clar sau de a i se opune pe alocuri. Cu
toate acestea, din aceleaşi medii teologice, au izvorât curând şi alte interpretări ce consideră
secularizarea drept o circumstanţă avantajoasă în care Bisericile au primit eliberarea de balastul
unei legături prea strânse cu lumea şi astfel au putut să se ocupe mai mult de îndatoririle lor
specifice religioase şi morale. Noua orientare a umanităţii, odată cu declanşarea iluminismului şi
a ideilor sale umaniste, vor face posibile deplasarea de la „universul teocentric spre cel
antropocentric”, ori „această punere a omului în centrul atenţiei societăţii nu era în ea însăşi o
eroare – pentru că – fără să-şi dea seama, modernitatea a oferit şansa unei noi lecturi teologice
a realităţii în complexitatea ei, conturând o nouă paradigmă interpretativă a istoriei mântuirii în

1
Popescu D - Teologie şi cultură, p.66.
2
Clement Olivier - Adevăr şi libertate. Ortodoxia în contemporaneitate... p.14.
Hristos”. De aceea, „Întruparea este de fapt o deplină punere în lumină a omului: demonstrează
nemărginita lui grandoare”.3

Criza pe care o traversează credinţa creştină comportă un dublu aspect. Pe de o parte, pentru
foarte mulţi oameni ai timpurilor noastre şi-n special pentru cei din spaţiul occidental,
creştinismul pare să-şi fi pierdut orice sens, fără a le mai suscita vreun interes. Mulţi ori îl ignoră
completamente şi nici nu se sinchisesc măcar să-l cunoască, alţii îl consideră o realitate vetustă (a
trecutului), iar o parte se simt foarte străini de el, percepându-l chiar ca o realitate represivă, cu o
incidenţă mai mult negativă asupra vieţii. Toate aceste persoane, mai mult sau mai puţin
conştient, se plasează din start cu totul în afara creştinismului, acesta fiind absent în viaţa lor.
Pe de altă parte, există o criză interioară a creştinismului. Unii creştini mărturisesc că nu mai
cred şi că au abandonat demult orice practică religioasă ( nu au participat de foarte mult timp la
slujbele duminicale)4. Alţi creştini au mari dubii referitor la adevărurile creştine sau se declară
agnostici, iar alţii acceptă doar unele puncte de credinţă şi de morală creştină, respingându-le pe
celelalte. Astfel, fără a ţine cont de ceea ce învaţă Biserica, fac o selecţie între adevărurile care
trebuiesc crezute şi între normele morale ce trebuiesc respectate, potrivit propriilor gusturi şi
exigenţelor individuale5.
Studiile sociologice demonstrează o malformare perceptivă a normelor morale, fapt evident
atunci când se face o evaluare a gravităţii unor păcate în percepţia actuală a societăţii. Astfel,
vorbirea injurioasă este considerată păcat mare de 60% dintre occidentali, viaţa sexuală în afara
căsătoriei doar de 15% dintre ei, în schimb 50% consideră că nu e păcat deloc. Homosexualitatea
constituie păcat grav doar pentru 25% dintre tineri, pentru 50% însă acesta nici nu este considerat
păcat. 40% dintre tineri consideră că nebotezarea copiilor este păcat grav, alţi 35% nu văd nimic
grav. Oficierea căsătoriei civile fără de cea religioasă este considerată drept anormală de 15%
dintre tineri, iar 50% o consideră normală 6. Olivier Clement surprindea foarte bine această
realitate atunci când spunea: „Astăzi, contra acestei îndelungate descărnări, „carnea” îşi afirmă
cu furie eliberarea insolentă, iar Bisericile, în faţa beţiei corpurilor (simţurilor), se trezesc

3
Tia Teofil - Un (im)posibil diagnostic duhovnicesc al erei post-moderne, p. 6- 9.
4
În ceea ce priveşte „frecvenţa participării la ritualurile religioase”, aproximativ 7% dintre tinerii din
Occident merg mai mult de odată pe săptămână la Biserică, 25% – o dată pe săptămână, 10% – o dată pe
lună, 20% – doar la Crăciun sau Paşti, 5% – doar odată pe an, iar 17% – niciodată. Cf. R. Gubert.
Resistenze e mutamenti dei valori degli italiani nel contesto europeo. Trento: Reverdito, 1992, p. 644, apud,
Pr. Conf. Dr. Teofil Tia- Pedagogia pastorală şi criza valorilor, Alba Iulia, 2009, p.5.
5
La întrebarea: „Consideri că Biserica în lumea noastră dă răspunsuri potrivite la problemele majore ale
timpului nostru?”, 40% dintre aceiaşi tineri dă un răspuns pozitiv, iar 60% – negativ. Privitor la viaţa de
familie – 60% răspund negativ; la problemele sociale– tot 60%. În schimb, tinerii apreciază atitudinile ei
din alte sectoare, precum dezarmarea, sărăcia lumii a treia, ecologia, discriminarea rasială. „Cu alte cuvinte,
tinerii apreciază faptul că Biserica ia atitudine faţă de problemele morale şi sociale de astăzi, dar nu acceptă
ca ea să intre în spaţiul privat al problemelor personale – în special cele privitoare la sexualitate – unde
doresc să fie singurii factori de decizie, după cum li se pare lor”. Cf. Idem.
6
Pentru completarea unei imagini de ansamblu, generalizată astăzi în întreaga Europă şi nu numai,
prezentăm aici datele jurnalului spaniol „El Pais”. Biserica catolică spaniolă pierde credincioşi, scrie
jurnalul, care se bazează în analiza sa pe scăderea, în decursul a zece ani, a numărului de căsătorii
religioase din numărul total de căsătorii. Publicaţia citează cifrele Institutului Naţional de Statistică din
2008 conform cărora, din cele 194.000 de căsătorii heterosexuale din 2008, doar 99.000 au fost şi cununii
religioase catolice, adică 51% (în 1998, procentul era de 75%). Dacă se adaugă şi căsătoriile homosexuale
legale din anul 2005, procentul pentru 2008 scade la 50%., date preluate după http://www.bisericata.com.
neputincioase. Preceptele lor continuă să rămână morale până în amănunt, interpunându-se însă
între tineri şi mesajul evanghelic”7.
Cum demonstrează aceste date, comportamentele morale de natură religioasă şi morală
sexuală determină în generaţiile tinere atitudini foarte diferite. Procentajul de tineri pentru care
aceste abateri nu sunt considerate deloc păcate este impresionant. Se poate astfel constata o
detaşare profundă a majorităţii tinerilor occidentali de normele morale ale Bisericii, în ciuda
faptului că nerespectarea lor e calificată de Biserică, conform unei tradiţii străvechi, drept un
păcat extrem de grav.
Pe parcursul timpului, tinerii se arată tot mai rezervaţi în acceptarea unor „păcate minore”, cum
este fumatul sau drogurile. În schimb, acceptă cu lejeritate divorţul, se arată mai îngăduitori faţă de
raporturile extraconjugale sau homosexuale, concubinaj de convenienţă înainte de căsătorie,
pentru folosirea mijloacelor de transport în comun fără a plăti ş.a. Cu alte cuvinte, asistăm la o
erodare a simţului civic, legal şi moral.8
Astăzi există mai mulţi indicatori după care se poate stabili gradul înalt al secularizării, cu
precădere în societatea vest-europeană. Deosebit de interesantă şi elocventă, ni se pare metoda
propusă de către sociologul Piotr Sorokin9, care, pe baza examinării a mai bine de sute de mii de
tablouri din muzeele europene din Evul Mediu şi până în 1930, a ajuns la constatarea că atât
tematica religioasă din tablouri, cât şi numărul lor se află în continuă descreştere, în schimb a
crescut numărul reprezentărilor ce au la bază idealurile şi valorile umane. Printre tablourile
studiate procentajul picturilor cu caracter laic şi religios de-a lungul timpului se prezintă în felul
următor10:

TIP TABLOU
Secol Până în sec. Х Sec. Х- ХI Sec. XII- XIII
Religioase 81,9 94,7 97,0
Laicе 18,1 5,3 3,0
Total 100 100 100

Secol XIV-XV XVI XVII

Religioase 85,0 64,7 50,2
Laice 15,0 35,3 49,2
Total 100 100 100

Secol XVIII XIX XX

Religioase 24,1 10,1 3,9

7
Clement Oliver. Op. cit., p.115., Despre Secularizare, trad. Daniela Cojocariu, din „Contacts”, anul LI,
1999, p.14-38.
8
Institutul IARD din Milano a realizat o altă cercetare ştiinţifică în 1992, conform căreia tinerii admit:
divorţul – 80%; călătoria cu mijloacele de transport public fără achitarea taxei – 35%; îmbătarea – 50%; a
lipsi de la locul de muncă fără pricină – 40%; a lua ceva din magazin fără achitarea preţului corespunzător
– 10%; raporturile sexuale în afara căsătoriei – 85%; plata mai mică a impozitelor de stat – 30%; a întreţine
raporturi homosexuale – 40%; relaţii cu o persoană căsătorită – 50%; sinuciderea – 20%; avortul – 50%; şi
lista ar mai putea continua. Cf.Teofil Tia, op. cit., p.4.
9
Сорокин П. Социодинамика культуры. Кризис нашего времени. Москва: Человек. Цивилизация.
Общество, 1992, p. 444.
10
Idem, p. 446.
 Laice 75,9 90,0 96,1
Total 100 100 100

Se poate conveni faptul că reprezentarea obişnuită despre Dumnezeu şi credinţa tradiţională

şi-au pierdut din impactul şi forţa lor decizională. Există estimări care demonstrează că sub
influenţa ştiinţei şi a creşterii nivelului de şcolarizare printre oameni, numărul credincioşilor (în
Dumnezeu) în forma sa tradiţională de „Dumnezeu Tată” şi „Dumnezeu-Persoană” – s-a
micşorat în ultimele secole, de la 1700 încoace, aproape cu o treime. După cum demonstrează şi
studiile sociologice, mulţi creştini cred astăzi în Dumnezeu aşa cum îl înţeleg ei şi de multe ori
aceste păreri vin în contradicţie cu ceea ce învaţă Biserica. Dumnezeu reprezintă pentru ei un fel
de idee a întruchipării binelui, principiu înţelept, un fel de principiu abstract, nu neapărat
supranatural, deseori impersonal. Acest tip de date stabileşte, de fapt, doar declinul religiei
tradiţionale. Ele pot indica faptul că sursele tradiţionale din care se inspirau, au început să se
epuizeze. Dar nu exclud faptul că pot apărea şi forme noi de religiozitate sau poate rămânea
actuală însăşi cerinţa religioasă, capabilă să nutrească sentimentul de valoare sub formele sale
renovate. În orice caz, secolul XX – „age of science” – nu a confirmat aşteptările lui Comte,
religia continuă să existe şi n-a fost înlocuită de ştiinţă.11
Catastrofa descreştinării, trăită de noi astăzi, îşi are rădăcinile mai ales în căderea de la
credinţa apostolică, a Apusului catolic. Nemaiavând energiile necreate ale Duhului Sfânt şi nici
profeţi adevăraţi, oameni sfinţi sau îndumnezeiţi care să explice învăţătura de credinţă
(ortodoxia) şi să întărească prin experienţa lor duhovnicească( ortopraxia) pe credincioşi, parcă
dintr-o dată, acel „creştinism” diluat a deviat şi nu şi-a mai îndeplinit menirea, făcându-i pe
occidentali să caute Adevărul şi în altă parte iar nu în Biserică. Tradițiile cele mai respectate,
înseși principiile pe care se întemeia civilizația occidentală modernă, de care eram atât de
mândri, sunt peste tot puse sub semnul întrebării. Oamenii de bună-credință din zilele noastre
sunt sfâșiați de tendințe contradictorii. Apusenii au început să se îndoiască de faptul că ar exista
în dogme un „Logos”( Sens, Raţiunea Divină) mai presus de raţiunea umană şi au căutat ceva
mai pe înţelesul lor, gândiri filosofice care nu mai includeau credinţa creştină, inventând
ideologiile lumii. Întrebările puse de noile curente filozofice, sociale, economice și politice, nu
constituie decât o parte din cauzele dezorientării omului contemporan. Chiar și în domeniul
valorilor de o importanță supremă, ca cele în legătură cu religia și spiritul, vedem tradițiile
seculare repuse în discuție. „După o îndelungată perioadă în care cultura europeană a fost
dominată de raţionalism, aceeaşi cultură se îndreaptă astăzi către un soi de neovitalism
(celebrează apogeul unei vieţi abundente, puterea creatoare, bucuria vieţii, apetitul pentru putere
şi fericire), hedonism sau neopăgânism. Astfel, spaţiul cultural european s-a transformat într-o
arenă unde se înfruntă trei forţe: creştinismul, raţionalismul ştiinţific şi «vitalismul»
neopăgân”12.
Secularizarea este un fenomen care determină deplasarea centrului de gravitate al vieţii şi
culturii de la Dumnezeu la om, acceptarea lumii ca realitate autonomă şi independentă de
Dumnezeu. În centrul lumii secularizate, aşadar, nu mai stă Dumnezeu, ci omul. Cu alte cuvinte,
secularizarea înseamnă trecerea de la teocentrism la antropocentrism.
Lumea secularizată este o lume care trăieşte prin ea însăşi, fără legătura şi sprijinul lui
Dumnezeu. „Secularizarea plasează fiinţele umane în centrul creaţiei şi le face scopul ultim al
11
Preda Radu. - Comunismul. O modernitate eşuată. Cluj Napoca: Eikon, 2009.
12
Cuvântul şi condiţia umană, de Alois Gherguţ, profesor universitar la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe
ale Educaţiei din Iaşi, pp. 156-157.
acestei lumi şi a istoriei. Umanitatea nu este stăpâna creaţiei, este doar administratoarea ei, vrea
conducerea lumii printr-o bazare pe sine.”13
În loc să se mai vadă legătura dintre lume şi Dumnezeu, cum ne spune Sfânta Scriptură,
se vede doar legătura dintre lume şi om. În sprijinul acestei concepţii stau şi teoriile evoluţioniste
care susţin că fiinţele din lumea aceasta nu sunt create de Dumnezeu, ci sunt rezultatul unui
proces natural care se desfăşoară pe o perioadă îndelungată de timp. Dumnezeu a fost scos din
lume, pentru că oamenii au vrut să se aşeze conducători în locul Lui. Ca să se poată justifica
locul pe care îl are omul pe pământ, s-au pus bazele acestei filosofii, pentru a da posibilitatea
omului să devină autonom în raport cu Dumnezeu.
În cadrul secularizării s-a ivit conflictul dintre transcendent şi imanent. Putem spune
chiar că ideile secularizării au fost lansate de Fericitul Augustin (sec. V). El este primul care a
spus că lumea naturală funcţionează ca o lume independentă, pentru că Dumnezeu rămâne
dincolo de lume. Era influenţat de o erezie mai veche, de care nu putea să se detaşeze -
maniheism14 - şi a trebuit să despartă lumea de Dumnezeu şi să ajungă în cele din urmă la teoria
predestinaţiei.15
Secularizarea, de fapt, aşa cum este înţeleasă şi cum o cunoaştem astăzi, îşi are originile
în Iluminismul din secolul al XVIII-lea, numit şi secolul luminilor. În acel moment a început un
conflict real, mai ales în câmpul ideilor, între lumea transcendentă, a lui Dumnezeu, şi lumea
imanentă, a omului, pentru că Dumnezeu a rămas transcendent izolat iar omul a rămas cu lumea,
în realitatea naturală, a mediului şi a lumii naturale în care el trăieşte. Acest conflict a fost
determinat de motive religioase. A fost o reacţie a lumii occidentale şi împotriva exceselor care
au venit din partea inchiziţiei medievale. Autoritatea creștinătății a fost slăbită în lume, fără ca
această tendință să poată fi contrabalansată prin ceva la fel de puternic.
De atunci Teologia şi ştiinţa au plecat pe două căi diferite. Una care vroia să facă totul
dependent de Dumnezeu şi alta care vroia să facă totul dependent de om. Această dependenţă a
lumii faţă de om a dus la totala separare a lumii faţă de Dumnezeu şi a pus bazele procesului de
secularizare, care a iniţiat avansul şi avansează în continuare. Secularizarea este în primul rând
exterioară, deoarece Dumnezeu a fost scos din lume şi aceasta a devenit o realitate exterioară
Lui, autonomă. Secularizarea nu este doar un fenomen exterior, ci este şi un fenomen interior,
sufletesc. Omul se poate seculariza interior chiar şi într-o lume plină de Dumnezeu, aşa cum se
poate umple de Dumnezeu într-o lume fără de Dumnezeu! Omul se poate închide în sine însuşi şi
îndepărta de Dumnezeu sau I se poate deschide şi rămâne prezent în Dumnezeu. „Secularizarea
tinde să creeze o societate fără religie”.16
Sau aşa după cum reuşea să o definească într-o imagine plastică Olivier Clement: „Neantul,
ineluctabil şi refuzat ca idee, năruie speranţa învierii; convertirea publicitară a dorinţei în
necesităţi cotidiene face de neconceput ascensiunea prin Cruce sau prin asceza tradiţională, care ar
căuta să redea dorinţa elanului său pur spiritual. Crăciunul a fost folclorizat, dar rămâne, evident,
sărbătoarea Naşterii şi a familiei, însă Paştile, Învierea Domnului şi prefigurarea învierii umane,
cea mai mare sărbătoare creştină, pentru cei mai mulţi, astăzi nu constituie însă decât doar un
consum crescut de ciocolată( lucruri dulci, n.n.)”17.
13
Pr. lect. univ. dr. Mihai Himcinschi, op. cit., p. 118.
14
Ca sistem gnostic, maniheismul susţine dualismul radical ontologic între două principii eterne, binele şi
răul, care se opun, în cursul istoriei, într-o confruntare fără sfârşit.
15
Pr. Prof. dr. Dumitru Popescu, Despre originile secularizării, interviu de Ciprian Bâra, publicat în
“Ziarul Lumina”, în 25.05.2008, p. 1.
16
Pr. lect. univ. dr. Mihai Himcinschi, op. cit., p. 118.
17
Clement Oliver. Op. cit., p.15. Олеся Николаева. Op. cit., p.17-18.
 „A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi a exploata pe cei slabi, a dormi în lenea
unui trup obosit de senzaţii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel un
fel de dumnezeu-făcător de minuni, iată expresia unei vieţi pentru care pare că au trudit mileniile
unei lumi întregi”18. Multor oameni religia li se pare că e o poveste de adormit copiii. Cei mai
mulţi dintre ei gândesc despre Dumnezeu, dar Sfânta Scriptură şi Biserica li se par complet
învechite, irelevante pentru viaţa lor şi ei nu le pot lua în serios. Biserica nu are sens pentru unii
ca aceştia. Predici plictisitoare, rugăciuni fără înţeles… Tot ce văd în jurul lor este
completamente ireligios( fără duh). A fi dintre cei care cred în Dumnezeu, li se pare ridicol.
„Simplificările pozitiviste reduc păcatul la ignoranţă, crima la influenţa mediului social, răul
la imperfecţiune şi asceza la igienă. Noţiunea de păcat a pierdut orice audienţă, nimeni nu
înţelege ce semnifică acesta de fapt!... A nu mai percepe păcatul şi contrariul lui sfinţenia, este o
dezordine funcţională, o formă de nebunie spirituală, colectivă!" 19 Criza este una a conştiinţei.
Orice analist sau observator atent recunoaşte că în societatea contemporană este în plină
desfăşurare o criză a valorilor fără precedent.
Ortodoxia, pentru că Îl are pe Dumnezeu, este singura Biserică care mai vorbeşte astăzi
despre lupta cu patimile, care nu îi este frică să lupte cu ele, posedând instrumentele duhovniceşti
şi mai poate să le transforme, astfel biruindu-le. Celelalte religii sau culte te derutează, şi te lasă
să fii cotropit interior de patimi, ceea ce duce la toate relele din lume...
Dumnezeu a sădit în om nişte tendinţe ( afecte) către El, care se concretizează în virtuţi:
credinţă, nădejde, iubire şi multe altele. În momentul în care te secularizezi, adică rupi cu totul
legătura cu Dumnezeu, devii om lumesc, în locul virtuţilor apar patimile. Aceiaşi forţă spirituală
pe care o are omul în el, în loc să mai fie orientată către Dumnezeu, ajunge dominată de puterea
întunericului şi a morţii, şi duce la explozia de violenţă şi agresivitate, ce o vedem şi astăzi
prezentă peste tot în lume. Gândirea greşită şi trăirea greşită cât şi raportarea lor mârşavă la
adevărurile credinţei au adus secularizarea chiar în Teologie, ajungând să despartă firea umană a
Mântuitorului de cea divină. Fenomenul secularizării s-a răsfrânt asupra Persoanei lui Hristos
Însuşi, Hristos e Dumnezeu şi Om nedespărţit, în mod deplin, dar s-a ajuns să se vorbească mai
mult de Iisus, care este doar om pe pământ şi se uneşte cu Dumnezeu numai în cer, din cauza
secularizării. Sectele nu cântă „Hristos a Înviat!”, ci se folosesc doar interesat de numele lui Iisus
pentru prozelitism. Creştinii cred în Învierea Domnului, tocmai deoarece cred cu toată puterea că
El este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, desăvârşit.
Acum Biserica are datoria să îşi păstreze propria Tradiţie a Părinţilor, dar în acelaşi timp să
arate pericolele secularizării şi să ofere soluţia creştin-autentică pe care ne-o dă Sfânta Scriptură,
anume că omul nu este făcut să fie sclavul lumii, ci lumea este făcută pentru a fi condusă de om
spre sfinţire şi transfigurare. Revelaţia rămâne totdeauna aceeaşi, pentru că ea vine de la
Dumnezeu, dar se exprimă în fiecare veac prin cultura vremii şi locului. Biserica trebuie să îşi
asume cultura vremii şi să fie la curent cu toate mijloacele de exprimare ale adevărului, dar nu
trebuie să facă niciodată un compromis între teologie şi cultură. Biserica trebuie să facă selecţia
valorilor. Trebuie să aleagă din limbajul vremii numai acele elemente care îi dau posibilitatea să
exprime prezenţa lui Dumnezeu în creaţie.
Într-o lume care trăieşte separaţia dintre Dumnezeu şi om, Hristos este privit şi interpretat
diferit, în fiecare veac şi de către fiecare om. Divinitatea lui Hristos este elementul fundamental
care dă forţă, ca nu eu să-L modific pe Hristos, ci El să mă transforme pe mine.

