MAGNA CUM MANSUETUDINIS

Condescendență, dar, calm, frumoasă așezare sufletească, blândețe,

afabilitate, seninătate, pandant cu atâta determinare, neostoire fizică și conștiință
liturgică, și cu suveranitatea și anvergura unui mecenat unic: acesta a fost axis-
ul, crezul ”profesional”,”replica” socială, ascultarea demnității, Arhiereului
Andrei Andreicuț, în toată vremea slujirii sale, în scaunul vlădicesc de la Alba
Iulia; de se auzea, până aproape și până departe, cititul și psalmodia celor
nesfârșite și preafrumoase ”laude”, ițite de cine știe unde, și închinate mărețiilor
lor, omului și omeniei(...)
Totul s-a pornit, asemenea strigătului profetului, când Cerul Sfânt, de-
atâta suferință, pe pământul Patriei Române n-a mai vrut să știe; când ” tunetul”
nemairăbdării neamului și dangătul, deopotrivă puternic și reținut, al clopotelor
bisericilor vesteau, de Sărbători, o iarnă mai fierbinte; atunci, pentru că așa a fost
scris în stele, cumințenia de veacuri a Poporului Român al lui Dumnezeu, s-a
plămădit, deși a fost Crăciunul, în prescură curată de Înviere. Și, pentru că, fără
Dumnezeu , fost-am fără Patrie, și fără iubire, fără zare, de dragul nostru,
Dumnezeu cel Sfânt venit-a-n chipul și jertfa neprihanei pruncilor Neamului; de
s-a pornit poporul, de Sărbători, pe altă cale, să se întoarcă, cu dor disperat de
Dumnezeu, din robia vămilor tărâmului concentraționar al istoriei ”să sfințească
țara-n cuviință”, și să umple de credință și atâta nădejde pământul și bisericile și
sufletele fiilor și fiicelor Eparhiei; și a fost, în toată vremea iureșului și
”ceremonialului” trecerii , în fruntea poporului, nou alesul Episcop, Andrei
Andreicuț (doar așa, minunea credinței poate fi descoperită în cântecul aidic al
clipei, după cum nu-ți ajunge o viață să-i ”deschizi” și”citești” măcar
moțiunea/declarația de intenție).
 Și de atunci, viața noastră a fost să fie și o cultură a introgației recurente,
stare în care ceva din noi - să fie oare doar conștiința?- nu ne-a mai dat pace; ba
ne-a mai și stârnit, dacă vreți, unele ca acestea zicând: ia-ți dorul tău și
așteptareata și perplexitatea ta, și (ne)liniștea ta și uimirea ta și, laolaltă, dilemele
și deziluziile, și ispitele și credința ta, și tot rostul tău de candoare; și umblă pe
întinsul Tainei, dar fă-o cu atâta grijă, până te va (cu)prinde acel tremur de
bucurie, care să te scape de amestecul tău de încă nedumnezeiesc și
donquijotesc, pentru a putea sărbători adevărul cu sfiala și bucuria marii/ primei
descoperiri, și cu cine știe ce nemaivăzute și misterioase emoții. Altcum, ce
conștiință sacerdotală este aceea care nu-și frânge și nu-și ”răstignește” cerbicia,
ignoranța și superbia nenorocitului de sine propriu, și să schimbe, așa, ceva din
istoria inimii; și nu lasă în urma ei o dâră - acel nor nepământesc-de
umilință/smerenie, care să stâmpere, să ocrotească și să adumbrească cu tandrețe
și compasiune rănile predurerânde ale unei lumi românești asediate de minciună,
de concupiscență și pseudocredință (iată, într-atât de abil insinuate în mentalul
colectiv și, nu o dată, manipulate complicitar și de noi patibularii năimiți în
travesti); că știut este, să-l parafrazăm pe Mahatma Gandhi, că: fericirea te face
fragil și dulce/ încercările, puternic și prevăzător/ regretele, eșecurile, sufernțele
te umanizează/ succesul preastrălucitor te risipește moral, dacă nu te
înnebunește/ legea lui Dumnezeu, doar, te înțelepțește(…)
Arhiereul, despre care vorbim, generic, la indicativ prezent, condițional
optativ și imperativ, ca orice alt formator și director de conștiințe este - și în
accepțiunea lui Aristotel – ceea ce iubește și face mai des. Or, în practica/
reflexul, dobândite, educaționale ale Arhiereului, este imperativ ca acesta să
acorde ”atenția toată și deopotrivă admirația și preemțiunea dreptului la
interpelare și proprie judecată de valoare” celor pe care îi alege și dorește să-i
formeze – totul întâmplându-se, cum ar zice Constantin Noica, ”fără critică, fără
presiune psihică, fără să se pună pe el pe primul loc” (ci totul să fie expresia unei
pedagogii a iubirii, pentru ca ucenicul/ ucrenicii să fie ei înșiși, purtători de
iubire, ad majorem gloriam Dei). Acesta a fost ”directorul de conștiințe”,
Arhiepiscopul Andrei - după ce te-a cercetat și ales, îți acorda credit total și
libertatea exprimării (de aici, dar, în ce mă privește, a început statutul, conceptul
și recunoașterea unanimă, cu titlu de prim laureat, conferit constant actului
cultural de la Alba Iulia; așa cum am fost cunoscuți, agreați și doriți de mai toate
”cancelariile” culturale: Patriarhie, Academia Română, edituri și autori de prim
rang, părinți duhovnicești dintre cei mai aleși, instituții și personalități suverane
din domeniul artei, cercetării lingvistice, istorice, psihologice, filosofice, și
exemplele ar putea continua).
