ERA PE CÂND TIMPUL FIZIC NU SE ZĂREA,

CI VISUL DOAR, BOBOC DE SUFLET

CI de "sonete"ale cuvântului îmbrăcat în ”haiku-ul” uimirii, care, în confruntarea cu

visul, "apostolește" pro bono plâpânda înfățișare, totuși, a sufletului
teologului-poetului

I. fiind întrebat de unde vin visele, un copilaș răspunde: de la Dumnezeu! cum așa, este întrebat
copilașul de către interlocutorul perplex(at) de răspuns? păi, dacă oamenii doresc să trăiască frumos,
Dumnezeu le bagă în cap visele! așadar, iată, ce înseamnă frumosul cu care Insuși Dumnezeu
"adoarme" liniștit și fericit: copilașii și visele curate ale omului; copiii trebuie să fie copii, pur și
simplu-curați la suflet, zburdalnici, neastâmpărați, curioși, mirați de toate, îngeri-stăpâni; doar sunt și
preferații Împărăției, pe deasupra tuturor (ne)demnităților omenești/lumești;
II. lăsați copiii, și nu-i opriți, ei sunt ieslea-suflet care va să-l primească, când va adăsta să se
stâmpere de vâltoarea veacurilor, și să-și dumirescă duhul de nemaiîndurarea omului, la a doua venire,
Iisus;
III. există, iată, un timp tainic-clipă, ceas, zi- al sufletului fiecăruia; atunci când sufletul
întreabă, și se întreabă, iar timpul tainic evită și amână răspunsuri tranșante, definitive, totuși; tocmai,
spre a îmbrăca în și mai mult mister semnele clipei, ceasului, zilei;
IV să nu lăsăm pentru un mâine, ceea ce putem vedea și înțelege azi cu inima; este în puține
cuvinte, misterul minunii și salvării noastre;
V. pe pământ, în timp, toate viețile noastre, până la cea de pe urmă, nu sunt decât clipe
suspendate; tocmai de aceea, clipa/clipele, pentru a fi libertate, adevăr, frumos și Înviere, n-are/n-au
nevoie decât de vise, de emoție și inimi curate; cuvintele, nu o dată, prin tocmai intenția lor sofist-
silogistică, o/le trădează, condamnă, siluiesc și ucid;
VI. corzile vocale, se zice, au fost făcute spre a emite sunete în intervalul, adierea,
neastâmpărul, misterul și grația dumnezeiești ale terței; corzile inimii au fost făcute să murmure
cântecul de uimire și iubire al sufletului omenesc îndumnezeit de vis; altcum, Nina Cassian zice că
Dumnezeu este cel mai nesfârșit, mai multiplu, mai înțelegător și mai răbdător miriapod, tocmai spre a
putea fi ”apucat de câte un picior” de cât mai mulți dintre noi, cei, care-cum, vibrăm fiecare pe sunetul
și terța lui de vis;
VII. iubirea și puterea de umilință trebuie să ierarhizeze religiile, și nu formule înțepenite,
dogmatic și ritualist deopotrivă; ba, mai mult, iubirea dacă este înțeleasă și trăită așa cum cere Hristos
(și judecata sănătoasă), nec plus ultra, trebuie să apropie religiile, sincer, curat, de folos oamenilor
(Dumnezeu, altcum, înafară de a se întrista de urâtul moral și cerbicia noastră, n-are nici a pierde, nici a
câștiga nimic); ce imagine sublimă, pe deasupra de toate: un copilaș împărtășindu-se, ”și primind și
mâncând Cerul cu lingurița”, fără nici o încrâncenare dogmatică ori liturgică-suflet și chip de Rai!;
VIII. sunt prea multe gropi necunoscute, în toate deșerturile, ca de altfel, în tainițele sufletelor
noastre; și sunt îngropate și ascunse în ele atât de multe făcute și nefăcute, probleme, lucruri, fapte,
dintre cele pe care le dorim a nu fi niciodată descoperite, poate tocmai pentru a nu fi date în vileag
deșertul și moartea noastră sufletești; teza noatră, deși nu ne-o dorim, contrazice dictonul potrivit căruia
”deșertul poate fi o trambulină spre iluzie” în accepțiune octavpaleriană; altcum, neavând nimic viu,
nimic care să vorbească despre noi/în locul nostru, deșertul este misiunea și soluția ”ideală”, înainte de
a ne întoarce mereu faliți la ”masa”oportunismului, care învârte perpetuu ruleta vieții, fără cauze și
ideal (teatrul absurdului, evident-teologie fără Dumnezeu, teologie cu înlocuitori-care mai ”mitrați”,
care mai nitrați, care mai nitriți, care mai năimiți);
IX. timpul nu așteaptă niciodată pe nimeni, atâta doar că ne face cadou câte o ”pauză”, câte o
lege a fizicii ori a inimii, în care el curge, totuși, mai departe, impasibil; depinde de noi să știm să
profităm de misterul ”pauzelor” de timp; să fie, dar, surâsul trist al nemaiîntoarcerii, visul împlinit ori
cântecul de sirenă apucată, al iluziei, misterioasa ”pauză”, ori propria uitare de sine, ori speranța, ori
bobul de împărăție-credința-ce stă să irumpă, ori cine știe ce;
X. practicată de rațiuni de cutumă, tradiție și rânduială, este mai mereu pe muchia anormalului și
incomprehensibilului, în dinamica, ingnoranța, preaversalitatea, diletantismul și avatarurile semantice,
dar nu numai, ale contemporaneității autohtone, ceea ce, în exprimare, poate crea confuzie între politețe,
deferență și obediență, între eleganță, respect și servitute, între demnitate și atributele socotite a fi
supralicitate și ușor caduce în cauza apelării ierarhiei superioare a Bisericii; chiar dacă în istorie-și în
cea recentă-ierarhia a livrat-errare humanum est-și motive de revoltă și sminteală, reperul moral,
normalul, rămân suverane, pe deasupra tuturor parantezelor profund regretabile; drept aceea, formulele
de apelare, prin tocmai duhul lor de epocă și hronic, revelă, ca o genealogie, niște rădăcini adânci, cu
ramificații atingând facerea unei noi lumi-lumea sufletului înminunat de începutul Bisericii și zarea
mântuirii-vegheate și conduse, succesoral, de aleșii lui Hristos(Ev Ioan, 15, 16);
XI. dialog sui generis(at) din FOREST GUMP:
Jenny: Forest, ți-a fost frică în Vietnam? Forest: da, dar priveam uneori cerul, atunci când se
oprea ploaia noaptea; era atât de plin de stele, și totul era atât de frumos, atunci, pentru că mă gândeam
la ceea ce e dincolo de ele, de stele, parcă erau două ceruri, unul deasupra și altul în inima mea (se
întâlneau, atunci, două mistere, cerul și inima omului); visul că poți vedea cu inima nevăzutul, altcum,
înseamnă eliberarea de orice teamă; ce paradox trist, Jenny, oamenii ar da orice să nu moară, dar fac
totul, să nu-și trăiască viața; chiar dacă niciodată nu vom știi ce ne așteaptă, este bine, totuși, să știm