18
Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, Bucureşti, 2005, p.15.
19
Paul Evdochimov, Vârstele vieţii spirituale, Asociația filantropică medicală creștină, trad. de Pr. Ion
Buga, Ed. Christiana, Bucureşti, 1993, p. 54.
 Progresiv, diferite domenii ale existenţei – politic, social, cultural – s-au emancipat în aşa fel
încât „religiosul” a devenit un simplu compartiment în domeniul cultural. Nu mai există autoritate
şi ideologie „dominante”, ci doar autorităţi independente, fiecare cu sfera sa proprie. „Complexă,
adeseori tragică, modernitatea europeană s-a născut astfel dintr-o dublă opoziţie: aceea a
„drepturilor” omului- împotriva omului şi aceea a „drepturilor” omului- împotriva lui
Dumnezeu. Tentată (ispitită) de prometeism, creaţia umană liberă se ridică împotriva
„Dumnezeului moral”, mult prea adeseori, conceput ca un Dumnezeu jandarm, tată sadic şi
castrator de spirite”20. Eliberarea de sub tutela clericală a permis, în Occident, explorarea
universului fizic şi a psyche-ului omenesc. În domeniul artei au înflorit pictura şi muzica. Durata
vieţii a crescut, la fel şi numărul oamenilor, femeia s-a emancipat, iar planeta s-a unificat prin
formarea a ceea ce filosoful Theilhard de Chardin21 numea „noosferă”22.
Şi totuşi, puţin câte puţin, apar alte consecinţe redutabile: pierderea sensului sau a curajului
de a trăi, distragerea simbolisticii tradiţionale referitoare la relaţia dintre bărbat şi femeie,
dintre tată, mamă şi copil, stres, boli autoimune, ruperea de natură, probleme ecologice,
biodegradarea mediului, dispariţii de specii, etc. Din momentul în care are tendinţa să-şi asume
toate experienţele timpului şi ale spaţiului uman, cultura europeană afectează şi structura altor
culturi şi, în cele din urmă, degradează propria ei moştenire, atât de bogată şi de complexă, cea a
satelor şi terenurilor sale care ajung depopulate sau abandonate, iar oraşele hipertrofiate şi
ultratehnologizate. Civilizaţia producţiei nelimitate proletarizează lumea a treia, în vreme ce
societăţile occidentale se mistuie din cauza şomajului şi a gherilelor urbane.
Însă, această exaltare a supraomului a dus foarte curând la o separare din ce în ce mai
tranşantă a omenirii de Creatorul lumii văzute şi nevăzute. Căutările fireşti umane au degenerat
în erotism, individualism, indiferentism religios şi multe altele, izvorâte din mentalitatea
autonomă a tipului de om care l-a eliminat aproape cu desăvârşire pe Dumnezeu din lumen23,
adică din creaţia Sa. Toate acestea „sunt rezultatul unei mentalităţi reducţioniste, de factură
raţionalistă, care n-a fost capabilă să surprindă realitatea în toată complexitatea ei, ci s-a
mulţumit cu adevăruri parţiale pe care le-a transformat în tot atâtea ideologii, care obligă omul să
trăiască într-o lume artificială, care nu vrea să mai ţină seama de legile lui Dumnezeu, existente
20
Clement Olivier - Adevăr şi libertate. Ortodoxia în contemporaneitate..., p.130.
21
Pierre Teilhard de Chardin (n. 1 mai 1881, Clermont-Ferrand - d. 10 aprilie 1955, New York) a fost un
iezuit francez, geolog, paleontolog, fizician, antropolog și teolog. A încercat să armonizeze teoria
evoluționistă cu creștinismul. Concepția sa cosmogonică și antropologică promovează evoluționismul și
transformismul, dar este în esență spiritualist. Gândirea sa socială condamnă individualismul, discriminarea
națională și socială, înstrăinarea omului în capitalism, preconizează colectivismul, convergența planetară a
energiilor umane, încrederea în viitorul omenirii.
22
Noosféră s.f. (Biol.) Înveliș al Pământului suprapus biosferei, desemnând omenirea întrucât este alcătuită
din ființe inteligente. [< fr. noosphère, cf. gr. noos, nous – spirit, idee, rațiune, sphaira – sferă]. s. f.; (Fil.)
Ansamblu al sistemelor de informație, cunoaștere și valorizare specifice ființei umane.
23
În opera părintelui Dumitru Stăniloae este o explicație coerentă, profund-patristică, sistematic articulată
și poematic exprimată asupra lumii. Convingerea sa că termenul «lume» vine de la cuvântul lumen, care
înseamnă lumină, este relevantă pentru invitaţia permanentă de a trăi în lumina lumii, pe care el o situează
pe terenul luminii iubirii hristice. Are credinţa și nădejdea că dragostea transfiguratoare o să ducă la o
metamorfoză luminoasă a fiinţei noastre interioare. Cu alte cuvinte, el dezvăluie un mod de a imagina pe
Dumnezeu, cosmosul și omul într-un echilibru spiritual desăvârșit — tocmai într-o epocă a tuturor
dezechilibrelor — în prelungirea intuițiilor majore ale Sfinților Părinți ai tradiției Filocaliei răsăritene.
Învăţătura părintelui Dumitru Stăniloae este o provocare permanentă către un mod autentic de a te situa în
lume. Ne arată din nou necesitatea unui Occident care să știe să recepteze pozitiv lumina Răsăritului
(Orientale lumen) și să gândească autentic și decrispat „pro Oriente”.
în natura lucrurilor şi fiinţelor umane. În fond, este vorba despre un antropocentrism radical
care a exaltat la maxim omul în detrimentul lui Dumnezeu, fără să-şi dea seama că omul fără
Dumnezeu se prăbuşeşte spiritual şi moral. Omul contemporan a reuşit cu ajutorul ştiinţei şi
tehnologiei să domine lumea exterioară, dar a devenit prizonierul forţelor iraţionale, pe care nu le
mai poate controla în viaţa lui interioară. După ce creştinismul a eliberat omul de sub teroarea
exterioară a cosmosului, astăzi, omul divorţează de Hristos, devenind prizonierul forţelor
cosmice ce aprind în el pofte şi patimi care îi scapă de sub control. Cu tot raţionalismul ei, lumea
de azi nu a devenit mai raţională decât cea de ieri. Indiferentismul religios al lumii în care trăim
şi care sporeşte îngrijorător de la Vest spre Est (Occident- Orient), existenţa unui creştinism
deosebit de agresiv, care nu mai ştie de omenie şi iubire fiindcă consideră că totul se poate
cumpăra cu bani, dar şi existenţa unor secte care se pun în slujba satanismului sau a unor secte
care propovăduiesc sinuciderea colectivă, ca şi multe alte aspecte nocive, sunt expresia
degringoladei spirituale şi morale la care asistăm astăzi”24. Sau aşa, după cum spunea şi părintele
Alexandre Schmemann, „nu Dumnezeu, ci omul a devenit măsura tuturor lucrurilor; nu credinţa,
ci ideologia şi utopia au ajuns să definească starea spirituală a lumii”.25
Confundând transcendenţa lui Dumnezeu cu absenţa Lui din creaţie 26, consecinţele acestei
răsturnări axiologice de la Dumnezeu la om, sunt numeroase. În centrul existenţei nu se mai află
Dumnezeu, ci Omul, iar acesta nu se mai prosternează înaintea Raţiunii divine, ci începe să adore
propria raţiune. Natura, ca sumă a tot ce există, este singura realitate, unde nu mai rămâne loc
pentru miracole sau intervenţii divine, iar omul de ştiinţă, savantul, devine preotul care poate
descoperi pentru noi secretele naturii. Dictonul kantian, „îndrăzneşte să cunoşti”27, îi serveşte
omului drept convingere că prin intermediul propriei raţiuni şi ştiinţelor lumii va stăpâni
Universul. El renunţă de asemenea la ideea unui paradis ceresc, căutând să-şi creeze paradisul pe
pământ, aici şi acum, sau măcar să-şi „îndulcească” la maxim propria existenţă.
Secolul „luminilor” a dat naştere şi a unei doctrine a progresului, ce a favorizat evoluţia
uluitoare a ştiinţei şi tehnologiei. De aceea, era contemporană este caracterizată drept una
tehnologică. Prin revoluţia industrială şi prin dezvoltarea impresionantă a tehnologiilor s-a creat
o situaţie nouă în viaţa omului. Dezvoltarea neîncetată a acestora oferă posibilităţi uriaşe, care îi
acoperă nevoile şi conferă confort vieţii lui. În special informatica actuală şi internetul au dat
naştere la un nou mod de viaţă, contribuind la realizarea procesului de globalizare. Şi, întrucât
viaţa comodă şi senzuală nu are limite, omul îi cade victimă, angajându-se în nesfârşite acţiuni şi
căutări, fără a fi vreodată satisfăcut pe deplin. Maşinile care se construiesc îl duc pe om la
inventarea şi insinuarea unor scopuri şi a unor nevoi de prisos, care de acum par a fi satisfăcute 28.
Nu putem nega că în paralel cu aceste manifestări, societatea a înregistrat şi anumite evoluţii:
Sunt îmbunătăţite condiţiile de trai, a sporit media de viaţă, au fost inventate noi medicamente,
sunt găsite noi modalităţi de tratare a bolilor, sunt transplantate organe ale corpului uman, se
fac operaţii cosmetice, diferite maşinării, electrocasnice complexe ş.a., toate cultivând iluzia
unei zeificări şi „nemuriri” pământeşti. Ambiţia umană ajunge astăzi la nivelul la care el se
consideră în stare să poată supraveghea îndeaproape misterul vieţii (prin clonare şi inginerii

24
Popescu D - Op. cit., p. 7.
25
Schmemann Alexander- Euharistia, Taina Împărăţiei. - Bucureşti: Anastasia, 1993, p. 14.
26
Istodor Gh - Misiunea creştină ca activitate permanentă şi practică a Bisericii. - Bucureşti, Ed. Sigma,
2006, p.162.
27
Apud. Popescu D - Ortodoxie şi Contemporaneitate, Bucureşti: Ed. Diogene, 1996, p. 28-29.
28
Mantzardis Georgios- Morala Creştină, trad. Cornel Constantin Coman, vol. II. Bucureşti: Ed.
Bizantină, 2006, p.437- 438.
genetice) sau să se exprime cu maximă autoritate în nişte probleme care pentru omul clasic ar fi
însemnat cel puţin un sacrilegiu29.
Civilizaţia, ca şi lumea de astăzi, este una mecanicistă. Supremaţia nu o au oamenii ce ţin de
sfera mai largă a artei-meşteşug, ci oamenii maşinişti. În acest sens, „omul nu doar direcţionează
tehnologia, ci este direcţionat chiar el de ea. Este sedus de realizările ei şi devine astfel robul lor.
În numele libertăţii progresului ştiinţei şi tehnicii îşi cedează şi distruge propria sa libertate. Nu
doar tehnologia slujeşte ca unealtă omului, ci omul însuşi ajunge unealtă tehnologiei. Şi deşi
vede clar că este dus către o situaţie fără ieşire, pare obligat să meargă înainte. Funcţionează ca o
maşină „după chipul şi asemănarea” maşinilor pe care însuşi le construise”30.
Tehnologia exprimă poziţia omului faţă de lume. Materializează dorinţa lui de a lucra în mod
egocentric şi opresiv. Pentru cei ce o au, tehnologia parcă contribuie la sporirea puterii. Aceasta
nu înseamnă, totuşi, că creştinilor ar trebui să li se confere în ochii opiniei publice chipul unor
„ludiţi”31, reacţionari, duşmani dintotdeauna ai ştiinţei şi progresului tehnic. De aceea ar fi cazul
să subliniem că lupta nu este împotriva ştiinţei, ci doar ca folosirea performanţelor acesteia să fie
omenească sau să nu fie deloc32.
Progresul omenirii şi boomul tehnologic au dus la apariţia unor noi tipuri de relaţii în societate.
Este de ajuns să amintim aici de modificarea formelor de lucru, exodul masiv al populaţiei de la
sate la oraş (urbanizarea excesivă), sau în alte ţări (emigranţi şi refugiaţi ) în căutarea unor
condiţii de trai mai bune, schimbările survenite în structurile tradiţionale teritoriale şi de
organizare socială – toate contribuind la modificarea percepţiei religioase a omului
contemporan, schimbările climatice, etc.
Putem astăzi să spunem, fără riscul de a exagera, că trăim într-o epocă post-modernă,
înţelegând aici postmodernismul nu doar ca pe un curent cultural universal,33 ci mai degrabă ca pe
o mentalitate de gândire, sau aşa după cum îl definea şi Umberto Eco – o „stare spirituală”34. Iar
postmodernismul presupune mai întâi de toate anti-universalism. Existenţa paradigmelor unice, a
crezurilor gata făcute, a limbajului şi simbolicii impuse de un centru unic, sunt categoric
respinse35. Pentru omul contemporan nu există certitudini metafizice, filozofice sau alte adevăruri

29
Bonicinelli Edoardo., - Cattolici, per gli ebrioni Non esiste l ora X, in ”Corriere della Sera”, 26 gennaio,
2005, p1, 13.
30
Mantzardis Georgios.,- Op. cit., p.439- 440.
31
Ludismul - mişcare spontană de protest a muncitorilor englezi din sec. XVIII-XIX, care s-a manifestat
prin distrugerea maşinilor.
32
Kuraev Andrei. - Op. cit., p.105.
33
Pentru o prezentare succintă şi bogată a reperelor postmodernităţii, vezi: Ioniţă Puiu. Despre
postmodernism. Situaţii neclasice ale înţelegerii, în Limite ale interpretării, coord. Ştefan Afloroaie. Iaşi:
Ed. Fundaţiei Axis, 2001, pp. 335-348; Lyotard Jean-Francois. Condiţia postmodernă: raport asupra
cunoaşterii, trad. şi prefaţă de Ciprian Mihali. - Bucureşti: Babel, 1993; Connor Steven. Cultura
postmodernă: o introducere în teoriile contemporane. Bucureşti: Meridiane, 1999; Bauman Zygmunt. Etica
postmodernă. Timişoara: Ed. Amarcord, 2000; Călinescu Matei. Cinci feţe ale modernităţii: modernism,
avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism. Iaşi: Polirom, 2005; Harvey David. Condiţia postmodernităţii: o
cercetare asupra originilor schimbării culturale. Timişoara: Amarcord, 2002; Tompea Doru. Provocarea
postmodernă: noi orientări în teoria socială. Iaşi: Polirom, 2001. Vezi şi: Dulgheru Elena, Postmodernism şi
credinţă, în ”Lumina Adevărului”, 27 februarie, 2010.
34
Umberto Eco,- Tratat de semiotică generală, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1982, Cinci
scrieri morale, trad. rom. Pontica, 1998, Ed. Humanitas, București 2005, Постмодернизм, ирония,
занимательность, în Имя розы. Москва: Книжная палата, 1989, p. 460-461.
35
Popa Gheorghe- Cristian. - Posmodernismul nu-L neagă pe Dumnezeu, Îl ironizează, în „Lumina
Adevărului”, 18 decembrie 2009.
absolute. El a spus „adio” oricărei concepţii metafizice despre lume şi oricărei afirmaţii cu
conţinut ontologic ce pretinde rangul de certitudine şi absoluteţe 36. Mai curând, postmodernismul
este dispus să vadă în construcţiile de asemenea tip „sforile unui dogmatism” ce, pe viitor, vor fi
înlăturate. Nici împărăţiei Cerurilor, nici măcar „lumea ideilor ”a lui Platon în postmodernism nu i
se găseşte vreun loc37.
În locul unui Adevăr unic şi absolut, astăzi se operează cu o oarecare pluralitate de
„adevăruri” private, relative, chemate la o coexistenţă paşnică şi la o completare reciprocă în
cadrul unei societăţi pluraliste38. Întrucât toate divergenţele aparente dintre aceste adevăruri vor fi
scoase în curând de comun acord, în lume nu mai rămâne astăzi loc nici pentru Taine, nici măcar
pentru secrete. Toate lucrurile ascunse pot fi explicate ştiinţific sau chiar ilogic, în caz contrar,
spiritului postmodern ce nu-i reuşeşte să scoată vălul de pe o taină pentru a o privi în toată
accesibilitatea practică a ei, ea îi poate apărea ca o reală ameninţare la adresa identităţii sale şi
atunci este folosită ulterior în calitate de argument represiv. Sau după cum observa şi Horia
Patapievici: „În această epocă contemporană, unde radicalismul de stânga guvernează o mare
parte a mentalităţii umane, orice instituţie care păstrează o legătură cu trecutul sau cu tradiţia este
considerată depăşită, învechită, discriminatorie, intolerantă, fundamentalistă sau chiar
represivă”39.
Postmodernismul preferă doar eclectismul40 cu formele sale principial neserioase, jucăuşe şi
ironice în abordarea valorilor spiritual-culturale, precum şi distrugerea oricărei etici şi estetici ca
principiu metafizic. Tradiţia este invocată şi acceptată, dar nu pentru a fi luată ca reper valoric, ci
mai ales pentru a fi ironizată, caricaturizată, minimalizată, adaptată la forme, expresii şi structuri
care sunt, de fapt, netradiţionale, sau direct anti-tradiţionale. Ideal în postmodernism devin nu
valorile supreme, viaţa curată după poruncile lui Dumnezeu, ci ideile infiltrate pe baze raţionale
(cum ar fi drepturile omului) sau aplicarea lor în practică în baza unui precedent acceptat de
opinia publică şi ca urmare naturalizat, adică deja „mitologizat” (cum ar fi drepturile
minorităţilor sexuale). În acelaşi timp, nici o normă nu poate pretinde la exclusivitate. Este
perceput ca pericol real la adresa dreptului elementar al omului – dreptul de a fi el însuşi,
subînţeles ca posibilitate de a exista în afara unor norme represive, după legile naturii şi ale
instinctelor personale41. „Problema dispariţiei tradiţiei este instaurarea tiraniei, a unei condiţii
umane integral supuse temporalităţii: adică imposibilitatea de a mai avea valori care să nu
depindă de timp, sentimente care să nu se ofilească, loialităţi care să nu se stingă, vieţi care să nu
moară, un Dumnezeu care să nu dispară, axiome care să nu se schimbe, teoreme care să nu
înceteze să se falsifice”42.

36
Tia Teofil. La sclerosi della ragione illuministica e la morte dei valori moderni. Diagnosi culturale dei
tempi della sofferenza interiore, în Sensul vieţii, al suferinţei şi al morţii, referatele Simpozionului
Internaţional Alba Iulia, 29 februarie-2 martie 2008. Alba-Iulia: Reîntregirea, p. 244.
37
Николаева Олеся. Современная культура и Православие. Москва: Изд. Московского Подворья
Свято- Троицкой Сергиевой Лавры, 1999, p.13.
38
Deosebit de sugestiv se poate dovedi în acest sens şi articolul lui Olinici Ciprian. - Despre dialog în
postmodernism, în „Lumina Adevărului”, 20 iunie 2010.
39
Discernământul Modernizării. Bucureşti: Humanitas, 2004, p. 207.
40
ecléctic, ă adj. (adesea s.) De eclectism.♦ Care alege din diferite sisteme părerile cele mai convenabile;
care alege ceea ce îi place din diferite școli, genuri etc. [Cf. fr. éclectique, gr. Eklektikos < eklegein – a
alege].
41
Парамонов Б. Конец стиля. Москва: Аграф, 1997, p. 5-12.
42
Patapievici H.R. Omul Recent. Bucureşti: Humanitas, 2001, p. 201.
 Aşadar, religia, Biserica cu formele şi normele sale sunt atribuite în epoca postmodernă
aceloraşi mecanisme de anihilare a personalităţii. Ea tinde spre crearea unei culturi „anti-
represive”, de joacă şi a unei religii sincretiste, în care şi-ar găsi locul deopotrivă antagonismele şi
părerile contrarii, având ca bază pentru relaţiile lor ceea ce în Occident astăzi este numit
„political correct-ness”43. Omul are dreptul să dispună de propriul său suflet, să slujească oricăror
dumnezei, demoni, sie însuşi sau nimănui, dreptul de a-şi vinde propriul suflet, de a-l împrumuta,
etc. Omul are dreptul şi asupra trupului său. De aceea, îl poate da în exploatare, îl poate vinde,
înfrumuseţa prin aplicarea diferitelor imagini sub formă de tatuaje sau cercei, să-şi schimbe
orientarea sexuală sau, în sfârşit, chiar pur şi simplu să-l distrugă/omoare. Omul are dreptul
asupra propriei vieţi, fiind totodată încrezător de iresponsabilitatea sa. Toate acestea ţin de sfera
sa privată, constituie „privacy”-ul său.
Lumea de astăzi cunoaşte mai multe modele de credinţă, fiecare având o oarecare valabilitate
în raport cu cultura dominantă. O anumită credinţă este recunoscută în spaţiul public ca fiind
relativă, nemaifiind percepută drept exclusivă. Se asistă la o aşa-numită, „invazie a relativului” sau
o eră a „absoluturilor alternative”44. „Astfel, fiecare religie devine o piesă imanentă a culturii
relativismului şi îşi dobândeşte sensul nu din propria tradiţie, ci din cultura dominantă”45. De aceea,
pluralismul religios, caracteristic societăţii noastre, indică la existenţa mai multor religii „de
drept”, toate religiile având în faţa legii dreptul de a exista, de a face propagandă, de a practica
propriile rituri( sau „cult”), cu o singură condiţie – păstrarea moralităţii publice şi respectarea
legislaţiei de stat. Aceasta înseamnă că nu există o Religie care să aibă un drept mai mare de a
exista decât altele, pentru că ar fi mai adevărată decât altele. Cu alte cuvinte, orice religie se
poate considera adevărată sau chiar „unica adevărată”, dar aceasta nu-i conferă mai multe
drepturi. „Într-o situaţie de pluralism religios, religiile sunt în competiţie unele cu altele,
deoarece considerând că posedă adevărul religios într-o manieră exclusivă sau într-o măsură
superioară celorlalte şi dorind să comunice şi altora propriul adevăr, tinde să prevaleze asupra
altor religii care propagă doctrine diferite sau contrare, folosindu-se de unica putere pe care o
deţin: aceea de a-i convinge pe alţii de propriul adevăr şi de capacitatea de a răspunde mai bine
decât alte religii la exigenţele acelor persoane”46. Sfera spiritualului este văzută ca o piaţă, unde
numeroasele confesiuni propun propriile oferte religioase.
Astfel, Biserica se transformă într-o simplă organizaţie ce prestează servicii religioase, de
rând cu celelalte agenţii de asistenţă spirituală, pentru care statul se obligă să ofere condiţii egale
de activitate. Pentru mentalitatea liberal contemporană, „nevoia” religioasă a omului este una
dintre multele necesităţi ale societăţii noastre „opulente”, care trebuie satisfăcută îndulcind
nevoile şi aşteptările religioase ale individului. 47 Pe plan religios, efectele unor asemenea mutaţii
sociale sunt multiple. Pe de o parte, se asistă la o revenire în forţă a unor confesiuni
tradiţionale48. Exemplul, devenit între timp clasic, este cel al revenirii la tradiţiile religioase a
comunităţilor fundamentaliste neoprotestante din SUA, de la începutul anilor ’80, cu aşa-numita
43
Леонтьев К. Восток. Россия и Славянство. - Москва Республика, 1996, p.129.
44
Yannoulatos Anastasios - Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, trad. Gabriel Mândrilă şi
Constantin Coman. Bucureşti: Ed. Bizantină, 2003, p. 227.
45
Tia Teofil - Criza valorilor: un produs al travaliului speculativ al occidentului. Reflecţii pastorale şi
(posibile) terapii ale decadenţelor post-iluministe, în referatele Simpozionului Teologic Internaţional
Invazia non-valorilor într-o lume multimedia, Alba Iulia, 6-8 mai 2010. Alba Iulia: Ed. Reîntregirea, 2010,
p.163.
46
Idem, - Era post-modernă: o eră a vulnerabilităţii credinţei?, p. 4-6.
47
Pentru locul acordat religiei şi situaţia generală a cultelor religioase reflectată în legislaţia europeană
vezi: www. cicu.unibo.it.
„religiozitate americană” sau „religie civilă”49 un creştinism politic sau un creştinism în afara
creştinismului50.Pe de altă parte, vacuumul religios, format în urma slăbirii formelor de
religiozitate tradiţională, face posibilă reîntoarcerea la anumite forme de religie primitivă –
superstiţii, ritualuri magice, mitologie, astrologie, practici oculte ş.a. – destul de răspândite în
societatea noastră. Sub aspect mai larg, spectrul acestor „substituitori ai religiei” este completat cu
noi teorii social-utopice, mituri ideologice, terminând cu cultul comercial al sexului51. Oferta/
invazia religioasă a unei asemenea „psiho-pieţe” este mai mult decât generoasă. De rând cu
acestea, se asistă şi la invazia unei puzderii de sisteme religioase în esenţă „antropocentrice”52,
erezii, secte, grupări gnostice şi până la adevăratele bizarerii religioase53.
Noua formă de evlavie care pare să exprime într-o manieră mai completă spiritul religiozităţii
timpurilor noastre, este New Age, greu de definit din cauza caracterului său larg sincretist. El se
pretinde a fi „noua spiritualitate” a omului de astăzi, însetat de fericire şi deplină realizare, şi de
aceea însuşi aspiră să-şi dezvolte tot potenţialul pozitiv. Amalgam de ştiinţe ezoterice, practici
oculte, ritualuri magice, experienţe psihologice, noua religiozitate, care se vrea să fie imersiune
mistică în Tot şi „experienţă” a unităţii Totului, îşi găseşte în religiile orientale indicaţiile
potrivite pentru demersul spiritual pe care vrea să-l efectueze. 54 Despre aceasta vorbeşte şi
Olivier Clement: „Asistăm la o redescoperire a religiilor orientale şi la reactualizarea unui sacru

