Cînt bizantin şi gregorian, două ramuri ale muzicii creştine

Gabriela Ocneanu
Într-o lume dislocată de seisme de multe feluri – de la cele geologice, pînă la cele sociale, morale,
culturale – cele religioase sînt cele mai nefireşti („împotriva firii“), căci Dumnezeu este unic. Este un
postulat pe care îl uită şi de care se tem cei ce nu se regăsesc pe sine în spaţiul contemporan şi care simt
nevoia să transmită şi altora propria lor lipsă de identitate. Ei pierd din vedere că, în ansamblul unei lumi
bine alcătuită de Creator în unitatea şi diversitatea ei, a nu vedea una din aceste două caracteristici ale ei duce
fie la o îngustare a înţelegerii ei, fie la risipire, pînă la ruptură (această ruptură fiind, din păcate, un adevărat
simptom al lumii moderne) prezent atît la scara individuală, cît şi la cea universală.
În atari condiţii, nimic nu este mai de preţ şi de mai stringentă actualitate decît regăsirea unităţii, dar
nu în mod formal, prin acţiuni ineficiente, ci concertate şi orientate către ceea ce este fundamental – relaţia
om-Domnezeu – păstrînd totodată ceea ce este particular în această relaţie individului şi comunităţii din care
face parte.
Pentru noi europenii a redescoperi unitatea de esenţă a artei creştine, care a stat la temelia culturii şi
spiritualităţii continentului nostru, este un deziderat de o ardentă actualitate.
Fără a îndrăzni să-mi propun elucidarea unei atari teme de cercetare şi meditaţie, voi încerca
schiţarea cîtorva direcţii pe care se poate porni la drum în definirea acestei probleme spinoase, dar demnă de
toată atenţia.
Prezentă în cultura şi viaţa spirituală a Europei de două milenii, muzica creştină reprezintă un trunchi
comun cu două ramificaţii – bizantină şi gregoriană – unitare în esenţa lor, dar diferite în formele lor de
manifestare. Aceste două ramuri sînt unite prin:
1. funcţia şi finalitatea lor;
2. ethos;
3. izvoarele şi modul de răspîndire;
4. unele elemente de structură.

1. Spre deosebire de cea mai mare parte a muzicii laice, muzica religioasă în general1, şi deci şi
muzica creştină reprezintă o artă funcţională, fiind parte constitutivă a ritualului; de aceea ea se încadrează în
anumite norme, reguli, canoane care merg de la trăsăturile generale ale acestei muzici, pînă la detalii
structurale şi interpretative, determinate de rolul şi locul pe care fiecare cîntare îl ocupă în cadrul ritualului.
Funcţionalitatea acestei muzici este însă la rîndul ei subordonată finalităţii ei, ceea ce înseamnă
realizarea, prin contopirea muzicii cu cuvîntul pe care îl însoţeşte, a „rugăciunii cîntate“2, şi prin ea, a intrării
în comuniune cu Dumnezeu. Sînt acestea atribute comune muzicii bizantine şi gregoriene, aşa cum afirmă
însuşi bizantinologul român I. D. Petrescu.
2. Pentru a-şi împlini această menire, atît cîntul creştin bizantin cît şi cel gregorian trebuie să poarte
în substanţa lor un anumit ethos, pe care să-l comunice, să-l insufle participanţilor la serviciile divine – activi
sau pasivi, celor care cîntă şi celor care ascultă – celor care, laolaltă, formează împreună rugătorii către
Dumnezeu. Este un ethos3 unic, însumînd „sinceritate, simplitate, dulceaţă şi vioiciune“, după cuvintele
părintelui I. D. Petrescu.
3. Despre originea comună a cîntării bizantine şi a celei gregoriene, ca părţi componente ale cultului
creştin, au avut marele merit de a fi vorbit în scrierile lor doi savanţi bizantinologi români ai secolului nostru,
părintele I. D. Petrescu (Visarion) şi profesorul Gheorghe Ciobanu.