ce ne dorim; de regulă, întotdeauna, timpul este prea puțin, să-l privim ca pe ceva ce nu o să ne ajungă
niciodată, sau care nu există fizic; să privim viața ca pe cel mai frumos cer cu stele și atâtea alte minuni,
să ne bucurăm că existăm-nimic mai mult nu ne este nouă dat a ști, desăvârșit, aici;
XII. mă bucur că s-a născut țăran, zice marele violonist, Yvry Gitlis, despre George Enescu;
asta, pentru că a atins și înțeles taina pământului și strigătul lui și durerea și cântecul lui; și grația florilor
și sfiala și umilința cu care se frâng pentru cuminecarea visurilor noastre - doar sunt și ele efemeride,
împart aceeași soartă; și l-a înțeles pe țăran și l-a iubit și i-a mângâiat sufletul și viața, cu muzica lui cu
amiros de slavoslovie cerească; și pentru că ne-a atins și nouă sufletul, credem că si noi îi putem atinge
cântecul, cu bucuria noastră;
XIII. din când în când, la vreme cerută și potrivită de cineva - de cine știe cine? - în ființa
noastră sunt așezate otova feluri de semințe, care, însă, se hrănesc cu, și cresc doar în suflet de om; dacă
nuritura constă din bunătate, senin, iubire, credință și genuin, atunci semințele devin dintr-odată mirabile
și rodesc floarea Cerului, cea galbenă de veșnicie, fiilor pământului, cu amiros de rai, mereu să-nvie;
XIV. sindromul Stendhal, este asociat acelei stări - copleșire, uimire, extaz - în care omul este
pe cale să înnebunească de-atâta frumusețe! el s-a declanșat și, apoi, cronicizat după ce scriitorul a
vizitat, la Florența, biserica Santa Croce; ei bine, Stendhal a fost socat de-a dreptul, de cum într-un
singur spațiu se poate afla atâta frumusețe!;
XV. lumea florilor este una a epifaniei fragilității, a haosului și grației spontane, frumos
aranjate; lumea scriitorilor, dar, este una a întâmplării și înfloririi care-si așteaptă pestetimpul, în
compania lunii, viselor și poesiei, care doar ele pot vindeca inimile frânte de haos ; "ce-i oare, dar, mai
frumos decât surâsul, care, inspirat și curat, înflorește și luminează chipul omenesc?”;
XVI. mănăstirile noastre, cele voievodale îndeosebi, sunt, se zice, atât de frumoase precum niște
ouă încondeiate cu semnul mîntuirii, și cu chipuri de sinaxar, și așezate în pajiștile istoriei duhovnicești
a sufletului românesc; ba, se mai întreabă pustiiți părinți și preasupusele măicuțe dintrânsele, și îngerii
de veghe, dacă nu cumva Dumnezeu Însuși, de drag de Neamul Românesc, a "relocat" și adiat în
fiecare pridvoare și amiros de rai;

XVII. fără de ură, doar cu ce spune visul de am trăi, fără de sânge, doar cu ce dă țărâna, cu
bunătate și iubire de am ține postul, în noi se vor lumina și înnoi și împăca, de Înviere, în bucuria și
liniștea cea dinlăuntru, toate-și patime și lacrime, și trupul aprinsul și sufletul de floarea albă de cireș
preaninsul;
XVIII. Don Quijote, un ghiduș romantic pus pe "șotia" cunoașterii prin iluzie și vis; viziunile
(sau, mai degrabă, vedeniile) lui sunt pandant morgane și sirenice; tocmai de aceea, pustia zării a făcut
atâta bine pustiei minții lui senioriale, încât a convertit-o în frumos și braniște paradisiacă; suntem, noi
și apostolul spaniol al iluziei, cred, mai mereu atrași și de "ruleta" frumoaselor risipe;
XIX. scriitorul adevărat își "coace" încet și potolit conștiința și crezul, apoi vorbește lumii;
scriitorul adevărat, spre deosebire de omul de stiință, nu adună materiale, nu compilează, nu reproduce,
nu mai adaugă ceva, ci este natură vie, generează, crează-mai mult, el se dă pe sine lumii; scrisul său
este minunea "buchetului de suflet"- care adună laolaltă dorurile și nostalgiile, bucuriile și tristețile,
exuberanța și melancoliile, iluziile și deziluziile, neliniștea atâtor zile negre și nopți albe - pe care îl
dăruiește, cu atâta drag, lumii;
XX. scriitorul adevărat, dar, musai trebuie să ne ajute să ne recuperăm și tezaurizăm iluziile (în
fapt, ce este iluzia, dacă nu o mitică și atât de suavă, și atât de fragilă floare de cântecul stelei, cu care îl
"împovărează" Creatorul, pentru ca, contemplând-o și pentru o clipă, să-și poată trage sufletul și să
pornească mai departe, pe calea și către zarea numai de el știute;
XXI. scriitorul de condiție este un caloian, un "risipitor" de frumusețe, un om deopotrivă smerit
și olimpian, un caracter tare, puternic; pe el nu-l corupe faima - se știe doar că faima îi corupe pe cei
slabi, pe oamenii "neliberi și lacomi de ea"; tocmai de aceea, condescendent și surâzând "frumoaselor
lui zâne de durere", deliberat, ca pe o pravilă de izbăvire, el lasă gloria "să-i scape printre degete";
gloria lui este să facă din clipe veșnicii, și să-i facă pe oameni să-și înalțe iluziile acolo unde suferința
nu mai doare;
XXII. e-al nostru Cerul pe pământ, când timp și suflet ferice-complice surâd îmbrățișate, în
faptul dimineților, de slava ” semnelor” de sus umil întâmpinate;
XXIII. ochi și inime îmbrățișate: o epifanie a milei, după firea de bunăvoire;
XXIV. visul, emoția inimii curate, când se face că este ”răpită în al nouălea Cer”;
XXV. cât de mult iubește Dumnezeu, nici nu ne dăm seama, imaginația noastră și hai-hui-ul
nostru sufletesc;
XXVI. iubirea și smerenia ”pregătite” să refacă ordinea onirică și teleologică a lumii;
XXVII. ascunsul din noi, pericolul ocultării deșertificării și falimentării spirituale și morale;
XXVIII. să învățăm să prindem din zbor nemairăbdarea și ”semnele” timpului sufletului; și să-i
rugăm secundele și ”bătăile” să-și ” mai rărească pașii cu care trece” ;
XXIX. întrebări mai mult decât răspunsuri, tristețe cu atât mai mult; limpedele nu se nuanțează,
el este ori ba;
XXX. două mistere, la care au acces doar ”savanții” poesiei: cerul și inima omului;
XXXI. rapsodia pământului, interpretată în dor major de orchestra simfonică a sufletului;
XXXII. hrană de dulce pentru Pruncul Cerului, florile sufletului;
XXXIII. nebunia pentru frumos, o nouă sihăstrie;
 XXXIV. poesia și epifania bucuriei și iubirii curate, sânzâienile;
XXXV. paradisul gândului și tinda sufletului, primenite de vis să fie locul mirabil în care
