Susținerea rugăciunii prin muzica psaltică

Un articol de: Arhid. Nifon Constantin - 23 Noiembrie 2023

Prin cântare, cel ce cântă trezește în sine o relație afectuoasă cu ceea ce formează obiectul
cântării, mai bine zis cântarea îl pune într-o relație totală prin ființa întreagă pe cel ce cântă
cu Cel ce este cântat [...]. De aceea cântarea este modul cel mai propriu de a vorbi despre
Dumnezeu, sau lui Dumnezeu, ca despre Cel ce este cu neputință de cuprins în noțiuni precise
[...]. Prin cântare spunem mai mult decât putem exprima prin indiferent care cuvinte1.

Introducere

Frumosul, armonia, pacea și liniștea sunt aspirații pe care omul le poartă în adâncul sufletului
său încă de când a fost creat de Dumnezeu. Creația lui Dumnezeu a fost de la început într-un
echilibru perfect, așa cum mărturisește și Sfânta Scriptură: Și a privit Dumnezeu toate câte a
făcut și iată erau bune foarte (Facere 1, 31). Acest univers material are ca fundament
raționalitatea sădită de Dumnezeu în creație, prin care toate lucrurile și ființele sunt puse în
rânduială și în conlucrare în vederea aceluiași scop, preaslăvirea lui Dumnezeu și existența
cea bună a creației în comuniune cu Cel ce este Lumina și Viața lumii. Omul, ca inel de
legătură între lumea materială și lumea spirituală, are chemarea de a transpune această ordine
în propria existență pe care să o întoarcă în duh de rugăciune, ca o ofrandă, lui Dumnezeu.

Muzica, unul dintre cele mai frumoase și mai profunde moduri de exprimare a ființei umane,
este deopotrivă știință care se supune rigorilor matematice, dar în același timp este o artă
maiestuoasă, o capodoperă a omenirii, întrucât a nega latura artistică a fiecăruia dintre noi ar
însemna a minimiza întreaga noastră ființă. Însă cea mai importantă însușire a muzicii este
dată de potențialul ei transfigurator, în virtutea căruia omul poate depăși bariera lumii
materiale și poate pătrunde în lumea metafizică sau spirituală, realizând astfel un mod de a
comunica cu Divinitatea. Datoriile omului către Dumnezeu, Făcătorul său, sunt multe și
nenumărate; dar, din toate, cea dintâi este cea a dragostei și recunoștinței. Aceasta se arată
mai cu seamă prin imnurile și laudele ce din inimă le înălțăm către tronul Celui preaînalt
pentru nemărginita Sa îngrijire și negrăita bunătate ce cu atâta bogăție și îndurare se
revarsă asupra noastră2. Muzica psaltică, spre deosebire de cea laică, se concentrează mai
mult pe latura duhovnicească a sunetelor și a cântărilor, decât pe partea artistică, și are puterea
de a anima textul liturgic, de a face rugăciunea să se înalțe mai ușor și de a ridica sufletul și
mintea omului către Dumnezeu. Frumusețea și arta cântărilor pot fi privite ca mijloace de a
dezvălui profunzimea și măreția lui Dumnezeu într-o formă palpabilă.

În contextul Anului comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești, avem datoria

morală de a ne aduce aminte de toți cei care au ajutat la formarea și transmiterea muzicii
bisericești încă din primele secole creștine și până astăzi. Lunga istorie a evoluției muzicii
bizantine pune în evidență sârguința, dăruirea, priceperea, dar mai ales importanța viețuirii
duhovnicești a marilor psalți și imnografi ce au contribuit la dezvoltarea acestui tezaur
inestimabil al Ortodoxiei - muzica psaltică.
Repere istorice

Din punct de vedere spiritual, originea muzicii psaltice este rugăciunea. Aceasta a apărut
dintr-o dorință practică de a transpune rugăciunea într-un mod mai ușor de asimilat și, în
același timp, de a o adresa într-un mod plăcut și liniștit lui Dumnezeu. Frumusețea și arta
cântărilor arată cât de minunat este Dumnezeu și ne descoperă trăirea duhovnicească a
compozitorului. Din punct de vedere istoric, muzica psaltică se remarcă prin capacitatea sa de
a lega în mod profund tradiția scrisă de cea orală pe parcursul a două milenii de evoluție.
Muzica bisericească s-a format, s-a dezvoltat și a evoluat în cadrul Imperiului Bizantin, care a
reprezentat un spațiu favorabil pentru dezvoltarea artelor timpului, ea fiind produsul unei
întâlniri de culturi muzicale orientale variate, având la bază elemente provenite din lumea
greco-romană, ebraică, arabo-siriană și orientală, însă prinde formă în contextul cultului
creștin ortodox.

Dezvoltarea imnografiei liturgice, prin diferitele ei forme poetice: tropare, condace și

canoane, a dus la formarea și cultivarea melosului bizantin. Este de admirat faptul că în
primele secole toți oamenii participau activ și cu multă dragoste la slujbele Bisericii,
aflându-se într-o comuniune foarte strânsă a rugăciunii, după cum ne mărturisește și Fericitul
Augustin în Confesiunile sale: Evodius a luat Psaltirea și a început să cânte un psalm, căruia
noi toată casa îi răspundeam: «Mila și judecata Ta, voi cânta, Doamne»3. În secolul al
IV-lea, prin contribuția marilor dascăli ai lumii și ierarhi Vasile cel Mare și Ioan Gură de
Aur, se conturează forma liturghiilor actuale având la bază ritualul euharistic (Frângerea
Pâinii) din primele secole creștine. Secolul al VI-lea este dominat de lucrarea și contribuția
Sfântului Cuvios Roman Melodul prin alcătuirea unei bogate imnografii liturgice pentru
care, pe bună dreptate, îl numim astăzi cel mai mare imnograf creștin. În secolele al VII-lea și
al VIII-lea se remarcă alți doi sfinți importanți: Sfântul Andrei Criteanul, cel care a compus
Canonul cel Mare, și Sfântul Ioan Damaschin, considerat creatorul Octoihului.

După perioada imnografilor și a melozilor apar melurgii, cei care alcătuiau melodii pentru
texte religioase deja compuse. Contribuții importante în această direcție le-au avut mai ales
călugării de la Mănăstirea „Sfântul Sava”, în frunte cu psalți de renume precum Sfântul Ioan
Damaschin, Sfântul Cosma de Maiuma, Sfântul Teodor Mărturisitorul, Sfântul Teofan
Graptul și mulți alții. În secolul al XII-lea, practica liturgică savaită a fost adoptată de
Constantinopol, iar prin împletirea celor două tradiții liturgice, savaită și constantinopolitană,
are loc o nouă cristalizare a rânduielilor tipiconale în Imperiul Bizantin. Astfel, și muzica
psaltică, ținând pasul cu aceste transformări, îmbracă un nou veșmânt care a dăinuit în mare
parte până astăzi. În secolul al XIII-lea, Sfântul Ioan Cucuzel, monah în Sfântul Munte
Athos, cel care deschide perioada înfrumusețătorilor și a maeștrilor, aduce schimbări majore
prin adăugarea de caractere muzicale noi, pe care le consemnează într-un tratat și într-o
gramatică muzicală. Notația cucuzeliană rămâne până în anul 1814, atunci când are loc
reforma celor trei dascăli ai musichiei: Hrisant de Madit, Grigorie Protopsaltul și Hurmuz
Hartofilax.