48
Kepel Gilles - Dumnezeu îşi ia revanşa. Creştini, evrei şi musulmani recuceresc lumea. Bucureşti:
Artemis, 1994.
49
Bell R. Op. cit., p.253.
50
Pentru mai multe lămuriri, vezi şi: Jean-Claude Eslin, op. cit., p. 158. Dogmele religiei civile trebuie să
fie simple, puţine la număr, expuse concis şi fără prea multe explicaţii. Existenţa unei providenţe puternice,
inteligente, binevoitoare, prevăzătoare şi grijulii; viaţa viitoare, fericirea drepţilor, pedepsirea celor răi,
sfinţenia contractelor publice şi a legilor statului – sunt dogmele pozitive ale acestei religii. Oricine ar
îndrăzni să spună însă că „în afara Bisericii nu există mântuire” – trebuie expulzat din stat (Cf. A. Руссо, Об
общественном договоре, или Принципы политического права, Мocква: Государственное соц.-
экономическое издательство, 1938, pp. 120-121). Ea îşi are propriile simboluri şi ritualuri. Apărută din
creştinism, ea aminteşte de acesta prin modalităţile de formare a noii mitologii şi prin utilizarea celei vechi.
Cultul nou creat îşi are ”relicve sfinte”, ritualurile anuale şi ”ceremoniile”oratorice. În calitate de sărbă- tori
naţionale sunt marcate zilele de naştere a preşedinţilor Washington şi Lincoln (serbate iniţial aparte, astăzi
ele sunt comemorate într-o sărbătoare comună ”President s Day”), considerate de asemenea apanajele unei
religii civile, în calitatea lor de ”sfinţi” ai societăţii civile şi nu ai Bisericii. Curios este de asemenea şi
faptul că, dacă Biserica Ortodoxă îşi prăznuieşte sfinţii în ziua morţii lor şi doar naşterea lui Hristos –
Crăciunul, în tradiţia religiei civile intră să comemoreze doar ziua ”naşterii” sfinţilor săi (Cf. Бурстин Д.
Американцы: Колониальный опыт, Мocква: Изд. группа "Прогресс", "Литера", 1993, pp. 427-451).
Religia civilă din SUA şi-a însuşit tradiţiile protestantismului american, adăugându-le la ideea de libertate
şi democraţie, devenind astfel o nouă religie, pe care R. Bell nu o mai consideră deja creştină. Vezi şi:
Легойда Владимир, IN GOD WE TRUST? (Религиозность по-американски). pe http//www. thewalls.
ru/fusa/godtrust. htm.
51
Лезов С. Op. cit.
52
Gheorghe Kapsanis Arhim. În Prefaţă la Arsenie Vliangoftis, - Ereziile contemporane – o adevărată
ameninţare. Bucureşti: Evanhelismos, 2006, p. 8.
53
Achimescu Nicolae, - „Explozia” religioasă şi pseudo religioasă. Satanismul în România: organizare şi
ritualuri, în ”Biserica şi problemele vremii”, nr.3, Iaşi, 1998.
54
Despre această mişcare sincretistă a se consulta următoarele lucrări, ce oferă o bună documentare asupra
fenomenului new–age-ist: Wurtz Bruno. New Age. Paradigma holistă sau rezvrăjirea Vărsătorului.
Timişoara: Ed. de Vest, 1994; Pr. Dan Bădulescu. New Age. Originile, istoricul, doctrina şi consecinţele
sale din perspectivă ortodoxă. - Bucureşti: Christiana, 2001; Danion Vasile, Pr. Ilarion Olaru. Dărâmarea
idolilor. Apostazia New Age, Ed. Credinţa noastră, Bucureşti, 2001; Teofil Tia, New Age: religiozitatea erei
post- moderne?, Alba Iulia: Reîntregirea, 2006.
arhaic. Reducţionismul Occidentului modern ia amploare, se etalează bogăţia lumii psihice şi
spirituale, budismul invadează bătrânele ţinuturi creştine, printre altele şi prin apariţia, aici, a
mănăstirilor tibetane. Se popularizează astrologia, ziarele afişează zi de zi situaţia diverselor
semne zodiacale, anumite întreprinderi utilizează chiar aceste corespondente astrale pentru a
selecta candidaţii la o slujbă. Diverşi oameni de afaceri se „re-energizează”, se
„supradimensionează” participând la seminarii de arte marţiale sau de zen, produse de import
japoneze şi chiar la şedinţe de voodo sau de şamanism. Nu se mai vorbeşte acum de „religie”, ci
de „spiritualitate” – nu de rugăciune, care presupune o relaţie, ci de meditaţie, care este o
interiorizare şi, prin urmare, nici de credinţă, adică de încredere într-o prezenţă-absenţă
Personală, ci de o experienţă „ştiinţific” garantată. Angoaselor apocaliptice ale anului 2000 li se
substituie anunţarea optimistă, exaltantă a unei ere noi, New Age, garantată astrologic de trecerea
de la „era Peştilor” la cea a „Vărsătorului”. Atunci se anunţa modificarea „paradigmei” ce
urmează să determine sensibilitatea colectivă a unei epoci”55.
Aşa cum simţământul optimismului universal este astăzi o formă denaturată a
adevăratei iubiri creştine, tot aşa şi conceptul de unitate al „noii umanităţi” este o formă
exteriorizată a unităţii lăuntrice, duhovniceşti a credincioşilor recomandate de Domnul
Hristos. „Idealismul umanitar“, scria Pr. Serafim Rose, „este ceea ce rămâne din creştinism
atunci când adevărul său specific s-a evaporat“. Ar fi singurul temei al unirii creştinilor cu
necreştinii căci, deşi a provenit din creştinism şi îşi trage virtuţile specifice din învăţătura
creştină, căci astăzi el se adresează oricui crede (în primul rând în om şi în fericirea
pământească56 şi abia apoi în Dumnezeu şi în Biserica sa).
Deşi postmodernitatea vorbeşte din ce în ce mai mult despre o „redescoperire a sacrului”, acest
tip de sacru demult nu mai poartă amprenta creştinismului, ci conţine un sincretism religios, o
pseudo-religie, marcată doar de o pseudo-spiritualitate. „Consumul spiritual” reflectă întru totul
imaginea consumului de bunuri materiale. Căutarea confortului şi plăcerii duce la eliminarea
oricărei forme de asceză creştină. Valorile morale promovate de societatea patriarhală de
odinioară sunt astăzi tot mai puţin respectate. Omul atins de flagelul secularizării nu mai simte
nevoia prezenţei lui Dumnezeu în realizarea destinului propriu. Acest om nu se mai roagă, nu se
mai raportează la eternitate, nu-l se mai preocupă viaţa liturgică şi sacramentală a Bisericii, pentru
că nu mai simte nevoia de sfinţenie. De aceea, consideră că sacrul reprezintă un obstacol major în
calea unei afirmări personale totale57.
Acest tip de sacralitate, din ce în ce mai cunoscut, chiar idealizat în Occident, readuce la viaţă
numeroase ezoterisme, cum ar fi alchimia, anumite forme de astrologie sau de tarot, dar şi de un
nivel absolut inferior, ca spiritismul, teozofia, magia albă sau neagră58.
Noua stare de lucruri presupune, pentru omul postmodern în primul rând dizolvarea oricăror
bariere culturale, etnice, estetice, religioase, bisericeşti. Asta înseamnă pentru el repudierea
ierarhiei valorice şi egalarea în drepturi a celor mai antagonice situaţii şi materiale. Practic,
lumea de astăzi este lipsită de orice verticalitate: sacrul se profanează, profanul se estetizează,
superiorul se diminuează, iar inferiorul dobândeşte statut de normalitate 59. De aici, îngerul
devine echivalent şi de aceeaşi măreţie cu demonul, harul devine imperceptibil de miracol sau
iluzie, viul - ambivalent – cu neviul, autenticul – cu artificialul, sacrul – cu profanul. Deoarece
55
Clement Olivier - Adevăr şi libertate. Ortodoxia în contemporaneitate..., p.130.
56
Ierom. Damaschin,“Viaţa şi lucrările părintelui Serafim Rose”, Editura Sophia, 2005.
57
Mihai Ciurea. - Creştinismul şi problemele lumii contemporane.
58
Achimescu N. - Noile Mişcări Religioase, p.29. Ibidem, p. 45-48.
59
http://teologie.central.ucv.ro/blogs/mihaiciurea/2009/ 02/06/titlu-de-articol.pdf.
toate sunt prezentate ca având aceeaşi măreţie şi nimicnicie în spaţiul civilizaţiei postmoderne,
care a creat în acelaşi timp atât gunoiştea60, cât şi supermarketul, afişajul electronic universal –
cât şi Internetul61.
Toate aceste confuzii dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, frumos şi urât, muzică şi
zgomot, operă de artă şi kitsch, moralitate şi imoralitate sunt rezultatul indiferenţei faţă de
Dumnezeu şi au generat răsturnarea scării de valori. 62 Aşa se face că tinerii îşi caută şi îşi găsesc
drept modele de conduită persoane imorale, fără căpătâi şi fără Dumnezeu, numai pentru că ele
au fost declarate „megastaruri“ sau „superstaruri“.
Ineficienţa unei urmări oarbe a Tradiţiei într-o lume secularizată, „fără de Dumnezeu” nu
trebuie să servească drept piedică în realizarea faptului că, la fel de stearpă, plină de acelaşi haos
moral şi lipsită de sens, se poate dovedi orice încercare nihilistă de respingere sau de distrugere
a acestei tradiţii. Nu trebuie uitat niciodată de faptul că conştiinţa umană se bazează pe o bogată
varietate de experienţe, inclusiv întreaga sa experienţă din viaţă, adică şi de acea mistică, care a
fost transpusă în istorie prin limbajul filozofiei, poeziei, esteticii, politicii. Fără asumarea şi
dezvoltarea patrimoniului trecutului, nu poate exista viitor – asumare şi dezvoltare umană, şi nici
restaurare.
Progresele ştiinţei au invalidat accepţia literală a multor texte religioase. Vedem chiar cum
noii filosofi și teoreticieni politici, prin anumite implicaţii morale ale concepţiilor religioase
tradiţionale, se întreabă dacă religia nu este cumva o relicvă vetustă a unui trecut mort, sau dacă
ea mai este capabilă de progres și de reînnoiri, care i-ar mai permite să continue să joace încă un
rol important în viața naţiunilor. Această problemă a revigorării religiei trebuie să fie la ordinea
zilei, mai ales pentru oamenii Bisericii. În timp ce unii credincioși caută mijloacele de a insufla o
viață nouă propriei lor confesiuni, alţii se întreabă dacă abandonarea diferenţelor anacronice de
opinii care dezbină Bisericile și întemeierea unei religii universale nu sunt indispensabile, dacă
vrem ca religia să mai joace un rol în noua ordine a planetei.
Cu toate că mai ales în prima jumătate a secolului XX, reformele progresiste din mai multe
ţări s-au desfăşurat sub sloganuri antireligioase (Rusia, Turcia, China), totuşi, în general,
predicţia lui Comte şi a lui Marx nu s-a confirmat. După Primul Război Mondial, religia a suferit
grave mutaţii, dar totuşi temporare. Deja în a doua jumătate a secolului XX, religia a reuşit să-şi
consolideze din nou poziţiile, inclusiv datorită mişcărilor de eliberare şi renaştere naţională din
mai multe zone ale lumii (India, Israel, Emiratele Arabe).
Organizaţiile religioase au început să se implice tot mai activ în activităţi ce vizează
soluţionarea celor mai stringente probleme ale lumii de astăzi – terorism, ecologie, globalizare,
ş.a. În acest sens, un rol important l-a jucat şi faptul că în confruntarea ideologică dintre
creştinism şi marxism, religia a fost percepută ca o alternativă la „comunismul ateu”, iar într-o
serie de ţări, ca în cazul Poloniei şi nu numai, Biserica a jucat un rol important la prăbuşirea

60
gunoiște- sf [At: CORESI, PS. 320 / P: ~no-i~ / Pl: ~ti / E: gunoi1+ -iște] Subst. 1 Grămadă de gunoi Si:
(reg) gunoiștină. 2 Loc unde se adună gunoaiele Si: (reg) gunoiștină . 3 Teren agricol îngrășat cu gunoi. -
Din slavă (veche) gnoište. Cf. gunoi.
61
Эпштейн М. Из тоталитарной эпохи – в виртуальную. в приложение к журналу „Пушкин”, 15 мая,
1998, c. 4.
62
Deosebit de sugestive în acest sens par a fi şi articole din presă: Enzo Miceli, Discoteche. Strani premi, în
”Corriere della Sera”, 17 luglio, 2004, p.35. Autorul se arată stupefiat în faţa iniţiativelor unor organisme de
stat italiene; de a răsplăti cu premii tinerii care la întoarcerea de la discotecă nu vor fi găsiţi în stare de
ebrietate la volanul propriilor automobile, la fel ca şi cea de a premia angajaţii ministerelor care ajung la
timp la serviciu – într-o lume în care normalitatea devine excepţie şi sacrificiu, şi care trebuie, prin urmare,
răsplătită/premiată.
regimului totalitar comunist. Încercarea de a edifica o societate liberă de orice religie, întreprinsă
în Rusia Sovietică şi impunerea unei credinţe ideologice, sinteză dintre ateism şi religia statului
guvernat de „КПСС”, recurgând la mijloace exclusiv politice, s-au încheiat cu un eşec total 63.
Comunismul ateu, pe cât se pare, s-a apropiat el însuşi de o transformare, de o «umanizare», de o
«spiritualizare», iar Boris Pasternak64 a fost doar semnul premergător al acestui fapt; de atunci,
de fapt, nu a respins Revoluţia, ci a dorit-o doar «umanizată», pregătire pentru că va fi dislocat în
Vest, iar «democraţiile» capitaliste se apropie, pe o altă cale, de acelaşi ţel, pentru a fi mutate în
Est… Pot fi aduse de asemenea numeroase alte exemple din multe alte ţări ale lumii, ce denotă o
împletire a sferei religioase cu cea politică şi influenţa factorului religios asupra vieţii politice.
Astfel, întrebarea dacă scade sau nu influenţa religiei în lumea contemporană, este o întrebare ce
se pretează la multiple interpretări şi nuanţe, de aceea ar necesita o analiză detaliată, separată.
Cu toate acestea, teoria secularizării oferă de pe acum o bază suficientă pentru analiza rolului
religiei în lumea contemporană şi evaluarea perspectivelor sale în viitor. Analiza exclude din
start evaluarea estimativă a religiei – dacă e mai bine de păstrat sau nu. În contextul dezvoltării
normale şi durabile a lumii moderne, ea presupune identificarea realistă a funcţiilor şi
caracteristicilor revelatoare ale religiei.
O astfel de analiză se dovedeşte însă relevantă şi pentru evaluarea rolului religiei în
societăţile postcomuniste. Criza şi colapsul socialismului au dus la discreditarea ideologiei
comuniste, unul dintre ipostasele căreia a fost „ateismul militant”. Construirea socialismului a fost
considerat drept un experiment istoric pentru crearea unei societăţi fără religie şi pentru edificarea
omului nou, liber de „rămăşiţele religioase ale trecutului”, ca produs împlinit al secularizării
comuniste. De fapt, prin anihilarea violentă a religiei, nu s-a putut asimila obiectiv secularizarea,
ca proces social şi istoric.
Vedem că secularizarea este un proces complicat şi oricât ar părea de straniu, deocamdată
insuficient studiat. Cercetarea acestui fenomen s-a făcut până acum în baza modelului occidental,
pe acest model elaborându-se până acum majoritatea metodelor, conceptelor şi evaluărilor. Între
timp, secularizarea s-a dezvoltat în contexte istorice şi locale aparte, specifice fiecărei societăţi.
Astfel, în cazul Turciei sau a Japoniei nu mai poate fi vorba de simple reproduceri ale unor
fenomene petrecute în Apus. Trebuie de asemenea luate în calcul şi diferenţele considerabile
dintre Europa Occidentală şi America, atât mai mult cu România sau Rusia65.
Situaţii de criză se pot observa astăzi şi în curentele moderne ale culturii laice, considerate
clasic că aparţin tradiţiilor religioase formate în afara sau în opoziţie cu cultura religioasă
propriu-zisă. Ca urmare, astăzi se asistă la o „reîntoarcere a religiei” şi a speranţei de renaştere a
ei într-un mediu care anterior a gravitat spre secularizarea vieţii publice. Noua stare de lucruri
63
Лёзов C., - Op. cit.- Deosebit de relevantă în acest sens ni se pare analiza teologului Radu Preda asupra
viziunii materialist-marxiste-comuniste, în calitatea ei de soluţie pentru realizarea raiului pe pământ cu
propria sa variantă de religiozitate atee.
64
n. 29 ianuarie 1890 la Moscova - d. 30 mai 1960, a fost un poet și scriitor evreu rus. Din dorința de a fi
alături de generația sa, Pasternak se "înregimentează" literar în gruparea moderat futuristă "Centrifuga",
fără a-și renega însă rădăcinile, care coboară până în "veacul de argint" al poeziei ruse .După război
elaborează partea cea mai importantă din romanul Doctor Jivago, despre un intelectual cu opțiuni tragice
între lumea intimă și existența publică, socială. Publicarea romanului în străinătate în 1957, în Italia, și
decernarea Premiului Nobel pentru literatură în 1958 a generat ascuțite critici în presa sovietică. Motivaţia
Juriului Nobel ":...pentru deosebită măiestrie atinsă în poezia lirică contemporană, precum și în domeniul
marilor tradiții epice rusești".
65
Лёзов C. Op. cit.., Deosebit de sugestiv se poate dovedi în acest sens şi articolul lui Olinici Ciprian.
Despre dialog în postmodernism, în „Lumina Adevărului”, 20 iunie 2010, Idem, Era post-modernă: o eră
a vulnerabilităţii credinţei?... p.4-6.
defineşte şi însoţeşte situaţia de tranzit a societăţii, ce se desparte de vechile fundamente
ideologice în căutarea altora noi. În încercările de identificare a soluţiilor pot exista şi variante
care nu duc la niciun rezultat, atrăgătoare anume prin simplitatea lor. Una dintre ele ar fi
împrumutarea unor modele de-a gata de dezvoltat din afară, de tipul celui american sau japonez.
Concluziile acestei analize a procesului de secularizare se pot dovedi valoroase doar în cazul
în care ele ar reuşi să reziste atât tentaţiilor „apologetice”, cât şi celor „nihiliste”, dar şi a
încercărilor pentru menţinerea, cu orice preţ, în ciuda evidenţelor, a formelor obişnuite,
tradiţionale, în ciuda celor care se luptă pe faţă pentru eliminarea radicală a religiei şi moralei din
viaţa societăţii. E nevoie de o analiză obiectivă asupra rolului şi potenţialului religiei pentru
viitorul omenirii, ţinând cont de caracteristicile locului de desfăşurare, cât şi a perioadei istorice
cercetate 66.
Perspectiva pe termen lung pentru lumea zisă civilizată şi liberă, rămâne, totuşi, tendinţa de
secularizare a vieţii publice, dar care nu poate fi sinonimă cu marginalizarea religiei şi cu atât mai
mult cu încercările de distrugere violentă a ei, ci se manifestă în schimbarea modului de
interacţiuni dintre religie şi societate, ca urmare a proceselor ce determină principalele direcţii de
dezvoltare a lumii contemporane.
Noile cunoştinţe trebuie aşezate pe o bază nouă de valori, bazate nu pe fricţiunile traducerii
noastre senzoriale ca până acum, ci pe o cunoaştere adevărată și profundă a realităţii! Noua
concepţie despre realitatea vie, departe de a diminua valoarea religiei îi va întări de fapt
afirmațiile. Începând cu Eclesiastul, care spune că toate lucrurile sunt deşarte( Eccl. I,1-14), până
la afirmaţia lui Iisus: Împărăția mea nu este din lumea aceasta! (Ioan 18,36) pare că religia a
încercat să-i facă pe oameni să nu acorde prea multă importanță lumii pământești.
Soluția acestei probleme depinde în mare parte de răspunsul la interogaţia capitală privitoare
la domeniul și finalitatea religiei: trebuie ca ea să își îndrepte atenția în special către lumea de
dincolo și să nu-i atribuie celei de aici decât valoarea unui teren de pregătire pentru viața
viitoare? Sau, dimpotrivă, existența terestră trebuie să fie considerată ca având o reală importanță
prin ea însăși și având dreptul la o parte din interesul și sârguința oamenilor religioși? Creștinul
ideal este pustnicul sfânt sau eroicul reformator social? Care trebuie să fie atitudinea religiei față
de persoana umană? Trebuie oare să-i acorde acesteia o importanță supremă, în calitate de nobilă
reprezentantă a lui Dumnezeu pe pământ? Sau constituie ea, dimpotrivă, obstacolul principal în
calea progresului, insistând asupra unei concepții egocentrice a realității umane care ar fi opusă
unei concepții cosmocentrice a ființei umane? Iar finalitatea cea mai nobilă a religiei, este
păstrarea eternă a atributelor spirituale individuale sau pregătirea conștiinței umane universale în
vederea abandonării de sine, pentru a putea participa la Unitatea Naturii Divine?
Aceeaşi problemă ne apare și în ceea ce priveşte natura lui Dumnezeu. Dumnezeu poate fi un
obiect al raţionamentului, susceptibil de a fi privit prin prisma metodelor noastre logice? Dacă s-
a atenuat credinţa implicită în valoarea literală a Scripturilor, din care înaintaşilor li se revelau
ideile despre Dumnezeu, oare acum putem deduce concepţiile despre natura Sa plecând de la
reprezentări ştiinţifice bazate pe experienţa noastră, urmând metoda consacrată de Bacon 67?
Aceasta ne îndreaptă către o întrebare ce devine din ce în ce mai importantă pentru toți
oamenii raționali (inteligenți) și care privește valoarea experienței noastre ca mijloc de a ajunge
la cunoașterea universului în care trăim. Din antichitate, începând cu gânditorul grec

66
Данилов А.В. Op. cit.
67
Francis Bacon (1561-1626) - veritabil profet al ştiinţei moderne de factură inductiv- experimentală,
considerat precursor al tradiţiei empiriste britanice, pune bazele materialismului modern (de factură
mecanicistă).
Ainesidemos, mulți filosofi au adoptat o atitudine agnostică și sceptică. Descartes a pregătit
criticismul Kantian al instrumentelor noastre de cunoaștere, fundamentându-și justificarea
realității umane pe îndoiala sa privitoare la valoarea informativă a experienței. Oricât de
importante ar fi ideile sale din punctul de vedere al istoriei gândirii, ele au fost plasate în plan
secundar de progresele recente ale diverselor științe. Pentru a ne îndoi de valabilitatea
experiențelor senzoriale, astăzi, nu mai este nevoie să recurgem la meditația filosofică asupra
lucrurilor inteligibile, nu ne mai întrebăm dacă putem fi înșelați de simțuri și de mărturia adusă
de ele privind natura lumii în care trăim, deoarece am înțeles că nu avem deloc o reprezentare
corectă a caracteristicilor procesului cosmic care ocazionează apariția impresiilor primite din
lumea exterioară de aparatul nostru senzorial.
De fapt, toate fundamentele pe care ne bazăm aprecierile asupra naturii și valorii persoanelor
și obiectelor care constituie lumea experienței noastre practice au fost complet bulversate. Acum
nu putem decât afirma asemenea lui Socrate68 că „singurul lucru pe care îl știm cu adevărat este
că nu știm nimic precis!” Filosofia procesului a lui Whitehead69 susține că ,,e impetuos necesar
să se ajungă a se vedea lumea ca o rețea de procese interdependente din care facem parte
integrală, astfel încât toate alegerile și acțiunile noastre au consecințe pentru lumea
înconjurătoare.”70 Whitehead a exprimat admirabil poziția într-adevăr tragică a omului care
îndrăznește să tragă toate concluziile pe care le comportă descoperirile noastre științifice.
Subliniind că în conformitate cu platonismul, imaginile percepute sunt de fapt create de spiritul
uman, afirma: „Natura primește laude pe care ar trebui să ni le rezervăm nouă înșine, trandafirul
pentru parfumul său, privighetoarea pentru cântecul său și soarele pentru strălucirea sa, poeții
sunt cu totul în eroare, ar trebui să adreseze omului laudele lirice și să le transforme în ode de
felicitare personală pentru excelența spiritului uman. Natura e un lucru absolut neutru, lipsit de
sunete, de mirosuri, de culori, nimic altceva decât curgerea fără sfârșit și fără semnificație a
materiei”71.
Această certitudine de un platonism ortodox, impusă oricărui om cu rațiune, de progresele
recente ale cercetării științifice, ajutate de minunate instrumente infinit mai sensibile decât
simțurile noastre și de o tehnică matematică într-adevăr prodigioasă, constituie evenimentul cel
mai important de la începutul civilizației umane. Prin consecințele posibile, este mai importantă
decât revoluția industrială de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, și chiar decât îngrozitoarea
bulversare socială și internațională provocată de cele două Războaie mondiale și repercusiunile
lor. Oricât de surprinzător ar părea, poate reprezenta un punct de cotitură al civilizaţiei noastre, și
va însemna începutul unei ere noi.