floarea-lie-păpădie și roua- lacrimă ce-n faptul ziurelului de ziuă colibra o adie, se preface-n trupul și
sângele Poesiei;
XXXVI. avatarurile teologice ale artistului, file de suflet și curcubeu ce surâd Cerului după
potolirea furtunii imaginarului;
XXXVII. artistul, custode al imitatio chivotului sfânt, în care se păstrează, înfășurate în sulul-
legământ-lustral, tablele legii visului de cursă lungă;
XXXVIII. artistul crede și mărturisește că surâsul și visul și uimirea sunt cu adevărat chipuri
ale copilăriei sufletului; asta, pentru că, se zice, oricât de multe și meșteșugite ne sunt cuvintele, ele nu
pot cuprinde, metanoiza și întoarce, prefăcute-n dar de dor, toate ”vămile” și stările sufletului; și atunci,
multe ”vămi” și stări ale sufletului se transferă misterului surâsului, visului și uimirii;
XXXIX. nimeni nu are dreptul să ne ia ceea ne-a dat Dumnezeu, tocmai pentru că sunt lucruri
sfinte, care, atinse de altcineva decât de "destinatar", se dezdumnezeiesc, se prihănesc, se ofilesc și
pier; ni s-a dat fericirea de a ne uimi, a visa și a crede, minunea (ne)înțelesului, dintr-odată a
nemaiastâmpărului sângelui de jarul iubirii, taina lacrimei, libertatea de a ne "scrie" singuri destinul, și
privilegiul de a deveni adiere împăcată deasupra misterului solar al prefaeri în făptură-zână a florii-
păpădie, când este sărutată de foamea de împărtășire a liei-colibrei, paserea măiastră din fire;
XL. tinerețea, se zice, își este suficientă sieși-prin frumusețea chipului, tumultul, neastâmpărul,
lipsa de viclenie, succesiunea de dileme, năvala sburătorului, pornit să stârnească preaclipocitul
sângelui și încă nedefinitul dorului și avântului inimii; iar, dacă tinereții intempestive și atât de
versatile, cineva îi apară de stihiile ispitelor, candoarea, cumințenia și calea visului, ei bine, atunci
frumoșii nostri tineri dintr-odată devin "materie" euharistică, uimire prescurată și luminată de picul de
inefabil care prinde a înmuguri în "ritualul" și misterul de ce-urilor;
XLI. fericit ești, părinte Arsenie, pentru că ai devenit un mit-îi spunea odată Lucian Blaga lui
Arsenie Boca; de ce spui asta maestre, îl întreabă clarisimul părinte pe poet; pentru că crezi în ceea ce
spui, vine răspunsul axiomatic al filosofului tainelor lăsate în firea lor (oare nouă ne va spune cineva,
nu oricine, vreodată: fericiți sunteți voi, pentru că credeți în ceea ce spuneți);
XLII. ura, refuzul de a cere și a dărui iertare, este zidirea noastră de vii în întunericul unui
mormânt al nesimțirii spirituale, al mândriei și vanității exacerbate; și, netăgăduit, "îndreptățirea" de a
fi vreodată altcum decât disprețuiți de rai și respinși până și de infern;
XLIII. există, pentru că, cine știe, așa este scris în stele, de-atâtea ori în viață, "întâlnirea" cu
atât de implacabilul și, deompotrivă, atât de fragilul sentiment al tristeții/aleanului-atunci ne stâmpărăm
doar cu gândul la ceea ce poate fi mai frumos, mai sfânt și mai bun: Dumnezeu și mama (mama, care
poate mai este acasă, sau poate a dus-o îngerul să-i vegheze lacrima și taina pe cosița ei de Cer si Ler,
locul de întâlnire cu Iisusul, la capătul vremii-că scris este, dragostele nu-s curate, de nu țin până la
moarte);
XLIV. ce trist,în foarte multe din satele noastre,ca mâine, vor muri si morții- pentru că, odată
stins ultimul suflet dintr-un sat,liturghie nu mai este,pomenire nu mai este,cărarea către biserică și
cimitir nu o va mai bătători nimeni; doar porțile,părăsitele, vor scârțâi sonetul-litanie al tristeții și
pustiului;
XLV. a fost să fie în Aiudul-penitenciar, de bună seamă pentru că Dumnezeu, prin suflete alese,
"ține candela în nopți/prin suferințe și stele și cugete aprinsă", minunea de om, bunica Valeria Aloman,
cea care a făcut ca, în cuptor și pe Altar și-n frângerea de bine și în bucata ei de prescurată-pâine, să fie
pomenit și Neamul nost', și sufletul-otova, ce cere "să-l pregătim curat, umil și-ncet de Înviere"; "că-n
pâinea ei, pe jarul de suflet primenit, mereu a picurat/o lacrima curată de rugăciune lină/și amiros din
veacul de demult/adiat de tânguirea Neamului înfrânt și-ncatușat și pironit ca Pruncul Sfânt/și mântuit
de focul pogorât de sus/să facă aluatul în izbăvitoare cuminecatură";
XLVI. orice om, cât de mic ar fi, este mai important și mai "mare" decât o regulă; nouă, celor
mici, dar, să ne fie dat să trăim frumos, liber, visând și uimindu-ne, mai mult decât să posedăm, și să
fim posedați de reguli; până la urmă, alături de credință, caracterul este elementul nostru de rezistență,
înaintea urâtului moral și tupeului nesimțirii și mediocrității;
XLVII. Sfântul Marcu Ascetul spune, expressis verbis: Dumnezeul tău seamănă cu tine! altfel
spus, în loc să stăruim noi în a ne asemăna (câtuși de puțin) cu Domnul Dumnezeu, numaidecât ne
gândim cum să-l "dezdumnezeim," să-l subsumăm si asociem pe Dumnezeul părinților falsului,
metehnelor, tarelor, fricilor, urilor, idiosincraziilor, nebuniei și vrerii noastre; altcum, tot mai puțini
suntem cei dispuși să-l acceptăm pe Dumnezeu în firea lui,pentru că de, drepturile omului sunt
suverane, pe de o parte; pe de altă parte, ce lipsă avem noi de umilință, de generozitate, de iertare, de
idealuri care exclud turbata afirmare de sine, iubirea de arginți, concupiscența, care propun,metafizic, o
lume și o fericire, în care este "suprimată" preemțiunea trupului; să-și vadă Dumnezeu de
"împărăția"lui, noi avem Gadarul!;
XLVIII. adulții au stil, copiii au atitudine; stilul înseamnă (și) silogistică și demers retoric și
formă viciată a adevărului; atitudinea este spontaneitate, sinceritate și adevărul în firea încă neprinsă de
stil;stilul este umbra,este trecerea, este "înafara" noastră;atitudinea este lumina,este ceea ce rămâne,este
"înlăuntrul" nostru; stilul este filosofie, atitudinea este filosofie și teologie; că doar, se zice, "unde nu
sunt oameni buni (copii), n-are cum să crească flori, nu-s pe lume sărbători"; nici florile, nici
sărbătorile nu-și mai irump, nici descoperă, firea,menirea, vestirea,înaintea "stilului", mai mereu semeț