În spațiul românesc

În spațiul românesc, începuturile muzicii bizantine se află într-o strânsă legătură cu apariția și
răspândirea creștinismului, muzica neputând lipsi din cadrul cultului creștin. Încă din cele mai
îndepărtate timpuri, muzica a ocupat un loc deosebit de important în structura spirituală a
poporului român. Primele mărturii ale existenței muzicii bisericești le regăsim din secolul al
IV-lea, de la cântăreți și dascăli precum Sfântul Sava de la Buzău, preotul Sansala și mai cu
seamă de la Sfântul Niceta de Remesiana, poetul, muzicologul și episcopul daco-romanilor
la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea. În lucrarea sa De Psalmodiae
Bono ne prezintă o seamă de reguli pe care trebuie să le respecte cântăreții bisericești: curăția
inimii, concentrarea minții la cuvântul cântat, evitarea gesturilor teatrale printr-o ținută
cuviincioasă - non quae aliquid theatrale redoleat („să nu pară ceva teatral”) și recomandă o
cântare uniformă, omofonă și comună - Sed et vox omnium vestrum non dissona debet esse
sed consona („Vocea noastră, a tuturor, să nu fie discordantă, ci armonioasă”4).

În secolul al XIV-lea, odată cu înființarea statelor și mitropoliilor românești, muzica psaltică

cunoaște o adevărată înflorire datorită implicării și preocupării ierarhilor și dregătorilor vremii
care au dezvoltat relații însemnate cu Muntele Athos și cu alte centre creștine importante. În
interiorul mănăstirilor sau pe lângă acestea apar școli muzicale precum prima școală de copiști
și caligrafi de la Cozia, școala de la Neamț și vestita școală de la Putna 5. Vetrele monahale au
reprezentat un spațiu propice dezvoltării muzicii bisericești, întrucât viața duhovnicească a
monahilor, smerenia, postul și rugăciunea au avut o influență covârșitoare asupra operelor și
cântărilor acestora. Numele celor care au contribuit la dezvoltarea și transmiterea muzicii
psaltice în spațiul românesc sunt numeroase, însă dintre toți trebuie amintite câteva
personalități marcante.

Monahul Filotei de la Mănăstirea Cozia, melurg și dregător în timpul lui Mircea cel Bătrân,
este socotit primul imnograf român. Acesta întemeiază prima școală de caligrafi și copiști la
Cozia și ajunge dascăl al călugărilor de pe Valea Oltului. El este autorul Pripelelor, sau
Mărimurilor, care s-au răspândit între secolele XV-XVIII în majoritatea Bisericilor Ortodoxe
din Peninsula Balcanică. În secolul al XV-lea, Monahul Ioasaf, primul stareț al Mănăstirii
Putna, adus de Sfântul Ștefan cel Mare de la Mănăstirea Neamț, pune bazele Școlii Muzicale
de la Putna. Cuviosul Eustatie Protopsaltul este unul dintre cei mai cunoscuți protopsalți ai
acestei școli. El este autorul a numeroase cântări și în același timp învățător, predându-le
călugărilor retorica, gramatica muzicii psaltice și cântările pe cele opt glasuri. Este cunoscut,
de asemenea, în mănăstirile din Muntele Athos și este numărat printre cei mai vestiți
protopsalți ai Patriarhiei de Constantinopol, cu numele de Eustatie de la Putna. În secolele al
XVII-lea și al XVIII-lea se remarcă personalități precum: Iovașcu Vlahul, un mare protopsalt
și compozitor care a activat la Curtea Domnească până pe la anul 1689, când se retrage în
Muntele Athos. De la el ne-au rămas o seamă de lucrări păstrate în aproximativ 40 de
manuscrise; ieromonahul Filothei sin Agăi Jipei, care și-a desfășurat misiunea de protopsalt,
compozitor și caligraf în Mitropolia Ungrovlahiei, fiind promotorul procesului de românire a
cântărilor bisericești prin monumentala lucrare Psaltichia rumânească, tipărită la anul 1713;
Șerban Protopsaltul, ucenic al ieromonahului Filothei sin Agăi Jipei, devine un renumit
protopsalt și compozitor, care între anii 1733 și 1750 îndeplinește funcția de mare protopsalt
la Curtea Domnească. Contribuția sa la îmbogățirea repertoriului muzical bisericesc de
tradiție românească se evidențiază prin traduceri de cântări din limba greacă, dar și prin
compoziții proprii.

Începutul secolului al XIX-lea a însemnat pentru întreaga istorie a muzicii de tradiție

bizantină un reviriment, o reînnoire a notației muzicale neobizantine cucuzeliene prin
implementarea unui nou sistem de notație, cunoscut ca sistima nouă. Unul dintre primii elevi
care își însușesc noua sistimă la școala constantinopolitană a celor trei dascăli ai reformei,
protopsaltul grec Petru Efesiu, vine în anul 1816 la București și înființează la Biserica
„Sfântul Nicolae”-Șelari o școală de muzică psaltică, unde vor învăța Sfântul Cuvios Macarie
Protopsaltul, Anton Pann și mulți alții. În anul 1820 tipărește la București Anastasimatarul cel
nou și Doxastarul pe scurt ale lui Petru Lampadarie Peloponesiul, primele cărți tipărite în
notație psaltică în spațiul românesc. În Moldova, Mitropolitul Veniamin Costachi se
preocupă de promovarea muzicii psaltice, aducând la Iași vestiți protopsalți precum Petru
Vizantie, Grigore Vizantie și Sfântul Macarie Protopsaltul, sprijinind astfel implementarea și
răspândirea noului repertoriu muzical transpus în noua sistimă.

Reforma hrisantică a reprezentat o bună ocazie spre a se definitiva amplul proces de

românire, început încă din vremea ieromonahului Filothei sin Agăi Jipei și continuat de o
seamă de protopsalți ai secolului al XIX-lea, dintre care se evidențiază trei mari nume.
Sfântul Cuvios Macarie Protopsaltul, care traduce în anul 1823, în limba română,
Teoreticonul, Anastasimatarul și Irmologhionul. Activitatea sa prolifică de traducător nu se
rezumă doar la aceste trei titluri, continuând cu Tomul al-II-lea al Antologiei, Prohodul
Domnului, Stihirarul, Papadichia, Irmologhion-Calofonicon și altele. Însă marea sa realizare
ce îl așază în rândul celor mai importanți protopsalți ai secolului al XIX-lea este lucrarea sa
neobosită, plină de râvnă și patriotism, pentru românirea cântărilor bisericești adăugând
formule care să se potrivească cu buna viersuire a melosului6. Opera sa s-a răspândit în toate
regiunile românești, din Muntenia până în Moldova și chiar în Transilvania și Banat,
înscriindu-se în istorie ca o personalitate importantă a redeșteptării culturii naționale.
Podoaba şi fericirea unui Neam, iubitule, vin din paza legilor Strămoșești și din dragostea și
râvna cea fierbinte spre sporirea împodobirii Neamului7... Anton Pann, deprinzându-se cu
psaltichia de la protopsalții Dionisie Fotino și Petru Efesiu, se remarcă printr-o bogată
activitate editorială în domeniul traducerii de cărți de muzică bisericească, continuând și
perfecționând opera teoretică a Sfântului Macarie. Amintim câteva titluri importante din opera
sa: Noul Doxastar, Bazul Teoretic, Catavasierul, Heruvico-Chinonicarul, Păresimierul și
Noul Anastasimatar. Anton Pann a îmbinat cultura orientală cu tendințele inovatoare din Apus
și a fost creator de literatură și muzică atât bisericească, cât și populară. Dimitrie Suceveanu
urmează școala de psaltichie de la Iași înființată de Veniamin Costachi, iar după terminarea
acesteia ajunge protopsalt la mai multe biserici din Iași, inclusiv la Catedrala Mitropolitană.
Acesta se ocupă cu tipărirea cărților Sfântului Cuvios Macarie Ieromonahul, iar între anii
1856 și 1857 tipărește la Mănăstirea Neamț Idiomelarul unit cu Doxastarul, tradus după
Idiomelarul lui Hurmuz Hartofilax și Doxastarul lui Petru Lampadarie, în prefața căruia ne
spune: unele cântări le-am tradus și altele care n-au fost făcute pe muzichie le-am compus din
nou, precum slavele litiilor, sedelnele, mărimurile și altele, întocmindu-le și așezându-le cât
am putut mai bine pe sistema muzichiei8.