68
Socrate un philosophe grec du V-ème siècle avant JC (né vers - 470 / 469, mort en - 399). Socrate enseignait dans
la rue gratuitement contrairement aux sophistes, qui enseignaient la rhétorique moyennant une forte rétribution. Vezi
şi SURSA: http://www.scritub.com/sociologie/fi...ENTU933392. php
69
Alfred North Whitehead (15 februarie 1861, Ramsgate, Kent, Anglia – 30 decembrie 1947, Cambridge,
Massachusetts, SUA) a fost un matematician și filozof britanic. A rămas cunoscut ca fiind figura marcantă a școlii
filosofice cunoscute sub numele de filosofia procesului, care în zilele noastre și-a găsit aplicații într-o gamă largă de
discipline, cum ar fi ecologia, teologia, educație, fizică, biologie, economie și psihologie. Scrieri: Principia
Mathematica , Proces și Realitate, The Concept of Nature (Conceptului de Natură), Science and the Modern World
(Știința și Lumea Modernă), Process and Reality (Proces și Realitate), Aventurile ideilor , Moduri de gândire-
Science of the Modern World.
70
Apud Mesle, Robert C. (2009). Process-Relational Philosophy: An Introduction to Alfred North Whitehead. West
Conshohocken: Templeton Foundation Press. p. 9.
71
Apud Griffin, David Ray (2001)- Reenchantment Without Supernaturalism: A Process Philosophy of Religion.
Ithaca: Cornell University Press. p.7.
 Noile cunoştinţe trebuie aşezate pe o bază nouă de valori, bazate nu pe fricţiunile traducerii
noastre senzoriale ca până acum, ci pe o cunoaştere adevărată și profundă a realităţii! Noua
concepţie despre realitatea vie, departe de a diminua valoarea religiei îi va întări de fapt
afirmațiile. Începând cu Eclesiastul, care spune că toate lucrurile sunt deşarte, până la afirmaţia
lui Iisus: Împărăția mea nu este din lumea aceasta!, pare că religia a încercat să-i facă pe oameni
să nu acorde prea multă importanță lumii pământești.
După Reforma protestantă, creştinismul occidental s-a aplecat din ce în ce mai mult asupra
problemei adaptării Religiei la factorii sociali. R. Niebuhr era de părere că „adevăratul puritan va
spera să clădească o societate în care Scrierile sfinte să fie traspuse real și material!" 72. Aceasta
preocupare a finalităţilor laice a tins să devină factorul dominant în activitatea practică a
Bisericilor, însă această atitudine nu le-a crescut influența în societate cât și înrâurirea asupra
turmelor lor de credincioşi din ce în ce mai întoarse către lume, căci importanța lor socială a fost
în declin constant în țările occidentale. Printr-un paradox ironic, Religia n-a exercitat niciodată o
influență aşa de slabă precum atunci când a considerat să treacă funcția sa sfințitoare sau să o
amâne pe locul următor intervenției în treburile lumești. Filosoful danez Hoffding73 exprima
foarte inspirat schimbarea survenită în atitudinea Bisericilor, spunând că, dacă înainte masele
considerau religia ca o coloană de foc mergând în avangarda naţiunilor și conducându-le către
Dumnezeu, acum a devenit un fel de Ambulanță (asemănător Maicii Tereza), care urmează
coloana și culege betegii și învinșii.
Această atitudine este datorată în parte realismului filosofic al celor mai mulţi teologi creştini.
Pentru ei lumea nu e nicidecum o pură creaţie a imaginaţiei umane, cum susţine şcoala idealistă,
ci posedă o anumită doză de realitate. În conflictul dintre idealismul și realismul filosofic, o
teologie sănătoasă poate juca un rol de mediator și de corector.
Teologia ortodoxă poate juca astfel în mod foarte fericit rolul de mediator pentru spiritele
religioase care doresc să concilieze religia, cu imperativele sale morale indispensabile, față de o
concepţie asupra lumii aprobată și de știința empirică. Acceptând argumentele psihologice ale
idealismului, Ortodoxia admite totuşi realitatea practică a universului obiectiv.
De fapt, Ortodoxia pare să fie singura capabilă să rezolve cea mai mare parte a dilemelor care
se află în fața generaţiei noastre, în aproape toate domeniile gândirii și acţiunii, de unde
oportunitatea studierii conţinutului ei, cât și a încercării de interpretare prin viață a
învățămintelor pe care aceasta le propune și le presupune.

Misiunea Bisericii ȋntr-o lume secularizată

Atitudinea Bisericii faţă de umanismul occidental

Omul, iubit de Creator, creat din iubire după Chipul Său, este chemat la îndumnezeire.
Omul, urât de diavol pentru posibilitatea de a trăi în lumina dumnezeieştii Împărăţii, a adoptat
încă de la început o atitudine potrivnică fericirii acestuia. S-a străduit, şi încă o mai face, să ofere
omului surogate ale bucuriei, ale sfinţeniei şi ale Împărăţiei Cereşti în lumea aceasta, furându-i
fericirea la care este chemat.
Lumea a fost creată pentru om, iar acesta pentru Hristos, în Care se realizează deplin.
Firea omului a fost constituită încă de la început pentru Omul cel nou. I s-a dat minte şi dorinţă
72
Karl Paul Reinhold Niebuhr, Moral Man and Immoral Society (1932).
73
Harald Høffding, Psykologi i Omrids på Grundlag af Erfaring , Copenhagen, 1881.
pentru Acela. Am luat raţiune pentru El, ca să cunoaştem pe Hristos, iar dorinţă, ca să alergăm
spre El. Am luat memorie ca să-L purtăm, pentru că El era şi arhetipul celor creaţi. 74 Iisus Hristos
este Dumnezeu contemporan fiecărui om. Este Dumnezeu doar dacă devine Dumnezeul personal
al fiecăruia, conştiinţă distinctă la dispoziţia fiecăruia.
Răspunsul uman este integrat în taina Cuvântului lui Dumnezeu. Acesta nu este un
monolog dumnezeiesc, ci un dialog, în care ambii vorbesc, Dumnezeu şi omul. Evanghelia poate
fi înţeleasă în toată deplinătatea şi adâncimea ei numai prin experienţă duhovnicească
(ortopraxie).
Omul a fost creat de Dumnezeu ca dumnezeu-om în potenţă 75. În baza naturii sale de chip
a lui Dumnzezeu, să se edifice de bună voie prin Dumnezeu ca divino–umanitate. Dar, folosindu-
şi greşit libertatea, omul a căutat nepătimirea prin păcat, iar pe Dumnezeu l-a căutat prin diavol.
Faţă de sine, omul are misiunea de a se desăvârşi mereu prin dobândirea virtuţilor, ajutat de harul
divin, de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu.
Cultura contemporană a transferat centrul de gravitaţie al lumii în care trăieşte omul de la
dragostea lui Dumnezeu şi mesajul Evangheliei, la propriile legi. „Creaţia lui Dumnezeu este
bogată în varietate şi dinamism” 76. Prin intermediul raţiunii autonome şi al ştiinţei, care izvorăşte
din ea, omul caută să domine lumea în locul lui Dumnezeu, să se substituie lui Dumnezeu pe
pământ, fără să-şi dea seama însă că îşi pierde astfel puterea spirituală interioară şi începe să fie
năpădit de forţe iraţionale pe care nu le mai poate stăpâni.77
La temelia crizei spirituale moderne se află convingerea luciferică a omului că este sieşi
dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu mai poate exista alături de eul absolut autonom. Biserica
Catolică a împins pe Dumnezeu într-o transcendenţă inaccesibilă şi în anonimatul unui portret
impersonal.
Omul contemporan îl refuză pe Dumnezeu în „lumea sa”, nu îl ia în calcul pe Dumnezeu
în „lumea sa”. Şi-a creat în conştiinţă o creaţie proprie, o închipuire a unei lumi în care, din
creatură s-a transformat în creator, „exilând” Creatorul şi „ucigând” Proniatorul. Omul modern
neagă transcendentul, pentru că nu recunoaşte, ca absolut valabil, decât imanentul. În locul
Bisericii care desăvârşeşte această legătură, omul modern creează cultura. Cultura devine un idol
al omului, căci el crede că numai în cultură şi prin cultură se poate regăsi pe sine. Şi încrederea
omului modern atinge culmea în ideea de libertate şi autonomie, care au drept consecinţe
individualismul şi liberalismul modern.
Modul în care omul modern s-a obişnuit să vadă lumea, fără contur, lipsită de un centru
vital şi de o semnificaţie teologică, ci ca un model al disoluţiei, s-a repercutat şi asupra omului
însuşi. Practic, el a devenit astăzi ceea ce a crezut despre lume că este 78. Astfel, omul a început a
se simţi puternic, creator şi judecător, un mic dumnezeu pe pământ.
Calea naturalistă sau materialistă, pe care a apucat lumea modernă, s-a finalizat, după cum
74
Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, traducere, studiu introductiv şi note de Pr. Prof. Dr. Ene
Branişte şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, Bucureşti, 1989, p. 126.
75
Arhimandritul Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeu-Om. Abisurile şi culmile filosofiei, studiu introductiv
şi traducere: Pr. Prof. Ioan Ică şi diac. Ioan Ică jr., prefaţă: prof. Ioannis N. Karmiris, postfaţă: Panayotis
Nellas, Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 163.
76
Pr. lect. univ.dr. Mihai Himcinschi, Biserica în societate. Aspecte misionare ale Bisericii în societatea
actuală, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006, p. 36.
77
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Criza culturii în “Almanah Bisericesc”, Editat de Arhiepiscopia
Bucureştilor, 1999, pag. 60.
78
Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii Răsăritului, trad. Lidia şi Remus Rus, Editura Anastasia,
Bucureşti, pp.153-154.
am văzut, în secolul XX, cu fenomenul secularizării, considerându-se de către cei mai mulţi
semeni ai noştri că realitate este numai ceea ce se poate vedea, cuantifica şi poseda, fără şansa
întrevederii unei axiologii mai consistente. Omul a încetat să mai „poarte grijă de suflet”, de
îmbogăţirea sa lăuntrică, angajându-se într-o cursă nesfârşită şi iraţională de acumulare a
bogăţiilor din afară. Pentru el, „bunurile materiale nu mai sunt mijloace pentru o viaţă spirituală
mai înaltă, ci se transformă în scopul ultim al existenţei lui. Omul nu se mai mulţumeşte
niciodată cu ce are, ci, cu cât are mai mult, cu atât vrea mai mult! Devine astfel sclavul patimii
iraţionale care îl depărtează mereu de Dumnezeu şi îl face să se sufoce în materialitatea lumii
văzute”.79
„Caracteristica de bază a epocii noastre este descoperirea puterii omului legată de
absolutizarea omului – de fapt demonizarea lui. Puterea lui nu mai e înţeleasă ca depinzând de
puterea lui Dumnezeu şi ca un efect al ei, ci omul se proclamă atotputernic şi autosuficient... În
omul de azi s-a creat pseudo-sentimentul că poate totul prin el însuşi, fiindcă pretutindeni vede
propriile lui lucruri, iar nu lucrările lui Dumnezeu în lume”.80

SECULARISMUL ÎN BISERICĂ
- o falsificare a duhului adevărat, calea către eşec şi deznădejde

Moto:
„Tragedia timpurilor prezente este faptul că oamenii, redescoperind faptul că au nevoie de ceva
mai mult decât pâinea cea pământească, în foamea lor duhovnicească se duc către ceea ce pare
a fi «reînnoita» Biserică a lui Hristos, aflând acolo doar o imitaţie fără conţinut a autenticei
hrane duhovniceşti, iar omului înfometat nu-i mai pasă de gustul mâncării“81.

În rândurile ce urmează voi aborda acest subiect crucial, marea temă a secularismului în
Biserică, care trebuie înţeles căci constituie o problemă gravă cu care ne confruntăm în lume şi
în Biserică. Vom sublinia de la început faptul că atunci când vorbim despre secularism în
Biserică, în teologie şi în grija pastorală, nu presupunem că Biserica, teologia sau grija
pastorală devin seculare şi sunt distruse. Ci vom dovedi doar faptul că viaţa adevărată şi calea
adevărată de terapie a omului de la Marele Taumaturg s-au diluat. În schimb, cum am observat,
membrii Bisericii au devenit secularizaţi şi, de aceea, au început să vadă diferit Biserica,
teologia şi grija pastorală. Totuşi, de-a lungul secolelor, au fost membri marcanţi ai Bisericii
care au păstrat adevărul referitor la Biserică, teologie şi grija pastorală ortodoxă.

Secularismul este pierderea vieţii adevărate a Bisericii, înstrăinarea membrilor Bisericii

de duhul ei autentic. Secularismul este respingerea ethosului eclezial şi infiltrarea aşa-
numitului duh lumesc în viaţa noastră. S-a pus în evidenţă de mulţi că secularismul membrilor
Bisericii, este unul dintre cele mai serioase pericole ale lumii. Biserica are câţiva „duşmani”
externi, dar cel mai rău şi cel mai periculos este secularizarea, căci perverteşte însăşi esenţa

79
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, societate, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, pp. 76-77.
80
Gheorghios D. Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, trad. pr. prof. dr. Ioan I. Ică, Ed Deisis,
Sibiu, 2004, p. 58.
81
Ierom. Damaschin,“Viaţa şi lucrările părintelui Serafim Rose”, Editura Sophia, 2005.
Bisericii. Desigur, Biserica în sine nu se află în nici un pericol real, pentru că este binecuvântatul
Trup al lui Hristos, dar pericolul există pentru membrii Bisericii.
Ca să fim exacţi, vom spune că secularismul, care constă în falsificarea căii vieţii
(ortopraxia) şi a credinţei adevărate ( ortodoxia), se înrudeşte cu patimile şi, natural, a stat
ascuns în Biserică încă de la începuturile existenţei sale. În rai, Adam a încercat să
interpreteze cu mintea sa poruncile lui Dumnezeu. Chiar şi după Pogorârea Duhului Sfânt, au
existat cazuri în care s-a vădit modul omenesc de gândire şi de viaţă al unor creştini. Gnosticii şi
alţii reprezintă dovezile evidente ale acestei căi. Dar secularismul a început mai cu seamă
după încetarea persecuţiilor. De fapt creştinii credeau şi trăiau cu adevărat în timpul
persecuţiilor. Când creştinismul a devenit religie oficială de stat a început falsificarea
credinţei şi a vieţii creştine. Anahoretismul şi mai târziu monahismul s-au dezvoltat ca o
reacţie la această secularizare. Aşa cum arată Sfintele Scripturi, mai ales Epistolele Sfinţilor
Apostoli, în Biserica primară toţi creştinii trăiau monahal. Secularismul a fost o urmare a
faptului că oamenii fuseseră atraşi la creştinism din oportunism. Monahismul a venit ca o
reacţie sănătoasă la această atitudine. Monahismul nu este ceva străin de Biserică, ci mai degrabă
trăieşte potrivit Evangheliei, pe care unii creştini vroiau să o trăiască desăvârşit şi tocmai de
aceea au ales această cale de viaţă. Se poate argumenta că până şi cel mai excentric monah
este o reacţie sănătoasă la duhul secular care îi îmbolnăveşte pe creştinii epocii noastre.
Înainte de a vedea cum se trăieşte secularismul în Biserică, în teologie şi în grija pastorală, va
fi nevoie să cercetăm mai îndeaproape duhul secular şi semnificaţia lumii („cosmos“) în tradiţia
biblico-patristică, de vreme ce cuvântul „cosmos” constituie conceptul principal al termenului
„secularism”( în limba greacă).

Dubla semnificaţie a cuvântului „cosmos”

Cuvântul cosmos (lume) are două semnificaţii în Biblie şi în scrierile Sfinţilor Părinţi.
Prima semnificaţie este aceea de creaţie a lui Dumnezeu, întreaga creaţie; a doua se referă
la patimi şi la tot ce caracterizează duhul cărnii care Îl alungă pe Duhul Sfânt.
Ca să începem cu prima semnificaţie, cosmosul este creaţia. Se numeşte aşa, pentru că
este un ornament, o bijuterie (cosmema în greceşte). În tradiţia ortodoxă spunem că lumea este o
lucrare pozitivă a lui Dumnezeu. Nu este o copie a unei alte lumi reale, lumea ideilor, nu este o
cădere dintr-o lume adevărată, nici o creaţie a unui dumnezeu inferior. Propoziţia din Crez:
„Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor
văzute şi nevăzute…” s-a formulat pentru a combate unele erezii din Antichitate care afirmau că
lumea este o creaţie a unui dumnezeu inferior.
Prin urmare, lumea este creaţia lui Dumnezeu, un ornament, o podoabă. Dumnezeu a creat
lumea cu energiile Sale necreate, pentru că Dumnezeu este creator prin energiile Sale şi nu
prin fiinţa Sa. Este de aceea revelator că Biblia consemnează: Şi a privit Dumnezeu câte a făcut
şi iată erau bune foarte (Facerea 1,31).
Dumnezeu nu numai că a creat lumea, dar o şi menţine în existenţă prin energiile Sale
necreate. Ceea ce spune Hristos despre dragostea lui Dumnezeu pentru lume este semnificativ:
Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, pentru ca tot cel
ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3,16). Dragostea lui Dumnezeu s-a
exprimat în primul rând prin întruparea lui Hristos şi prin mântuirea omului. Înainte de toate,
omul este microcosmosul dinlăuntrul macrocosmosului şi încununare a întregii creaţii.
Cuvântul „lume” în sensul de creaţie a lui Dumnezeu poate fi găsit în câteva pasaje biblice.
 Ioan, vorbind despre Hristos şi despre întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, spune: „În
lume era şi lumea printr-Însul s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut (Ioan 1,10). Se spune de
asemenea în câteva pasaje că, atâta timp cât lumea este creaţia lui Dumnezeu, poate deveni o
amăgire prin cel rău, deoarece cel rău l-a amăgit pe Adam în rai prin lume, prin creaţie. De
aceea Domnul concluzionează: „Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea
întreagă, dar sufletul şi-l va pierde? (Matei 16,26).
A doua semnificaţie a cuvântului „lume” este păcatul, patimile cărnii, duhul cărnii,
duhul care este lipsit de viaţa şi de energia Duhului Sfânt. Întâlnim cuvântul „lume” cu acest
sens de mai multe ori în Biblie. Sf. Ap. Ioan foloseşte frecvent cuvântul „lume” pentru a denumi
creaţia lui Dumnezeu, întreaga creaţie. Dar în alte cazuri îl foloseşte pentru a denumi patimile
trupului, tot ce îl ţine pe om departe de Dumnezeu sau viaţa omului în afara lui Dumnezeu.
Un pasaj tipic este următorul:
„Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu
sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (I Ioan 2,16).
Ioan nu ne cere să nu iubim creaţia, creaţia lui Dumnezeu, ci să nu iubim pofta trupului, pofta
ochilor şi trufia vieţii, care constituie în realitate ceea ce se numeşte lume. În Epistolele Sfântului
Apostol Pavel există un pasaj caracteristic care arată că lumea este, pe de o parte, pofta ochilor şi
trufia vieţii, toate lucrurile exterioare care devin amăgirea celui rău şi ne amăgesc; pe de altă
parte, lumea reprezintă patimile sufletului, contrariul mişcării naturale a forţelor sufletului.
Sfântul Pavel spune:
Dar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos,
prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume. (Galateni 6,14).
Apostolul nu se mândreşte cu originile sale, cu cetăţenia sa romană, cu faptul că L-a
văzut pe Hristos în slava Sa, ci doar prin crucea sa prin care a omorât în sine însuşi lumea.
Şi asta s-a întâmplat pe două căi. Mai întâi, lumea a fost răstignită pentru el, apoi el a fost
răstignit pentru lume. În prima fază, cel rău nu îl mai poate amăgi cu stimuli exteriori. În a doua,
s-a eliberat de lumea patimilor şi de poftele din lăuntrul său.
În aceste două sensuri întâlnim cuvântul „lume” în textele patristice. Sfântul Grigorie
Palama învaţă că lumea ca creaţie a lui Dumnezeu nu trebuie nici dispreţuită, nici urâtă. În
acest sens, lumea trebuie folosită de om pentru subzistenţă. Există totuşi pericolul ca atunci
când cineva vede lumea ca pe o creaţie a lui Dumnezeu să o vadă şi ca pe amăgirea
diavolului; pentru că diavolul ştie într-adevăr cum să utilizeze lumea pentru a-l amăgi pe
om.
În Sfânta Scriptură se spune că diavolul este regele acestei lumi. Interpretând acest termen,
Sfântul Grigorie Palama subliniază faptul că Dumnezeu, Care a creat lumea, este adevăratul rege
al lumii. Diavolul este numit astfel pentru că el domină lumea nedreptăţii şi a păcatului.
Într-adevăr, „abuzul de fiinţe, dominaţia noastră pătimaşă asupra lumii, lumea nedreptăţii, pofta
cea rea şi trufia“82, toate acestea constituie lumea al cărei rege este diavolul. Aici este clar că
lumea înseamnă păcat şi patimi.
„Eu vă voi trimite vouă alt Mângâietor, pe Care lumea nu poate să-L primească” (In 14,16-
17), adică un Duh cu desăvârşire potrivnic duhului lumii. Cum vreţi să trăiţi în pace cu lumea şi
să fiţi ai Domnului, de vreme ce Duhul Domnului, Cel dat următorilor Lui, nu poate fi nicidecum
împăcat cu lumea? Oare a făgăduit Domnul vreo pace cu lumea?
Nu credeţi, oare, că lumea nu este chiar atât de potrivnică lui Hristos şi viaţa lumească —