și frivol al adulților, ci doar în smerenia "atitudinii" sufletului curat al copilăriei; copii, florile și
sărbătorile, doar ei, prin "atitudinea", mai mereu lipsită de viclenie și ipocrizia justificării, pot fi
"schimbarea noastră la față"; copiii sunt înaintemergătorii și martorii oricărei "metamorfosis", în sensul
paradigmei inefabile a paradoxului: a rămânerii, totuși, în firea edenică;
XLIX. sfinții noștri cei mai sfinți, parcă de sila nevredniciei și chipului urâtului din noi, ne-au
lăsat și ei în seama celor patru vânturi; dragii noștri, dragi părinți, cu frică de Dumnezeu, cei mai mulți,
nu mai sunt, firescul omeniei nu mai este, preemțiunea moravurilor nu mai este, cinste nu mai este;
preoți și dascăli luminați, destoinici,jertfelnici,si devotați până la capătul tuturor consecințelor vocației
lor,"fabricanți de caractere umane, de idealuri și de vise"- ca să-l parafrazăm pe Petre Țuțea-nu mai
sunt; politicieni având ceva comun cu Neamul (altceva decât a-l jecmăni si batjocori) nu mai sunt
(locul lor este luat de comunisti, de securiști, de milițieni și alți nenorociți lacomi, fără scrupule,
reșapați); rege nu mai este, nădejde națională nu mai este; pentru unele ca acestea,"Țara ar putea fi
părăsită de istorie" și uitată și de Dumnezeu;
L. există, de bună seamă, nu doar sadoveniana, circumscrisă geografic(chiar dacă, datorită
nemaipomeitului și fărădeseamănului locului, este pe deasupra de toate, o braniște paradisiacă ), Vale
(a)Frumoasei, ci și o Zare a Frumosului, neîntâlnită și neștiută altcum decât "luând la pas" cărările
visului și-ale cântării cântărilor iubirii și credinței; că doar în vis, în iubire, și în credință, calea,
frumosul și zarea nu poate nimeni vreodat'să le termine (tocmai,pentru că de vis, de iubire și de
credință "faptura omului-i înminunată/ și consacră propriul univers în paradis");
LI. sfiala și neliniștea clipei de trecere, iată , atât de speriată de ceea ce-o așteaptă (adesea fiind
"o speranță moartă/ și un suflet confuz, ce-abia o mai poartă "), aducerile-aminte, cele preafrumoase,
recunoștința și gândul bun să fie în toată vremea, gândindu-ne unii la alții, darul nostru de cumpănă; și
pentru că, altcum, timpul și cuvintele pe care ni le dăruim unii altora sunt atât de puține, tot mai puține;
și nu pot surprinde, decum cuprinde, ceea ce lăsăm din sufletul nostru oamenilor pe care-i
iubim/prețuim și anilor care într-atât de iute trec;
LII. ascultarea vede ce spune tăcerea (un "haiku", adaptat în oglindă, a unei minunății
semantice, reflectate de un excurs pe măsură; în cauză sunt delicații Paul Gherasim si Bogdan Tătaru-
Cazaban) vorbim, dar, de ordinea subtilă a ființei, a lucrurilor și lumii, a existenței însăși; așadar, în ce
ne privește, cu puțina noastră cunoaștere a "fenomenului", ne revendicăm, totuși, dreptul de a ne întreba
și uimi (fie și usor catatonic) înaintea tezaurului moral, estetic, teologic, noetic, filosofic, poetic,
antropologic, profetic și sacrificial, al spiritului românesc in actu; unicitatea, dacă vreți, în cauza
avatarurilor noastre spirituale, constă în tușa eminamente elegiacă a expresiei și exprimării (vorbim,
dar, de binomul care frizează minunea și, deopotrivă, misterul alcătuirii poesiei sufletului înfrățit cu
oniricul, pasionalul, misticul, liturgicul chiar, și experiind noblețea resemnării asumate existențial:
dorul & doina); timpul nostru sufletesc doar așa creste și rămâne "făt-frumos" între aștrii făcuți să
lumineze dincolo de capătul vremii, dacă știm să ascultăm tăcerea și lasăm vederii cuvintele-semne în
chip de legământ scris cu pulbere de stele și dâra frumuseții minunii în fapt de Sărbătoare;
LIII. când "ținta"gândului și-a inimii este Cerul, imaginarul nu are limite, dorul nici atât; atunci,
dar, gândul căutând să înțeleagă cum se preumblă duhurile vămilor, iar inima să guste dintr-o bătaie
”al lumii plânsului frământ”, se înfrățesc în contemplație și fatime, să țină-n Taină a Facerii-icon, până
când floarea-paradis își va-nflori în lume bobocul cu-amiros de nemurire și petale de vis;
LIV. nimeni nu prea mai dă doi bani pe draga noastră limbă; mai marii nostri-cei din funcțiuni
și scaune prea înalte pentru sărmanele lor tărtăcuțe și biata lor încercare de a vorbi articulat (de scris ce
să mai spunem, supliciu)-care sunt asa, urmare a gramaticii care n-au învățat-o și cărților care nu le-au
citit (agramatismul este anume ales), vorbesc o limbă oscilând între grotesc-nearticulat si, cel mult,
aproximativ-inteligibil; altcum, vorbirea corectă a limbii române este prima "probă" de patriotism
adevărat, frumos, curat; limba noastră, ca toate limbile materne, e o comoară, dacă nu o "sforăim", nu o
preaevlaviem, nu o "trendyzăm ", și nu facem spume la gură, când o vorbim;
LV. sufletul frumos și umil și brav și visător știe ce povară și dor și drag de viață poartă;
tocmai, pentru că doar în prezența lui se înalță și pier, ca-n vremea tandrului măiastrele paseri în cele
patru zări, atâta alean si-atâtea vise, că nici un scrib din lume, în vorbe, n-are a le face prinse; și totuși,
toată apăsarea și tot zborul sufletului sunt, fără soață în altă limbă și terță a firii, însemnate cu "fierul
înroșit" în focul iubirii, sfârșierii, credinței, nădejdii, umilinței, patimei și, fulgurant și apotropaic,
stâmpărat cu lacrima doinei;
LVI. am constatat,între altele, fiind de atâta vreme și eu "liber în ultimul hal" (lucru antamat, de
altfel, de Emil Cioran si Nicolae Șincan) că, deși din afară pare altcum, în fapt, în interiorul oricărei
societăți umane (chiar și într-o/într-un mănăstire/sinod etc) conflictele, zavistia, ura, suspiciunea,
clevetirea, predomină, domină și sunt realitatea cea mai recurentă (duh al pustiei, care, evident
generează o combustie mentală, ce să mai zicem aduhovnicească, perverse si periculoase); pentru că
există , fără tăgadă, o inerție, o remanență postfactum a deprinderilor noastre; dacă vorbim despre
păcat, se pare că, cel mai adesea, inerți a și remanența devin indelebile, atât doar că se disimulează,
