Desavarsirea gandirii umane

Aceasta vrajitorie fascinanta

Daca nu se desavarseste in Dumnezeu, gandirea omeneasca ramane lipsita de vigoare,

imperfecta. De aceea, treptat se usuca, se vestejeste pana se ofileste cu totul. Ceea ce este
valabil pentru gandirea umana este valabil si pentru simtirea umana. Daca, in cautarea ei, nu
II atinge pe Dumnezeu, si aceasta repede slabeste, se stinge pana ce moare cu totul. Acest
lucru este valabil si pentru om ca intreg. Daca fiinta sa nu se desavarseste prin Dumnezeu,
ramane subreda, imperfecta; treptat, in sinea sa moare tot ce este maret si sublim si ramane
ceea ce este inferior si nul.

Ce se intinde intre om si univers pe deasupra omului? Dar ce oare [se intinde] intre om si
univers pe dedesubtul lui? Nu cumva omul se afla intr-o medianitate, intr-un anume centru ale
carui raze se indreapta in graba in toate directiile si spre toate infinitatile? Daca, totusi,
gandirea omeneasca este unica lumina si pretutindeni imprejur [numai] bezne - toate beznele
groase, grele, opace -, oare nu este simtirea umana singurul fluturas in univers, in jurul,
deasupra si dedesubtul lui, in toate pustietatile, cenusii, uscate si ucigase?

Cine poate sa-l urmeze pe om pe toate caile sale? Oare gandirea? Dar gandirea este furata de
moarte, care o duce undeva... oare unde? Si cine poate urma moartea pe toate drumurile ei?
Oare simtirea? Ah, simtirea umana este mai stricacioasa decat gandirea umana, deoarece peste
tot este ingradita de nefiinta. Un fel de cosmar cumplit il urmareste pe om din toate partile si
acesta amuteste si innebuneste de la sine, fiind absurd de izolat, in timp ce imprejurul sau se
afla pustiul, cenusiul pamant si recea cenusa a nemarginirilor dispretuite, in timp ce gandirea,
cel mai blestemat destin al omului, asemenea unei hiene infometate si smintite, alearga de jur
imprejur in pustietatea cenusie si fara de apa a planetei noastre mohorate.

Probabil ca insult gandirea umana. Daca este asa, voi rascumpara insulta cu o intrebare: oare
nu este gandirea inzestrarea cea mai impresionanta si mai misterioasa a omului? Ne orientam
cu ajutorul ei, dar nu stim ce este aceasta in esenta ei. Le cercetam pe toate prin intermediul
ei, dar cu ajutorul a ce o vom cerceta pe ea, misterioasa, nelinistita, nepatrunsa? Si nu ne-a
aruncat ea oare, de nenumarate ori, in tragice locuri de impas si ne-a amagit spre pustietati din
care nu este cale de iesire, ea, aceasta vrajitoare ademenitoare?... O, gandire, pentru noi esti
un jug groaznic de purtat si o povara apasatoare. Cum poate fi jugul tau bun si povara ta
usoara?1 Si, cu o incredere plina de tristete, te intreb inca ceva: cum poti sa ajungi pentru om
bucurie si buna-vestire?

Filosofia este un martiriu aparte. Acolo gandirea se sfarama in abisurile intunecate, in

prapastiile salbatice ale nefiintei si ale Fiintei. Pentru aceea, filosofii sunt, in marea lor
majoritate, oameni tristi si aflati in eroare. Un oarecare impuls atotbiruitor conduce gandirea
lor de la o taina la alta. Si ce nu este taina in lumea aceasta si deasupra ei!

Filosofii sunt adesea oameni tragici, fiindca gandirea lor, pentru multa vreme si in mod
persistent, ataca tainele cosmice, pana ce, in cele din urma, cade, asemenea unei pasari
istovite, in fata ultimelor obstacole ale acestora.

Filosofii sunt, uneori, oameni care si-au pierdut speranta. Gandirea ii atrage in labirinturi din
care nu mai este cu putinta nici intoarcerea inapoi si nici o alta iesire in fata.
Filosofii, alteori, sunt oameni ai revoltei, deoarece gandirea lor ii umple de manie din cauza
infricosatoarei taine a acestei lumi.

Filosofii, nu de putine ori, sunt oameni sarcastici, intrucat gandirea lor nu este in masura sa
afle acea picatura de miere care se ascunde in pistilul fiintelor si al lucrurilor. Si se hranesc pe
sine cu frunzele amare ale tainelor nemiloase, care atat de imbelsugat si spornic rasar in
gradina tristelor noastre realitati terestre. Si cel ce se hraneste cu amaraciunea nu are, oare,
dreptul la sarcasm ca un, fie si provizoriu, modus vivendi si cognoscendi?