82
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA 2 sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum
se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2008, vol. 2.
vieţii creştine, încât să nu fie nici o posibilitate de a le îmbina şi, trăind lumeşte, să trăim totodată
şi creştineşte? Cel puţin acum circulă părerea aceasta, că înstrăinarea strictă de lume şi de tot ce
este lumesc ţine de o simplitate mioapă sau de o râvnă lipsită de discernământ şi de o melancolie
mohorâtă, şi că, dimpotrivă, valoarea veacului şi a educaţiei de acum constă tocmai în faptul că
astăzi oamenii se pricep să îmbine creştinismul cu iubirea lumii, privind cu compătimire la acei
sărmani nerozi care, pentru a se mântui şi a plăcea lui Dumnezeu, se lipsesc de cutare sau cutare
bunătăţi şi mângâieri ale lumii.
Nu mă apuc să intru în dispută cu acest fel de filosofi. Şi cum merg pe principiul de a nu
spune nimic de la mine însumi, ci numai de a aduna laolaltă toate cele spuse în cuvântul lui
Dumnezeu împotriva lumii şi a iubirii de lume. Întorcându-se către sine, fiecare va găsi în
conştiinţa sa, fără îndoială, îndemnul sever de a lua aminte fără cârtire la tot ce porunceşte
Domnul, în ciuda tuturor părerilor care circulă şi a tuturor simţămintelor şi împotrivirilor care
apar din inima noastră împotriva acestor porunci. Ce spun limpede şi precis Domnul şi Sfinţii
Lui Apostoli, aceea este lege pentru noi.
Cum vorbeşte despre lume Domnul? Noi ştim deja că Domnul, Care a fost atât de îngăduitor
faţă de cei păcătoşi şi neputincioşi, Care a luat toate păcatele noastre asupra Sa, Care a numit
jugul Său „bun” şi „uşor” şi îi mustra pe învăţătorii iudei pentru că îi împovărau pe oameni cu
asprimi de prisos – un asemenea Domn bineînţeles că nu S-ar fi apucat să pună asupra
următorilor Săi greutatea înstrăinării de lume dacă iubirea faţă de lume ar putea fi îmbinată cu
urmarea Lui. Şi totuşi, ia uitaţi ce spune El! În ce raport Se pune Mântuitorul faţă de lume? Eu,
zice, nu sunt din lumea aceasta, şi repetă asta nu o dată ( In 8,23; 17,14-16): „Eu nu sunt din
lumea aceasta, şi împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”(In 8,23; 18,36).
Împărăţia lui Hristos se întocmeşte în lume şi din oamenii lumii, dar pe ruinele împărăţiei
stăpânitorului lumii.
De aceea, Domnul spune: „Eu M-am pogorât din cer ca să îl leg pe cel tare, ca să stric
lucrurile diavolului!” ( In 6,38; Mc. 3,27; 1 In 3,8).
Întrucât asta s-a săvârşit prin moartea pe cruce, înainte de patimă iată ce osândă a rostit
asupra lumii: „acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat
afară” (In 12,31).
Vedeţi ce opoziţie? Şi atunci, cum vreţi să fiţi cu Hristos făcând totodată pe placul lumii? Ce
împărtăşire are lumina cu întunericul? Ce învoire este între Hristos şi Veliar? (II Cor. 6,14-15).
Poate că Domnul a fost atât de aspru faţă de lume în ce-L privea pe El însuşi, în Persoana Sa?
Dar el nu a făcut nici un rabat în această privinţă pentru ucenicii Săi, care erau nevoiţi să trăiască
în lume, printre iubitorii acesteia. „Şi aceştia, zice, nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din
lume (In 17,14). De aceea, mângâindu-i, altundeva adaugă: „dacă lumea vă urăşte, să ştiţi că pe
Mine mai înainte M-a urât. Dacă aţi fi fost din lume, lumea ar fi iubit ce este al său; dar întrucât
nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, pentru aceasta vă urăşte pe voi lumea” (In
15,18-19).
Dar cum vreţi voi şi să fiţi ai lui Hristos şi să fiţi în pace cu lumea? Oare a făgăduit Domnul,
măcar pe viitor, vre-o pace cu lumea? Oare am apucat noi acea fericită vreme şi oare putem,
iubind lumea în tihnă, să credem că plăcem Domnului şi ne mântuim sufletul? Nu, nu asta ni s-a
făgăduit. El, în schimb ne zice, „vă voi trimite vouă alt Mângâietor, pe Care lumea nu poate să-
L primească (In 14,16-17), adică un Duh cu desăvârşire potrivnic duhului lumii. Şi venind, „va
vădi lumea şi de păcat, şi de dreptate, şi de judecată (In 16,8). Ca atare, vrajbă statornică va fi
întotdeauna între voi şi lume, şi drept urmare „în lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, pentru
că Eu am biruit lumea (In 16,33). Şi atunci, cum vreţi să trăiţi în pace cu lumea şi să fiţi ai
Domnului, de vreme ce Duhul Domnului, Cel dat ucenicilor şi următorilor Lui, nu poate fi
nicidecum împăcat cu lumea?
Aşadar vedeţi că în învăţătura Domnului nu este nici un pic de îngăduinţă faţă de lume?
Puteţi fi dinainte încredinţaţi că nu veţi întâlni vreo îngăduinţă faţă de ea nici în spusele
Sfinţilor Apostoli. Luaţi-l pe Ioan, care respira dragoste, şi pe dreptul Iacov, care strălucea cu
dreptatea. Ce spun aceştia? Şi unul, şi celălalt zic într-un glas: nu iubiţi lumea!
Nu iubiţi lumea, spune Apostolul loan, nici cele ce sunt în lume! Dacă iubeşte cineva lumea,
nu este dragostea Tatălui întru dânsul: pentru că tot ce este în lume – pofta trupului, şi pofta
ochilor, şi trufia vieţii – nu este de la Tatăl, ci de la lumea aceasta. Şi lumea trece, şi pofta ei –
iar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac (I In 2,15-17).
Au nu ştiţi, zice Apostolul Iacov, că iubirea acestei lumi este duşmănie faţă de Dumnezeu?
Pentru că cine vrea să fie prieten lumii este vrăjmaş al lui Dumnezeu. Cât de cumplit! Sau
credeţi, continuă el, că în deşert zice Scriptura: spre zavistie pofteşte duhul Care sălăşluieşte în
noi? (Iac. 4,4-5).
Adică Duhul Acesta este atât de gelos, încât nu poate nicidecum îngădui ca noi să aparţinem
câtuşi de puţin lumii, cere devotament deplin faţă de Domnul!

„Nu daţi crezare oricărui duh, pentru că mulţi proroci mincinoşi au intrat în lume… Aceia
sunt din lume, de aceea grăiesc ca din lume şi lumea îi ascultă.” (I In 4,1-5; 5,1-5)
Adică aceşti proroci mincinoşi – învăţători mincinoşi – apără lumea pentru că ei înşişi sunt
de la lume, nu de la Hristos. Aşadar nici cei ce îi ascultă, nici cei ce îi urmează nu sunt ai lui
Hristos, ci sunt tot de la lume. Şi nu se va împlini oare în mijlocul nostru ceea ce a prezis
Apostolul Pavel: ”căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura cea sănătoasă, ci,
dornici să-şi desfăteze auzul, îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul
de la adevăr, şi se vor abate către basme”(II Tim. 4,3-4)?
Vedeţi ce osândă aspră nu doar asupra lumii, ci şi asupra apărătorilor iubirii faţă de lume?!!
Aşadar, cine vrea, n-are decât să fie atât de viclean, încât să iubească lumea nutrind nădejdea
mincinoasă de a nu se împotrivi prin aceasta duhului lui Hristos! Voi însă nu vă lăsaţi atraşi şi nu
urmaţi unora ca aceştia! Însuşi gândul de a vicleni în acest fel dă în vileag lipsa duhului lui
Hristos, care a dat în vileag lumea. Este oare potrivit să ne gândim la o unire între lume şi Hristos
atunci când, din primele zile ale arătării Mântuitorului în lume, aceasta s-a ridicat împotriva Lui
prin cârmuiri, prin viclenie, şi prin răutate? Oare nu se dă de înţeles prin aceasta că, într-adevăr,
creştinii nici nu trebuie să se gândească a trăi împăcaţi cu lumea, care este atât de duşmănoasă
faţă de Domnul lor? Aşa a şi fost dintotdeauna. După Domnul şi după Sfinţii Apostoli, toţi cei ce
au crezut şi au slujit cu adevărat Domnului au mers împotriva lumii şi a duhului ei, şi pentru asta
au fost ţinta săgeţilor lumii – au avut de suferit şi au fost prigoniţi. Toţi cei ce vor a vieţui cu
credinţă bună în lume vor fi prigoniţi (II Tim. 3,12). Şi atunci, înţelegere de care poate să fie
vorba aici?
Presupun că acum toţi veţi fi de acord cu faptul că, dezaprobând lumea, nu vă expun o părere
a mea particulară. Domnul şi Sfinţii Apostoli au condamnat-o în cuvinte limpezi şi exacte, care
nu admit nici o răstălmăcire. Cine este de la Dumnezeu, ascultă de noi, zice Sfântul Ioan
Cuvântătorul de Dumnezeu (I In 4,6). După aceasta, nu am mai avea de ce să ne deosebim în
părerile despre lume.83
Să vedem ce ne spun şi urmaşii Apostolilor, marii Părinţi ai Bisericii:

83
Sfântul Teofan Zăvorâtul, „Ştiinţa rugăciunii”, Editura Sophia, 2008.
 Sfântul Vasile cel Mare, vorbind despre despărţirea de lume, spune că nu există o evadare
din lume, nici o evadare a sufletului din trup, aşa cum susţineau filosofii antici. E vorba mai
degrabă de pierderea legăturii dintre suflet şi trup. Fireşte, când se referă la trup, Părinţii nu
vorbesc de trup ca atare, ci de duhul trupesc, de patimile cărnii şi de idolatrizarea trupului.
În acest context vorbesc Părinţii despre lume. Teolipt al Filadelfiei spune: „Prin «lume»
numesc iubirea de obiecte materiale şi de trup. Cel care se eliberează de acestea devine
asemănător cu Hristos şi dobândeşte dragostea Lui”.
Mai general, pentru a-l cita pe Sfântul Isaac Sirul, „când vrem să numim toate patimile, le
numim lume“.
În acest sens, cuvântul „lume” este echivalent termenului de „secularism”, care a cucerit
lumea occidentală și riscă să înghită și spațiul ortodox. Secularismul este desfigurarea
omului de către duhul cărnii şi de patimi. Când viaţa noastră este pătrunsă de patimi, de lumea
nedreptăţii şi când ducem o asemenea viaţă în interiorul Bisericii şi credem şi încercăm să fim
teologi în felul acesta, atunci acesta se numeşte secularism. Secularismul înseamnă
înstrăinarea vieţii de Dumnezeu, ieşirea noastră din comuniunea şi unitatea cu El, ataşarea
noastră de lucruri materiale şi vederea tuturor lucrurilor şi problemelor din viaţa noastră
în afara voinţei lui Dumnezeu. Putem afirma că secularismul este sinonim cu
antropocentrismul.
În cele ce urmează vom analiza termenul de secularism în cadrul de mai sus, extinzând,
fireşte, dimensiunile acestuia.

Secularismul în Biserică

Anterior am avut posibilitatea să analizăm semnificaţia termenului de secularism şi în

Biserică. Trebuie înţeles că Biserica este Trupul lui Hristos. Nu este o organizaţie
omenească, ci Trupul divino-uman al lui Hristos. Am spus de asemenea că Biserica înseamnă
îndumnezeirea omului. Adică scopul ei este să-şi călăuzească membrii către îndumnezeire,
care este de fapt scopul principal al creerii omului. Un fragment important care ilustrează
obiectivul păstorilor Bisericii poate fi găsit în Epistola Sfântului Apostol Pavel către creştinii din
Efes. Apostolul spune:
„ Şi El i-a dat pe unii să fie apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii bine-vestitori, pe alţii păstori şi
învăţători, ca să-i pregătească pe sfinţi pentru lucrarea slujirii, spre zidirea trupului lui Hristos,
până ce toţi vom ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu; la starea de
bărbat desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos“ (Efeseni 4, 11-13).
După Sfântul Nicodim Aghioritul, în expresia cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, Sfântul
Pavel nu se referă la „cunoaşterea lui Dumnezeu care este dobândită prin vederea lucrurilor
create şi prin dumnezeieştile Scripturi; cel necurat poate de asemenea să posede o asemenea
cunoaştere; el se referă dimpotrivă la cunoaşterea supranaturală a Fiului lui Dumnezeu, la
care se ajunge prin iluminare şi prin preamărire dumnezeiască şi este dăruită doar celor
desăvârşiţi, care s-au curăţat de patimile trupului şi ale sufletului. Aceasta este cunoaşterea
la care Sfântul Apostol Pavel doreşte să ajungă toţi creştinii“.
De asemenea, expresia la statura de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos
exprimă conceptul de îndumnezeire.
Adevărata viaţă a Bisericii se arată în tămăduirea omului. Din învăţăturile Sfinţilor Părinţi
ştim că Biserica este centrul duhovnicesc de sănătate, spitalul duhovnicesc care îl vindecă
pe om. Când ne referim la boală şi la tămăduire, înţelegem că mintea este bolnavă şi se vindecă.
Tămăduirea minţii nu este independentă de purificare, iluminare şi îndumnezeire. Scopul
Bisericii este să vindece centrul cunoaşterii, astfel încât omul să dobândească cunoaşterea lui
Dumnezeu care înseamnă mântuirea sa. De aceea, viaţa Bisericii adevărate se vede în gradul de
succes, în rezultatele terapiei. Dacă îl vindecă pe om, dacă îi face o diagnosticare corectă a
bolii şi dacă ştie calea şi metoda de vindecare, atunci este Biserica adevărată, nu cea
seculară.
Există câteva indicii care arată că această Biserică deţine cunoaşterea şi succesul terapiei.
Relaţiile sociale corecte reprezintă unul dintre ele. Într-adevăr, perturbarea relaţiilor sociale şi
interpersonale este produsul, rezultatul bolii minţii. Terapia minţii, care constă în
purificare şi iluminare, are consecinţe psihologice şi sociologice. De aceea, ceea ce este
relevant pentru terapia minţii trebuie studiat şi de aşa-numita ştiinţă a sociologiei. Noi,
ortodocşii, vedem transformarea societăţii din această perspectivă. Iată de ce suntem realişti.
Este utopic să vrei să transformi societatea încercând să găseşti un sistem social
corespunzător. Ceea ce este relevant nu este un sistem, ci un mod de viaţă. Asta nu
înseamnă că nu salutăm orice efort de îmbunătăţire a anumitor condiţii proaste din
societăţile decăzute şi bolnave care în cea mai mare parte nu acceptă cuvântul lui
Dumnezeu. Dar calea cea mai eficientă şi realistă este terapia minţii.
Un alt exemplu care arată gradul de succes al Bisericii în tămăduire este prezenţa şi
existenţa sfintelor moaşte. Sfintele moaşte sunt o dovadă a tămăduirii omului. Atunci când
mintea este purificată şi iluminată şi când omul atinge îndumnezeirea, el este în întregime
îndumnezeit, pentru că harul lui Dumnezeu este împărtăşit de la suflet şi la trup. Moaştele
sfinţilor, care sunt nestricate, binemirositoare şi făcătoare de minuni, sunt dovada că
metoda şi calea de vindecare s-au păstrat, că Biserica conduce omul către îndumnezeire. De
aceea s-a argumentat în mod accentuat că scopul Bisericii este să zămislească moaşte, în sensul
că ea caută să-l călăuzească pe om către îndumnezeire. O biserică care nu produce moaşte
demonstrează că nu îl conduce pe om la îndumnezeire şi, dimpotrivă, nu deţine metoda
adevărată pentru tratarea omului.
Astfel, existenţa adevăratei Biserici se arată în gradul ei de succes. În medicină se spune că o
teorie medicală corectă se deosebeşte de una greşită prin gradul ei de succes. În mod similar, un
doctor este bun în funcţie de numărul de vindecări. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Biserică.
Prezenţa ei este confirmată de succesul pe care îl are în vindecarea unor minţi întunecate.
Secularismul în Biserică se raportează direct la pierderea adevăratului obiectiv al
Bisericii. O Biserică care nu este însufleţită de ceea ce s-a spus mai sus, adică o Biserică
care nu îl vindecă pe om, ci se ocupă cu alte probleme, este o Biserică secularizată. În acest
sens ne referim la secularismul în Biserică. Acum ne vom ocupa de câteva cazuri care oglindesc
Biserica secularizată.
Putem spune că Biserica devine seculară atunci când este considerată o organizaţie
religioasă. Există o diferenţă enormă între Biserică şi religie. Religia vorbeşte doar despre un
Dumnezeu impersonal care locuieşte în ceruri şi conduce lumea de acolo de sus. Omul, prin
diferite ritualuri, trebuie să-L îmbuneze pe Dumnezeu şi să stabilească o comunicare cu El. Însă
Biserica este Trupul lui Hristos Care Şi-a luat firea omenească şi în acest mod există o
comunicare între om şi Dumnezeu, în Persoana lui Hristos. Fireşte, nu este exclus ca în
Biserică să fie unii creştini care îl percep pe Dumnezeu într-o perspectivă religioasă. Aceasta,
totuşi, se întâmplă în etapele inferioare ale vieţii duhovniceşti, este o dovadă de imaturitate
duhovnicească şi reprezintă în cele din urmă o voinţă şi o tendinţă a omului de a se maturiza
spiritual, ca să ajungă la comuniunea şi unirea cu Dumnezeu. Astfel, o Biserică secularizată,
satisface pur şi simplu aşa-numitele sentimente religioase ale omului şi nimic mai mult.
Este cunoscută pentru ceremoniile sale frumoase şi neglijează întreaga bogăţie neptică şi
terapeutică pe care o deţine Biserica.
Mai mult, considerăm că Biserica este secularizată atunci când este receptată doar ca un
domeniu şi un sistem ideologic, fără legătură cu viaţa. Sistemele ideologice sunt inspirate de
idei abstracte şi sunt îmbibate de idealismul caracteristic tuturor sistemelor antropocentrice, care
se întemeiază pe filosofie şi sunt împotriva materialismului. Ideile nu au o legătură prea strânsă
cu viaţa, cu schimbarea omului. Idealismul este creat de raţionalitatea omului şi este
prezentat sub forma argumentelor şi ideilor.
Biserica nu funcţionează ca un domeniu ideologic. Nu deţine pur şi simplu câteva idei, fie
ele şi cele mai bune, perfecte, care de regulă combat alte idei. Biserica are viaţa, viaţa cea
adevărată, care este rodul comuniunii omului cu Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama
spune: „orice cuvânt poate fi contrazis de alt cuvânt“. Orice argument se confruntă cu un
contra-argument. Acest lucru se poate vedea clar în ideile filosofice care s-au dezvoltat. Dar
cine poate combate viaţa adevărată şi, mai ales, viaţa care biruieşte moartea? Biserica nu
deţine idei. Ea are viaţa, care este o transcendere a morţii. Este greşit, este o atitudine
seculară, să compari Biserica cu ideologiile vechi sau moderne şi cu sistemele socio-politice
ideologice. Biserica nu copiază pur şi simplu metode şi forme ale altor sisteme sociale şi
filosofice, ci deţine viaţa care nu se identifică cu scopul sistemelor idealiste. Desigur, atunci
când Biserica vindecă omul, aceasta are importante consecinţe ideologice, dar este o
consecinţă, un rezultat, niciodată cauza, principiul.
Biserica secularizată se ocupă cu gândirea umană şi cu ideile abstracte. Biserica reală şi
adevărată este precum medicina adevărată şi, în particular, precum chirurgia. Atunci când
face o operaţie, un chirurg nu se poate preocupa de filosofie sau de cultură, nu poate să stea să
mediteze. În faţa lui se află un pacient care vrea să-l vindece, să-i redea sănătatea deplină.
La fel, Biserica, având în faţă un pacient, nu poate medita şi filosofa. Biserica însăşi trăieşte
taina Crucii lui Hristos şi îl asistă pe om în asumarea ei în viaţa lui personală. Trăirea
tainei Crucii este cea mai adâncă pocăinţă prin care se schimbă mintea. De la mişcarea
contrară firii, mintea ajunge la mişcarea după fire şi la cea mai presus de fire.
Mai mult încă, Biserica devine seculară atunci când este degradată la statutul de
organizaţie socială, ca atâtea organizaţii în societate. S-a afirmat adesea că Biserica este
instituţia supremă a naţiunii. Dar Biserica nu poate fi considerată ca o instituţie a naţiunii, fie ea
considerată supremă. Poate fi esenţa naţiunii, atât timp cât tradiţia naţiunii este legată
inextricabil de tradiţia Bisericii, iar membrii naţiunii sunt în acelaşi timp şi membri ai
Bisericii. Totuşi, Biserica nu poate deveni o instituţie. Când o revoluţie sfârşeşte într-o
birocraţie, îşi pierde valoarea şi asta o conduce la decădere. Acelaşi lucru este valabil şi pentru
Biserică. Fiind un spital duhovnicesc unde omul se vindecă, Biserica nu poate fi considerată
doar o instituţie care susţine societatea, cu scopul de a-i îmblânzi pe cetăţeni, luptând
împotriva pornirilor firii decăzute. Biserica înseamnă mult mai mult!
Din nefericire, astăzi unii văd Biserica doar ca organizaţie necesară, utilă Societăţii şi
apreciază rolul ei în funcţie de utilitatea ei socială. Pentru mulţi, Biserica este un Prometeu, cu
poliţia în rolul lui Epimeteu. Adică, Biserica este suficient de bună ca asistent al societăţii pentru
a permite intervenţia poliţiei. Când Biserica dă greş, intră în funcţiune poliţia. Desigur, nimeni nu
poate nega rolul binefăcător al Bisericii in asemenea situaţii. Un creştin vindecat nu are probleme
cu poliţiacăci ne referim la Biserica secularizată dacă va vedea prezenţa Bisericii numai în acest
domeniu.
 Din nefericire, alţii nu ţin seama de rolul profetic şi sfinţitor al Bisericii, care constă în
sfinţirea omului şi a întregii lumi. Ei acceptă Biserica mai degrabă ca pe un element decorativ.
Au nevoie de ea pentru a decora diferite ceremonii şi de a le da strălucire prin prezenţa acesteia.
Sau pot crede că prezenţa Bisericii este necesară pentru a demonstra un larg consens social. Dar,
aşa cum s-a observat în mod evident, nici măcar ateii nu refuză o astfel de Biserică! Aş
adăuga însă: - o asemenea biserică secularizată provoacă până şi ateilor disperarea!!. Ei
pot avea nevoie de ea doar pentru timpul prezent, pentru că le serveşte bine interesele, dar
se vor confrunta cu o mare dezamăgire când şi ei vor avea nevoie de prezenţa vie a lui
Hristos cu adevărat real în Biserică.
O Biserică care răstigneşte în loc să se răstignească, care trăieşte în slavă lumească în loc
de slava Crucii, o Biserică care cade în faţa celor trei ispite ale lui Hristos în deşert, în loc
să le biruiască, este o Biserică secularizată. O asemenea Biserică este menită să se acomodeze
la o societate căzută şi să rămână în această stare căzută; răspândeşte dezamăgire şi disperare
printre cei care caută ceva mai profund şi mai substanţial.(…)
Astăzi, când există o tendinţă generală de a vedea Biserica seculară ca fiind mai utilă pentru
nevoile sociale moderne, aş adăuga că există o tendinţă crescândă de a adapta predicile şi
învăţătura Bisericii la aceste nevoi sociale, la nevoile unei societăţi care funcţionează după
repere antropocentrice, pentru că se tem de respingerea socială. Protestanţii şi, în general,
„Bisericile” occidentale au căzut în această ispită şi de aceea au răspândit multă deznădejde în
rândul celor care caută terapia, a celor care caută adevărata Biserică pentru a se vindeca.
În concluzie, putem afirma ca secularismul este cel mai grav pericol în Biserică. Este cel
care falsifică duhul adevărat, atmosfera creştină adevărată. Desigur, trebuie să repetăm că
nu falsifică Biserica, pentru că Biserica este Trupul real şi binecuvântat al lui Hristos, ci pe
membrii acesteia. De aceea, a fost mai potrivit să ne referim la secularizarea în rândul
membrilor Bisericii.
Biserica este podoaba lumii, slava lui Dumnezeu pe pământ, mila lui Dumnezeu faţă de
omenire. Când, totuşi, această podoabă a lumii este pătrunsă de aşa-numitul duh secular când
creştinii, membrii Bisericii, în loc să aparţină acestei podoabe, în loc să devină lumina
lumii, sunt inspiraţi de lume în sensul patimilor şi devin lume, atunci experimentează
secularismul. Acest secularism nu conduce la îndumnezeire. Este o perspectivă
antropocentrică asupra vieţii noastre. Biserica ar trebui să pătrundă întreaga lume şi să o
transforme, mai degrabă decât ca duhul lumii să pătrundă Biserica şi să o secularizeze.
O biserică secularizată este complet neputincioasă şi slabă în încercarea de a transforma
lumea spre bine, de a o transfigura pentru Hristos, iar creştinii secularizaţi eşuează astfel la
toate nivelurile“.84 „ Creştinismul devine o «cruciadă», Hristos devine o «idee», aflate atât în
slujba unei lumi «preschimbate» prin tehnici sociale şi ştiinţifice, cât şi a unui om virtual
«îndumnezeit» fals, prin trezirea unei «noi conştiinţe», şi acestea, chiar sub ochii noştri toleranţi!
O epocă a «păcii» poate veni pentru omul dezabuzat –care e totuşi plin de temeri apocaliptice;
dar ce poate spune creştinul despre o astfel de «pace»? Ea nu va fi pacea lui Hristos, ci o altfel de
pace !!85“

EXIGENŢELE MISIUNII ȊN SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ ŞI SOCIETATEA

ROMȂNEASCĂ

84
din: Mitropolitul Hierotheos Vlachos, „Secularismul, un cal troian în Biserică”, Editura Egumeniţa,
Galaţi, 2004.
85
Ierom. Damaschin, “Viaţa şi lucrările părintelui Serafim Rose”, Editura Sophia, 2005.
 „Şi să nu vă asemănaţi chipului veacului acestuia, ci vă schimbaţi la faţă întru înnoirea minţii
voastre”. (Rom. 12, 2)

Se tot vorbeşte despre lumea modernă, dar se pierde din vedere că fiecare epocă la vremea în
care era se numea tot eră modernă în raport cu trecutul. Nevoile omului sunt aceleaşi doar că
nivelul de percepţie diferă de la o epocă la alta. De pildă, dacă în Evul Mediu oamenii aveau
nevoie de cai cât mai buni pentru a călătorii confortabil, pentru omul contemporan calul Evului
Mediu se transformă în cai putere, mijloace de locomoţie care să te facă să simţi cât mai puţin
momentul călătoriei.
Dar cu siguranţă că ceea ce azi înseamnă ceva modern, în viitor va fi doar ceva demodat şi de
neînţeles pentru omul viitorului, cum am putut să considerăm aşa ceva modern şi comod.
La fel şi raportul dintre omul contemporan şi Dumnezeu. Acest raport nu trebuie să fie unul
modern ci doar actualizat şi adus în armonie cu Învăţătura Sfinţilor Părinţi. Aşa cum cuvintele
Sfintei Scripturi sunt mereu actuale, şi pentru cei de acum 1000 de ani şi pentru cei de azi, tot aşa
legătura dintre om şi Dumnezeu trebuie să fie universal aceeaşi. Dumnezeu este veşnic,
nedemodat, mereu actual, în permanentă legătură cu întreg neamul omenesc.
Lumea de azi pe de o parte progresează, pe de alta, sub raport religios, trăieşte şi anumite
fenomene de criză. Procesul tehnic eliberează din ce în ce mai mult omul de probleme. Ştiinţa dă
tot mai multe răspunsuri şi tainele, misterele Universului parcă se deschid. Sacrul se
desacralizează în mare parte, devine obiect al cunoaşterii ştiinţifice. Cauzele cad, deşi încă nu
toate, din metafizic în fizic.