dacă nu intră în mentalul nostru perorând viclean claviatura sufletului risipitorului din Evanghelie, într-
un "proces" de reinventare (ca si cum, chipurile, "s-ar preda luminii-ntr-un târziu al resurecției isonului
firii"); în ideile noastre, dar, până și la biserică suntem noi, cu, mai ales, remanențele, frustrările,
eșecurile, furiile noastre; pentru cei cărora le vorbim (predica înseamnă cu totul altceva), asta poate fi
indignare, respingere, revoltă, smintire, manipulare, o suspiciune de depersonalizare și persiflare;
trebuie, totusi, să-l predicăm pe Hristos, și oamenilor să le vorbim pentru ei, nu despre despre ei, și
despre noi, nimic mai mult;
 LVII. întotdeauna Dumnezeu vrea să "jmirgalească "tot ceea ce este abraziv în sufletele noastre;
să apropie contrariile, punându-se pe sine "punte"peste hăurile care despart sufletele; cei doi fii, evident
poli opusi, au evoluat așa: fiul cel mare, dar mic la înțelegerea ordinii subtile a existenței, a rămas doar
opus și nătărău și prizonier bătăturii, ca Grivei - dacă tu nu reușești să-ți cunoști nici fratele, nici
propriul tată, cum crezi că vei putea vreodată să te bucuri de zare și libertate, să ieși pe drumul
cunoașterii, să treci dincolo de "pragul" lamentării și să accesezi minunea? fiul cel mic, în schimb, s-a
dovedit mare în intenție: a forțat un pic și mâna tatălui și pe cea a destinului; a știut ce vrea și când a
luat-o razna, și când acel simț, ițit de cine știe cine, i-a tras un bobârnac în mândrie, de i-a venit mintea
la cap (a avut ce să vină); și a lăsat pustiului pribegia; s-a întors la tată și frate, spășit după, și lămurit de
marea "gafă", și a așteptat; de data asta, nu a cerut nimic decât doar condiția și tratament de slugă;f
inalmente, dar, pe cât de mare i-a fost metania, pe atât de mare răsplata (în primul rând, regăsirea
condiției de fiu); și așa, micul fiu a devenit mare caracter, și a rămas și pol si opus (urâtului moral);
LVIII. Dumnezeu își "limitează", totuși, puterea (în "legea", poate neînțeleasă de noi,
neînțelegătorii, minunii paradoxului) atunci când alege, la propriu, să nu cunoască/să nu poată să
cunoască răul, ca și atunci când nu cunoaște, nu poate să cunoască suprafața /superficialul/mântuiala;
nemaipomenită, și unică, prin lipsa ei de "anunț" și motiv parabolic, este, dar, lucrarea, până în veci, lui
Dumnezeu deloc pentru Sine, ci doar pentru mântuirea noastră (o altă "limitare", un alt sublim chip al
paradoxului);
LIX. fericit este omul care are în ființa lui "adâncul"umilinței de a primi Bunavestirea: trezvia,
adică, a propriei firi, persuasiunea, apostolia, semnalul de alarmă, cu care îi aduce în fire pe ceilalți; și
înțelepciunea, cunoașterea, bucuria descoperirii, uimirea și cumintele credinței, cu care să-i iubească pe
ceilalți și să le înflorească viața (doar a zis, atât de tulburător, de elegiac, și totusi, atât de senin, însuși
Eminescu: la moartea mea, aș vrea să-nvie/înflorească natura) pentru că, iată, asșa i-a fost sris în stele,
ruga Eminescului s-a împlinit: a murit, tocmai când natura plină de viață și emoție, ele însele nou-
născute, numaidecât ne învață deopotrivă "cursul" visării și, mai mereu, "simțindu-i forța de
nesupunere și neintimidare", lecția" iubirii-amândouă "filigranate" și înflorate cu magie, nostalgie și
veșnicie;
LX. bine este să rămânem-gratia Domini-cavaleri loiali/afierosiți "frumuseții uitate" a canonului
știintei de carte și darului rostirii și-a minumii care este "treimea" nostalgie, dor, solitudine,
dintotdeauna; și asa , uimirea, ca paradigmă și stare de veghe a inspirației, cunoașterii și rostirii, va fi
dat să ne tot lumineze pe cale, precum în vremea aceea lui Parsifal, pe drumul catre Graal, ori poeților
abbasizi (maeștrii interpreți ai simphoniei în "dor" major) exilați inițiatic în pustie, și readuși în forfota
ignoranței, spre a dărui lumii, prinos de frumos, miile de qaside și clarul de inimă; și să încercăm să
antamăm(doar ne împăunăm în instanțe intelectuale abilitate), antitetic, termenul de postjudecată, celor
de judecată și prejudecată; tocmai, pentru că, dacă judecata este firescul, iar prejudecata poate fi
judecata nu îndeajuns de împlinită, doar "dorul formei perfecte", oarecum sfielnica părere , nu neapărat
de înfierabilă și deferită oprobriului; ei bine, postjudecata numaidecât devine ipostaza, premisa, remiza,
traiectul, organul, stilul și pistilul, urâtul și pustiul, zăbăvnicia lucrătoare, orbirea și nedefinirea noastră;
atrofia picului de inefabil, mentalitatea fără (de)minte, ceva ce niciodată nu poate lega ceva, ci perpetuu
va să fie absurdul recurent; să nu uităm, dar, că în postjudecată, nimeni nu mai privește la cer; nimeni
nu mai tânjeste să-și stâmpere frica de necuprinsul hăului din sine și nici să-și înalțe cântecul către
înaltul zărilor; și nici, precum zice Czeslaw Dzwingaj, poetul iubitor de Brâncuși-el mai frumos și mai
inspirat ca noi, desigur-să-și mistuie devenirea din sinteza formei întruchipate în pestepământescul
frumosului și să cânte, pe-ale adevărului acorduri, credința formei perfecte;
LXI. întotdeauna cultura mare este totuna cu împropierea, cu uimirea de tot,cu conștiința
literară, artistică, teologică, științifică etc, afine majestății divine (cât de minunate și teleologice sunt
lucrurile Tale, Doamne!); azi, înainte de toate, un dar de mare preț în sipetul vieții, iată, tot mai
văduvită de mirabil și tot mai asaltată de ignoranță, de amoral și părelnic, omul de cultură (cel din
spațiul eclesiei mai ales) trebuie să tezaurizeze (ce apostolie frumoasă) conștiința faptului că frumosul
moral, ca excelența duhovnicească, sunt nu doar cale proprie la cer, cât mai ales/pandant, calea altora;
de care omul de cultură (pentru că omul de cultură este definit, de toate "instanțele" și conștiințele
îndreptățite, discernofore, luminate și pricepute, primo, ca fiind omul cu frică de Dumnezeu) răspunde
cu propria-i veșnicie sentimentală, morală, estetică etc - restul este consecință;
LXII. sunt"strivit" întotdeauna de condescendența oamenilor mari, şi nu doar pentru că sunt