În secolele XIX-XX se remarcă și alte nume de seamă precum: Ghelasie Basarabeanul,

Nectarie Protopsaltul, Varlaam Protosinghelul, Sfântul Iosif cel Milostiv, Ștefanache Popescu,
Gherasim Safirin, Ioan Zmeu, Ion Popescu-Pasărea, Victor Ojog, Dionisie Ignat, Sebastian
Barbu Bucur și mulți alți protopsalți, compozitori, muzicologi și profesori ce au contribuit cu
dragoste și dăruire la evoluția și transmiterea muzicii psaltice până astăzi.

Fără contribuția tuturor acestora, muzica bisericească nu numai că ar fi fost mult mai săracă,
dar cu siguranță nici nu ar fi ajuns până la noi, dispărând în negura timpului, rămânând poate
doar o urmă a existenței sale în trecutul îndepărtat. Muzica psaltică trebuie privită prin ochii
celor ce au odrăslit-o și au desăvârșit-o, pentru a putea pricepe cu adevărat taina ei în Biserică.
Lunga sa istorie și bogatul său tezaur cultural înscriu muzica psaltică printre artele importante
ale acestei lumi, deoarece înainte de a vorbi despre spiritualitatea melosului bizantin, trebuie
să-i înțelegem profunzimea artistică.

Muzica psaltică între artă și spiritualitate

Arta, cea mai adâncă formă de exprimare a creativității umane, pe lângă faptul că
înfrumusețează viața omului, are scopul de a-l face pe acesta să contemple la Creația cea
minunată a lui Dumnezeu, căci însăși lumea aceasta este o Artă dumnezeiască. Culorile vii ale
plantelor, măreția munților, cântecul păsărilor, susurul izvoarelor, dansul neoprit al astrelor și
al întregului cosmos arată priceperea și măreția Creatorului. Cât s-au mărit lucrurile Tale,
Doamne, (pe) toate cu înțelepciune le-ai făcut (Psalmul 103, 25). Întreaga făptură și zidire ce
a fost adusă dintru neființă la ființă prin Dumnezeu aduce cântare de laudă, după cum ne
învață Sfântul Vasile cel Mare: Că nu numai apele de deasupra cerurilor împlinesc lauda lui
Dumnezeu, «Lăudați- L pe El cerurile cerurilor și apa cea mai presus de ceruri» (Psalmul
148, 4) [...] dar și altele, că spune Scriptura: «Lăudați-L pe Domnul toți cei de pe pământ,
balaurii și toate adâncurile» (Psalmul 148, 7). Deci, chiar adâncul, […] cuprins și el în corul
obștesc al creației, potrivit glasurilor puse în el, împlinește în chip armonios cântarea de
laudă în cinstea Creatorului9.

Dacă muzica este o artă, atunci muzica psaltică poate fi considerată arta artelor, căci ea este o
artă a rugăciunii cântate care se înalță către Creator, precum odinioară fumul jertfei lui Abel.
Comparativ cu muzica occidentală, cea notată pe portativ, numită și muzică liniară, muzica
psaltică folosește o notație cu totul deosebită, mult mai complexă, ascunsă, tainică, codificată
și care necesită o îndelungată pregătire a celor care vor să o stăpânească. Așadar, psalții pot fi
numiți maeștri ai artei muzicale, întrucât ei împletesc cu măiestrie știința semnelor cu duhul
rugăciunii cântate. Neumele sau semnele utilizate de muzica psaltică ascund un înțeles
profund teologic. Isonul, semnul care nu urcă și nu coboară înălțimea cântării, semnifică
Unitatea și Egalitatea Ființială dintre Persoanele Sfintei Treimi 10, dar și veșnicia sau
statornicia. În tradiția grecească aflăm că există două tipuri de neume vocalice: trupuri
(σώματα) și spirite sau duhuri (πνεύματα), fiecare având un rol bine determinat 11. Spre
exemplu, neuma care urcă șapte trepte (heptafonia) este compusă dintr-un trup și două duhuri
care își combină funcționalitatea, conlucrând într-o armonie desăvârșită, ceea ce ne duce cu
gândul la unirea ipostatică a celor două firi în Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
dumnezeiască și omenească. Așadar, saltul de octavă care reprezintă începutul și sfârșitul unei
scări muzicale, Îl preînchipuie pe Hristos, Alfa și Omega, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce
vine, Atotțiitorul (Apocalipsa 1, 8). Suflarea cântării închipuie suflarea dătătoare de viață a
Duhului Sfânt, care însuflețește fiecare notă, înălțând-o către Dumnezeu.

Melosul bizantin împletește într-un mod armonios latura sa artistică cu latura duhovnicească,
punând-o pe cea de-a doua în evidență. Dacă arta este o expresie a nostalgiei paradisului
dinainte de căderea omului în păcat, atunci muzica psaltică este cheia paradisului pierdut 12.
Prin cântările bisericești, omul gustă din Împărăția cea Cerească, amintindu-și de starea sa
primordială. Gustați și vedeți că bun este Domnul (Psalmul 33, 8). Muzica psaltică se
dezvăluie ca un paradox fascinant pentru că în esență îndeplinește, în același timp, două
funcții contrastante: adâncirea și înălțarea. Pe de o parte, ea are capacitatea de a adânci starea
spirituală a ascultătorului. Ea transmite o profunzime emoțională și spirituală care poartă către
meditație, rugăciune, contemplare; ea ajută la crearea unei stări de liniște și pace, prin care
credincioșii simt mai intens și mai viu prezența lui Dumnezeu prin textele sacre. Pe de altă
parte, muzica psaltică înalță sufletul și mintea către Dumnezeu. Ea deschide o cale spirituală
prin care rugăciunea, transformată în cântare dulce, se urcă la ceruri precum un stâlp de foc
nevăzut și ajunge mai ușor la Dumnezeu.

Comuniunea prin cântarea liturgică

Muzica psaltică, împreună cu iconografia și pictura bisericească au capacitatea de a
transcende spațiul și timpul făcând posibilă comuniunea în duh de rugăciune și cântare de
preaslăvire a Celui Preaînalt, a sfinților cu oamenii. Întreaga făptură văzută și nevăzută,
Biserica lui Hristos, trupul Său, al cărui mântuitor și este (Efeseni 5, 23), se întâlnește într-un
cuget și o simțire zicând: Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit (Ieșire 15, 1). În
biserică suntem chemați să ne rugăm împreună cu îngerii care pururea stau în jurul Tronului
Dumnezeirii, înălțându-I cântări de slavă: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot
pământul de slava Lui! (Isaia 6, 3). Sfântul Dionisie Areopagitul, cu referire la sursa de
inspirație a cântărilor bisericești, ne spune că imnele şi cântările bisericești nu sunt decât
reflexul muzicii cerești, făcut auzibil urechilor omenești; (...) de la cele mai înalte «ranguri»
(...) acolo unde serafimii dănțuiesc împrejurul Dumnezeirii și cântă imnele slavei Sale cu
buzele lor niciodată tăcute (...) coborând treptele scării mistice, revelația atinge nivelele
celor care posedă inspirația dumnezeiască, profeții și sfinții, care percep un slab ecou al
imnelor cerești (...) (și care) le pot apoi transmite muzicienilor inspirați, adică celor ce scriu
imne. Muzicianul primește deci imnele cântate în cer și le transmite pe pământ, astfel ca ele
să devină perceptibile urechilor omenești13. Reflexul muzicii cerești este ontologic firii
noastre prin chipul lui Dumnezeu sădit în noi. Astfel omul, ajutat de harul divin, întrucât
Mântuitorul ne spune: fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5), dezvoltă capacitatea de a
aprofunda și de a trăi înțelesurile adânci ale cuvintelor dumnezeiești ascunse în cântarea
liturgică. În imnul Heruvic din cadrul Sfintei Liturghii ni se descoperă întreaga taină și
iconomie a preaslăvirii lui Dumnezeu de către toată creația. Oameni și îngeri suntem chemați
să fim părtași la Liturghia cea Cerească. Cântarea solemnă și stilul papadic al Heruvicului
creează o atmosferă celestă de atemporalitate, de liniște, de prezență a lui Dumnezeu, Cel care
este în afara timpului, prin care omul ia parte la Jertfa Iubirii14.