Etica şi tehnologia86

Mulţi se plâng de tehnologie. Mulţi acuză tehnologia modernă de toate relele din lume. Este
tehnologia într-adevăr de osândă, sau cei care creează tehnologia şi o folosesc? Un ciocan este de
osândit dacă un vecin sparge cu el capul vecinului său? O cruce de lemn este de osândit dacă
cineva răstigneşte pe altcineva pe ea? Aceleaşi ţevi pot fi folosite pentru apa potabilă şi pentru
canalizare? Tehnologia nu simte binele sau răul. Răul nu vine din tehnologia moartă, lipsită de
simţire, ci din inimile moarte ale oamenilor!
La origini, însăşi religia a fost maica eticii şi a tehnologiei. Mai înainte de toate, religia a fost
un şuvoi ce izvora din adâncimi ascunse, etica un râu purtător de viaţă şi tehnologia, cu ajutorul
făgaşelor artei, purta apa din acest râu prin toate arterele vieţii omului.
De la început, Dumnezeu i-a vestit omului legea credinţei, legea purtării şi cunoaşterea
tehnologiei.
Cu îndrumările lui Dumnezeu, Noe a ridicat o corabie care a săvârşit una din cele mai lungi
călătorii din istoria navigaţiei. Conştient pe deplin de prezenţa lui Dumnezeu şi fără de mândrie,
Noe a ridicat o navă uimitoare, pentru izbăvirea sa şi a noii omeniri ce urma să se nască. Prin
insuflarea lui Dumnezeu, Betaleel a fost umplut de înţelepciune în înţelegere, în cunoaştere, la
tot lucrul, să săvârşească planuri artistice pentru lucrul în aur, în argint şi în bronz, şi în tăierea
pietrelor pentru monturi, şi în sculptura lemnului, ca el să poată lucra în toate soiurile de
meşteşuguri. (Ieşirea 31,1-11)
Asemenea, Templul lui Solomon, una dintre cele mai mari minuni arhitectonice ale vechii
lumii, a fost clădit de către oameni învăţaţi de către Duhul lui Dumnezeu şi conduşi de mâna
86
după Episcop Nicolae Velimirovici.
Domnului. Astfel mărturisesc Sfintele Scripturi. Dumnezeu era, printre oameni., motivul
credinţei adevărate, al bunei purtări şi al cunoaşterii tehnologice.
Atunci când oamenii îl simţeau neîncetat pe Dumnezeu deasupra lor, în faţa lor şi în jurul lor,
în acelaşi fel cum simţeau aerul şi lumina, ei atribuiau şi dăruiau toate lucrările tehnologice şi
munca lor manuală Lui, Domnul şi Ziditorul lor.
O dramă groaznică a vremurilor noastre a fost şi este războiul dintre oameni şi Dumnezeu.
Dumnezeu vrea să înalţe şi să slăvească identitatea duhovniciei omului deasupra materialităţii
fără de minte şi de viaţă, în timp ce oamenii vor să îşi îngroape identitatea şi să îşi uite Ziditorul,
făcându-şi ca scop unic al vieţii tehnologia şi bogăţia materială. Însă, între cinste şi pricepere este
uşor de ales. Un om cinstit, chiar şi fără pricepere, este mai respectat chiar şi în vremea noastră,
decât un om priceput dar necinstit.
Din cauza necredinţei lor în Hristos mulţi oameni devin handicapaţi spiritual şi moral, şi
ajung să facă din tehnologia modernă idoli la care se închină, şi devenind profeţi ai
iluminismului întunecat îi îndeamnă pe toţi oamenii şi popoarele să aducă jertfă acestor idoli.87
Tehnologia, cum observăm, schimbă relaţia omului cu natura, dar nu trebuie să schimbe şi relaţia
omului cu Dumnezeu. Oricine gândeşte altfel, preţuieşte mai mult lucrurile decât oamenii, şi
ţărâna mai mult decât duhul!
Când simţirea prezenţei lui Dumnezeu s-a atenuat şi vederea duhovnicească s-a întunecat,
atunci a intrat mândria în meşteşugari şi în tehnologi, iar ei au început să dea doar lor înşile
slava, pentru clădirile lor, pentru lucrarea mâinilor şi minţilor lor, începând să folosească în mod
greşit munca lor – şi de atunci umbra pierzaniei a început să cadă asupra tehnologiei.
Într-o conştiinţă întunecată cu privire la prezenţa lui Dumnezeu, oamenii plini de mândrie au
căzut de acord unii cu alţii "Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer
şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!" (Facerea 11, 1-9) Aceasta
a fost construirea turnului Babel.
Când regele Solomon a terminat clădirea măreţului Templu al Domnului, şi-a ridicat mâinile
către ceruri, şi cu smerenie a strigat: „Cerul şi cerul cerurilor nu Te încap, cu atât mai puţin acest
templu pe care l-am zidit numelui Tău.”(Regi, cap. 8 şi II Cronici cap. 6)
Acest templu minunat a dăinuit vreme de 11 generaţii. A fost făcut praf şi pulbere atunci când
urmaşii fără de Dumnezeu ai regelui Solomon l-au preschimbat dintr-o „casa de rugăciune, într-o
casa de negoţ.”(Luca 19,46). Nu datorită tehnologiei a rămas Templul în picioare vreme de
secole, nici din pricina tehnologiei n-a dispărut de pe faţa pământului. Tehnologia este surdă,
mută şi fără de răspuns. Este complet dependentă de etică, aşa cum este şi etica de credinţă.
Este binecunoscută povestea biblică a regelui Nabucodonosor. El a construit oraşul
Babilonului cu palate, şi turnuri suspendate, cu o asemenea dibăcie tehnologică şi frumuseţe cum
lumea nu mai văzuse. Regele stând pe acoperişul palatului său a privit spre oraşul pe care îl
clădise, şi a grăit plin de mândrie: "Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care l-am clădit eu
întru tăria puterii mele şi spre cinstirea strălucirii mele, ca reşedinţă a împăratului?" Pe când
glăsuia el aceste vorbe încrezute, Dumnezeu l-a lovit cu nebunia şi şi-a pierdut minţile, şi în
nebunia lui a trăit ca o fiară între fiarele pădurii vreme de şapte ani. Oraşul lui, Babilonul cel
mare, a devenit o grămadă de dărâmături şi loc de batjocură, a ajuns un pustiu fără de locuitori,
întocmai cum a proorocit Ieremia proorocul (Ieremia 51,37).
Atunci când frica lui Dumnezeu dispare şi legea morală a lui Dumnezeu este încălcată,
muntele tehnologiei omeneşti se prăbuşeşte în ţărâna din care a fost făcut. Astfel se vor prăbuşi

87
după Episcop Nicolae Velimirovici,
http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/etica_si_tehnologie.htm.
în ţărâna cea fără de formă, şi Turnul Eiffel şi catedralele gotice germane şi zgârie-norii
americani, turnurile tehnologiei şi arhitecturii omeneşti, dacă mândria omului, chiar şi cea a
creştinilor, luptă sfidător împotriva lui Dumnezeu, şi depăşeşte toate măsurile mândriei şi
păcătoşeniei, şi reuşeşte să sfârşească îndelunga răbdare a lui Dumnezeu.
De ce sunt atât de multe civilizaţii măreţe îngropate adânc în pământ, iar deasupra plugarii
ară, fără nici cea mai mică idee că turnurile şi oasele lor zac sub pământul arat? Cum se face că
din toate măreţele contrucţii din marmură ale grecilor nu a mai rămas altceva decât Acropolea?
Cum de a îndrăznit pământul să ascundă de la faţa soarelui şi de la ochii oamenilor templele
titanice din Baalbek şi Egipt, ca şi măreţele oraşe Egbata, Persepolis, Tir, Sidon şi Troia, ca
acum vacile să pască liniştite deasupra lor, şi porcii dedesubt, iar păstorii să clădească grajduri
din marmura împrăştiată? De ce mândrele cetăţi şi temple şi castele ale regelui Montezuma au
dispărut fără de urmă!? La fel şi împărăţiile atât de culţilor incaşi şi peruvieni? Ce mână
nemilostivă a rostogolit munţi de noroi asupra tuturor acestor construcţii omeneşti, care prin
tăria, forma şi frumuseţea lor, puteau concura cu cele mai tari construcţii moderne!?
De ce există întreruperi şi nu există continuitate în civilizaţia umană!?! Deoarece nici una din
acestea nu era plăcută Unicului Sfânt Dumnezeu! Nici una din aceste civilizaţii îngropate nu a
fost distrusă de timp ori din lipsa unei construcţii tehnologice solide, ci de păcatul împotriva
credinţei sfinte şi a eticii sfinte. Instabilitatea etică şi tehnologică le-a îngropat în adânca
întunecime!! „Şi tu, Capernaume: N-ai fost înălţat până la cer? Până la iad te vei coborâ!” (Matei
11,1-8). Aceasta proorocie a lui Hristos, în zilele în care Capernaumul era plin de mărire, ca o
cetate de basm lângă lac, s-a împlinit. S-a împlinit atât de teribil, încât atunci un călător se
găseşte între spini şi şerpi, pe locul unde odată se înălţa bogata şi mândra cetate a
Capernaumului, se întreabă cu cutremur: „Este oare cu putinţă ca acest loc dezgustător să fi fost
odată un loc unde vieţuiau oameni?!”
Etica este nepieritoare şi neschimbătoare, şi anume, etica evanghelică, dar tehnologia este
întotdeauna în schimbare. Etica este asemănătoare unei doamne, iar tehnologia cameristei ei. Din
aceasta pricină, etica trebuie să controleze tehnologia! Valorile veşnice sunt teritoriul eticii şi nu
al tehnologiei. Este distrugător pentru un neam întreg să îşi aşeze ca scop al vieţii tehnologia, şi
toate lucrările şi sudoarea lor să şi-o jertfească avansului tehnologic, târând în urma lor etica, aşa
cum Ahile târa leşul lui Hector legat de carul său. Un popor ca acesta poate reuşi să îşi clădească
oraşele din fildeş şi din aur, dar dacă oameni ca Ahab şi Izabela locuiesc în ele, câinii vor avea
ultimul cuvânt, nu oamenii!!88

Progresul economic satisface tot mai multe din nevoile omului şi se exprimă speranţa că nu
va mai rămâne loc pentru solicitarea ajutorului divin. Cultura se secularizează şi circumscrie
interesul oamenilor la lumea de aici. Toate aceste lucruri constituie mândria omului contemporan.
Şi totuşi, pe lângă şi în afară de ceea ce oamenii de cultură şi mentorii civilizaţiei moderne
numesc renaştere şi progres, teologii identifică şi unele simptome de criză. Într-o lume suficientă
sieşi, desacralizată, nu mai rămâne loc pentru omul lui Dumnezeu.
Oricât am privi de admirativ la omul zilelor noastre, el are nevoie de câteva calităţi care ar
putea fi considerate învechite. Dar fără ele, nu poate fi numit creştin, iar viaţa de creştin o să-i
rămână necunoscută. Una dintre ele este dobândirea şi exersarea discernământului duhovnicesc.
Acest lucru reprezintă lucrarea fundamentală a omului care nu reduce cultura doar la cuvinte
meşteşugite şi abilităţi discursive.

88
Din Operele complete ale episcopului Nicolae [în lb. sârbă], volumul 12, p. 23. Traducere din limba
engleză de Radu Hagiu.
 Trăim astăzi într-un veac plin de haos şi dezintegrare intelectuală. „Totul începe de la
familie şi de la educaţia celor şapte ani de acasă. Aceasta este criza zilelor noastre. Piere sfinţenia
căsătoriei, piere legătura dintre căsătorie şi naşterea de prunci. Familii destrămate, copii lăsaţi de
izbelişte – atunci când nu au fost ucişi înainte de a se naşte –, adolescenţă maculată, tinereţe
incertă, căminul cultural înlocuit cu discoteca, guma de mestecat înlocuită cu drogul, cartea
înlocuită cu televizorul, meciul de fotbal unde se joacă mai puţin cu mingea şi mai spectaculos
cu pumnii şi bâtele, o lume în care indecenţa, vulgaritatea, parvenitismul şi corupţia devin
instituţii ale binelui comun.”89.
Împlinirea revelaţiei este Iisus Hristos, iar cuvântul Lui este viu: „Fără Mine nu puteţi face
nimic!.”(In. 15,5) Este pretutindeni, însă noi suntem îndemnaţi să-L primim şi în sufletele
noastre, priveghind asemeni fecioarelor celor înţelepte, aşteptând sosirea Mirelui Ceresc la ceas
de taină.
Omul ar trebui să se transforme lăuntric citind Sfânta Scriptură. Dacă nu se transformă, el
primeşte doar câteva noţiuni, câteva cunoştinţe naturale, care de altfel nu folosesc singure prea
mult. Mulţi citesc Sfânta Scriptură pentru doar cultura lor generală: spun că ştiu de existenţa
regelui David, că a existat Solomon, poate chiar şi istoria poporului iudeu. O citesc ca pe o carte
de istorie. Mulţi aşa-zişi creştini nu merg mai departe decât ateii din acest punct de vedere. Nu îl
văd pe Hristos Dumnezeu în Scripturi.
„Putem spune că teologia veritabilă de astăzi nu constă în multa citire sau în multa erudiţie,
ci în înţelegere.” Suntem chemaţi nu să înviem un creştinism adevărat, ci să trăim un creştinism
adevărat, pentru că dacă Dumnezeu este mereu actual, înseamnă că şi viaţa în Hristos este la fel
de actuală, ieri, astăzi şi în veci.
Ceea ce avem nevoie în creştinism în vremuri ca acestea este o teologie existenţială care să
răsune. Deoarece pentru faptul că nici o teologie nu este predicată, de obicei se adoptă nişte
„ideologii ciudate” şi care sunt combinate cu fragmentele crezurilor tradiţionale. Tot apelul
„Evangheliilor rivale” din zilele noastre este faptul că oferă un fel de pseudo-teologie, un sistem
de pseudo-dogme. Ele sunt primite cu bucurie de cei care nu pot găsi nici o teologie în teologia
redusă la stilul „modern”.
Alternativa existenţială cu care se confruntă mulţi în zilele noastre a fost formulată apt de
un teolog englez, „dogma sau...moartea.” Epoca dogmatismului şi pragmatismului s-a sfârşit.
Prin urmare slujitorii Bisericii ar trebui să predice din nou doctrine şi dogme, din Cuvântul lui
Dumnezeu.90

Rolul Bisericii Ortodoxe Române în dialogul ecumenic

Ecumenismul înţeles din îmbrăţişarea tuturor valorilor divine sau umane, sau din
actualizarea tuturor valorilor umane în lumina lui Hristos de către fiecare creştin, într-o unitate în
diversitate, trebuie să fie deschis omenirii întregi. Această necesitate stă în special în acord cu
două împrejurări: Dumnezeu este activ şi dincolo de frontierele creştinismului văzut, iar învăţând
din lucrarea lui Dumnezeu, într-o lume care devine tot mai unificată în varietatea ei, Bisericile se
pot apropia şi ele de unitatea lor în varietate.
Părintele Dumitru Stăniloae spunea ca ecumenismul este o stare, o realitate în care Duhul
Sfânt îndeamnă Bisericile să se iubească între ele pentru că dezbinarea lor nu a fost numai un
89
Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, Mitropolit al Clujului, Albei,
Crişanei şi Maramureşului, Pastorală la Naşterea Domnului, 2007, p.7.
90
Idem, p. 20.
conflict deschis ci şi o lipsă de iubire, iar Patriarhul Antiohiei, Ignatie al IV-lea arată că la
originea fiecărei dezbinări există şi o lipsă de iubire…
Mişcarea ecumenică actuală a făcut posibilă o reafirmare mai articulată a identităţii fiecărei
Biserici locale. Dincolo de unitatea comună este identitatea locală, care trebuie să fie respectată.
Pe de altă parte, identitatea rămâne o problemă care preocupă teologia ecumenică de azi,
deoarece identitatea se poate întoarce împotriva ei însăşi dacă nu este corectată, completată şi
reconciliată cu alte forme de identitate.
Este vorba însă, nu de un climat sau de condiţiile unei vieţi ecumenice pozitive, care au
desigur valoarea lor indiscutabilă. De fapt, este vorba de un efort ecumenic al Bisericilor, pe de o
parte de a fi autentice în credinţa şi viaţa lor internă, pe de altă parte de a fi simfonice în practica
lor inter-bisericească şi socială.
În fond, Bisericile sunt împreună expuse aceleiaşi situaţii sociale şi politice naţionale.
Evoluţia socială şi culturală a ţării nu este un fapt "extern", ci se reflectă în evoluţia internă a
Bisericilor. Problemele de ansamblu ale societăţii constituie acum probleme de ansamblu ale
Bisericilor. De fapt, Bisericile nu pot fi "comunităţi slujitoare" decât dacă şi-au asumat, după
modul lor propriu şi specific, mutaţia pe care a parcurs-o societatea în care ele trăiesc şi lucrează.
Bisericile şi confesiunile din România păstrează identitatea lor confesională, liturgică şi
culturală, având spaţiul lor pastoral, misionar şi social bine definit, într-un climat ecumenic
pozitiv. Bisericile au găsit aşadar un echilibru adecvat între integritatea lor internă şi solidaritatea
lor externă, între limbajul confesional şi cel ecumenic. Acestea au descoperit noi căi, noi
posibilităţi şi situaţii de a fi împreună, de a acţiona şi de a discuta împreună.
Din punct de vedere ortodox, prima coordonată a ecumenismului este unirea tuturor
Bisericilor creştine în integritatea învăţăturii apostolice mărturisită de Biserica nedivizată de la
început. Natura instituţională a Bisericii nu constă decât prea puţin în jurisdicţie, cancelarii,
ordine şi referate, ci în mod predominant în comunicarea harului şi în întreţinerea vieţii de
comuniune prin aceleaşi Taine, şi în ministeriul special, recunoscut de toţi cei care le
administrează.
Biserica Ortodoxă înţelege că principalele obstacole în realizarea unui ecumenism viabil
sunt astăzi următoarele probleme: secularizarea, care se manifestă ca relativism cu privire la
doctrina şi morala creştină, cu privire la întrebările ultime ale existenţei, într-un context al
pluralismului religios, cultural şi etnic; confesionalismul radical şi fundamentalismul religios ce
provin din teama că prin dialog şi cooperare cu alţii se pierde propria identitate şi integritate;
prozelitismul agresiv al sectelor, care folosesc criza economică ca pe o ocazie de a converti
oameni. Aşa cum afirma şi ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, "de fapt nu există
astăzi o criză a ecumenismului adevărat (duhovnicesc), ci există o criză a ecumenismului
superficial şi secularizat. Ecumenismul nu poate fi înlocuit azi prin ura confesională sau războaie
religioase, prin izolare sau aroganţă, deoarece Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos ne
cheamă la unitate şi iubire faţă de fraţi şi surori. Ecumenismul de astăzi trebuie reînnoit printr-o
profundă şi existenţială convertire la Hristos şi printr-o spiritualitate mai puternică, spiritualitate
prin care vin apoi speranţa şi puterea în eforturile noastre pentru comuniune şi cooperare în
lumea noastră dezbinată.”91
Vreme îndelungată s-a încercat să se acrediteze o morală autonomă, adică o morală fără
Dumnezeu, o morală care are cu totul alte principii decât răspunderea faţă de Dumnezeu. Cel care
a dat cel mai aproape de desăvârşire o definiţie a moralei a fost tot Kant în imperativul: „acela e

91
http://www.ziarullumina.ro/articole;1266;1;311;0;
bun şi drept şi moral care e de către toţi, întotdeauna şi peste tot socotit bun"92.
Conştiinţa este un bun, dar nu poate fi considerat un factor absolut. Este un factor de
reglementare morală, dar nu poate deveni un factor constrângător. În cele din urmă numai
Dumnezeu ca şi criteriu al legii morale numai el poate fi constrângător „Frica de Dumnezeu este
începutul înţelepciunii".93

Etos misionar

„Ce-i foloseşte omului dacă dobândeşte lumea întreagă dar şi îşi pierde sufletul?"( Marcu 8, 34-38)

