TEZAURUL DE TRADIȚIE

AL CÂNTĂRII BISERICEȘTI DIN ARDEAL

Pr. prof. univ. dr. Vasile Grăjdian

Facultatea de Teologie ”Sfântul Andrei Șaguna”
a Universității Lucian Blaga” din Sibiu

1. De ce ”Tezaur de Tradiție”
2. ”Revoluția” lui Dimitrie Cunțan(u) și ”exighisirea” Cântărilor bisericesci tipărite la Viena în
anul 1890
3. Încadrarea firească a ”cântării cunțane”, adică a cântării bisericești din Ardeal, în ”simfonia”
nenumăratelor stiluri de cântare liturgică ortodoxă de origine bizantină

1. De ce ”TEZAUR de TRADIȚIE”
Cântarea bisericească trebuie considerată un Tezaur deoarece reprezintă ”o
comoară în adâncuri îngropată” – la fel ca Limba noastră – dar o comoară mai
mult decât ”culturală” și trecătoare istoric, pentru că este vorba despre o ”bogăție”
din rândul celor veșnice, care ”nu se iau” niciodată, o comoară veșnică, pentru că
este duhovnicească, cerească, iar nu doar pământească precum cele trecătoare…
Și vorbim despre (un tezaur de) Tradiție pentru că este vorba despre
Tradiția bisericească, adică despre Descoperirea dumnezeiască păstrată în
Biserică, în care și cântarea bisericească își are locul său dintotdeauna.
În cadrul mai general al cântării liturgice ortodoxe, cântarea din Ardeal se
aseamănă cu ”nestematele și aurul” Tradiției (descoperite de Însuși Dumnezeu)
nu numai ”în adâncuri îngropate”, ci chiar sub ”asfaltul” modern de autostradă
grăbită, comoară nevăzută de orbii orbiți de (stră)lucirile amăgitoare ale
”cioburilor de sticlă” lipsite de valoare adevărată …
Cantarea bisericească din Ardeal mai este precum Sămânța datătoare de
viață, așteptând să găsească pământul bun în care să rodească bogat multe alte
semințe vii, o icoană a Cuvântului lui Dumnezeu care bate la ușa sufletului nostru
ca să-I deschidem, să intre, să ne lumineze și să ne mântuiască…
Și mai este cântarea aceasta precum săracul Lazăr văzut de către
Dumnezeu de mult mai mare preț duhovnicesc – pentru că Lazăr, la rândul său, îl
”vedea” pe ”aproapele” său bogat, nădăjduind măcar la mila acestuia și astfel fiind
vrednic de împărăția cea cerească – decât ”bogatul” orb către aproapele său și atât
de singur în slava și desfătarea ”zilelor sale” doar trecătoare…
1
 Această cântare bisericească, în care melosul mereu însoțește Cuvântul
imnelor (care sunt ”poezii spre a fi cântate”), melosul nefiind mai presus de
Cuvânt, ci fiind luminat de Cuvânt, așa cum Acesta luminează toate dintru
început, cântarea așadar ne este inspirată de Dumnezeu prin mijlocirea puterilor
netrupești, duhovnicești, spre a ne apropia de starea cuvenită pentru primirea
Cuvântului, astfel încât ”noi, care pe Heruvimi cu taină închipuim și Făcătoarei de
viață Treimi întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească de la noi să o
lepădăm, ca să primim pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngerești,
Aliluia, Aliluia, Aliluia”1 – fiecare cuvânt al acestei rugăciuni-cântare ne
luminează înțelegerea adâncă, mai presus de cea ”lumească”.