Cântarea liturgică ne cheamă pe toți la dragoste frățească, la unire, comuniune și

împreună-rugăciune, amintind de cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Unde sunt doi
sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor. (Matei 18, 20). Pr. prof.
Dumitru Stăniloae spunea: Iubirea comună de Dumnezeu îi face pe credincioși să se unească
în cântarea despre Dumnezeu. Iar unirea aceasta întăreşte şi mai mult alipirea emoțională a
sufletelor de Dumnezeu. Unitatea gândirii iubitoare la Dumnezeu produce cântarea comună,
şi emoţia cântării comune întăreşte unitatea gândirii la El15. Prin comuniune, omul nu își
exprimă doar iubirea față de semenii săi, ci și credința în Jertfa lui Hristos pentru mântuirea
întregului neam omenesc. În cântările Sfintei Liturghii nu mai există eu, ci este înlocuit de
noi: Noi, care pe Heruvimi cu taină închipuim..., Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să
mărturisim..., Sus să avem inimile..., Să mulțumim Domnului...

Valențe teologice în imnografie

Pentru a înțelege mai bine complexitatea muzicii psaltice putem face o paralelă la
complexitatea naturii umane. Precum omul care este alcătuit din trup (σώμα) și suflet
(πνεύμα), tot așa și cântarea bisericească este formată din două elemente: λόγος și μέλος,
adică text și melodie16. Aceste două componente sunt interdependente, desfășurându-se
sinergic într-o simbioză perfectă, conlucrând una cu cealaltă, sprijinindu-se și ajutându-se una
pe cealaltă și astfel, putem vorbi de o teologie adâncă a muzicii psaltice, care face referire la
Taina Preasfintei Treimi. Cântarea liturgică este, prin excelență, o cântare a Cuvântului, care
ne deschide calea către viaţa de comuniune şi de iubire ce izvorăşte din Comuniunea
desăvârşită a Persoanelor Treimice17. Precum Tatăl se descoperă numai prin Fiul, așa cum
Însuși Fiul ne mărturisește: Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine (Ioan 14, 6), iar Fiul
se face cunoscut prin Sfântul Duh, așa cum ne învață Sfântul Apostol Pavel, Nimeni nu poate
să zică: Domn este Iisus, - decât în Duhul Sfânt (I Corinteni 12, 3), tot așa si învățătura
Bisericii se descoperă și se înțelege în imnografia liturgică prin lucrarea și puterea muzicii. Cu
alte cuvinte, ajungem să înțelegem esența învățăturii textului prin lucrarea și puterea
melosului, la fel cum înțelegem lucrarea mântuitoare a Logosului prin harul Sfântului Duh.
De aceea cântarea adresată lui Dumnezeu nu se dispensează de cuvinte, însă prin mlădierea
lor afectivă descoperă și trăiesc sensurile mai adânci și mai iubitoare ale lucrării lui
Dumnezeu, dar arată și o mulțumire mai adâncă pentru faptele lui Dumnezeu săvârșite
pentru noi18.

„Trupul” muzicii psaltice este textul, dogma sau rugăciunea, iar „sufletul” este linia melodică,
care are rolul de a anima textul, la fel cum sufletul animă trupul omului și îi dă viață. Muzica
psaltică nu își are plinătatea dacă nu ar fi cuvântul. O muzică fără cuvinte creează o stare de
moment în care mintea se risipește în direcții imprecise, nefiind ancorată în direcția impusă de
logos, adică de cuvânt. Cuvintele sacre ale imnelor bisericești impun direcția cea bună,
statornicind și disciplinând mintea, care se adună într-un cuget și o simțire și este înălțată la
Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare spunea despre unitatea dintre cuvânt și melodie că Duhul
Sfânt, văzând că neamul omenesc este greu de îndrumat spre virtute și că noi, din pricina
înclinării spre plăcere, neglijăm cu totul viețuirea cea dreaptă, [...] a unit dogmele cu
plăcerea cântatului, ca, odată cu dulceața melodiei, să primim pe nesimțite și folosul
cuvintelor de învățătură; [...] pentru ca celor care sunt copii cu vârsta sau celor cu totul
tineri cu purtarea să li se pară că ei cântă, dar de fapt își instruiesc sufletele19. Nu este păcat
să ne bucurăm de frumusețea cântării, însă nu trebuie ca aceasta să ne distragă atenția de la
esența muzicii bisericești, adică de la rugăciune. Ea este menită să ne ajute să pătrundem mai
adânc în rugăciune, liniștindu-ne sufletul și mintea, spre zidirea cea de trebuință, ca să dea
har celor ce ascultă (Efeseni 4, 29).

Totodată, ea trebuie să fie diversificată pentru a nu deveni monotonie. Tot Sfântul Vasile cel
Mare spunea că: O diversitate şi varietate în rugăciuni şi psalmodieri la orele hotărâte ar fi
folositoare şi pentru faptul că atunci când este monotonie, sufletul devine adesea neatent şi
oarecum distras; dar schimbându-se şi variind psalmodia şi lecturile la fiecare oră, se
înnoieşte darul sufletului și se împrospătează atenția20. Frumusețea și diversitatea muzicii
psaltice este arătată și de cele opt glasuri bisericești, care diferă atât prin linia melodică,
ritmul, structura și formulele melodice, cât mai ales prin stările de spirit pe care le poate crea
ascultătorilor. Alternarea glasurilor și a formelor cântărilor (irmologică, stihirarică și
papadică) din cadrul slujbelor bisericești stau într-o strânsă legătură cu învățăturile de credință
ce sunt cuprinse în textele imnografice. Spre exemplu, cântările din prima parte a vecerniilor
de sâmbătă seara, sunt compuse în forma stihirarică, o formă lentă, așezată, liniștită, prielnică
stării de rugăciune smerită, stăruitoare, de pocăință, exprimate prin cuvintele atât de sugestive
și cuprinzătoare ale psalmistului: Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul
rugăciunii mele, când strig către Tine. Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea
Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară. (Psalmul 140, 1-2). Slujba vecerniei se continuă
în duhul cântărilor stihirarice până la imnul Lumină lină, momentul central al vecerniei,
închinat Preasfintei Treimi, dar mai ales Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Lumina lină a
slavei Tatălui ceresc, în jurul Căruia toate viază și se mișcă. După ce întreaga făptură se
umple de Lumina cea neînserată a Sfintei Slave și toate sunt curățite și înnoite prin biruința Sa
asupra păcatului și a morții, vecernia se continuă în forma irmologică ce comunică o stare
solemnă, de bucurie și de săltare a inimilor celor credincioși precum ne spune cântarea de la
stihoavna vecerniei glasului I: Să se bucure făptura, cerurile să se veselească, din mâini să
bată neamurile, de bucurie! Că Hristos, Mântuitorul nostru, pe cruce a pironit păcatele
noastre; și moartea omorând, viață nouă ne-a dăruit, pe Adam cel căzut cu tot neamul
înviindu-l, ca un Iubitor de oameni21.

Despre duhul psalmodierii

Din păcate, adesea observăm cum cei care slujesc în cântarea bisericească se pot pierde în
detalii tehnice și partituri, uitând esența cântării duhovnicești. Acest lucru este trist, deoarece
cântarea bisericească nu ar trebui să fie doar o reprezentație vocală, ci o exprimare profundă și
sinceră a credinței și a rugăciunii noastre către Dumnezeu. Suntem chemați să fim cu adevărat
prezenți în duhul cântării, să pătrundem semnificația cuvintelor și să ne deschidem inimile
înaintea lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel ne povățuiește să nu se cânte doar cu glasul
fără participarea inimii. Precum spune în alt loc: «voi cânta cu duhul, voi cânta și cu mintea»
(I Corinteni 14, 15), și cu glasul, și cu cugetul22.