într-atât de înțelegători şi buni cu cei mici-listă pe care o deschid; în ce mă privește, să-mi fie iertat
diletantismul, ştiu că rolul preotului este acela de a "rezolva"liturgic şi duhovnicesc sufletul omenesc, şi
nu băgându-se unde nu-i fierbe"oala"(in) competenței;si totuși, socotesc că nu este numaidecât rău să
"liturghisesc" şi visului calofil/estetic, epic şi liric, al omului, vis pe care nimeni nu prea mai dă doi
bani;
LXIII. poesia se poate opri totuși, dacă (şi) visul obosește ori moare; riscăm, adică, atunci, să
stingem adierea şi să leapădăm "povara" frumosului, singurul care ne face imponderabili şi ne ajută să
"fluturim" printre aștri, "în zbor de viață şi de vis țintit pe aripe de Cruce"; trăgând cu sârg durerea după
noi, spre timpul ca o punte susținând un curcubeu de fiecare ziurel, ce se itește rug de suflet ispășit, al
cărui arc începe aici, şi nu se ispravește nici în veșnicie; tocmai de aceea, dacă în ordinea "anilor-
suflet",facem noi primul pas, dintr-odată departele ni se pare atât de aproape; ba, mai mult, departele
sufletesc se poate să nici nu mai existe (you just have to believe);
LXIV. să ne străduim, dar, ca preoți, să experiem, şi chiar asumăm şi probăm,un "profil" de
calofil, de viețuitor în proximitatea idealului în toată desfășurarea lui miraculoasă, cât şi acela de
slujitor loial şi iubitor al transfigurării şi sublimării Poporului Român al lui Dumnezeu, prin, iată,
fidelitatea de veacuri față de datul apostolic al credinței, martiriul, frumusețea morală, şi aşa să-l vestim
între neamuri; şi, în taina slujirii, în surâsul şi grația unor "bemoluri"semantice (în dulcea şi frumoasa
limbă română), şi grija gesturilor blânde şi pline de subînțeles, să mărturisim şi apărăm, răspândind în
așteptarea, mirarea şi poate prearăbdarea destinelor trăinde în cele zări străine, să sperăm, încă sub
apotropia îngerilor de acasă, candorii şi neprihanei ,minunea credinței, ca un har şi dar unice; cu
"semnul" şi cântecul salvării şi iubirii, fără de care inima lor, şi a noastră, ar fi "o crisalidă din care
niciodată nu se vor naște aripile vreunui zbor";
LXV. dorul: pravilă, dar, zbor, zare, cale, pătimire, izbăvire, cruce, dulce povară, povara
conștiinței, conștiința spirituală unică, îngerul visării ,visul mai păzitor şi mai aproape ca îngerul;
cântecul-psalm al inimii, inima cu iubirea hai-hui, iubirea-vâlvătaie, luminând depărtările, ori flacără
abia pâlpâind, joc de iele, drag de stele; aproapele de departe, neastâmpăr de ducă, patima nălucă,
neînțeleasul (de nici o instanță/minte omenească) care te apucă;
LXVI. se propagă tot mai persuasiv şi deloc nuanțat asertiunea tristă, sinistră, dezarmantă,
anume că:"şi în singurătate oamenii se adună doar-terifiant paradox-pentru a evita liniștea şi iubirea";
se zice, dar, că şi monahii şi"elita"lor ierarhică, cu asupra de măsură, se adună fără să se cunoască,
trăiesc fără să se iubească şi mor fără să se jelească; într-o asemenea anomie morală, Hristos Însuşi este
trist şi revoltat de "manipularea" Lui pur ritualică, psiho-patologică şi, vai, profund
contabilă!-"lucrare"care nu are nimic de-a face cu, ba mai mult, subminează şi calcă în picioare, Iubirea
şi Jertfa Lui;
LXVII. iubirea-i atât de "veche"de adevăr, de frumos, de mister, de inexorabil, atât de
"retroveșnică" ,încât, iată, asemenea lui Dumnzeu, nu poate fi datată decât cu apelativul "la început", pe
când om nu era pe fața pământului; odată cu omul, însă, păcatul, abia perceptibil la început (apanajul
vicleniei, fiica întâi, dar nu una, născută a dracului), prinde a-l lucra pe om la cele trei dorințe, patimi,
aşa zis iubiri: posesiunea, stăpânirea, mărirea (şi derivatele lor), care, se va vedea, va/vor avea urmări
dincolo de capătul vremii;
LXVIII. odată cu adeziunea totală la păcatul urii, coșmarul distopic-ca opus feroce şi tonitruant
al iubirii-antamată de Cain şsi instituționalizată de slujitori, din toate timpurile şi de toate treptele, de o
falsitate şi decadență morale, frizând, iată, "divina comedie tragică"(doctori doar în dezbateri,
complicități, trădări, răzbunări şi alte acte abominabile, cu greu imaginate de judecata sănătoasă),
timpul sufletesc s-a "comprimat"-lungă este, dar, veșnicia urii; ce va fi oare, atunci când ura se va fi
sfârșit, cât de nefericiți vom fi noi, fidelii ei apostoli în travesti; noi, care, cu atâta viclenie şi osârdie
predicăm doar "catehismul"apocalipsei şi pe noi însine?;
 LXIX. pe deasupra de nevoințele, de pravila, pe care ni le autoimpunem, pe deasupra de
exteriorul exprimării noastre, minunea, frumusețea şi sublimul "venirii în fire"se află si rodește în
frumosul, credința şi taina sufletului, care, de nimeni stiut, când îi bate ceasul, "își strecoară, amestecat
cu lacrimi, amarul ce l-a pustiit", ca apoi, să se lase, la vedere, mistuit de "flăcările milei";
LXX. te iubim,veșnic frumoasă, plină de taină, şi atât de mult asteptată, zi de mâine; mâine vei
fi o altă zare şi,nădăjduim, mai mult vis; şi ai să vii, credem, cu mai mult bine; trebuie să mai aşteptăm,
ne desparte încă o "filă de dor"de tine; altcum, zice poetul, "numa' ce-nduri ce nimenea nu ştie/se
adaugă în vis şi paradis";
LXXI. fiecare astăzi,şdar, să fie "zi de prag", să dăm oamenilor un pic de drag, unele ca acestea
zicându-le: în inimă să îl purtați, nicicând să nu-l supărați, să-l grijiți, să înflorească, în suflet frumos vă
crească;
LXXII. ce tristețe, ce taină, ce minune: "vinerea suferinței şi morții, sâmbăta tăcerii şi Duminica
Învierii";
LXXIII. dat fiind expunerea şi vulnerabilitatea lor în acest iureş, în această furie, tot mai greu de
stăpânit, a lumii înnebunite de beția luptei pentru putere, mărire şi plăcere-cum zicea (şi) Ernest
Bernea-azi, copiii, alături de sfinți, singura entitate paradisiacă închipuită pe pământ, trebuie să fie
prima şi poate singura prioritate a lui Dumnezeu;
LXXIV. înseamnă atât de mult să mergem pe "calea către" cu cuvântul scris pe tablele legii
inimii şi pe lumina şi dâra gândului, dat fiind faptul că, în sine, calea şi cuvântul ni-l descoperă pe