1
„… Orice cult public, orice liturghie… pretutindeni şi întotdeauna, a cuprins şi cuprinde ceremonii-procesiuni sau gesturi
determinate – rugăciuni, lecturi din cărţile sfinte cu tălmăcirea lor, cîntări.“ – A. Gastoué, Arta gregoriană, Ed. Muzicală,
Bucureşti, 1967, p. 8.
2
„Ca şi cîntecul bizantin, el (cîntecul gregorian – n. n.) merge alături de cuvînt, intensificîndu-l şi amplificîndu-l, prin acea putere
pe care i-o dă însăşi natura sa. El este rugăciune cîntată.“ – I. D. Petrescu, Ce este muzica gregoriană, în „Predania“, anul I, nr. 8-
9, 1-15 iunie, Bucureşti, 1937, p. 5.
3
„Însuşirile cîntului gregorian sînt aceleaşi cu ale cîntecului bizantin: sinceritate, simplitate, dulceaţă şi vioiciune. Simţămintele sînt
exprimate fără exagerări şi exteriorizate muzical, cu măsură bine chibzuită.“ – I. D. Petrescu, op. cit.
Gabriela Ocneanu – Cînt bizantin şi gregorian, două ramuri ale muzicii creştine 47

Primul ia în considerare izvorul comun grec şi greco-roman4 din care s-a născut cîntul creştin, în
timp ce Gh. Ciobanu apreciază că cea mai veche sursă a lui este muzica sinagogii ebraice5.
Originea sinagogală a cîntului creştin este susţinută şi de alţi cercetători ai cîntului bizantin6, sau ai
celui gregorian7, ceea ce confirmă aserţiunea lui Gh. Ciobanu despre un izvor comun al celor două ramuri ale
muzicii cultului creştin.
Răspîndirea muzicii creştine a însoţit primele forme de ritual, care s-au alcătuit, între altele, şi prin
contopirea cîntului originar – oriental – cu cel al diferitelor popoare ce au aderat la creştinism.
Date concrete asupra cîntului din primele veacuri ale creştinismului nu avem8, acesta circulînd pe
cale orală, în condiţiile de prigonire a noii religii, care a durat mai bine de trei veacuri, pînă în vremea
împăratului Constantin cel Mare.
Cînd documentele scrise lipsesc (cu rare excepţii)9, tradiţia rămîne sursa principală de cunoaştere a
muzicii din primele veacuri ale creştinismului pe care savanţii cercetători îşi întemeiază ipotezele lor. Pe
lîngă aceasta, unele relatări ale sfinţilor apostoli ne spun în epistolele lor ce se cînta de către primii creştini,
chiar dacă nu ne oferă detalii şi despre felul cum arătau cîntările lor. Aflăm astfel că ritualul primilor creştini
cuprindea intonarea unor „psalmi, imnuri şi cîntări spirituale“10. Sînt informaţii preţioase, pe care le iau în
considerare cercetătorii muzicii bizantine de la noi din ţară sau de peste hotare.
Dacă despre aspectul concret al muzicii religioase din primele veacuri ale creştinismului avem
cunoştinţe sumare, putem considera însă că această muzică era unitară în esenţa ei (datorită scopului şi
izvorului său comun) şi diversă, totodată, prin aportul diferit al tradiţiei muzicale a fiecăruia dintre popoarele
ce au îmbrăţişat creştinismul.
Unitatea spirituală a Europei creştine a avut de întîmpinat obstacole de-a lungul istoriei, căci veacul
al IV-lea, în care creştinismul a devenit, prin mîna împăratului Constantin cel mare, religie oficială, a fost
totodată veacul sciziunii marelui imperiu roman şi, în timp ce răsăritul Europei se întăreşte, formînd,
împreună cu zonele învecinate din alte două continente, imperiul bizantin, apusul decade, pînă la prăbuşirea
Romei sub loviturile barbarilor. În consecinţă cultul creştin, care se răspîndeşte şi se consolidează în esenţa
sa spirituală, atît în estul cît şi în vestul Europei, se diferenţiază din ce în ce mai mult în formele sale de
manifestare, ajungînd pînă la „marea schismă“ din veacul al XI-lea, cu consecinţe asupra întregii evoluţii
ulterioare din cel de-al doilea mileniu al erei noastre.
În decursul primului mileniu de creştinism, răsăritul Europei a conservat mai bine, în mod firesc,
formele primare ale cultului creştin şi ale artelor aferente lui, permiţînd totodată o continuă înflorire a acestor
arte.
Din sînul artelor creştine, cele plastice, mai stabile prin însăşi natura lor, au păstrat, cu rol unificator,
splendorile „bizantine“ de-a lungul întregului imperiu şi chiar dincolo de graniţele lui spaţiale şi temporale
(chiar dacă şi ele au fost adesea supuse urgiilor vremurilor, ca de exemplu, iconoclasmul din veacul al VIII-
lea).
Din cuvîntul şi sunetul, îngemănate în forma cultică a „rugăciunii cîntate“, a rodit muzica bizantină,
cu o viaţă la fel de bogată şi lungă ca a celorlalte arte, dar cu o mai mare mobilitate, favorizată şi de circulaţia
pe cale orală, chiar şi după ce scrierea şi notaţia muzicală i-a dat o formă stabilă11.