2. ”Revoluția” lui Dimitrie Cunțan(u) și ”exighisirea” Cântărilor bisericesci

tipărite la Viena în anul 18902
”Revoluție” – azi înțelegem adesea o schimbare radicală și eventual violentă
a unei stări de fapt, dar există și un alt înțeles, mai originar și care se confirmă
inclusiv în ”restaurația” repetată istoric a stărilor dinainte (”pleac-ai noștri, vin ai
noștri”, ”aceeași Mărie cu altă pălărie” etc.), adică o mișcare prin a cărei
traiectorie se răstoarnă situația dintr-un moment (istoric) pentru a ajunge… (ca o
ironie ?) cam la același punct de plecare. Altfel spus, ”se amestecă ciorba”, se
tulbură societatea, pentru a o scoate din înțepenirea nemișcării culturale sau a
nedreptății sociale, redând drepturi și celor mai defavorizați, așa cum era anul
jubileu la vechii evrei, când, la 50 de ani se „reseta” societatea, robii se liberau și
datoriile se ștergeau, fiecare recăpătându-și moștenirea sa dintru început
(Lev.25,10 ș.u.).
Ce a făcut așadar Dimitrie Cunțan ? Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna, încă
înainte de Cunțan încercase, sub stăpânire austriacă (apuseană și catolică), să
ridice la lumina istoriei pe românii care parcă încă nu prea contau (cultural) pentru
ceilalți în Sibiul german și protestant (Hermannstadt), la început chiar cu ajutorul
unor profesori de muzică ”nemți”, cu instrumente muzicale și muzică ”cultă”,
pentru muzica de strană ortodoxă3. Mai apoi însă, tot la îndemnul Sfântului
Mitropolit și după trecerea acestuia la cele veșnice, a pornit și Preotul ortodox
1
Liturghier…, Edit. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p. 160.
2
Cântările bisericesci - după melodiile celor opt glasuri ale sfintei biserici ortodoxe, culese,
puse pe note si arangeate de Dimitrie Cunţanu, Profesor la semin."andreian" arhidiecesan,
Sibiu (1890), Editura autorului, Imprimăria de musicalii Jos.Eberle si Co., Viena, VII.
3
Din Memoriul adresat de Dimitrie Cunțan Consistoriului Arhidiecesan în 1890 (A.A.S. actul
2677 dosar III-116-1889), cf. Sorin Dobre, Muzica bisericească tradițională din zona Sibiului –
studiu monografic, Editura Astra Museum, Sibiu, 2016, p.49-51: ”silit a fost a se ajutora până la
un timp cu musici streini de religiunea şi naţionalitatea noastră, cum erau: un Zenker şi un
Echsinger...”
2
Dimitrie Cunțan o acțiune (ce părea imposibilă?) de traducere în limbajul muzical
apusean (catolic și protestant, dar mai ales instrumentalizat) a unei culturi orale
răsăritene și ortodoxe, o acțiune mai ales ca o încercare, iar pentru cei dinafara
Ortodoxiei transilvănene ca un prim semn de descoperire, de ”arătare” a
existenței unei culturi muzicale majore, a unui tezaur muzical și (îndeosebi)
bisericesc, o încercare aparent fără sorți de izbândă, dar o primă ”nereușită
reușită” tocmai prin faptul de a fi încercat printre cei dintâi aducerea (oare cu
neputință? a) ”cerului” cântării feciorelnice și curate din biserica satului
transilvănean în lumea ”științei” (?) muzicale moderne, suficientă sieși în
”uneltele” ei savante (notație ”acustică”) și tehnologice (tipar și instrumente
muzicale).
Rezultatul a fost Cartea de Cântări bisericesci din anul 1890 tipărită de
Dimitrie Cunțan în chiar inima Imperiului, la Viena, un semn tipografic așezat în
istorie al cântării ortodoxe bizantine românite în vatra de taină a neamului
românesc – un semn ce are nevoie însă, ca orice semn, de o explicare, de o
”exighisire” din partea celor pricepuți, în lumina inspirației celei duhovnicești,
dumnezeiești…
Astfel, dacă literele și notele muzicale ne ajută să citim, respectiv să cântăm
oarecum doar ”acustic”/”sonor” (simțual), pentru înțelegerea ”scripturilor”
alfabetice sau muzicale se cere, cel mai mai adesea, o ”exighisire” (ca în tradiția
cântării bizantine), adică o exegeză, o tâlcuire care să deschidă porțile sensului, ale
Duhului, nu numai ca să înțelegem precum Cuvântul Scripturii prin omilie (care
chiar ”explicare” sau ”tâlcuire” înseamnă), ci, într-un mod mai ”artistic”, mai
inefabil inspirat, să ne urcăm simțirea și duhul prin cântare către adâncurile
apofatice, de taină și de nespus în cuvinte omenești (2Cor.12,4: ”cuvinte de
nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască”), ale Descoperirilor
dumnezeiești, teologice4.
Și cum să se ajungă, pentru cei care încercă, la duhul de dincolo de literă
sau de notă al cântării bisericești, al cântării bisericești ”cunțane” în particular?
Bineînțeles, ca în orice învățătură și deprindere temeinică, aceasta este cu putință
tot prin întoarcerea la cei dinainte, care ”au pus coada la prună” mult înaintea
noastră și poate mai bine. Astfel, după Pr. Dimitrie Cunțan, urmașii săi de la Sibiu
– Pr. Timotei Popovici, Diac. Petru Gherman, Pr. Gheorghe Șoima, Arhidiac. Ioan
Popescu – cu toții au lăsat ”însemne” ale ”drumului de urmat” (metoda, ”metha-
odos”) spre ”izvorul” notelor muzicale ale cărții lui Dimitrie Cunțan, doar
”sintetice”, rezumative… și anume, întorcându-ne înapoi la cântăreții din