Ori de cate ori ma aflu impreuna cu ei, cu filosofii, sunt intr-o caravana care rataceste de jur
imprejur, in deserturi nesfarsite. Este ca si cum ni s-ar imputina apa trebuincioasa revigorarii
sufletului nostru, deoarece gandirea noastra a obosit, a insetat, i s-a facut foame. Ne hranim cu
nisip si bem nisip. O, nisipul tainelor sarate, amare, cumplite... Este o tristete sa fii filosof,
pentru ca te afli intr-o caravana care, in nici un chip, nu poate sa iasa din desert. Acolo
gandirea umana, in cele din urma, in chinuri cumplite, moare de foame si de sete. Si omul?
Este un calator trist alaturi de tumulul gri, de nisip, al conducatorului si calauzei sale...

Cu toate acestea, pentru gandirea omeneasca, oprimata in desertul acestei lumi, exista o
singura iesire, doar una. Da, o singura iesire! Aceasta este Cel Care a desavarsit gandirea
omeneasca prin Dumnezeu, Care a creat gandirea; Cel care a transformat gandirea umana,
aceasta veste amara, in buna-ves-tire; Cel ce a desavarsit, implinit si unit omul, fiinta cea mai
tragica cu Dumnezeu; Acest Dumne-zeu-Om, minunat si de minuni facator, Dumnezeu al
gandirii umane, Logos al gandirii umane, Ratiune a gandirii umane, Sensul gandirii umane.

Dar, spuneti-mi, gandirea umana nu este monstrul cel mai insetat de sange daca nu se
implineste si desavarseste prin Logosul gandirii, prin Ratiunea gandirii? Fara Logosul
gandirii, fara Sensul gandirii, gandirea omeneasca este o mare absurditate. Dar n-ati simtit
aceasta pana acum? Ar fi trebuit s-o simtiti, daca ati fi cugetat serios la ceea ce este gandirea.
Daca ati constientiza, maduva ar ingheta in oase, in timp ce gandirea ar cadea in delir si
aiurare atunci cand ar cugeta la natura gandirii. Adevarul, adevarul ultim din punct de vedere
uman este ca numai dimpreuna cu Dumnezeu-Omul si numai in Dumnezeu-Omul ajunge
gandirea umana un "jug bun" si o "povara usoara". Dumnezeu-Omul este singurul care a aflat
calea potrivita pentru gandirea umana, gandirea cuvenita care duce la desavarsirea vesnica si
la viata vesnica. Aceasta ajuta ca gandirea umana sa evolueze prin mijloacele divino-umane,
devenind divino-gandire, iar simtirea umana sa evolueze devenind divino-simtire.

Si acolo, la hotare tainice, unde se realizeaza transformarea simtirilor in ganduri si a

gandurilor in simtiri, acolo tainele se intretes. Acolo inimile se sfarama, asa cum s-a sfaramat
inima lui Nietzsche si Maeterlinck, in timp ce lumile de deasupra omului se acopera de ceata.
In om, fara incetare, napadesc roiuri de taine si de nenumarate nemarginiri. A se orienta
cineva printre ele este arta artelor, pe care n-o putem invata decat de la El, tainicul si minuna-
tul Iisus.

Oamenii nostri, chiar si atunci cand sunt preocupati de cugetarea filosofica, sunt cuprinsi de
teama atunci cand gandirea lor II intalneste pe Dumnezeu. Si aceasta provine din faptul ca
prefera ganduri marunte si simturi inguste. Daca s-ar intalni cu Dumnezeu, cugetarea lor ar
trebui sa pluteasca spre nemarginiri dumnezeiesti si sa se adanceasca in lumi nesperate. Intr-o
mare masura, ganditorul nostru se aseamana cu viermele de matase care se inchide pizmas in
micul sau cocon, ca sa nu zboare niciodata asemenea unui fluture care iubeste inaltimile si
spatiile nesfarsite.
Omul gandurilor marunte, tuberculoase, se ingroapa sub crusta acestei planete, asemenea
capusei in lana oii. Nu vede nimic in afara de crusta. Si deasupra ei ard nenumarate torte,
aproximativ zece miliarde numai in galaxia din "hambarul vecinului" si clocotesc nenumarate
lumi. Gandirea umana? O, ramane un minut, o dara alba in universul nemarginit, un fulger
slab in beznele de nepatruns a ceea ce este nenumarat, misterios si necunoscut...

Gandirea se vindeca de micime, de superficialitate, de moarte prin ce anume? Prin Dumnezeu,

prin nemarginirea Sa, prin profunzimea Sa, prin nemurirea Sa. In intimitatea cu El, gandirea
devine infinita, ajunge abisala, se invesniceste. Si atunci pentru ea nu exista moarte in nici una
din lumile cunoscute. Se face cu totul nemuritoare, cu totul necuprinsa, cu totul vesnica. Nu o
mai ingrozesc tainele lumilor. Dimpotriva, ele devin pentru ea un izvor inepuizabil de bucurii
neincetate si de emotii rapitoare. Nenumarat de multe taine, azurii, albastrii, balaie, aurii,
dulci si fermecatoare izvorasc din nesfarsitele lumi ale lui Dumnezeu si o imbratiseaza
entuziast pe aceasta vrajitoare fascinanta...

Abisurile gandirii si simtirii umane.