AVRAM BOGDAN ȘTEFAN

AN I, MASTER
TEOLOGIE PRACTICA

Prezentarea apariţiei şi evoluţia muzicii bisericeşti

pe teritoriul României

Arta muzicii practicate în Biserica Răsăritului ortodox creștin este

cunoscută sub denumirea de muzică bizantină și, prin extindere, este
cunoscută sub denumirea de muzică de tradiție bizantină. Pentru că se
cultiva în Bizanț și în toate centrele mănăstirești ale Orientului ortodox din
întreg Imperiul Bizantin a fost numită muzică bizantină, denumirea fiindu-i
atribuită de muzicologii și istoricii epocii noastre moderne, de cei care și-au
îndreptat atenția către investigarea artelor medievale.
În primele veacuri creștine, cântarea religioasă un era încă definită și
nici noi astăzi, din lipsă de documente, un ne putem pronunța asupra
structurii ei, asupra caracteristicilor definitorii ale acestei etape. Odată cu
recunoașterea creștinismului ca religie licita, în 313, cântarea religioasă
capătă noi valențe, determinante fiind dezvoltarea imnografiei creștine și
evoluția oficiilor religioase.
În România, muzica religioasă s-a dezvoltat în mai multe direcții,
având o bază de pornire diversificată, chiar dacă aceasta a servit cultul
ortodox majoritar al țării. O anumită structură a avut-o muzica religioasă din
provinciile răsăritene- Muntenia, Oltenia, Moldova, Basarabia și Dobrogea-
în care fondul bizantin și de tradiție bizantină a prevalat, și o altă structură a
caracterizat muzica ortodoxă din Transilvania, Banat și Bucovina, deși cultul
era același.
Psaltichia bizantină a format întotdeauna sistemul de cântare în
Bisericile ortodoxe, care s-au găsit în legatură canonică cu Patriarhia
constantinopolitană. Îndeosebi, Biserica celor două principate românești,
Muntenia și Moldova, prin condițiile istorice și legăturile cu Ortodoxia
greacă, a format un teren deosebit de înflorire a psaltichiei bizantine, în
diferitele faze de mai tarziu ale acestei cântari, cu progresele și cu scăderile
ei. Situația aceasta a fost remarcată chiar de călători ortodocși străini, ca
Dorotei al Monemvasiei, însotitorul patriarhului Ieremia din Constantinopol,
în călătorie pe la noi spre sfărșitul veacului al XVI-lea, și Paul de Alep,
1
diaconul patriarhului Macarie al Antiohiei, în veacul al XVII-lea. Cel dintâi
lăuda în notele sale pe Petru Schiopul, domnul Moldovei, "pentru că iubea și
pe cântăreți și avea un iscusit dascăl de cântări". Cel de-al doilea vorbește cu
multă admirație de felul în care se făcea serviciul divin și se cânta la Biserica
Domnească din Târgoviște. De asemenea, în veacul al XVIII-lea, Dimitrie
Cantemir face mențiune în Descriptio Moldaviae despre corul cântăreților
greci de la Biserica curții domnești a Moldovei.
Trebuie să menționăm însă că, în întrebuințarea liturgică din diferitele
Biserici ortodoxe naționale, psaltichia bizantină a suferit o localizare prin
aplicarea notei geniului muzical specific fiecărui neam, fără a se desființa,
desigur, spiritul și esența psaltichiei originale. Nota națională în psaltichie și-
a gasit loc în amănuntele secundare de interpretare, care, de fapt, constituie
punctele firești de acomodare locală a muzicii bisericești grecești în celelalte
Biserici ortodoxe. În bisericile de la curțile cârmuitorilor, în bisericile mari și
bogate din orașe, la mitropolii și episcopii, se executa de obicei psaltichia
țarigrădeană chiar de către psalți greci. La celelalte biserici mai modeste și
chiar în mănăstiri, cântarea bizantină era interpretată în spiritul fiecărei
națiuni. Așa s-a petrecut lucrul în primul rând în țările slave de la sud (Serbia
și Bulgaria). Cu această particularitate slavă s-a generalizat psaltichia și în
bisericile românești, pe timpul cât a durat la noi ritul slav în biserică.