Atunci când cântăm este necesar să înțelegem că suntem mai mult decât simpli interpreți -
suntem slujitori care avem îndatorirea de a pune înainte hrana cuvântului lui Dumnezeu, de a
transmite mesajul credinței, de a uni credincioșii în rugăciune și de a înlesni înălțarea minții în
contemplare. Totodată, muzica psaltică este și trebuie să rămână, mai presus de toate, o
rugăciune, chiar și atunci când se desfășoară în afara cadrului liturgic. Grija pentru detaliile
tehnice nu trebuie să umbrească exprimarea autentică, cântăreții având misiunea de a păstra
neștirbit duhul psalmodierii. Preaiubiților, pentru a nu supăra pe Dumnezeu, să cântăm cu
simțirea încordată și cugetul treaz, […] cu atenție, pentru a cânta nu numai cu suflarea,
adică cu glasul, ci și cu mintea, și pentru a și cugeta ceea ce cântăm23... ne îndeamnă Sfântul
Niceta de Remesiana care ne arată și cum trebuie să fie duhul cântării: Iar glasurile voastre,
al tuturor, nu trebuie să fie stridente, ci la unison. Nu unul să tragă înainte prostește ori unul
să se smerească, iar altul să ridice glasul; ci fiecare să se străduiască cu smerenie a-și potrivi
vocea la sunetul corului aflat în armonie, fără a o scoate în evidență ori a o prelungi, ca
pentru a o arăta dintr-o prostească și nepotrivită fală ori pentru a dori să placă oamenilor24.
Iată care este cu adevărat duhul cel îmbietor și dulce, duhul cel transfigurator și mângâietor al
rugăciunii cântate, un duh al smereniei și al cugetării la cele exprimate de cuvinte, prin care
mintea, cum am mai spus, se discipliniză, se adună și rămâne statornică în dulceața cuvântului
dumnezeiesc. Așadar muzica psaltică reprezintă un mijloc de mărturisire, prin cuvânt și prin
melos, a întregii teologii a Bisericii, având, în același timp, un rol important în urcușul
duhovnicesc personal.

Muzica psaltică, mijloc de curățire și alinare sufletească

Sfântul Vasile cel Mare evidențiază importanța muzicii psaltice ca mijloc de curățire și alinare
a sufletelor noastre zicând: trebuie să urmărim alte cântece, care sunt mai bune și ne fac mai
buni; de acestea folosindu-se și David, poetul sfintelor cântări, a slobozit pe împăratul Saul,
după cum se spune, de duhul cel rău25. Cântarea bisericească este muzica cea bună care
devine un pansament al sufletului rănit de păcat și de agitația acestei lumi; este medicamentul
eficient al omului contemporan, care de multe ori caută ajutor prin meloterapie, însă nu
găsește un tratament mai folositor decât muzica psaltică. Ea poate alunga stresul, anxietatea,
deznădejdea sau alte probleme cu care se confruntă omul de astăzi. Varietatea glasurilor
muzicii psaltice acoperă întreaga complexitate a stărilor emoționale ale psihicului uman.

Aceasta este frumusețea și bogăția artei eclesiastice, a muzicii psaltice, în viața creștinului,
întrucât el se comunică și comunică într-un mod mult mai firesc și mai intim cu Dumnezeu,
indiferent de starea pe care o are, fie de melancolie, de tristețe, de bucurie, de doxologie, de
tânguire sau de implorare. Toate aceste stări sunt exprimate de ehurile muzicii psaltice iar
omul se regăsește în ele și se lasă curățit, vindecat și transfigurat, reînnoit și restaurat,
ajungând mult mai ușor la împărtășirea cu harul lui Dumnezeu. Sfinții Grigorie Sinaitul și
Petru Damaschin spuneau în scrierile lor faptul că, atunci când ne confruntăm cu războiul
nevăzut și simțim o grea apăsare sufletească, este bine să apelăm la cântarea duhovnicească
iar Sfântul Apostol Iacov ne îndeamnă: Este vreunul dintre voi în suferință? Să se roage! Este
cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi (Iacov 5, 13). În acest fel, putem alunga gândurile
necurate care nu ne lasă să ne concentrăm asupra cugetării la legea lui Dumnezeu. La fel cum
rugăciunea poate să nu înceteze în mintea noastră, tot așa și cântarea poate să răsune cât mai
des, căci ce poate fi mai frumos decât a-I cânta lui Dumnezeu tot timpul? Sfântul Vasile cel
Mare ne îndeamnă zicând: Pentru rugăciune însă și pentru psalmodie, ca şi pentru multe
altele, este potrivit tot timpul, așa încât putem să lăudăm pe Dumnezeu în momentul când
mișcăm mâinile noastre spre lucru, câteodată şi cu limba, când aceasta ar fi cu putință, dar
mai ales este folositor pentru edificarea credinței; iar dacă astfel (cu limba) nu se poate,
atunci să lăudăm pe Dumnezeu, cum spune Scriptura, cu psalmi, cu laude și cu cântări
duhovnicești în inima noastră, și să ne împlinim rugăciunea în timpul lucrului26. Muzica este
expresia vie a unor stări de spirit ale omului, este oglinda în care se reflectă nădejdea, credința
și dragostea față de Dumnezeu.

Chipuri de sfinți imnografi și dascăli ai psaltichiei

Muzica psaltică, podoaba preafrumoasă a Ortodoxiei, exprimă rodul viețuirilor duhovnicești

ale imnografilor și psalților care prin truda și hărnicia lor, asemănătoare cu a albinelor, culeg
nectarul învățăturilor dumnezeiești și îl prefac în cântare dulce, asemenea mierii. Cântările
psaltice, atunci când sunt alcătuite cu rugăciune și smerenie și nu din dorință de mărire, devin
inspirate de Dumnezeu, iar muzica lucrează în inima omului care o ascultă sau o
interpretează. Astfel, cei mai importanți contribuitori la formarea și transmiterea muzicii
bisericești au fost monahii, care prin lepădarea de lume, printr-o viață trăită în curăție, prin
rugăciune neîncetată și smerenie, au ajuns la starea de har și inspirație, necesare compunerii
de cântări sfinte așa cum aflăm din viețile unor mari sfinți cuvioși.

Sfântul Cuvios Roman Melodul s-a afierosit lui Dumnezeu încă din tinerețe, petrecând în
feciorie și curăție, în post și rugăciune, în nevoințe și privegheri. Pentru toate acestea,
neștiutor de carte fiind, dobândește înțelepciunea și priceperea în cele duhovnicești. Înălțând
rugăciuni fierbinți Maicii Preacurate, se învrednicește de milostivirea sa ce mare și
arătându-i-se în vis, ținând în mâini o hârtie, i-o dă spre mâncare, iar el înghițind hârtia și
deșteptându-se, i s-a umplut inima de știință și de glas dulce, începând cu lacrimi să
mulțumească învăţătoarei sale pentru darul primit27.

Sfântul Ioan Damaschin s-a născut din părinți binecredincioși și a învățat de mic blândețea,
smerenia, frica de Dumnezeu și înțelegerea dumnezeieștilor scripturi. Dorul arzător după
Dumnezeu l-a făcut să lase averea părintească și să se lepede de lumea deșartă, alegând
împreună cu fratele său după înfiere, Sfântul Cosma Melodul, viața monahală în Lavra
Sfântului Sava de lângă Ierusalim. Prin multă nevoință și rugăciune, s-a învrednicit să ajungă
un mare teolog, imnograf și dogmatist al Bisericii lui Hristos28.