Axis-ul formativ-educațional a fost să fie unul interferent, plecând de la
premisa (și) aristoteliană, potrivit căreia nimic înseamnă a educa mintea, fără a
educa inima, și fără a te autoeduca. Pentru unele ca acestea, credem, Arhiereul
Andrei necontenit, cu o putere de muncă și o disponibilitate interioară greu de
egalat, a inițiat, a promovat și asumat proiecte, care, la o primă provocare păreau
sisifice, de-a dreptul. Totul, până când propriul aport – care, deși era
determinant, se dorea discret, în firea lucrurilor – se insinua în ”sufletul”
demersului, în speță cultural, pe nesimțite, cu generozitate, cu dorința de a da
totul, de a împărtăși și a învăța, cu grija permanentă și abia sugerată de a nu-ți
lua bucuria și privilegiul primului îndreptățit, pe calul alb al visului, să intri în
cetatea cuvântului.
Asta, pentru că, împlinind porunca christică, Arhiereul este altfelul;
autoritatea sa, alta decât cea a sacerdonțiului, este totuna cu emoția, blândețea,
omenia, știința/capacitatea de a obloji și liniști, darul de a surâde și a lăsa în
voia îngerului libertății (și el mesager al Cerului) spiritul liber și el, al
interlocutorului (cu atât mai mult, din rațiuni de pedagogie și duhovnicie
superioare, atunci când interlocutorul îți e supus). Chiar dacă acest dar/ dat de
autoritate nu se învață, ci este însăși diferența, care te definește – ești al lui
Dumnezeu ori ești al tău, nimic mai mult - a treia cale nu există. Altcum, cu
greu poți pretinde, și Arhiereu fiind, ca supușii/ucenicii ”să devină doar ei
maleabili”, derobați de alte concept, lepădați de sine, receptacoli mereu în stare
de trezvie și ascultare, lăsând la ” poarta întâlnirii și trecerii”, până și propria
demnitate, în vreme ce tu, ” părintele, clarisimul magistru, maestrul, stăpânul”,
refuzi să vezi, să percepi, și să accepți până și ”semnalul Celuilalt, în toată
superioritatea, înțelepciunea și bunătatea lui nelumești”. Decum puterea
receptării ”vocilor divergente”, a idelor concurente, ignorând și dezavuând
”efortul credinței”, care, tocmai asta înseamnă: exercițiul ascultării, strădania
interpretării, stăruința în generozitate; știut fiind ca la Judecată ”nu ni se vor
dezvălui și dovedi doar faptele toate, ci, pe deasupra, disponibilitatea și
sensibilitatea de a-l căuta și descoperi pe Dumnezreu acolo unde ni se pare că el
nu este declarat”- în anonimatul pe care tocmai îl socotim minor(…)
În alt ”registru” a ceea ce a fost în vremea aceea, iată, fără Arhiereul
misionar – atribut cu care Arhiereul Andrei a excelat – ”mica eternitate” și
”marele rezaur” de frumos moral, ceea ce a mai rămas din mirabilul duhului
românesc de altădată, se tot prelinge și pierde ”prin orizonturile sparte și hâde”,
lăsând în urmă chipul fără chip, de copil îmbătrânit, al tineretului nostru, ca ”al
unei halte părăsite până și de istorie”. Fără Arhiereul misionar, minunea
sufletului, și Sărbătorile se dezbracă și golesc de Taină și amiros de cer, se
sulemenesc și modernizează, devenind ”zile de odihnă” doar, de răsfăț, de ospăț
și dezmăț; unde sunt, dar, Sărbătorile de altădată, când ”pământul românesc, și
satul și orașul, cetăți fără de veac, în aur și lumină și credință se-mbrăcau, de
îngeri pogorâți din stele; și era bine și era pace și era drag de Cer la omul gazdă,
ca și la cel sărman, că toate străluceau de Ler”; când Sărbătorile învăluite în
zilele și nopțile cuprinse de magia liniștii cosmice, de acel nimb apotropaic, se
așezau în sufletul unei lumi românești, ca ea să se bucure și de truda unui an(…)
Tocmai, pentru că trecutul nostru – ca, de altfel, prezentul și
viitorul nu este ceva banal, Doamne ferește, cu atât mai puțin o bifă într-un