De-a lungul istoriei sale, Ortodoxia a dobândit un etos misionar specific, care totuşi nu
poate fi înţeles fără a lua în considerare o serie de noţiuni teologice, instituţii bisericeşti şi
realităţi sociale, cum ar fi: Biserica locală, simfonie politică, autocefalie, asceză, filantropie
socială, etc. Acest spirit misionar a fost determinat de circumstanţe istorice, adesea nefavorabile,
în care Ortodoxia a fost nevoită să se restrângă doar la Pastoraţie internă şi cult bisericesc, pentru
protejarea membrilor săi, fără libertatea misiunii externe de anvergură.
Cuvântul lui Dumnezeu şi sfintele Taine sunt şi acum nedespărţite în lucrarea de mântuire a
Bisericii. Prin cuvânt şi Taină Hristos Însuşi este prezent şi lucrează în viaţa Bisericii. Ele sunt
cele două mijloace prin care Biserica împărtăşeşte harul dumnezeiesc.94
Cuvântul rostit în Duhul Sfânt iniţiază şi conduce spre mântuire, iar Sfintele Taine
împărtăşesc deplin harul mântuitor. Relaţia prefinală între cuvântul lui Dumnezeu şi Sfintele
Taine se fundamentează în persoana Fiului lui Dumnezeu.
Biserica ortodoxă învaţă că atât prin propovăduirea cuvântului, cât şi prin săvârşirea Sfintelor
Taine se împărtăşeşte harul divin mântuitor. Credincioşii pot ajunge la asemănarea cu Dumnezeu
numai dacă sunt luminaţi cu învăţătura dumnezeiască şi cei care sunt întăriţi cu puterea harului
prin Sfintele Taine. Nici cuvântul propovăduit fără Sfintele Taine şi nici Sfintele Taine fără
cuvânt nu pot mântui. Cuvântul şi Taina sunt acte sacramentale nedespărţite în misiunea şi
lucrarea Bisericii. Trebuie să regăsim Biserica ca loc social al cuvântului care vorbeşte de
plenitudinea de a exista atunci când Îl slăveşte pe Dumnezeu.
Viaţa nouă, viaţa creştină, cu adevăratele ei imperative morale şi sociale, cu sensibilizarea
conştiinţei morale, trebuie să înceapă cu prefacerea lăuntrică a omului, cu înfrumuseţarea
interiorului său sufletesc « Pocăiţi-vă! » este doar cuvântul cu care Mântuitorul îşi începe
activitatea sa. Fără pocăinţa adevărată, fără disciplinarea eului lăuntric, nu se poate face nimic.
Omul credincios trebuie să tindă către desăvârşire « Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru din
ceruri desăvârşit este » (Matei 5,48).
Biserica îşi exercită influenţa sa moralizatoare asupra credinciosului prin multiple mijloace
şi forme: predicarea caldă şi continuă a cuvântului divin cu ilustrarea realizării lui din partea
Mântuitorului şi în legătura cu aceasta şi înfăţişarea vieţii sfinţilor, ca pildă de urmat în trăirea
preceptelor creştine; apoi săvârşirea Sfintelor Taine, relevând aici fără a diminua cu nimic
importanţa celorlalte Taine - Sfânta Euharistie şi Mărturisirea - rugăciunea, meditaţia, educaţia
pe scurt toate mijloacele şi metodele de pastoraţie utilizate de Sfânta noastră Biserică Ortodoxă
pentru crearea de caractere morale. Naşterea din nou şi împărtăşirea vieţii veşnice este deci o altă
caracteristică a cuvântului în propovăduirea creştină, căci cuvântul lui Dumnezeu este viu şi
92
Immanuel Kant, Meta zica moravurilor.
93
Pildele lui Solomon 1,7.
94
http://www.ziarullumina.ro/articole;1266;1;311;0;.
rămâne în veac (I Petru 1,25). Slujirea preoţească nu se rezumă doar la activitatea sfinţitoare
prin săvârşirea Liturghiei şi a celorlalte Sfinte slujbe, ci trebuie folosite predicile din plin.
Predica însăşi "este un act de cult divin, parte integrantă a Sfintei Liturghii şi nu trebuie să
lipsească. În vechime predica era nedespărţită de cultul divin şi nici nu se concepea Liturghie
fără omilie ".95
Sfinţii Apostoli au fost primii învăţători ai creştinilor care aveau datoria să predice drept,
nefalsificat, cuvântul Evangheliei, aşa cum 1-a lăsat Iisus Hristos. Fiind o misiune încredinţată
Biserici, predica slujeşte comunităţii bisericeşti şi înţelesul autentic al cuvântului. 96 Astfel prin
transmiterea către ascultător a adevărurilor revelate, predica îl face prezent pe Iisus Hristos în
sufletele oamenilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur numit astfel pentru frumuseţea cuvântărilor sale este cel mai mare
predicator din epoca patristică, model pentru toţi predicatorii din toate timpurile. El este atât
orator cât şi teoretician despre oratoria sacră îndeosebi pentru tratatul său " „Despre preoţie". El
este izvorul veşnic din care se vor adăpa toţi cei însetaţi de frumuseţile gândirii şi vieţuirii
creştine autentice. Culmea pe care a atins-o în locuinţa sacră se datorează meditaţiei, rugăciunii,
muncii neobosite, sfinţeniei vieţii sale, inteligenţei şi imaginaţiei sale, dar şi talentul său oratoric,
care este darul lui Dumnezeu.97
Prin cuvintele sale omeneşti predicatorul creştin, ajuns prin harul lui Dumnezeu vas ales
sfinţit, este chemat să devină asemenea apostolilor, pescar de oameni, dar nu pentru sine, ci
pentru Hristos şi Evanghelia Lui şi este chemat să întrupeze în sufletul oamenilor Cuvântul lui
Dumnezeu, să-i sensibilizeze pentru Hristos şi să-şi schimbe modul de viaţă, să-i renască la o
nouă viaţă, în Duhul Sfânt, aşa încât să mărturisească cu Apostolul Pavel: "nu mai trăiesc eu ci
Hristos trăieşte în mine". Cuvântul în predică, fiind Cuvântul lui Dumnezeu, îi conduce pe
credincioşi către desăvârşirea vieţii şi mântuirea sufletului. Sfântul apostol Ioan Gură de Aur nu
pretinde preotului predicator să fie desăvârşit în arta oratorică, asemenea marilor oratori antici:
Socrate, Denestene, Tucidide, Platon, ci îi cere să fie bun cunoscător al dogmelor şi trăirii
credinţei creştine. Primirea cuvântului lui Dumnezeu revelat şi vestit în Biserică este o cale de
împărtăşire a vieţii veşnice: « Cel ce ascultă Cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are
viaţă veşnică»( Ioan 5,24).
Ritmul parohial este impus de ritmul liturgic. Viaţa parohială întreagă depinde de dinamica
proprie Liturghiei. În actul liturgic, creştinii sunt, pe de o parte, traşi din lume pentru că nu sunt
din lume, pe de altă parte, că sunt trimişi în lume deoarece lumea trebuie să fie sfinţită prin ei. Pe
de o parte, Biserica este o "instituţie", cu identitatea ei proprie, pe de altă parte, ea este în
mişcare, în situaţie de pelerinaj, căutând cetatea viitoare (Evrei 13,14). De altfel, eclesiologia
actuală înclină din ce în ce mai mult spre înţelegerea comunităţii creştine ca o realitate calitativă,
ca o instituţie având o chemare şi slujire divină unică. Biserica are o vocaţie de slujire nu pentru
că lumea are nevoie de serviciile ei, ci pentru că Dumnezeu o cheamă şi o trimite la această
slujire în lume în numele Său.
Astfel, având ca sursă Liturghia bisericească, parohia desfăşoară o întreită activitate: de
hrănire sau pastorală, de mărturie sau misionară, de slujire sau diaconală. Parohia se hrăneşte
spiritual nu numai Duminica, la Sfânta Liturghie, la care sunt invitaţi toţi, ci permanent. Parohia
este un organism viu, o comunitate vie, în continuă "zidire şi înnoire"98.

95
Idem.
96
Ibidem.
97
Ibidem.
98
Omul... cel nou care se înnoiește spre deplină cunoștință după chipul Celui ce l-a zidit (BIBLIA 1688).
 Participarea activă a mirenilor la viaţa bisericească devine astăzi una din preocupările
principale ale pastoraţiei Ortodoxe. Aceasta nu numai pentru că preotul nu mai poate concentra
în mâinile sale multiple activităţi pastorale şi este obligat să recurgă la asistenţa nemijlocită a
credincioşilor, ci şi pentru că există o mai profundă înţelegere a Bisericii ca o comunitate
autentică de fraţi şi surori, de bărbaţi şi femei, care posedă împreună, o identitate nouă în Iisus
Hristos. Participarea mirenilor la viaţa parohiei este deci, plină de sens eclesiologic. Biserica este
una „ pentru ca, voi toţi, una sunteţi în Hristos Iisus" (Gal. 3,28).
Slujirea Bisericii are o continuitate vie, organică în credincioşi, fiecare credincios
devenind pentru sine şi pentru ceilalţi "un Hristos" care slujeşte mai departe în Biserică. Biserica
se face prezentă în lume prin lucrarea ei de slujire. Deci, ea n-a fost trimisă în lume pentru a
stăpâni triumfător, ci pentru a servi, făcându-se tuturor toate, dar fără a-şi pierde identitatea de
comunitate teandrică a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt.
Vocaţia misionară a Bisericii ţine de caracterul ei apostolic, de apostolicitatea ei. Biserica
este o comunitate mesianică în care apostolii au primit, după învierea lui Iisus Hristos, autoritatea
şi puterea de a fi "martorii" Săi: „Voi veţi primi putere, când Se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi
şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului."
(Faptele Apostolilor 1,8).
Obiectul misiunii ortodoxe nu a fost acela de a cuceri cu orice preţ noi zone geografice
creştine, adică universalitatea exterioară, ci mai degrabă de a ţine poporul credincios într-o
neîntreruptă continuitate fizică şi istorică a credinţei, iar Biserica s-a extins odată cu naşterea şi
afirmarea unei noi generaţii.
Tradiţia religioasă cu adânci rădăcini în viaţa poporului nostru a rezistat tuturor încercărilor
de a fi scoasă din sufletele credincioşilor. Iată că după jumătate de secol, când nimeni n-o mai
opreşte de a se manifesta, credinţa se dovedeşte a fi vie cu adevărat.

Misiunea morală şi socială a Bisericii

„Fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul..., spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea
trupului lui Hristos” (Efes. 4, 7,12)

Biserica creştină în sensul de comunitate religioasă morală, înfiinţată de Iisus Hristos

pentru mântuirea oamenilor este un aşezământ dumnezeiesc şi omenesc în acelaşi timp. Prin
originea, învăţătura, spiritul, scopul şi puterile ei, ea are un caracter supranatural, dumnezeiesc,
iar prin membrii ei din care este constituită ea are un caracter omenesc.
Mântuitorul vroia că cei ce vor crede în el să formeze o comunitate religioasă morală, să se
închege într-un organism social, al cărui corp şi temelie să fie el, Cel care s-a jertfit pentru
mântuirea omenirii. Mântuitorul însuşi a întemeiat o astfel de societate şi a înzestrat-o cu toate
elementele cerute de fiinţa existentă şi dezvoltarea ei viitoare, adică a întemeiat Biserica sa «ca
centru şi organ al lucrării sale mântuitoare ».
De la începuturile sale Biserica, asistată de Duhul Sfânt, fiind trup taină al lui Hristos ca şi
comunitate răscumpărată prin jertfa şi învierea lui Hristos, a oferit soluţii la toate problemele
timpurilor celor ce au primit viaţa ei. Deşi imperfectă ca organizare umană, dar infailibilă ca
organism teandric (divino-uman), Biserica drept măritoare a rezolvat crizele de orice natură ale
mădularelor Ei în parte, dar şi ale societăţii în care şi-a împlinit misiunea încredinţată de către
Fiul lui Dumnezeu, omul adevărat şi Dumnezeu adevărat. Cu iubirea de Dumnezeu şi de Om, cu
iconomie Biserica a iubit şi iubeşte integral, trup şi suflet deodată.
Deci scopul Bisericii se cuprinde în continuarea întreitei slujiri a Mântuitorului, prin care
el şi-a împlinit lucrarea sa mântuitoare. Mijloacele şi puterea pentru realizarea acestei misiuni
Biserica le-a primit de la întemeietorul ei. Între Mântuitorul şi Biserica sa este astfel o legătură
indisolubilă, în afară de Biserică nu poate exista Creştinism căci în Biserică şi-a primit
creştinismul forma concretă, ea a devenit subiectul sau purtătorul lui. Iar creştinismul este
«mântuirea în Hristos » în şi prin Biserică se mijloceşte mântuirea noastră, se rosteşte adevărul
religios şi se împărtăşeşte harul divin99.
Biserica este stâlpul şi întărirea adevărului (Tim 3,15) păzitoare canonică şi explicatoare
autentică a revelaţiei depozitată în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. Fără Biserică nu-i
credinţă adevărată, nu-i mântuire. Viaţa creştină înseamnă viaţa trăită după învăţătura
Mântuitorului. Interpretarea şi difuzarea principiilor care duc la trăirea acestui mod de viaţă revin
Bisericii, care nu caută să-şi impună concepţia creştină decât pe calea convingerii şi a liberei
acceptări din partea omului. La mântuire este chemat fiecare individ, fără nici o constrângere
fizică sau morală. Biserica Ortodoxă învaţă supunerea, care este o poruncă divină, căci zice
Sfântul Apostol Pavel: „Tot sufletul să se supună stăpânirilor mai înalte, căci nu este stăpânire
decât de la Dumnezeu şi stăpânirile care sunt de la Dumnezeu sunt rânduite" (Romani, XIII, 1).
Alături de poporul credincios ierarhia conducătoare a Bisericii a avut un mod social
precumpănitor fiind, în imensa-i maturitate, totdeauna lângă interesele şi durerile poporului.
„Biserica ortodoxă este o instituţie vizibilă prin membrii şi conducătorii ei, prin legile de
organizare, mijloace de convingere şi conducere. Fenomenalitatea Bisericii se vădeşte şi prin
conducerea sa ierarhică, vie şi concretă, ea se mai vădeşte şi prin semnele concrete prin care se
împărtăşeşte harul: cele şapte Taine. Activitatea principală a Bisericii Ortodoxe este activitatea
sateriologică. Acest caracter extern, vizibil şi concret, conturează pe deplin noţiunea Ortodoxă de
Biserică ”100. Este adevărat că Biserica este întemeiată în vederea unui scop eminamente
spiritual, dar toate elementele sale externe atestă, alături de caracterul invizibil intern şi spiritul şi
caracterul formal extern vizibil şi concret. Cazul Bisericii Ortodoxe prezintă câteva caracteristici
speciale care trebuie evidenţiate şi reţinute. În cazul poporului român, acesta a fuzionat cu aşa
numita „lege românească" funcţionând vreme de secole atât ca identitate religioasă, cât şi
naţională, a românilor. Tot mai multe Biserici din comunitatea ecumenică vor să se inspire din
experienţa ecumenismului din ţara noastră, o experienţă dominată de simţământul că există noi
căi şi noi posibilităţi pentru o slujire creştină autentică.
Alături de aceste elemente concrete, vizibile, Biserica este formată şi din elemente interne,
invizibile şi spirituale. Acestea sunt: credinţa internă, speranţa, dragostea şi harul sau toate
darurile şi puterile cu ajutorul cărora Biserica îşi îndeplineşte misiunea sa soteriologică. Ei i s-a
încredinţat misiunea de mântuire a credincioşilor, îndeplinirea acestei misiuni este dusă de
Biserică fără deosebire între indivizi şi popoare, fără discriminări rasiale şi confesionale, în
spiritul unei libertăţi perfecte. Biserica ortodoxă ca instituţie compusă din oameni şi pentru
oameni a lucrat nu numai pentru mântuirea lor sufletească ci şi pentru bunăstarea lor temporală
terestră. Marile binefaceri sociale pe care le-a realizat Biserica aici pe pământ se pot împărţi
după cum se referă, la individ, la familie şi la societate. Individul este înălţat în cadrele Bisericii
la adevărata ei valoare. Deosebirile între indivizi şi discriminările sociale sunt desfiinţate.
Sfântul apostol Pavel spune hotărât „Nu mai există iudeu, nici grec; nu mai există rob nici

99
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Ortodoxie şi contemporaneitate, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996.
100
Idem.
slobod; nu mai există parte femeiască şi parte bărbătească fiindcă toţi suntem una în Hristos
Iisus" (Galateni 3,28). Societatea creştină este o societate nouă complet refăcută şi reînviată la o
altă viaţă. Creştinul preţuieşte şi economiseşte mijloacele materiale nu ca scop în sine ci ca
mijloace pentru susţinerea vieţii.
Factorul dinamic şi elementul de sudură socială al Bisericii ortodoxe este porunca iubirii
aproapelui. „Biserica Ortodoxă este categorică în această privinţă cum a fost Mântuitorul „Să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei, XII, 38). Iubirea aproapelui stă la temelia
tuturor marilor acţiuni sociale ale Bisericii Ortodoxe".
Rolul Bisericii este de a-i face pe credincioşi să se îndrăgostească de Hristos, să-i facă să
înţeleagă că Dumnezeu a pus acele legi care trebuie respectate nu pentru a-i îngrădi ci le-a pus din
dragoste pentru om, pentru că trăim pentru legea adevărată să se poată mântui. Dumnezeu L-a dat
pe Fiul Său din iubire pentru oameni. Legile din Sfânta Scriptură sunt date din dragoste pentru
oameni iar oamenii trebuie să răspundă din iubire faţă de Dumnezeu cu ascultare, la fel cum pe un
părinte îl ascultă din teamă de a nu-1 supăra, de a nu vedea lacrima pe obrazul lui, sau o umbră de
tristeţe.
Vrednicul de pomenire Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist se exprima: „Biserica noastră
are astăzi, mare răspundere pentru renaşterea morală şi spirituală a societăţii româneşti. Suntem
conştienţi că aportul fundamental al Bisericii româneşti este de a modela oamenii cu frica lui
Dumnezeu, oameni credincioşi care să aibă „Duhul lui Dumnezeu" (I Cor. 7,40), eliberaţi de robia
patimilor şi pătrunşi de „Duhul jertfelniciei şi al iubirii de semeni".101 Biserica trebuie să
promoveze în societatea românească spiritualitatea noastră specifică, prin monahism, prin slujirea
dăruitoare a clerului de mir, dar şi dintr-o bună conlucrare cu laicii, cu cultura, cu toţi cei
credincioşi.
Sub raport sociologic, Biserica apare ca o comunitate care se roagă şi mijloceşte în numele
celor oprimaţi şi neprivilegiaţi. Ea a avut curajul unei etici sociale şi politice care s-a concentrat
în jurul ideii de "filantropie". Uneori ea a exprimat vocea celor care suferă şi a formulat
protestul lor împotriva nedreptăţilor de orice fel. Odată cu organizarea lor independentă,
Bisericile locale s-au identificat din ce în ce mai mult cu istoria, cultura şi destinul unei naţiuni
particulare, întreaga lor misiune exprimându-se adeseori în termeni de menţinere a identităţii
etnice şi de apărare a unităţii acelei naţiuni. Pentru a scoate în evidenţă şi mai mult
particularitatea acestui caracter misionar ortodox, ar fi suficient să fie comparat cu sistemele şi
programele misionare practicate în Occident mai cu seamă în epoca modernă.
Dacă de la început aceste fapte se numeau simple fapte de milostenie începând cu secolul al
IV-lea fapta bună devine fundaţie, milostenia devine bun imobiliar, iar mâna darnică se
transformă în casă ospitalieră şi astfel iau naştere aşezămintele de asistenţă-socială.102
Cea mai mare parte a omiliilor Sfântului Ioan Gură de Aur cuprind îndemnuri de a face
milostenie, de a ajuta pe cei în lipsuri etc. Aceşti sfinţi printre care în mod deosebit Sfântul
Vasile cel Mare, au creat instituţii de asistenţă socială, celebră fiind Vasiliadele, ea constituind
un mod pentru activitatea socială a Bisericii dintotdeauna şi de pretutindeni.
Nicicând, chiar în timpurile şi în condiţiile cele mai dificile, Biserica nu şi-a întrerupt total
slujirea pe tărâm social. Fără îndoială că Biserica, fidelă misiunii ei, continuă să fie în mod
esenţial mântuitoare, dar opera de mântuire s-a îndeplinit prin slujire. Biserica Ortodoxă
Română, a iniţiat şi desfăşurat o însemnată activitate filantropică, activitate care, ca orice altă
activitate a cunoscut o anumită evoluţie foarte firească de astfel. Cea dintâi formă de filantropie a
101
http://www.ziarullumina.ro/articole;1266;1;311;0;
102
Ibidem.
constituit-o cea a săracilor, în Biserica Ortodoxă Română însuşi cultul divin are un profund
caracter filantropic.
Spre deosebire de trecut, activitatea filantropică de astăzi mai are o notă specifică. În afară de
lucrarea filantropică individuală a Bisericii Ortodoxe în ultima vreme se pune şi problema
cooperării tuturor Bisericilor în această lucrare, deoarece, în viziunea P.F.Părinte Patriarh
Daniel, slujirea filantropică comună se impune ca fiind necesară din trei motive:
1 nici o instituţie nu poate rezolva singură problemele existente, ci numai împreună,
2 dialogul şi cooperarea Bisericilor între ele intensifică credibilitatea fiecăreia în parte şi a
tuturor împreună în faţa oamenilor în suferinţă care au nevoie de ajutor.
3 prin dialog şi cooperare redescoperim Taina prezenţei lui Hristos în semenii noştri care au
nevoie de îngrijirea noastră.
Parohia ortodoxă astăzi trebuie să pună în evidenţă imaginea unei comunităţi care invită pe
toţi membrii ei să-şi realizeze ca atare chemarea şi talentul lor propriu. Este imaginea unei
Biserici ospitaliere, în care există un loc şi o răspundere pentru toţi cei care intră în ea. Preotul şi
parohia sunt într-o permanentă stare de "convocare", de dialog reciproc, de concelebrare şi de co-
slujire. Aceasta nu numai în direcţia membrilor, luaţi individual, ci şi în direcţia grupurilor
parohiale.
Biserica şi slujitorii ei trebuie să rămână înscrişi pe constantele propovăduirii iubirii, a
înţelegerii, a iertării, a ajutorării oamenilor; să fie în pace cu conştiinţele lor şi cu cei din jurul lor
şi bine înţeles cu Dumnezeu. Biserica trebuie să rămână fondatoarea misiunii pe care i-o
încredinţează Mântuitorul.
Virtutea fundamentală pentru viaţa creştină, pentru mântuire este milostenia. Este o zicală:
Fără feciorie te poţi mântui, dar fără milostenie este cu neputinţă! Milostenia este de neapărată
trebuinţă şi le ţine pe toate. Milostenia este inima virtuţii. Dar inima aceasta încetează a mai bate
dacă nu dă tuturor din duhul ei. Întocmai ca o fântână: Dacă ţine în ea apa izvoarelor sale,
bălteşte, se strică; tot aşa şi cu bogaţii când ţin averile numai pentru ei înşişi. Şi tot atât de
adevărat este că slujind oamenilor, îl slujim pe Dumnezeu. Iubirea de aproapele trebuie să fie o
constantă a trăirii creştine.
Forţa iubirii emană valuri de căldură şi iubire cărora nu li se poate opune nimeni; ea
generează viaţa şi imprimă acesteia ritmul armoniei şi al nemuririi. Harul dilată neîncetat
capacitatea sufletului de a primi iubirea deşi în fiecare moment sufletul e covârşit de iubire.

Biserica noastră are convingerea şi experienţa că, pe temeiul principiilor sale morale, poate
face pe credincioşii săi buni cetăţeni şi ai Împărăţiei divine şi ai Patriei străbune. Căci dacă
Mântuitorul a spus « „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta"», totuşi, prin definiţie, pentru
omenire şi pentru lumea aceasta, s-a întrupat şi a murit El.
Un anumit proces de secularizare se face simţit, evident în toată lumea de azi, care a inundat şi
România, dar, dat fiind acest fond puternic de credinţă la români, cred că la noi procesul va fi mai
lent şi nici nu va ajunge la despărţirea totală de sacru. „Biserica este învestită de sus cu datoria de
a ţine atenţia întreagă către Dumnezeu şi de a privi harul şi îndrumarea lui Dumnezeu pentru
oameni. Pe lângă activitatea socială, morală, Biserica a jucat un rol extrem de important în
păstrarea limbii şi a identităţii naţionale. Din cele mai vechi timpuri Biserica şi slujitorii ei au
fost din popor şi alături de popor. Preoţii şi călugării au fost primii scriitori de cărţi şi traducători
şi copişti. Toate manuscrisele din fondul naţional de manuscrise poartă semnătura de copişti
preoţi sau monahi. Ei au fost aşadar primii răspânditori de cultură, primii tipografi. Una din
exigenţele vremii noastre este aceea a întăririi legăturilor conlucrării între cult şi cultură, dintre
Biserică şi cultură, dintre oamenii cu gândire spirituală cu cei angajaţi în cultură. Biserica
Ortodoxă este o instituţie socială clădită pe temelia dragostei şi a păcii care îndeplineşte o
activitate specifică ei pe care n-o poate suplini nici o altă instituţie. Dacă spiritualitatea nu se
ajută de cultură, ea nu se a putea exprima cum trebuie şi nu va avea impactul dorit cu lumea de
astăzi. Spiritualitatea trebuie să înveţe să vorbească limbajul vremii, limbajul oamenilor noştri,
limbajul culturii noastre, de aceea socotesc că ele trebuie să se ajute reciproc.103
Prin înfăţişarea vieţii sfinţilor, prin virtuţile lor pilde de urmat, Biserica îşi exercită
influenţa moralizatoare asupra credinciosului. Sfinţii sunt podoaba Bisericii. Ei sunt acele
mădulare ale "„Timpului lui Hristos în care Duhul Bisericii s-a întrupat în chip desăvârşit". Ei
sunt cununa maicii lor duhovniceşti - Biserica. Şi tocmai pentru că sfântul este iubire, el
participă la viaţa Bisericii şi deci la viaţa fraţilor lui de pe pământ. 104 În viaţa sfinţilor lucrul
esenţial nu sunt minunile, nici vedeniile, ci lupta desăvârşirii morale. Sfinţii sunt următori ai
sfinţeniei lui Hristos şi călăuzitorii noştri pe cărările sfinţeniei morale.
Misiunea morală şi socială a Bisericii constă şi în difuzarea principiilor morale creştine, în
adâncirea lor în conştiinţa credincioşilor pentru a-i determina la trăirea zilnică a învăţăturii
creştine. Creştinismul, prin doctrina sa dogmatică şi morală pune la îndemâna credinciosului
elemente trebuitoare pentru potolirea setei de adevăr, bine şi frumos, pentru explicarea rostului
vieţii şi al lumii, pentru orientarea şi organizarea existenţei sale, îndrumarea aceasta în sens
creştin revenind Bisericii. S-au tipărit sute de mii de catehisme şi cărţi de rugăciuni pentru
întreaga obşte creştină şi preoţii propovăduiesc cu zel înmulţit adevărurile de credinţă şi normele
morale creştine. Urmând pilda Mântuitorului Biserica pleacă în îndeplinirea acestei misiuni de la
individul uman. Creştinii sunt chemaţi de Dumnezeu pentru a fi „sufletul, lumina şi sarea
pământului şi a lumii" ( Matei 5,13).
În şcoli sunt predate elemente ale structurii religioase, de la simplu la dezvoltat pe măsura
vârstei şi a capacităţii de receptare şi de interes a elevilor. Înţelepciunea trebuie să-i povăţuiască
pe toţi cei ce predau religia să procedeze în predare cu grijă, în spiritul ecumenist, din care să
reiasă cu claritate ideea existenţei lui Dumnezeu, ideea responsabilităţii morale, a binelui,
frumosului şi adevărului ca virtuţi omeneşti şi Dumnezeieşti. 105 Profesorii de religie au un rol
foarte important în modelarea sufletelor copiilor în spiritul credinţei creştine, a dragostei de
aproapele. Ei sunt consideraţi pe drept cuvânt, braţele întinse ale Bisericii 106.
Lecţia trebuie să pună în mişcare cugetarea, lucru absolut principal şi să se folosească de o
limbă potrivită, clară, expresivă, frumoasă, pentru a atrage şi a face posibil procesul cugetării în
toată adâncimea sa107. Expresivitatea trebuie să fie naturală, precisă. Sf. Vasile cel Mare şi Sf.
Ioan Gură de Aur sunt pilde neîntrecute în aceasta privinţă. Ei merită supra-titlul care le-a fost dat
de Biserică: „Mari dascăli ai lumii şi ierarhi". Creştinismul creează un om nou după modelul lui
Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu întrupat. Credinţa e o putere care schimbă pe om şi faţa
pământului. Trebuie oferit sufletului creştin un corp social şi o figură eclezială de tip modern.
Toate acestea vor duce la transformări dinăuntru, la întipărirea credinţei în suflete şi la
renaştere, la trezire, acolo unde e adormit sentimentul religios, pentru o reînsănătoşire a fiinţei

103
Pr. Dr.Dumitru Stăniloae , Comuniune şi spiritualitate în Liturghia ortodoxă , Ed. Mitropoliei Olteniei,
p.87.
104
Ibidem.
105
Ibidem.
106
Ibidem.
107
Vasile Hristov, Noţiunea de Biserică după Sf. Ioan Gură de Aur, în ,,Studii Teologice”, nr. 9-10, XX
(1968), p. 87.
neamului nostru, pentru o reînscriere în tradiţia noastră bimilenară de trăire în împăcare între noi
şi Dumnezeu. Poporul român e din totdeauna eminamente religios, a crezut şi crede în
Dumnezeu. Cine este atent la concepţia de viaţă a românilor, la ţară dar şi la oraşe, îşi dă seama
imediat de această constantă a vieţii de toate zilele, a felului cum e înţeleasă moartea, că în toate e
implicată gândirea şi simţirea religioasă. Biserica este centrul acestei gândiri şi simţiri, e locul cel
mai înalt din mijlocul unei comunităţi, al unui sat, al unui cartier.