Ea este cunoscută sub numele de cântare bulgară sau sârbească. În ea
s-au topit și accentele specifice simțirii românești, ajungând astfel la noi
felul de cântare bisericească tradițională. Ea a răsunat chiar în bisericile
curților domnești, alternativ cu psaltichia în limba greacă. Uneori, în limba
română (mai degrabă în limba slavă) și în strana stângă, răspunzând cântării
grecești din strana dreaptă, cum se petrecea lucrul la Târgoviște, după
însemnarile diaconului Paul din Alep; alteori însă, chiar în strana dreaptă în
limba slavonă, cum stateau lucrurile la începutul veacului al XVIII-lea la
Curtea moldovenească, după informațiile date de Dimitrie Cantemir.
Ne aducem aminte și de vestita școală de cântări de la Putna.
Existența școlii nu este atestată documentar direct, cercetările întreprinse în
ultimele decenii însă, au dus la descoperirea unor manuscrise cu semiografie
bizantină care ne-a permis să stabilim existența pe teritoriul României a
câtorva școli în perioada medievală, dintre care cea mai veche a ființat la
Putna. Printre compozitorii și dascălii de muzică bizantină de la Putna,
alaturi de Eustatie, Ioasaf, Antonie, Ioan Diaconu, Kyr Gheorghie, ne atrage
atenția Dometian Vlahu, al cărui nume vădește originea lui română.
Faima școlii de la Putna mersese până dincolo de hotarele țării cum
aflăm din scrisoarea lui Al. Lăpușneanu, domnul Moldovei, datată din 6
iunie 1558, adresată comunității ortodoxe din Lvov:,,Trimiteți-ne de
2
asemenea, patru cântăreți, tineri și buni și noi îi vom învăța cântarea
grecească și sârbească (slavonă). După ce vor învăța îi vom trimite la voi
(înapoi); trebuie numai să aibă glas bun; au fost, de asemenea, trimiși la
învățătură și cântăreți din Przemysl”.
Circulația cântărilor psalților putneni din cele nouă manuscrise, scoate
în evidență atât valoarea muzicii cât și durabilitatea ei în timp, fiind utilizată
în practica de strană a centrelor mănăstirești din Moldova în tot sec. XVI.
Aceste manuscrise contin o muzică bizantină autentică, aflată în uz la
Bizanț, la Muntele Athos și multe alte centre mănăstirești din Orient, fiind
păstrată în manuscrise și în tradiția orală, căi prin care a pătruns și în țările
române.
Paralel deci cu psaltichia bizantină în limba greacă, de la bisericile
păturii mai ridicate, continuă tradițional in restul Principatelor Române o
cântare bisericească trecută, e drept, prin filtrul spiritului slav, dar
autohtonizată în gustul popular românesc. În bisericile mici și chiar de prin
unele sate, doar Heruvicul, Axionul, Sfinte Dumnezeule etc. se cântau în
grecește, după ce această influență s-a înscăunat la noi. În veacul al XVIII-
lea însă, vechea cântare bisericească zisă bulgară sau sârbească începu să
răsune și în limba română. Accentele și turnura ei supraviețuiesc până astăzi
într-un anumit fel de cântare a canonului Floriilor, în melodiile
"Marimurilor" de la polieleu și în cântecele populare de stea (Trei crai,
Nunta din Cana Galileii, În Vitleem S-a născut Hristos,.etc). Asemenea
cântări le regăsim și în notația hrisantică. În idiomelarul lui Dimitrie
Suceveanu întalnim Canonul de Florii, cu specificația că este tradus din
sistema veche dupa cum se cântau în vechime (ex.1). Apoi găsim în
“Utrenierul-Liturghier” de Ioan Zmeu, catavasia “Hristos se naste”(ex.2) cu
indicația că s-a așezat spre amintire după cum se cânta pe vremuri. Amintim
aici pleiada de protopsalți-compozitori ce au activat în perioada prehisantică:
Filotei sin Agai Jipei, care în 1713 a publicat Psaltichia rumânească,
manuscris ce delimiteaza în mod concret introducerea limbii române și în
cântarea religioasă. Filothei sin Agai Jipei se afirmă în istoria muzicii
bizantine românești ca autor al Psaltichiei rumanesti , născut din părinți
români însă prezentat în anumite manuscrise ca fiind de origine greacă.
Prin activitatea și credința lui partiotică, nu se abătea nicio clipă de la
lupta ce se dădea pentru românirea cântărilor bisericești, care se adresau
păturilor celor mai largi ale poporului, aceasta având loc într-o vreme în care
însuși mitropolitul Theodosie - față de care Filothei sin Agai Jipei avea
respectul datorat celui ce îi fusese ucenic – susținea cu vehemență ca slujba
să se săvârșească numai în slavonește, întrucât limba română este „proastă,
săracă și îngustă, față de cea elină și slavonă”.