4
„Izvorul cîntecului gregorian este acelaşi ca şi al cîntecului bizantin: arta greacă şi greco-romană (s. n.), transformată şi adaptată
nouei civilizaţii şi nouei culturi ce se înscăuna.“ – I. D. Petrescu, op. cit., p. 3.
5
„Apărut în mijlocul lumii ebraice, creştinismul preia, o dată cu cărţile de ritual, modul de cîntare sinagogal“, mai mult, „Trebuie să
admitem că în prima fază a dezvoltării sale muzica creştină era în esenţă muzică ebraică.“ – Gh. Ciobanu, Muzica bizantină, în
Studii de etnomuzicologie şi bizantinologie, (I), Ed. Muzicală, Bucureşti, 1974, p. 419. Aceeaşi idee o regăsim la Nifon
Ploeşteanu, Muzica bisericească, Bucureşti, 1902, p. 20.
6
„Nucleul cîntărilor bisericii bizantine derivă din biserica siro-palestiniană, care la rîndul ei este moştenitorul liturgic al sinagogii.“
– E. Wellesz, The Music of the Byzantine Church, Arno Volk Verlag, Köln, 1959, p. 5.
7
„Vechea melodie ecleziastică (este – n.n.) moştenitoare a Iudeii, a Greciei şi a Romei.“ – A. Gastoué, Arta gregoriană, Ed.
Muzicală, Bucureşti, 1967, p. 133. Willi Apel, Gregorian Chant, Indiana University Press, 1958, p. 82, apud Dom Gregory
Murray, Gregorian Chant, L. J. Cary and Co. LTD, London, 1963, p. 4.
8
„Este greu de spus cum arăta pe acea vreme muzica ebraică şi, o dată cu ea, cea creştină, deoarece ne lipsesc documentele
muzicale.“ – Gh. Ciobanu, op. cit., p. 419.
9
Un exemplu este fragmentul dintr-un imn închinat Sfintei Treimi aflat pe papirusul de la Oxyrhynchos datînd din secolul al III-lea.
E. Wellesz, op. cit., p. 5; Gh. Ciobanu, op. cit., p. 420.
10
„… vorbind între noi în psalmi şi în cîntări de laudă şi duhovniceşti, lăudînd şi cîntînd în inima noastră Domnului.“ – Epistola
către Efeseni a Sf. Apostol Pavel, 5, 19; „Cuvîntul lui Hristos să locuiască între voi din belşug, învăţîndu-vă şi mustrîndu-vă între
voi în toată înţelepciunea, cu psalmi şi cu cîntări de laudă şi duhovniceşti, cîntînd întru har Domnului în inima voastră.“ – Epistola
către Coloseni a Sf. Apostol Pavel, 3, 16.
11
Dom Gregory Murray, op. cit.
48 Acta Musicae Byzantinae II