Biserica consideră că o societate realmente universală trebuie să urmărească unirea

tuturor oamenilor iubitori de adevăr. Cândva, guvernele societăţilor creştine aveau misiunea de a
face legile civile cât mai mult conforme celor religioase 108. Dar azi trăim un timp al osmozei de
culturi şi de civilizaţii.
Iată ce sarcină stă în faţa Bisericii: să-L ofere pe Iisus şi învăţătura Sa drept mijloc de
îndreptare şi convieţuire. . Biserica îndeamnă la unitate, iubire, bună înţelegere bazată pe adevăr
şi dreptate. Preotului îi este poruncit de sus să fie şi să rămână permanent factor de unitate. Numai
prin iubire şi printr-o morală solidă religioasă se a putea însănătoşi lumea. Biserica
propovăduieşte iubirea aproapelui. Biserica se implică în opere de caritate, cheamă la rugăciune,
la pocăinţă şi învaţă virtuţile morale, temeiurile şi rolurile lor.
Biserica, în smerenie, e datoare să-şi îndeplinească misiunea care i-a fost încredinţată de
Mântuitorul. Să-i înveţe pe oameni să se teamă de Dumnezeu şi să se iubească între ei. Să
promoveze prin cuvânt şi faptă valorile morale descoperite de Dumnezeu, adică sigurele care dau
sens vieţii şi care poate stabili echitabil raporturile dintre oameni. Numai aşa se poate pune capăt
bunului plac, abuzului şi egoismului ca norme de viaţă.

CONCLUZII

Lumea de astăzi are nevoie de asemenea creștini, insuflați și îndrăgostiți de Hristos, altfel vom fi
niște creștini secularizați, iar secularizarea este mai rea decât durerea, decât sărăcia și decât
vrăjitoria. Așadar, să devenim poeți și artiști îndrăgostiți în Hristos! (Conferința IPS Ierotheos
Vlachos, „Viața duhovnicească a creștinului în societatea actuală”)

În virtutea poruncii de a stăpâni pământul, omul a crezut că este chemat să impună lumii văzute
propria lui ordine. Aşa cum Dumnezeu a pus la baza lumii ordinea ei interioară, raţionalitatea
creaţiei, tot astfel omul în calitate de chip al lui Dumnezeu, ar avea rolul să impună lumii ordinea
lui exterioară. Porunca primită de primii oameni din partea lui Dumnezeu pentru a stăpâni
pământul nu poate fi interpretată în sensul dominaţiei lumii văzute de către om prin eliminarea lui
din creaţie ci de a transforma creaţia în Hristos şi Biserică.
Sfântul Vasile cel Mare şi toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii Creştine definesc răul ca fiind o
înstrăinare de Dumnezeu, iar Părintele Dumitru Stăniloae, marele teolog român al secolului XX
arăta că „acest rău grozav conduce şi la dorinţa demonică de a înjosi, de a minimaliza şi anihila
persoana celuilalt, de a-1 face să ţi se închine, toate acestea conducând la crime oribile în numele
aşa zisei libertăţi a individului"109. Omul contemporan doreşte libertatea absolută, plăcerea fără
limită. Acestea n-au legătură cu Hristos şi cu Biserica. Libertatea şi bucuria sunt daruri ale lui

108
Pr. Conf. Dr. Teofil Tia, Pedagogia pastorală şi criza valorilor, Alba Iulia, 2009, p. 9.
109
Stăniloae, Pr. Dr. Dumitru, Rugăciunea pentru alţii şi sobornicitatea Bisericii, în ,,Studii Teologice”, nr.
1-2, XXII (1970) şi D.Stăniloae, Comuniune şi spiritualitate în Liturghia ortodoxă, Craiova 1986, p. 34-98.
Dumnezeu. Sfântul Pavel spune: „voi, fraţilor aţi fost chemaţi spre libertate... Staţi deci, tari în
libertatea cu care ne-a făcut liberi Hristos" (Galateni 5,1-13), „iar unde este duhul Domnului
acolo este libertatea" (II Cor. 13,18). Existenţa legilor şi normelor umane nu poate crea duhul
creştin ci numai Duhul necreat al lui Dumnezeu care lucrează în noi.110 Prin Duhul său,
Dumnezeu a creat lumea şi tot prin Duhul Sfânt la Cincizecime o recreează în Hristos şi
Biserica. Bucuria duhovnicească a vieţii este rodul Duhului Sfânt. Plăcerea nu trebuie căutată la
nivelul simţurilor care ne duc la suferinţă. Numai Hristos ne oferă libertatea şi bucuria
duhovnicească. Izvorul moralei creştine este voinţa lui Dumnezeu pe care omul o primeşte prin
credinţă „Tot ceea ce nu este din credinţă este păcat" (Rom. 14, 23). De aceea Sfântul Apostol
Pavel spune că „nu avem de luptat împotriva sângelui şi trupului ci împotriva căpeteniilor
întunericului, a duhurilor răutăţii din văzduhuri"(Efeseni 6). Problemele lumii sunt şi problemele
noastre personale.
Individualismul exacerbat ca mod de existenţă în societăţile post-industriale a condus la
separarea oamenilor unul de altul şi a tuturor de Dumnezeu, ducând la secularizarea care este
consecinţa inevitabilă a descreştinării lumii. Ideologia dezvoltării economice având ca singur
scop banul, a dus la dezvoltarea unei morale axiologice care uneşte oamenii numai la nivelul
activităţii economice interesate, nu lăuntric.111 Este o decădere morală învrăjbitoare a omului.
Valorile economice s-au suprapus valorilor moralei creştine.
Civilizaţia tehnică secularizată porneşte de la premisa că omenirea poate trăi şi fără
Dumnezeu cel puţin fără acel Dumnezeu propovăduit de preoţii Bisericii. În acest timp,
secularizarea presupune ca o consecinţă inevitabilă descreştinarea lumii, în măsura în care dispare
partea integratoare a Bisericii, se clatină şi orientarea de până acum a societăţii împreună cu
valorile creştine păstrate în şi prin Biserică. Cum am văzut, datorită acestei ordini pe care omul a
căutat să o impună naturii văzute, a reuşit să realizeze un imens progres ştiinţific şi tehnologic,
care deşi de multe ori s-a întors împotriva omului, totuşi a contribuit şi la confortul şi bunăstarea
lui trupească.
Civilizaţia creştină 1-a raportat pe om întotdeauna la Dumnezeu, dacă ea şi-a extras normele
morale şi principiile de acţiune din Sfânta Scriptură şi din Tradiţia creştină, civilizaţia tehnică în
schimb îl raportează pe om la propriile sale sentimente şi la existenţa actuală.
Cu toate acestea, între timp, a devenit tot mai evident faptul că: „procesul de secularizare
atrage după sine, într-adevăr, o transformare profundă în plan spiritual şi social, dar aceasta nu
înseamnă nici pe departe sfârşitul religiei… Oamenii şi-ar putea schimba, într-adevăr, conştiinţa
lor religioasă „ar putea chiar atenta la ceea ce este religios în ei, dar nu vor putea niciodată ignora
sau ieşi din problematica religioasă fundamentală a existenţei lor. Biserica are datoria de a
diminua consecinţele negative ale secularizării."112
Criza actuală a lumii este duhovnicească, e o dezordine morală, valorile morale cu bună ştiinţă
sunt ignorate. Credinţa are o importanţă primordială pentru orice fel de angajare morală. Se poate
vorbi de o secularizare a moralei. La baza procesului de secularizare se află trei elemente şi
anume: izolarea Divinităţii în transcendent, autonomia creaţiei şi a raţiunii umane şi dominarea
lumii de către om. Împotriva oricăror încercări secularizante, Sfânta Scriptură afirmă clar şi

110
Bel, Pr. conf. dr. Valer, Biserica şi lumea în perspectiva misionară, în vol. omagial ,,Grai maramureşan
şi mărturie ortodoxă “, închinat PS Sale Iustinian Chira, editura Episcopiei Maramureşului, Baia-Mare
2001.
111
Ibidem.
112
. Vasile Hristov, op. Cit. p. 98.
precis imanenţa lui Dumnezeu în cosmos.113 Iată un text concludent: „Şi cum ar fi rămas ceva de
n-ai fi voit Tu? Sau cum ar dăinui dacă n-ar fi fost chemat de Tine la Fiinţă?" „Duhul Tău cel
fără stricăciune este întru toate" ( Înţelepciunea lui Solomon 11,25, şi 12,1). Lumea nu poate
exista fără prezenţa lui Dumnezeu în ea, ca să nu se întoarcă în neant, şi tot prin Duhul se
înnoieşte: Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului" (Ps. 103,31).
Dincolo de diversitatea deconcentrată a fenomenului religios contemporan, manifestată în
nenumărate organizări mai mult sau mai puţin structurate, există religii universale
instituţionalizate, profund ierarhizate cu un rol deosebit de activ în societatea civilă
contemporană114.
Un dialog între religii, condus cu conştiinţa colegialităţii sau a convergenţei lor ar putea duce
la atenuarea tensiunilor între grupurile religioase şi la creşterea opoziţiei faţă de violenţa
religioasă chiar în comunităţile ei de origine. Astfel ar fi contracarat ceea ce opinia seculară
priveşte, cu îngrijorare, ca pe o ceartă a religiilor, de care spaţiul public trebuie ferit. A aduce în
constiinţa publică "colegialitatea religiilor" ar contribui din plin, cred, la amenajarea unei
"laicităţi ospitaliere", unde religiile au lucruri importante de spus: ele pot vorbi despre un sens
tare al colegialităţii, al libertăţii de conştiinţă, al datoriilor, iar nu numai al drepturilor omului.
Civilizaţia creştină are o tendinţă şi un caracter profund eshatologic. Este de aceea foarte
important răspunsul la provocarea istoriei contemporane de a gândi clar şi biblic într-o lume de
corectitudini politice simulate, de ambiguităţi etnice insinuate, umanisme teologice secularizate şi
de a răspunde întâmpinărilor defectuoase ale acestor ideologii populiste opunându-le standardele
superioare ale creştinismului biblic.
Biserica are rolul deosebit de important în diminuarea consecinţelor negative ale secularizării.
Sporind credinţa, biserica asigură stabilitatea socială, sentimentul de siguranţă a
populaţiei, ,,mobilizează pe oameni în efortul de a depăşi anumite dificultăţi economice” 115. În
ortodoxie, cultul însuşi este expresia filantropiei, a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi oamenii şi a
iubirii aproapelui. În acest sens parohiile ortodoxe din România fac eforturi pentru ajutorarea
copiilor fără familie, a bătrânilor ajunşi pe drumuri, ajută comunităţile cu probleme materiale şi
spirituale116. Biserica noastră care astăzi luptă pentru renaşterea morală şi spirituală a societăţii
româneşti, are o mare răspundere de a modela oamenii cu frica lui Dumnezeu, oameni credincioşi
care să aibă „duhul lui Dumnezeu (1Cor 7,40) eliberaţi de robia patimilor şi pătrunşi de duhul
jertfelniciei şi al iubirii de semeni"117.
De asemenea, după cum observăm, autoritatea creștinătății a fost slăbită de politic în lume,
fără ca această tendință să poată fi contrabalansată până acuma prin ceva la fel de puternic.
Astăzi Biserica răspunde străduindu-se să transforme lumea nu într-o structură religioasă , ci în
„ecclesia”, adică o adunare populară locală. Biserica susține că Fiul omului a venit pe lume
pentru a transforma lumea în Ecclesia, o situație în care oamenii au sentimentul apartenenței unei
familii ai cărei membri colaborează şi se ajută reciproc. Ecclesia de fapt definește esența și
misiunea Bisericii. Rolul bisericii nu este de a face concurență lumii în căutarea unor soluții
tehnice la anumite probleme apărute în lume. În acest context, unii creștini ortodocși au părut

113
ŠPIDLIK, Tomáš, Spiritualitatea Răsăritului creştin, II. Rugăciunea, traducere şi prezentare diac. Ioan
I. Ică jr. în traducerea lui Nicolae Ilie, Ed. Deisis, Sibiu , 1998, p. 87.
114
Pr. Conf. Dr. Teofil Tia, Pedagogia pastorală şi criza valorilor, Alba Iulia, 2009, p. 10.
115
Vasile Hristov, op. Cit. p. 98.
116
Bel, Pr. conf. dr. Valer, Biserica şi lumea în perspectivă misionară, în vol. omagial ,,Grai maramureşan
şi mărturie ortodoxă “, închinat PS Sale Iustinian Chira, editura Episcopiei Maramureşului, Baia-Mare.
117
Idem.
surprinși de faptul că Biserica lor Ortodoxă nu promulgă enciclice precum cea romano-catolică.
Dar Biserica ortodoxă are două mii de ani de experiență în care rolul său este sfinţitor, iar cel
profetic este mai mult preventiv decât prescriptiv pentru lume. Lumea nu mai are altă speranță
acum decât aceea de a promova ecclesia.
Biserica a reprezentat de-a lungul timpului o stâncă în această lume schimbătoare şi
trecătoare, iar Familia are o importanţă majoră. Credincioşii din ţara noastră au încredere în rolul
ei salvator şi în acei preoţi care au fost şi sunt adevăraţii “apostoli” ai neamului. În societatea
modernă secularizată şi, din ce în ce mai mult, văzând că raţionalismul educaţional a eşuat sau,
mai trist, are efecte nocive asupra societăţii (de ex., delicvenţa juvenilă în continuă creştere),
părinţii îşi îndreaptă din ce în ce mai mult atenţia asupra posibilităţii realizării educaţiei şi cu
sprijinul principiilor catehetice ale Bisericii. Iată de ce efectele secularizării asupra societăţii
româneşti contemporane trebuie privite cu toată responsabilitatea, astfel încât viaţa familiei şi a
Bisericii neamului să nu mai fie perturbată ci să ofere pe mai departe sprijinul necesar omului
modern, înţeles ca Persoană, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, aflată în permanentă
legătură cu Creatorul său.

Bibliografie:
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea
Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1990.
2. Achimescu Nicolae, „Explozia” religioasă şi pseudo religioasă. Satanismul în
România: organizare şi ritualuri, în ”Biserica şi problemele vremii”, nr. 3, Iaşi, 1998.
3. Achimescu N. Noile Mişcări Religioase.
4. Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, Mitropolit
al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, Pastorală la Naşterea Domnului, 2007.
5. Bogdan, Damian, Viaţa lui Antim Ivireanul, în Biserica Ortodoxă Română,nr.8-9,
LXXIV ( 1956 ).
6. Bel, Pr. conf. dr. Valer, Misiunea socială a Bisericii în contextul globalizării, în
„Biserică şi multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca 2001.
7. Bel, Pr. conf. dr. Valer, Filantropia creştină în cadrul misiunii Bisericii, în "Ortodoxia
maramureşană", Baia-Mare, 1996, nr.1.
8. Bonicinelli Edoardo.- Cattolici, per gli ebrioni Non esiste l ora X, in ”Corriere della
Sera”, 26 gennaio, 2005
9. Despre Secularizare, trad. Daniela Cojocariu, din „Contacts”, anul LI, 1999, p.14-38.
10. Clement Olivier. - Adevăr şi libertate. Ortodoxia în contemporaneitate (convorbiri cu
Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I), Ed. Deisis, 1991.
11. Horia Patapievici , Discernământul Modernizării. Bucureşti: Humanitas, 2004.
12. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, traducere dr. Irineu Ioan Popa, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996.
13. Gheorghe Kapsanis Arhim. În Prefaţă la Arsenie Vliangoftis, Ereziile contemporane – o
adevărată ameninţare. Bucureşti: Evanhelismos, 2006
14. Hristov, Vasile, Noţiunea de Biserică după Sfântul Ioan Gură de Aur, în ,,Studii
Teologice”, nr. 9-10, XX (1968).
15. Istodor Gh., - Misiunea creştină ca activitate permanentă şi practică a Bisericii. -
Bucureşti, Ed. Sigma, 2006.
16. Yannoulatos Anastasios - Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, trad. Gabriel
Mândrilă şi Constantin Coman. Bucureşti: Ed. Bizantină, 2003.
17. Kepel Gilles. Dumnezeu îşi ia revanşa. Creştini, evrei şi musulmani recuceresc lumea.
Bucureşti: Artemis, 1994.
18. Леонтьев К. Восток. Россия и Славянство. - Москва Республика, 1996.
19. Mantzardis Georgios. Morala Creştină, trad. Cornel Constantin Coman, vol.II.
Bucureşti: Ed. Bizantină, 2006.
20. Mihai Ciurea. Creştinismul şi problemele lumii contemporane.
http://teologie.central.ucv.ro/blogs/mihaiciurea/2009/ 02/06/titlu-de-articol.pdf
21. Парамонов Б. Конец стиля. Москва: Аграф, 1997.
22. Patapievici H.R. - Omul Recent, Bucureşti: Humanitas, 2001
23. Păcurariu, Pr. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992.
24. Popa Gheorghe-Cristian - Posmodernismul nu-L neagă pe Dumnezeu, Îl ironizează, în
„Lumina Adevărului”, 18 decembrie 2009
25. Popescu, Pr. prof. dr. Dumitru, Ortodoxie şi contemporaneitate, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996.
26. Popescu D- tru - Ortodoxie şi Contemporaneitate. Bucureşti: Ed. Diogene, 1996.
27. Pr. prof dr. Dumitru Popescu, Teologie şi Cultură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993.
28. Постмодернизм, ирония, занимательность, în Имя розы. Москва: Книжная палата,
1989.
29. Preda Radu - Comunismul. O modernitate eşuată. Cluj Napoca: Eikon, 2009.
30. Schmemann Alexander - Euharistia, Taina Împărăţiei - Bucureşti: Editura Anastasia.
31. Сорокин П. Социодинамика культуры. Кризис нашего времени. Москва: Человек.
Цивилизация. Общество, 1992.
32. Stăniloaie, Pr. Prof. Dr. Dumitru, - Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II., EIBMBOR.,
Bucureşti, 1978.
33. Stăniloae, Pr. Dr. Dumitru, - Rugăciunea pentru alţii şi sobornicitatea Bisericii,
în ,,Studii Teologice”, nr. 1-2, XXII (1970).
34. Stăniloae, Pr. Dr. Dumitru, - Comuniune şi spiritualitate în Liturghia ortodoxă, Ed.
Mitropoliei Olteniei, Craiova 1986.
35. Spidlic Thomas,- Spiritualitatea Răsăritului creştin, Ed. Deisis, Sibiu, 1998.
36. Stoleru, Drd. Nicolae, Învăţătura despre Legea morală naturală în opera Sfântului Ioan
Gură de Aur, în ,,Studii Teologice”, nr. 3-4, XXIV (1972 ).
37. Эпштейн М. Из тоталитарной эпохи – в виртуальную. в приложение к журналу
„Пушкин”, 15 мая, 1998.
38. Tia Teofil - Un (im)posibil diagnostic duhovnicesc al erei post-moderne. - La sclerosi
della ragione illuministica e la morte dei valori moderni. Diagnosi culturale dei tempi
della sofferenza interiore, în Sensul vieţii, al suferinţei şi al morţii, referatele
Simpozionului Internaţional Alba Iulia, 29 februarie-2 martie 2008, Alba-Iulia:
Reîntregirea.
39. Tia Teofil - Criza valorilor: un produs al travaliului speculativ al occidentului. Reflecţii
 pastorale şi (posibile) terapii ale decadenţelor post-iluministe, în referatele
Simpozionului Teologic Internaţional Invazia non-valorilor într-o lume multimedia,
Alba Iulia, 6-8 mai 2010. Alba Iulia: Ed. Reîntregirea, 2010.
40. Vasiliu, Pr. Cezar, Atitudinea Sfinţilor Trei Ierarhi faţă de societatea vremii lor,
în ,,Studii Teologice”, nr. 1-2, XXXII (1980).
41. Nicolae Cabasila, - Despre viaţa în Hristos, traducere, studiu introductiv şi note de
Pr.Prof. Dr. Ene Branişte şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Arhiepiscopiei
Bucureştilor, Bucureşti, 1989.
42. Николаева Олеся - Современная культура и Православие. Москва: Изд.
Московского Подворья Свято- Троицкой Сергиевой Лавры, 1999.

SURSE WEB

1. https:///www.dexonline.ro
2. SURSA HTTP ://WWW.CRESTINORTODOX .RO
3. WWW.RESURSE -ORTODOXE.RO - PREDICI , RUGACIUNI , FILME, CARTI ,
CONFERINTE ORTODOXE
4. https://stranaortodoxa.wordpress.com/2019/12/10/inceputul-tuturor-rautatilor-este-
neatentia-lumea-moderna-nu-a-ajuns-altceva-decat-o-sita-gigantica-prin-care-satana-ne-
cerne/
5. http://www.ziarullumina.ro/articole;1266;1;311;0;
6. www.patriarhia.ro/ro/patriarhul/interviuri interviul acordat de IPS Daniel, Mitropolitul
Moldovei şi Bucovinei şi Patriarhul ales al Bisericii Ortodoxe Române domnului Remus
Rădulescu Radio România Actualităţi.
7. http://www.crestinortodox.ro/diverse/328.html
8. https://rafailnoica.files.wordpress.com/2008/12/pr-rafail-noica-postul-si-iertarea-destin-
si-vocatie-in-ortodoxie-3.mp3
9. www. wikipedia.org/wiki/Psihologia_familiei
10. www.yuppy.ro/articol/relatii/343/Comunicarea-in-cuplu, februarie 2006
11. www.eva.ro/dragoste