3
 În asemenea condiții este cu atât mai meritorie activitatea desfășurată
de acesta, alături de alți membri ai „academiei brâncovene”.
Cunoscând bine limbile greacă și slavonă, după cum reiese din
prefața Psaltichiei, unde precizează că a alcătuit cântările sale „nu după
meștesuguri latinești și rusăști”, Filothei sin Agai Jipei se dovedește un
perfect mânuitor al metaforelor, comparațiilor și subtilităților dogmatice din
cele două limbi, reușind să găsească cel mai potrivit corespondent în limba
lui maternă, româna.
Într-o vreme când tot mai mult se impunea nevoia de libertate a
neamului, lupta pentru omniprezența limbii române se constituie ca parte
integrantă a luptei naționale. În acest context, Filothei sin Agai Jipei reușește
să învingă piedicile inerente. Limba expresivă, bogăția de procedee
lingvistice artistice ni-l impun drept un mare om de cultură, care ne-a lăsat
ca moștenire de valoare adevărate monumente de limbă românească. Și
astăzi, după scurgerea atâtor ani de schimbări ale limbii române, lucrări
literare ale lui se citesc ușor, cu plăcere și interes.
Cele trei cărți traduse de Filothei sin Agai Jipei – Învățături
creștinești, Floarea Darurilor și Catavasierul – oglindesc în mod real cea
mai îngrijită formă pe care o avea limba română literară la sfârșitul secolului
al XVII –lea și începutul secolului al XVIII –lea. Prin aceste cărți
cuprinzatoare de limbă românească, clară, simplă și armonioasă, cu filoane
puternice izvorâte din limba rostită de popor, se consolidează unitatea de
limbă și de cultură pe întreaga arie romanească.
Cărțile și cântările traduse sau alcătuite de Filothei sin Agai Jipei au o
mare circulație. Astfel, Floarea Darurilor s-a răspândit – prin multe
retipăriri și prin copii manuscrise – în toate ținuturile românești, înlocuind
traducerile mai vechi făcute după texte slavone, iar Catavasierul – carte de
strană intens folosită, cu o largă întrebuințare în cultul bisericii ortodoxe
române – este retipărit, de la întâia ediție a lui Filothei sin Agai Jipei, 1714,
până la1826, în cel putin 38 de ediții românești bilingve sau trilingve. Și un
număr mare de cântări din Psaltichia sa a circulat în toate cele trei provincii
românești. Putem considera Prefața lui Folothei Ieromonahul la a sa
Psaltichie rumănească din 1713 ca pe una dintre primele însemnări cu
caracter istoriografic și chiar estetic ale muzicologiei românești. Filothei,
ucenicul lui Theodosie din Sf. Mitropolie a Bucureștilor,mărturisește că a
tălmăcit cântările, nu pre alte meşteşuguri latineşti şi ruseşti, ci pre aceleaşi
musichii ale dascălilor bisericii noastre a răsăritului…care cu nevoie din
grecie s-au scos, prin cuvinte rumăneşti şi prin glasuri greceşti, ca să se
înţeleagă ceea ce se cânta în biserică.
Alți compozitori: Șărban Protopsaltul, Mihalache Moldovlahul.
4
 Din prefata Irmologhionului lui Macarie Psaltul avem un fragment
care se referă la Sarban, unul dintre marii protopsalți ai Țării Românești: “În
zilele fericitului întru pomenire dascălului Sarban Protopsaltul, viind cel
mai desăvârșit și cel mai vestit dascăl al vremii aceia dintre greci, Anastasie
Rapsaniotul cu socoteala ca să-și găsească norocul și să rămâie în țara
noastră, când au văzut desăvârșirea meștesugului și au auzit prea dulcea
firească glăsuire a lui Sarban, a lui Constandin și a celorlați dascăli din
neamul nostru s-au înspăimântat și singur judecându-se că nu iaste
trebuincios, nearătându-se în multe zile, s-au întors și au murit în țara lui”.
Despre Mihalache Moldovlahul amintesc succinct că a compus
Anastasimatarul în românește. Părintele profesor Sebastian Barbu-Bucur
susține în ultimul lui studiu apărut la editura muzicală, că el ar fi compus
acest Anastasimatar direct în limba română și se pare înaintea apariției cu
același titlu a profesorului său Petru Lampadarie. Așadar o lucrare originală,
respectând canoanele de compoziție ale muzicii bizantine.