4
Sf. Dionisie Pseudo-Areopagitul, Teologia mistică, trad. de Theodor Simenschy, ed.II, Iași,
1993, p.147-148.
3
parohiile satului românesc, acolo unde, nu-i așa (după cum spune Lucian Blaga)
„s-a născut veșnicia”. Toți cei amintiți au arătat că mai sunt și alte variante ”vii” al
cântării de strană din Ardeal și pentru a le înțelege trebuie adunate de prin sate,
studiate și păstrate cu toată grija.
Din păcate, după al doilea război mondial, regimul comunist, ateu, nu a
îngăduit nici un fel de cercetare cu caracter (cum se spunea) ”mistic” pentru
etnomuzicologii care ar fi putut să se apropie pe o cale ”folclorică” de tezaurul
oral al cântării ardelenești, iar instanțele de specialitate ale Bisericii Ortodoxe
Române au fost aproape exclusiv preocupate de uniformizarea simplificatoare a
cântării liturgice, ca o cale spre unitatea cultică ortodoxă și românească5.
Prăbușirea comunismului, dincolo de variate reacții post-revoluționare
împotriva uniformizării anterioare – grecizante, orientalizante, regionalizante etc.
– a creat și condițiile pentru împlinirea ”doririi” înaintașilor noștri, adică
cercetarea, atât cât a fost cu putință, a tezaurului de oralitate al cântării bisericești
din Ardeal.
Între anii 2002-2005, realizând un proiect de cercetare în cadrul
Universității sibiene6, am dat, echipa de cercetare, ”ca din greșeală” și oarecum
neașteptat, peste comoara ”în adâncuri îngropată” a cântării ardelenești, cea care
nu poate să nu-ți schimbe apoi și felul de a înțelege și chiar de felul a fi. În mod
firesc, din nenumăratele ”bogății” muzicale nu am putut ”aduce afară” din
străfundurile Transilvaniei, prin înregistrări și arhivări, decât numai câteva puține
mii de cântări, de la vreo sută de cântăreți…
Dar, atâta cât este, Arhiva proiectului se află acum disponibilă gratuit la
Biblioteca Facultății de Teologie ”Sfântul Andrei Șaguna” din Sibiu, ca și pe
internet7, descoperindu-ne destui cântăreți dintre cei care ne pot ajuta la ”trecerea”
practică de la ”solfegierea” (paralaghia) ”notelor” scrise de D.Cunțan către
cântarea propriu-zisă (psalmodia), tradițională, inspirată și bisericească – spre
exemplu atunci când cei mai ”cu școală” cântă primele stihiri”pe note”, iar apoi se
înalță liber către ”firul” melodic moștenit din vechime de la și prin înaintași, al
”viersuirii” bisericești a cuvântului cântat, dincolo de ”litera” sau ”nota” moartă,
în Duhul ”care face viu” (Ef.3,6).
Și care este acum ”întoarcerea” la punctul de plecare, a ”revoluției” lui
Dimitrie Cunțan, despre care vorbeam mai înainte ? Acum aproape două decenii

5
Ioan-Eugen Buta, Reglementări canonice privind cântarea liturgică în Biserica Ortodoxă
Română, Editura Andreiana, Sibiu, 2016, p.346-342, Anexele 4-12.
6
Proiectul Cercetarea sistematică şi valorificarea tezaurului de oralitate al cântării de strană
din bisericile Arhiepiscopiei Sibiului, granturile CNCSIS nr.290/2002, 368/2003, 368/2004.
7
https://drive.google.com/drive/folders/1yRLliXSE32RK9CpvyMjMBb_yUpYnJupV?usp=sharing ;
https://webspace.ulbsibiu.ro/vasile.grajdian/vasilegrajdian-CARTI.htm .
4
(și la mai mult de un secol de la apariția ”Cărții de cântări” a lui Dimitrie Cunțan)
un studiu privind profilul cântăreţului bisericesc în parohiile Arhiepiscopiei Sibiului
releva că ”o majoritate covârșitoare dintre cei intervievaţi (80 din 96 sau cca. 83%
!) au declarat că au învăţat cântarea bisericească “la strană”, cel mai adesea
încă din copilărie (s.n.), uneori chiar de la părinţii lor, care erau și ei cântăreţi”8.
Ceea ce ne arată că alături (dar mai ales dincolo) de orice fel de străduințe
omenești, individuale sau instituționale, ”locul” dintotdeauna (!) și ”școala” cea
mai mare și mai minunată pentru cântarea (care este) bisericească rămâne viața
liturgică, pentru cântăreț slujirea la strana Bisericii, acolo unde totdeauna se
actualizează inspirația dumnezeiască, în comuniunea duhovnicească a cântării
împreună cu cetele sfinților Îngeri și Arhangheli, cele așezate în ceruri de Însuși
Dumnezeu spre slujba Slavei Sale9.