Această mobilitate a făcut ca, încă de la începutul creştinismului, răsăritul şi apusul Europei să
cunoască stiluri diferite de cîntare determinate - în pofida originii lor comune - şi de diversitatea formelor de
ritual. Cîntările din primele veacuri creştine au cunoscut astfel, în răsăritul Europei, forme pe care le putem
numi „prebizantine“, prin analogie cu acelea pe care apusenii le-au numit „pregregoriene“12, 12a.
Diferenţele dintre cîntarea creştină răsăriteană şi cea apuseană, accentuate după „marea schismă“ din
1054, vor continua să existe de-a lungul celui de-al doilea mileniu de după Hristos, pînă în zilele noastre.
Dincolo de diferenţe rămîn însă caracterele comune care, din fericire, sînt esenţiale. Astfel, cîntarea bizantină
şi cea gregoriană întrunesc ca trăsături comune:
a) caracterul monodic13;
b) interpretarea vocală14;
c) structura melodică, constînd într-un ambitus mic, (în general în cuprinsul unei octave) şi o
intervalică restrînsă (predominînd secunda, iar salturile fiind rare).
d) structura ritmică şi metrică condiţionată de textul literar (acesta în majoritate în proză) şi bazată
pe unităţi de timp egale;
e) departajarea cîntărilor pe „moduri“ („ehuri“, „glasuri“), reprezentînd tipare cu o anumită
structură şi un anumit ethos15.

Studiile comparate asupra muzicii creştine bizantine şi gregoriene de după anul „marii schisme“
implică dificultăţi deosebite, datorită numărului mare de documente, inegal răspîndite pe un spaţiu imens în
care ea s-a practicat. Acest spaţiu include şi ţara noastră, deosebit de bogată în asemenea documente de
muzică creştină şi deţinătoare totodată a unei tradiţii vii neîntrerupte pînă azi. Aceste fapte obligă pe
cercetătorii de azi, ca şi pe cei care vin după noi, la un studiu atent şi profund al muzicii creştine autohtone,
astfel încît comparînd-o cu aceea de pe alte meleaguri creştine, să descopere, pe urmele marilor înaintaşi, atît
elementele regionale specific-naţionale, cît şi pe cele comune, care conferă muzicii creştine caracterul de
universalitate.

12
Solange Corbin, Musique chrétienne des premiers siècles: les plains-chants et le chant grégorien, în Histoire de la musique sous
la direction de Roland Manuel, I, Encyclopédie de la Plèiade, Gallimard, Paris, 1960.
12a
Dacă stilurile pregregoriene preced unificarea şi codificarea cîntărilor creştine din apusul Europei, începută de către Papa Grigorie
cel Mare în veacul al VII-lea, cîntări prebizantine pot fi numite cele care premerg înflorirea imperiului şi artei „bizantine“, care
începe mai ales în veacul al VI-lea al împăratului Iustinian.
13
Isonul, prezent în cîntarea bizantină, dar şi în cea gregoriană (deşi într-o măsură mult mai mică în aceasta din urmă) împodobeşte
monodia, fără a-i afecta esenţa, cu atît mai mult, cu cît acest ison este facultativ şi improvizatoric, el nefiind menţionat în
manuscrise.
14
„Instrumentalizarea cîntului gregorian (prin preluarea de către un instrument a tenorului din motetul secolului al XIII-lea sau prin
acompaniamentul instrumental al monodiei gregoriene), ca şi polifonizarea lui (atestată încă din secolul al IX-lea) nu vor elimina
din practică decît cu greu, şi niciodată în totalitate, forma primară – monodică şi vocală – a acestui cînt, care păstrează pînă azi
aceste trăsături esenţiale, similare cu cele ale muzicii creştine bizantine.
Fără să dispară …, ansamblul tuturor acestor lucrări (gregoriene, n. n.) formează repertoriul bisericilor latine.“ – A. Gastoué, op.
cit., p. 63.
15
„Constituţia fiecărei game în parte… dă modurilor un caracter şi o expresie diferite. Astfel, fiecare mod are culoarea şi fizionomia
sa, ethosul său, specificul său.“ – I. D. Petrescu, op. cit., p. 6.