Dumnezeu; ba, ne mai şi pun la încercare trezvia (veghea conștiinței) şi puterea de a cerceta şi a
deosebi şi duhurile şi semnele şi cântecele zării, adesea amestecate în beznele şi vâltoarea umbrei care
încearcă să biruie limpedele semnului mirării ;
LXXV. părinții noştri rămân aceiași şi dincolo de moarte; mergem la mormintele lor ca la cele
ale sfinților, cu dor şi gând de pomenire, de întâlnire, de liniștire, şi de-amintirea celor chipuri,"ca de un
fir de vis"-mai ales atunci când suntem împovărați de viață; niciodată de acolo nu plecăm nemângâiați;
LXXVI. deşi pravila caracterului e un "ritual"personal, pentru a avea noblețe, chip şi
credibilitate (propriul caracter are caracter atât timp cât îl trăim şi pentru alții),pentru a se impune şi a
rămâne în fire şi memorie, nu poate fi egoist, nici coborî nici o treaptă de adevăr, ideal şi moral, fără
riscul conversiunii în perversiune; de altfel, cultul fericirii doar pe orizontală este un fals nenorocit şi
hâd, iar cei care îl exhibă nu trăiesc decât "masca", care, deşi plină ochi de darurile lumii acesteia,bani
& co, în fond acoperă dezumanizarea, uzurparea, minciuna, lașitatea, frustrarea, refularea, profanarea;
LXXVII. marile caractere, spunea Berdiaev, nu sunt acelea care se luptă pentru propria pâine,
ci îndeosebi acelea care se dăruiesc, necondiționat şi temerar, atingând limitele jertfei, pentru pâinea
altora; noi credem că, caractere puternice sunt acelea în stare să îndure înfruntarea şi greul cuvintelor,
chiar dacă dor, fiind mărturie, şi "jarul metaniei", "rechizitoriul" conștiinței, taina credinței "care le-
mbracă cu amiros din cealaltă lume", şi să le păstreze, până la capătul tuturor consecințelor, cu
legământ, în straja tăcerii;
LXXVIII. semantic, metaforic şi oniric, frumosul şirag al vieții să strălucească, corolar, în
nemaipomenitul sufletului şi cugetului luminate, şi măreția darului de a-l spune lumii pe Dumnezeu, pe
cât de "simplu"după pretenții, pe atât de greu de "imitat", de nu suntem scuturați de rău , după intenții!;
LXXIX. a fi nostalgic, a te "bucura"de tristețe; bucuria de a fi frate de soarte cu frunza căzândă
şi călcată pe cale, şi purtată de vânturi în zare;
LXXX. folclorul este strămoșul cultural al Neamului Românesc; nouă ne-a fost rânduit, în chip
minunat, să fim Neamul în care să se nască, să crească şi să ne mântuiască doi "frați gemeni": Doina şi
Dorul; iar dacă datina/tradiția este copilaria veșnică a Neamului, Doina şi Dorul sunt "prescura şi vinul
"curate, pe care sufletul românesc le duce la "biserica albă", unde să se prefacă în "trupul şi sângele
"credinței, cu care să se cuminece, spre a rămâne curat în fire, Poporul Român al lui Dumnezeu;
LXXXI. eu sunt poetul, el nu este decât împăratul, nefericitul, zicea Ovidiu, poetul Tristelor,
trimis în surghiun la Tomis; zic, dar: eu sunt poetul viselor, el nu este decât stăpânul, nefericitul; doar
poetul, nu "glisata" stirpe (în aşa fel s-a depreciat şi "glisat" moralmentte, alegând vanitatea, propria
suficiență, aroganța, şi ignorând de-a dreptul imperativul imitatio christi, frumoasa elită de altădată) ştie
că lupta cea mare-singura laureată-este aceea pe care nicicum n-o câștigi, dacă nu înveți să "închizi
"ochiul dracului, să fii umil, nu trufaș, să slujesti, nu să poruncești, să fii servitor, nu stăpân, să speli şi
oblojești cu lacrimile propriei răstigniri durerea lumii; pur şi simplu să fii, nu să pari;
XXXII. să nu încetăm să ne înmărmurim "de ce seacă izvorul, de ce se vestejește floarea, de ce
moare omul tânăr", şi a înțelege nici să putem; să urlăm înfundați în durere şi neputință, şi să refuzăm
să înțelegem; doar aşa, Dumnezeu lăsa-va-i pe copii, în veci, în casa dinainte a inimii şi-n uluirea si
extaza părinților;
LXXXIII . ce sunt credința şi dorul, dacă nu o mână întinsă şi-o inimă deschisă de Dumnezeu
lumii;
LXXXIV. ce sublim fir de viață, povestea măsoară! (povestea întâmplării noastre în lume; sau,
altfel spus, povestea puținului care ni se cere: să ne facem semnul mirării şi umilinței când trecem pe
lângă locurile-amintire-sfinte, pe unde ne-am înminunat copilăria, jocul şi iubirea, şi am început învăța
"pravila"de ce-urilor);
LXXXV. să nu uităm niciodată de copilul din noi, nici de "hexaimeronul" forței vitale/morale:
uimirea, credința, iubirea, bucuria, recunoștința şi visul-şi nici că aceste "grații" nu luminează şi nu
trăiesc decât laolaltă, despărțite se sting şi mor; să le rămânem fideli, lor şi frumosului care ne va salva,
pe noi şi lumea;
 LXXXVI. cel care se luptă să-şi afle şi-atingă steaua, se poate împiedica de un fir de colb,
pornit să caute, prin vămi şi căi celeste, deșertul de care s-a rătăcit în cine ştie ce vis ecologic; tocmai
de aceea, spre a nu avea şi noi soarta firului de colb, şi a nu deveni deșerți, până a ne fi dat să ne-aflăm
şi-atingem steaua, să "vindem" tot şi să ne "cumpărăm "vise, timp şi iubire (vorba Poetului, ne trebuie
atât de puțin să fim fericiți: o mână de oameni buni şi-un pic de vis şi infinit);
LXXXVII. iluzia-un fugar deloc nelegiuit, dacă este să ne gândim la bâlba, lașitatea şi
"iluzionismul" care ne bântuie fărăderostul şi secul şi comoția inimii-este hăituită şi silită, totuși, să se
ascundă mereu, din pricina lipsei noastre (şi) de emoție; şi să se alăture mereu altui exilat şi torpilat de
greșita noastră așezare sufletească-cuvântului care exprimă strigătul disperat al tăcerii (altcum, cu
noroiul pe care-l aruncăm înspre hăituita iluzie, ne vom mânji mai întâi noi);
LXXXVIII. ce altceva ne-nvață zborul cu dorul, pe coama curcubeului, către închipuirea
Închipuitului, în șoapta şi isonul cântecului sfîșietor al (dez)iluziei, decât că există atâtea chipuri care n-
au trăit niciodată decât în închipuirea noastră;după cum există lumi accesibile doar propriilor fugi şi
emoții, şi propriei umilințe-altfel, fugit ireparabile tempus;
LXXXIX. a-și lăsa sufletul: sfântul pe unde-l răstignește iubirea, eroul pe unde-l prinde mirosul
de smirnă şi plumbul lacom inime să frângă, poetul în hai-hui-ul lunei şi-n dorul lumei (pentru a nu se