exercițiu retoric (iar tineretul și tradiția, datina, sărbătorile, sunt inima, care doar
ea mai poate ține în viață neamul); și nici ”accesorii care prind”, și care se
invocă în împrejurări festive, la conferințe și simpozioane, pentru consemnare și
pentru a culege aplauze și lauri, ci ele, trecutul, prezentul și viitorul, există și vor
exista – coroană de spini sau lauri pe fruntea Neamului – și se pot descoperi ” în
cronicile, în bisericile, în monumentele, icoanele, pietrele, crucile (și cele de la
răscruci) care se află pretutindeni, și pe care trebuie să le cinstim, fiindcă așa ne
vom cinsti neamul”. Așa am înțeles să (con)lucrăm cu Biserica, și în Biserică, cu
Arhiereul Andrei, în vremea aceea pe aceste plaiuri, în care istoria a fost totuna
cu credința lucrătoare prin slujire și sacrificiu. Asta, pentru că slujirea
Neamului capătă consistență, valențe și perspective superioare, prin aceea că,
întotdeauna, românii au căutat și aflat în Biserică răspuns bun la judecata
Istoriei, tăria și clarul de gând, înțelepciunea și calea dreaptă, pe care mergând,
să nu-și piardă identitatea națională și spirituală (doar așa, în fața hărților
globalizante, doar pieptul aprins de legea strămoșească, și stâmpărat de mila cea
cerească, mai poate ține în viață, o repetăm iară și iară, ”văzduhurile sfinte și
seminția noastră”).
Este cât se poate de limpede, că nu te poți apropia de, și insinua în lucrarea
Bisericii, indiferent de statutul ierarhic și social deținut, fără convingerea și
credința că omul investit într-o treaptă de răspundere socio-politică nu poate face
abstracție de efortul, deloc ușor azi, al Bisercii, de a pleda pentru
reconsiderarea, păstrarea și cultivarea valorilor identitar-tradiționale,
nepieritoare și definitorii, pentru o națiune, valori care sunt deopotrivă spirituale
și materiale. Așadar, am învățat din împreună-lucrarea cu Arhiereul Andrei, cu
minunații slujitori ai bisericilor noastre, aici, în Eparhia Alba Iuliei, ce înseamnă
să iubești, să cinstești, și să faci cunoscută adevărata Istorie a Neamului; ce
înseamnă să iei pulsul sufletelor oamenilor, atunci când vin să se (re)întâlnească
cu Istoria, la Alba Iulia de atâtea ori în prag să fie, de Dumnezeu, cu Cerul
cununată; cum Duminica și la Sărbători, dar nu numai, trebuie să ne trăim viața
ca pe o epifanie emausiacă prelungită, în drumul către, și de la biserică (așa ni se
revelă, în întâmplarea visului ce timpul încă nu l-a risipit/ cum rătăcitori și
atârnând pe-o streașină, de necuprins/ de-atât trecut frumos/ ”uităm ce-am avut și
suntem ce-am pierdut”; și că zilele noastre sunt, necontenit, speranțe ale
amintirii, cât să ne tragem sufletul, să putem crede mai departe, în Cer, în
oameni, în ceea ce încă nu-i, și-ar fi putut să fie; și că, ce bine i-ar fi Bisericii
fără slujirea noastră petrin-lepădândă și ezitantă, ca visului fără coșmarul
certitudinii și tâlcuirii lui în legea omenească).
Și, pentru că suntem, iată, într-un timp istoric și eminent, de suveran e
Cerul în suveranii lui, Arhiereu și Rege, și Unirea Mare-i scrisă în cea mica, cum
Legea Nouă Sfântă din veche se ridică; și Patria și Neamul ”în veac și-n matcă s-
au păstrat/c-o Basarabie stigmat, de lacrime și dor și sânge, în veci nevindecat”;
și limba ni-i curată încă, și prunci se nasc și țin în viață pe pământ ”o seminție
dreaptă” și facla luminând o preasolemnă Liturghie-zic, dar, două vorbe, acum
și-n veci să le legăm de Cer, ca pe o rugăciune a inimii către popor:
1) să nu încetăm să ne bucurăm, frumos și curat, de miracolul
veșnic, România;
2) să ne așezăm sufletul, curat și frumos, ca-ntr-o epicleză a
demnității consacrate de puterea de a crede a Poporului Român al lui
Dumnezeu.
Pr. Iosif Zoica- Teiuș