Sfântul Andrei Criteanul nu a vorbit până la vârsta de șapte ani, atunci când a primit Sfânta
Împărtășanie și a început să vorbească într-un mod cu totul deosebit. Cu sprijinul și
binecuvântarea părinților a ales să-și dedice viața exclusiv lui Dumnezeu. Fiind iubitor de
nevoință și rugăciune, a devenit la vârsta de doar 15 ani călugăr la Biserica Sfântului
Mormânt din Ierusalim. El s-a remarcat ca un bun orator și predicator, a construit biserici și
mănăstiri și a compus Canonul cel Mare29.

Sfântul Ioan Cucuzel, numit și Cel cu glas îngeresc, a fost protopsalt al catedralei din
Constantinopol, din dorința împăratului. Prin lucrarea lui Dumnezeu, îl întâlnește pe
egumenul de la Mănăstirea Marea Lavră, iar după ce îi cere binecuvântare pentru a-l înoți în
Sfântul Munte Athos, este tuns în monahism și rânduit ca păstor la turma de capre a
mănăstirii. Fiind foarte smerit, el își ascunde darul muzical de ceilalți, însă este descoperit de
un călugăr, iar starețul îl roagă să se întoarcă la Constantinopol, pentru a nu îl mâhni pe
împărat din pricina plecării sale. Odată, cântând în fața icoanei Maicii Domnului, s-a
învrednicit de o mare minune. Maica Domnului i s-a arătat și i-a spus: Bucură-te, Ioane, și nu
te opri din cântat, iar pentru aceasta eu nu te voi uita, și i-a întins o monedă de aur.

Filotei, monahul de la Cozia, a fost mai întâi un mare logofăt al Țării Românești în timpul
domniei lui Mircea cel Bătrân. Aprins fiind de dorul pentru Dumnezeu, lasă dregătoria și se
leapădă de toate grijile lumești, călugărindu-se la Mănăstirea Cozia. Acolo, pe lângă
nevoințele monahicești, el deprinde rânduielile și cântările slujbelor, ajungând un vestit
protopsalt, dascăl și caligraf, fiind autorul Pripelelor care astăzi poartă denumirea de
Mărimuri, o noutate în întreaga Ortodoxie30.

Cuviosul Eustatie de la Putna ducea o nevoință cu totul aleasă, în post, în rugăciune și în

negrăită bucurie a Duhului Sfânt31. A trăit o viață aleasă, plină de credință și smerenie,
renunțând la cariera lumească de la Curtea Domnească pentru a se dedica complet vieții
monahale. A fost cel mai mare protopsalt al Moldovei din secolul al XVI-lea, fiind cunoscut
pentru darurile sale chiar și la Patriarhia de Constantinopol. A avut harisma îndrumării
duhovnicești, formând aproximativ o sută de ucenici care au deprins arta muzicii psaltice,
devenind vestiți protopsalți în mănăstirile moldave, dar și peste hotare. Cuviosul Eustatie nu a
fost doar un mare protopsalt, ci și un compozitor, un caligraf și un criptolog, fiind pentru
Moldova și pentru ortodoxia de tradiție slavă ceea ce a reprezentat Sfântul Ioan Cucuzel
pentru Muntele Athos32.

Sfântul Cuvios Macarie Protopsaltul a crescut într-o familie binecredincioasă cu trei copii,
dintre care doi au simțit chemarea către viața monahală încă din tinerețe, Macarie și sora sa,
monahia Iustina. S-a deprins cu meșteșugul cântărilor psaltice din copilărie, iar ucenicia pe
lângă Arhimandritul Macarie Dascălul a rodit în inima sa dorul după viața monahală
aghiorită. Este tuns în monahism în Sfântul Munte Athos, primind numele Macarie, iar după o
vreme petrecută acolo, se întoarce la București, unde este hirotonit ieromonah la Catedrala
Mitropolitană. Fiind un bun cunoscător al muzicii, dar și un patriot desăvârșit, s-a ocupat de
românirea cântărilor bisericești, înlesnind astfel tuturor credincioșilor să înțeleagă cuvintele
cântate în timpul slujbelor, în ciuda presiunilor exercitate de greci, care nu concepeau să fie
tipărite cărți de muzică psaltică în limba română. Iată ce spunea Sfântul Cuvios Macarie în
prefața Irmologhionului - Catavasier: Pentru acestea dar toate te rog, iubitule Patriot
Cântăreț Român, ca de acum înainte să te faci Adevărat Slăvit Român şi cu râvna şi cu fapta,
să te faci iubitor de neam şi folositor Patriei. Cântă de acum înainte vitejeşte şi cu
îndrăzneală orice cântare în limba Patriei Tale, cu minunata, fireasca şi dulcea glăsuire a
Patriei Tale, cu înțelegere, cu Evlavie, cu Dragoste către Milostivul Dumnezeu și către Prea
Curata Maica Lui. Cântă lui Dumnezeu, cu proforaua33 cea iubită Lui, cu duhul cel umilit și
cu zdrobirea inimii34. Astfel, de acum, bisericile au răsunat cu cântări în limba română,
aducând lumină spirituală întregului popor. În ultimele zile ale vieții sale, a ales să se retragă
la Mănăstirea Viforâta, unde sora sa Monahia Iustina, stareța mănăstirii, l-a îngrijit cu multă
dragoste. A trecut la cele veșnice în ziua de 30 august 1836, după o perioadă scurtă de
suferință. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinților în ședința
de lucru din 25-26 octombrie 2023, cu prăznuirea pe 31 august, atunci când este sărbătorită și
Ziua Limbii Române.

Cuviosul Nectarie Protopsaltul s-a dovedit de mic a fi un psalt desăvârșit, având un glas
melodios și dulce. A plecat împreună cu fratele său în Muntele Athos, unde petrecea în
rugăciune neîncetată. În timpul Postului Mare nu părăsea chilia și se hrănea doar cu boabe
muiate în apă. Cât a stat în pustie a deprins darul lacrimilor și al rugăciunii inimii, pe care o
practica totdeauna. Călugării athoniți îl numeau «al doilea Cucuzel»; alții îi spuneau
«Privighetoarea Sfântului Munte», iar călugării români îl numeau «Privighetoarea
Moldovei»35. Cuviosul Nectarie, plin de credință, de râvnă și evlavie pentru Maica Domnului
și pentru sfinți, a fost cu adevărat un om al lui Dumnezeu, făcându-se pildă de smerenie,
blândețe și ascultare36.

Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei, cunoscut și ca Mitropolitul Iosif
Naniescu, a fost unul dintre ierarhii străluciți ai Bisericii Ortodoxe Române din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. El a iubit mult rugăciunea și mai ales Sfânta Liturghie, pe
care o săvârșea mereu cu ochii umeziți de lacrimi. Dormea puțin și se ruga mult. Avea și darul
smereniei și al ascultării, însă cel mai mult s-a remarcat prin milostenia și iubirea sa, ajutând
toți oamenii săraci sau în nevoi care veneau la el37. Fiind un mare iubitor de cântare
bisericească, Sfântul Iosif se remarcă prin opera sa muzicală bogată, alcătuită din lucrări
originale, traduceri din limba greacă, revizuiri ale unor cântări mai vechi, dar și prin piesele
muzicale scrise după trecerea sa la cele veșnice, de ucenicii săi care le-au transcris cu
mențiunea așa cum era cântat de Mitropolitul Iosif Naniescu. Compozițiile sale se regăsesc în
peste 76 de manuscrise aflate în 28 de biblioteci românești și peste 23 de manuscrise muzicale
aflate în Sfântul Munte Athos38. După o vrednică păstorire a Mitropoliei Moldovei și Sucevei,
vreme de 27 de ani, a trecut la cele veșnice la 26 ianuarie 1902. Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române constatând viața sa sfântă și faptele sale vrednice de laudă, a hotărât
canonizarea sa în ședința din 5-6 octombrie anul 2017, cu ziua de prăznuire 26 ianuarie.