3. Încadrarea firească a ”cântării cunțane”, adică a cântării bisericești din

Ardeal, în ”simfonia” nenumăratelor stiluri de cântare liturgică ortodoxă de
origine bizantină (”psaltică”)
Pentru a înțelege mai bine și locul cântării bisericești din Ardeal în
economia cântării ortodoxe în general sau chiar a celei creștine în ansamblul ei,
iarăși trebuie să ne întoarcem la cei dinaintea noastră, care s-au preocupat cu
stăruință de cântarea bisericească românească și în particular de cea transilvăneană
(Gheorghe Ciobanu, Pr. Nicu Moldoveanu, Pr. Vasile Stanciu, Elena Chircev și
mulți alții, pe lângă cei de la Sibiu), care cu toții, prin cercetări amănunțite și
temeinice, au ajuns la concluzia că ceea ce se cântă în mănăstirile și parohiile
transilvănene, la fel ca multe alte stiluri venerabile de cântare liturgică ortodoxă,
face parte din marea și atât de bogata familie a stilurilor muzicale, ”simfonic”
înrudite, de origine bizantină.
Așa încât, a spune cântare bisericească ”ardelenească” este ca și cum ai zice
”cântare siriană” (de pe vremea lui Efrem Sirul, înainte de a fi ”bizantină”), sau
”grecească”, ”sârbească” etc., dar nu mai puțin de a fi totodată ”(de origine)
bizantină”. Și chiar atunci când este numită cu dreaptă cinstire ”cunțană”, precum
este și cea ”cucuzeliană” (după Sf. Ioan Cucuzel, sec. XIV) sau „hrisantică” (după
Hrisant de Madit, sec.XIX) etc., aceasta este nu pentru a indica vreo
”despărțire/separare” cauzată de vreun orgoliu ”auctorial” (de ”drept de autor”)
sau regional, ci numai pentru că prin acei vrednici bărbați ai cântării ortodoxe s-a

8
Vasile Grăjdian, Aspecte privind profilul cântăreţului bisericesc în parohiile Arhiepiscopiei
Sibiului, publicat în "Anuarul academic" 2008/2009 al Facultăţii de Teologie "Andrei Şaguna" a
Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu, p.20.
9
Liturghier…, p. 140.
5
dat nume unor realități muzicale, culturale și mai ales bisericești distincte,
descoperindu-se altfel și mai mult tocmai unitatea atât de bogatei diversități a
cântării ortodoxe, care întotdeauna a rămas nedespărțită de rădăcina originară a
cântării bizantine.
*
În sfârșit, tot legat de cântarea bisericească ortodoxă (și, desigur, și de cea
ardelenească), nu trebuie uitat aspectul esențial al prezenței cuvântului în cântare,
care s-a păstrat neschimbat, sau schimbându-se prea puțin, foarte încet sau chiar
deloc, între atâtea înveșmântări melodice, prin imnele (tot de origine bizantină ale)
Bisericii Ortodoxe, comoară adunată în marile colecții imnografice folosite la
strană și tradusă în atâtea limbi, cele ale ciclului anual pascal (Pentricostar,
Octoih, Triod) și cele 12 Minee (lunare) ale ciclului mineal, cu dată fixă. Iar
acestea au rămas întotdeauna, la rândul lor, în legătură nedesfăcută cu rânduielile
”nemișcate” de tipic (liturgic), și ele o icoană ”cosmică” (precum c-hora și c-horul
astrelor mari și mici) a istoriei Creației și Mântuirii noastre.

1. Coperta cărții de Cântări bisericesci

a lui Dimitrie Cunțanu, Viena, 1890.

2. Poarta casei cântărețului Florea Vasile

din Alămor