șterge "parfumul semantic" al unui preafrumos trecut, acceptați-mi exprimarea "expirată");
XC. ițit din cine ştie ce cabale "scrise" de cei zei populând odinioară Olimpul, acestui
preaminunat "deliciu" semantic-oniric, "frumoasa zână de durere", i se cuvine, corolar, un"meniu"
auctorial pe măsură, care să înceapă şi desăvârșească într-un dialog şi un "naratio" inițiatic-în stare să
descopere "imaculatul din fire"-cu omul din vis, împreună cu care "alesul" să ia la pas stelar un itinerar
numaidecât suprarealist, în căutarea celei nenăscute de om, ființe sirenice, vâlvă şi duh şi chip doar
adiat şi-nchipuit, de zână bună, peregrinând ținutul Himeriei; şi punând la grea încercare mintea așezată
şi pricinuind acel misterios, hipnotic, şi niciodată îndeajuns de cunoscut, dimpotrivă, sentiment al
"erupției" dârei de aur şi focului de fatimă platinie, coborâte din tărâmul iubirii nemaimuritoare,
ablativ(e) a lega şi dezlega extaza şi marea bucurie a inimei şi firii;
XCI. limpede, conturat, însuflețit, nu vezi decât cu inima; ochii,singuri, nu pot pătrunde
"gândul", miezul, decum firea, "îngerele" şi poesia lucrurilor;
XCII. cel mai frumos strai şi grai este simplitatea; a te purta şi a vorbi simplu şi curat, înseamnă,
pentru mine/pentru tine, ca fiu al Neamului, "minunea istorică "de a rămâne "netăiat de rădăcini" (e tare
greu de purtat, însă şi mai greu este de străpuns harul simplității, care, desi pare atât fragil şi lipsit de
semnificație, tocmai fragilitatea, discreția şi umilința face simplitatea de nebiruit: nu stârnește invidia şi
frivolitatea prețiozității şi nici pe actanții ei);
 XCIII. dacă nu suntem un "dig" de înțelepciune, de iubire, de bunătate şi umilință, care să apere
sufletul omului de puhoaiele păcatului care-l inundă tot mai devastator, şi dacă din pricina indiferenței
şi nestiinței şi inangajării noastre în a-i "transfigura suferința în drum de lumină", omul rămâne "ființă
însingurată, fragilă, şi vulnerabilă ", ce căutăm în preoție?;
XCIV. cei ce nu mai sunt, sunt amintirile care aleargă aproape disperate în urma timpului
nostru sufletesc; sunt lacrima şi gândul sşi vântul şi licărul stelei minune, care doar ea ne duce, cu dorul
pe recunoștință îmbrățișând, să identificăm contururi stranii, rămase câte unul, câte altul, şi înșirate pe
zidul fără surâs al uitării; pe tablele de sânge ale inimei de le vom fi scris numele, cei ce nu mai sunt se
vor fi stâmpărat de fiecare (ne)uitare, şi se vor fi mirat că încă se cunosc unul cu altul- neștiind că au
ajuns în paradisul inimei;
XCV. ziua are cântecul avântat, puternic, cu atâtea refrene despre atâtea speranțe, cât poate
inima şi zarea să cuprindă şi sfântul soare să "aprindă "; cântecul nopții este mai reținut un pic,
numaidecât temerar şi el, poate mai trist uneori şi straniu, mai melodios şi tainic, cât poate luna să
suspine, şi "lampyris noctiluca" şi tăcerea să licărească şi viseze;
XCVI. cântec-minune,poesia "surâde complice "frumuseții neasemuitelor chipuri ale iluziilor
noastre; ori darului ascuns pe care îngerul ni-l dă să-l purtăm "în buzunarul din dreptul inimei, cu
condiția să nu-l privim vreodată"; ori paserii măiastre, singura născută să se înalțe mai mult decât
propriul ei cânt; ori, vai, litania-tăcere a înfrângerilor neîngăduite a fi mărturisite şi a prieteniei rănite;
XCVII. să lăsăm rostului "litania durerii disperate", să ne smerim şi înfrățim bucuriei şi minunii
care ne salvează; pe care să le purtăm în suflet şi-n pravila căutării, până la capătul vremii, a
înțelesului iubirii şi iertării din ochii, întotdeauna atât de plini de lumină şi de blânzi de întelegere, ai
lui Iisus;
XCVIII . Scythia Minor-stră-România martirică-a crescut bărbați ai Bisericii care "au ținut, cu
tărie neînfricată, învățătura credinței Ortodoxe"; care pe deasupra, excelență caracterială, erau "plini
de căldură şi minunați prin blândețea purtării"; smerenia şi erudiția erau nedespărțite, moderația,
cumpătarea, "firescul firii" se exprimau laolaltă cu stiința oratoriei, puterea de a fi buni şi iertători, era
virtute suverană; erau, dar, personajele celei mai mărețe şi preafrumoase epopei;
XCIX. aşa fragil cum l-a lăsat Dumnezeu, cuvântul omului a fost/este singurul în stare să
înfrunte pragmatismul/certitudinea pandant cu fatalitatea/zădărnicia, iată dușmani declarați ai visului şi
credinței şi poesiei; pentru că, fără vis, fără credință, fără poesie, fără Dumnezeu, adică, totul poate fi
pus în cauză, şi dezbătut; ar deveni profan, iar o lume profană e o lume agresiv, contabil şi lasciv
profanată (cum se zice şi Octavian Paler);
C. poesia, cântec născut din împreunarea lacrimei cu astrul; ceva între licăr, epicleza suferinții şi
bucuriei prefăcute-n zbor şi psalm şi vis de pocăință, ce-mbobocește şi inima secată şi ruga-mpuținată;
 CI. înainte de a fi lepădat jurilor sperjuri în sala de osândă, să-mi fie îngăduit să las memoriei
marilor singurătăți deșarte, drept hrană pentru suflet, când se vor fi trezit din somnul lor convuls
(îndurat cu capul şi cu viața pe cabale), poema "nebuniei sacre a idealului", şi tristeții stelelor, a visului
şi zării, care, ca vulturul-magnificul, nu se supune normelor libertății încătușate; credeți, dar, în Semnul
Jertfei şi în frumos, împreună vor salva lumea; dăruiți-le lor toate gândurile încă neînflorite şi tot
surâsul şi toate visele voastre; îmbrățișați-le cu ale voastre doruri şi lacrime curate; şi faceți metanie
tuturor florilor şi stelelor, cu-a lor tulburătoare frumusețe şi-al lor mister cuminte ; doar asa, sufletul
nostru, până la a prinde "ascensorul metafizic", nu trăiește într-o ciclicitate a ezitărilor, a căderilor, "a
rupturilor şi gesturilor de mare risc existențial"; doar aşa, şi în situațiile cele mai lipsite de speranță se
întâmplă minuni-între care, corolar, "minunea descoperirii limitelor răutății", şi a faptului că: mereu, în
numele credinței, un om poate să salveze un alt om; cât şi darul de a şti să ascultăm "trecutele cuvinte,
închipuind o lume din alte lumi";

Pr. Iosif Zoica-Teiuș