Episcopul Gherasim Safirin, a dus o viață ascetică foarte aspră, petrecând numai în post și
rugăciune neîncetată. Despre el Arhim. Iuliu Scriban scria: Stătea închis în casă, citea din
cărțile călugărilor de altădată, medita noaptea, fără a aprinde lumina, se hrănea
neîndestulător, cu un post aspru, până ce medicii i-au spus la Roman că ori mănâncă ori
moare. (...) Avea o adorațiune extremă către monahism, dar monahismul conceput în felul
acesta, al meditațiunii inactive. Fără îndoială, vrednic de admirat pentru puterea înfrânării
sale, pentru lepădarea de lume, pentru viețuirea într-o sferă care nu mai este a desfătărilor şi
a vremelniciei pământului. Vrednic de admirat într-o lume care e atât de neputincioasă de a
se lepăda până şi de cele mai mici pofte ale animalității sale. Episcopul Safirim era un om de
alt tipar şi de alte înclinări decât cele în care trăim noi. Într-însul trăia virtutea pustnicului.
Era omul al cărui suflet trăia aiurea decât al contemporanilor săi şi dacă, pe de o parte, era
pentru unii de neînțeles, pe de altă parte impunea altora prin mireasma sfințeniei39. A fost un
mare iubitor al slujbelor, al muzicii bisericești și al tipicului, având numeroase compoziții
psaltice, unele publicate, altele rămase în manuscris. Tot el se numără printre primii
traducători moderni ai Filocaliei, manuscrisele cu traducerile sale în limba română
regăsindu-se în biblioteca Mănăstirii Frăsinei unde s-a și retras, spre sfârșitul vieții sale.

Părintele Dionisie Ignat avea să devină monah în Sfântul Munte Athos la doar 17 ani. A fost
un isihast desăvârșit și un iubitor al rugăciunii inimii, fiind atât de sever cu el însuși, încât
noaptea, de multe ori, se deștepta mai devreme de frică să nu doarmă prea mult și să nu mai
aibă timp pentru rugăciune. Înzestrat de Dumnezeu cu darul cântării, deprinde muzica psaltică
de la monahul Iacov Deciu, ucenicul schimonahului Nectarie Protopsaltul. Cuviosul Dionisie
avea mare râvnă pentru rânduielile liturgice ale Bisericii și nu lipsea de la sfintele slujbe nici
măcar atunci când era bolnav. De multe ori venea la slujbă lipsit de puteri și pleca înviorat și
plin de viață. Chiar dacă la finalul vieții sale și-a pierdut vederea, el a continuat să cânte la
strană, cunoscând cântările pe de rost40. În anul 2022, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, observând evlavia credincioșilor față de Părintele Dionisie și
viața sa sfântă, a propus canonizarea sa Patriarhiei Ecumenice.

Concluzii

Aceste modele de sfinți și cuvioși ne învață că măiestria și priceperea în arata muzicii

eclesiastice devin cu adevărat vii, armonioase și vindecătoare doar atunci când inimile și
sufletele noastre sunt curate și smerite. Este necesar ca mai întâi de toate să ne curățim de
patimi și păcate și prin credință neclintită, rugăciune neîncetată, post, smerenie adâncă,
ascultare și toate celelalte virtuți, să ajungem mai aproape de izvorul Vieții, Cel dătător de
lumină, de har și de inspirație.

Cu adevărat, mănăstirile au fost vetre sacre ale tradiției muzicii psaltice. În aceste sanctuare
ale liniștii și rugăciunii, muzica liturgică a fost prețuită, iar transmiterea ei a fost considerată
una dintre cele mai nobile misiuni. Multe din mănăstirile istorice dețin în colecțiile lor
manuscrise muzicale foarte valoroase care sunt din ce în ce mai rar cercetate. Pentru a putea
pătrunde în tainele melosului bizantin și a duce mai departe predania duhovnicească este
necesar ca monahii și mirenii evlavioși să includă în sfera preocupărilor lor și cercetarea
acestor izvoare documentare deosebit de valoroase, atât pentru istoria Bisericii cât și pentru
viața duhovnicească din mănăstiri.

Avem responsabilitatea de a păstra și de a transmite mai departe urmașilor muzica psaltică,

pentru că ea este un legământ cu tradiția și cu cei care au străbătut acest drum înaintea
noastră. Cântarea bisericească păstrează vie amintirea sfinților și ă mărturie despre virtuțile și
trăirile lor duhovnicești. Într-o lume secularizată, muzica psaltică servește ca un far de lumină,
ca un vehicul al harului, care îi călăuzește pe credincioși pe calea credinței și a sfințeniei. Să
cinstim acest dar sfânt al muzicii psaltice ca pe o comoară neprețuită, păstrând în minte
cuvintele psalmistului care zice: Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului
meu cât voi fi (Psalmul 103, 34).

Bibliografie

Izvoare scripturistice:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București,
2015.

Izvoare patristice:

Fericitul AUGUSTIN, Scrieri alese partea întâi: Confessiones (Mărturisiri), traducere și indici
prof. dr. Nicolae Barbu, colecția veche Părinți și Scriitori Bisericești vol. 64, București, ed.
Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 1985.
Sfântul NICETA de Remesiana, Opere, traducere din limba latină, introducere și note lect. dr.
Ovidiu Pop, București, ed. Sophia, 2009.
Sfântul VASILE cel Mare, Scrieri, partea întâi, Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi,
Omilii și cuvântări, traducere, introducere, note și indicii de Pr. Dumitru Fecioru, în colecția
veche Părinți și Scriitori Bisericești vol. 17, București, ed. Institutului Biblic şi de Misiune a
Bisericii Ortodoxe Române, 1986.
Sfântul VASILE cel Mare, Scrieri, partea a II-a, Asceticele, traducere, introducere, indici și
note Prof. Iorgu D. Ivan, colecția veche Părinți și Scriitori Bisericești vol. 18, București, ed.
Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 1989.
Sfântul VASILE cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, traducere şi note de Pr. Dumitru
Fecioru, Bucureşti, ed. Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 2000.

Cărți:

BĂLAN, Arhim. Ioanichie, Patericul Românesc, ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005.

BĂLAN, Arhim. Ioanichie, Viețile Sfinților pe luna octombrie, ed. Mănăstirea Sihăstria,
2005.
BĂLAN, Arhim. Ioanichie, Viețile Sfinților pe luna iulie, ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006.
Catavasier sau Octoih Mic, București, ed. Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii
Ortodoxe Române, 2002, p. 23.
GHEORGHIȚĂ, Nicolae, Chinonicul duminical in perioada post-bizantina: (1453-1821):
liturgica și muzica, București, ed. Sophia, 2009.
GRĂJDIAN, Pr. Vasile, Cântarea ca teologie – Studii și articole de teologie a cântării
bisericești, Sibiu, ed. Universității Lucian Blaga, 1998.
GRĂJDIAN, Pr. Vasile, Teologia cântării liturgice în Biserica Ortodoxă – Aspecte de
identitate a cântării liturgice ortodoxe, Sibiu, ed. Universității Lucian Blaga, 2000.
LOVIN, Protos. dr. Chiril (coord), Proloagele: în fiecare zi împreună cu Sfinții, vol. I
(septembrie - februarie), pref: Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, București, ed.
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2011.
MACARIE Ieromonahul, Theoriticon, Viena, 1823.
MACARIE Ieromonahul, Anastasimatar, ediția a II-a, Buzău, Tipografia Sfintei Episkopi[i]
Buzău, 1856.
MACARIE Ieromonahul, Irmologhion - Catavasier, Iași, ed. Asociația Culturală Byzantion,
2020.
MOLDOVEANU, Pr. Prof. Dr. Nicu, Istoria muzicii bisericești la români, București, ed.
Basilica, 2010.
PANȚIRU, Grigore, Notația și ehurile muzicii bizantine, București, Editura Muzicală a
Uniunii Compozitorilor, 1971.
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă,
București, ed. Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 2004.

Studii și articole:

ALEXE, Ștefan C., „Foloasele cântării bisericești în comun după Sfântul Niceta de
Remesiana”, în Biserica Ortodoxă Română, anul LXXV, nr. 1-2, ianuarie – februarie 1957,
pp. 165-182.
COMAN, Pr. Ioan Gh., „Operele literare ale Sfântului Niceta de Remesiana”, în Studii
Teologice, IX /1957, nr. 3-4, pp. 200-232.
SCRIBAN, Arhim. Iuliu, „Episcopul Gherasim Safirin”, în Biserica Ortodoxă Română, anul
XL, nr. 6, martie 1922, pp. 459-460.
Resurse web:

CERCEL, Lect. Dr. Emanuel Cristian, Ethosul muzicii psaltice, [online], [Citat la
10.11.2023]
CLIPICI, Răzvan Mihai, „Cuviosul Dionisie Ignat, isihast înzestrat cu darul muzicii
psaltice”, în Ziarul Lumina, publicat în ediția națională din 17 februarie 2023, [online], [Citat
la 10.11.2023]
DAMIAN, Cristian Marian, CANE, Filip Hristofor, „Muzica bisericească, arta rugăciunii și
a iubirii de Dumnezeu”, în Ziarul Lumina, publicat în ediția națională din 14 iunie 2023,
[online], [Consultat la 01.11.2023]
HURJUI, Arhid. Constantin, „Muzica psaltică, cale spre simfonia psihosomatică (I)”, în
Ziarul Lumina, publicat în ediția națională din 18 iulie 2023, [online], [Consultat la
01.11.2023]
HURJUI, Arhid. Constantin, „Muzica psaltică, cale spre simfonia psihosomatică (II)”, în
Ziarul Lumina, publicat în ediția națională din 25 iulie 2023, [online], [Consultat la
01.11.2023]
SCURTU, Pr. Prof. Dr. Dumitru Codruţ, „Opera muzicală a Sfântului Mitropolit Iosif cel
Milostiv”, în Ziarul Lumina, publicat în ediția națională din 26 ianuarie 2023, [online], [Citat
la 10.11.2023]
ȘERBAN, Diac. dr. Marius Nicoale, „Imnografia bisericească și legătura omului cu
Dumnezeu”, în Ziarul Lumina, publicat în ediția națională din 27 septembrie 2023, [online],
[Citat la 10.11.2023]

Note:

1 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unității în
dreapta credință, în Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, București, ed.
I.B.M.B.O.R., 2004, pp. 688 689.
2 Episcopul Filothei al Buzăului, „Prefață”, în lucrarea Anastasimatarul lui Macarie
Ieromonahul, ediției a II a Buzău, 1856.
3 Fericitul Augustin, Scrieri alese partea întâi: Confessiones (Mărturisiri), traducere și indici
prof. dr. Nicolae Barbu, colecția veche P.S.B. 64, București, ed. I.B.M.B.O.R., , 1985, c. IX,
cap. XII, p. 201.
4 Pr. Ioan Gh. Coman, „Operele literare ale Sfântului Niceta de Remesiana”, în Studii
Teologice, IX (1957), nr. 3 4, pp. 200 232.
5 Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, Istoria muzicii bisericești la români, București, ed.
Basilica, 2010, p. 156 și p. 159.
6 Macarie Ieromonahul, Theoriticon, Viena, 1823, p. 3.
7 Macarie Ieromonahul, Irmologhion - Catavasier, Iași, 2020, p. XLV.
8 Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, Istoria muzicii..., p. 170.
9 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Omilia III, IX, partea I, traducere pr. D.
Fecioru, colecția veche P.S.B. 17, Bucureşti, ed. I.B.M.B.O.R., 1986, p. 108.
10 Nicolae Gheorghiță, Chinonicul duminical in perioada post bizantina: (1453 1821):
liturgica și muzica, București, ed. Sophia, 2009, p. 116.
11 Grigore Panțiru, Notația și ehurile muzicii bizantine, București, Editura Muzicală a
Uniunii Compozitorilor, 1971, p. 18.
12 Lect. Dr. Emanuel Cristian Cercel, Ethosul muzicii psaltice, [online], [Citat la
10.11.2023]
13 Pr. Vasile Grăjdian, Cântarea ca teologie – Studii și articole de teologie a cântării
bisericești, Sibiu, ed. Universității Lucian Blaga, 1998, p. 15. Apud: Sfântul Dionisie
Areopagitul, Despre ierarhia cerească, rezumatul lui Egon Wellesz în studiul său din
Encyclopedie de la Pleiade (Histoire de la Musique, I), cf. Encyclopedie des musiques
sacrées, vol.II. Paris, 1969, p. 135 (articolul lui Vladimir Feorov, En guise d'introduction)
14 Pr. Vasile Grăjdian, Cântarea ca teologie..., p. 15.
15 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Cântarea liturgică comună..., p. 691.
16 Diac. dr. Marius Nicoale Șerban, „Imnografia bisericească și legătura omului cu
Dumnezeu”, în Ziarul Lumina, publicat în ediția națională din 27 septembrie 2023, [online],
[Citat la 10.11.2023]
17 Pr. Vasile Grăjdian, Cântarea ca teologie..., p. 120.
18 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Cântarea liturgică comună..., p. 690.
19 Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, traducere şi note de Pr.
Dumitru Fecioru, Bucureşti, ed. I.B.M.B.O.R., 2000, pp. 7 8.
20 Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri partea a II a, Asceticele, traducere, introducere, indici și
note Prof. Iorgu D. Ivan, colecția veche P.S.B. 18, București, ed. I.B.M.B.O.R., 1989, p. 280.
21 Catavasier sau Octoih Mic, București, ed. I.B.M.B.O.R., 2002, p. 23.
22 Sfântul Niceta de Remesiana, Opere, traducere din limba latină, introducere și note lect.
dr. Ovidiu Pop, București, ed. Sophia, 2009, p. 137.
23 Sfântul Niceta de Remesiana, Opere..., p. 153.
24 Sfântul Niceta de Remesiana, Opere..., p. 153.
25 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia a XXII a către tineri, VII, partea I,
traducere de pr. D. Fecioru, colecția veche P.S.B. 17, Bucureşti, ed. I.B.M.B.O.R., 1986, p.
578.
26 Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea a II a, Asceticile, p. 278.
27 Arhim. Ioanichie Bălan, Viețile Sfinților pe luna octombrie, ed. Mănăstirea Sihăstria,
2005, pp. 18 19.
28 Protos. dr. Chiril Lovin (coord), Proloagele: în fiecare zi împreună cu Sfinții, vol. I
(septembrie - februarie), pref: Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, București, ed.
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2011, pp. 519 520.
29 Arhim. Ioanichie Bălan, Viețile Sfinților pe luna iulie, ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, pp.
63 68
30 Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 104.
31 Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc..., p. 139.
32 Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc..., pp. 139 140.
33 rostirea, vorbirea.
34 Macarie Ieromonahul, Irmologhion Catavasier, ed. Seria didactica, Iași, 2020, p. LII.
35 Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, p. 484.
36 Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, pp. 482 488.
37 Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, pp. 475 478.
38 Pr. Prof. Dr. Dumitru Codruţ Scurtu, „Opera muzicală a Sfântului Mitropolit Iosif cel
Milostiv”, în Ziarul Lumina, publicat în ediția națională din 26 ianuarie 2023, [online], [Citat
la 10.11.2023]
39 Arhim. Iuliu Scriban, „Episcopul Gherasim Safirin”, în Biserica Ortodoxă Română, anul
XL, nr. 6, martie 1922, pp. 459 460.
40 Răzvan Mihai Clipici, „Cuviosul Dionisie Ignat, isihast înzestrat cu darul muzicii
psaltice”