Adevărata adaptare însă a psaltichiei la firea cântării bisericești a
românilor din Muntenia și Moldova este o operă realizată la începutul
veacului al XIX-lea, în primul rând de către ieromonahul Macarie de la
Mitropolia din București. Cele trei lucrări ale sale, Anastasimatarul,
Irmologhionul și Teoreticonul, tipărite la Viena în anul 1822, precum și
Utrenierul, imprimat la București în anul 1827, au rămas normative pentru
cântarea bisericească din Biserica Ortodoxă Română. La baza lor stă
metoda cea nouă a reformei psaltichiei bizantine de la începutul veacului al
XIX-lea. După chiar mărturia lui Macarie, trecerea cântărilor în limba
română și în spiritul ei au încercat-o înainte de el ieromonahul Arsenie de la
Cozia și protopsaltul Calist de la Mitropolia din București. S-au izbit însa de
intrigile reprezentanților curentului grec de la noi. Macarie a avut însă
sprijinul mitropoliților Dionisie Lupu în Muntenia și Veniamin Costache în
Moldova. Mănăstirea Neamț, unde Macarie a mers să inițieze pe călugări
cu noul sistem de cântare, a ajuns al treilea centru de românizare a
psaltichiei bizantine.
Direcția inaugurată de Macarie a fost continuată mai ales în Moldova.
Astfel, iconomul Ioniță, mare ecleziarh la Mitropolia din Iași, a tradus în
românește pe la 1837 melodiile slavelor și idiomelelor din Triod, pentru
trebuințele elevilor din seminar. Lucrarea a rămas în manuscris. În anul
1840, ierodiaconul Nectarie Frimul, psalt la Episcopia din Huși, a așezat pe
note cântările Liturghiei. Același lucru l-a făcut el pentru cântările Utreniei,
în anul 1846, când era arhiereu. Cel mai distins reprezentant însă din Școala
muzicală a lui Macarie a fost Dimitrie Suceveanu, protopsalt la Mitropolia
din Iași. Afară de îmbunătățirea adusă cărților de cântări ale lui Macarie,
5
prin publicarea Anastasimatarului cu Teoreticonul și Irmologhionul (Iasi,
1848), Dimitrie Suceveanu a publicat în trei prețioase volume toate
idiomelele și slavele de peste an (Mănăstirea Neamț, 1856), atât de apreciate
până astăzi. În Muntenia, încercarea de a da pe românește psaltichia
grecească a fost reluata de Anton Pann (1854). La început, în colaborare cu
doi psalți greci așezati la noi (Petre Efesiul și Panaiot Enghirliul, protopsalt
la mitropolie), iar mai pe urmă singur. El pleacă de la același sistem muzical
ieșit din reforma constantinopolitană de la începutul veacului al XIX-lea.
Dacă însa a reusit să dea cel mai bun manual de teorie psaltică, în lucrarea sa
"Bazul teoretic și practic al muzicii bisericești sau gramatica melodica",
totuși nu se poate spune acelasi lucru despre bucățile lui de psaltichie.
Traduceri și prelucrări, precum spune el însuși, iar unele chiar compoziții
proprii, ele se resimt vizibil de turnurile melodiilor cunoscute de el în
tinerețe prin Peninsula Balcanică și prin Rusia, pe unde a umblat. Ele nu au
deci naturalețea cântărilor lui Macarie, în spiritul simțului românesc.
O împăcare a acestor două direcții a fost încercată în ediția
Anastasimatarului și Irmologhionului din 1856 a episcopului Filotei al
Buzăului. Ele sunt de fapt o compilație, unde se poate recunoaște opera lui
Macarie în Anastasimatar, iar în cea mai mare parte din Irmologhion
lucrările lui Anton Pann.
Ca o continuare în direcția începută de ieromonahul Macarie, pot fi
privite și traducerile, prelucrările și compozițiile din a doua jumătate a
veacului al XIX-lea, ale lui Ștefanache Popescu, profesor de muzică
bisericească la cele două seminarii din București. În ele se vede preocuparea
de adaptare a psaltichiei bizantine la felul și gustul de cântare ale poporului
român. Bucățile lui Ștefanache Popescu sunt mult mai apropiate de cele ale
lui Macarie. În plus, prin introducerea tactului îndoit, el a dat cântării un ritm
mai modern, îngăduind ca imnele să fie cântate ceva mai repede, iar nu atât
de melismatic, ca mai înainte. Aceasta însemna deci o simplificare a cântării
care, între altele, a creat și avantajul de a face textul mai clar la auz. În acest
din urma sens, Ștefanache Popescu a fost continuat de elevul și urmașul său
la cele două catedre, I. Popescu Pasarea.
O problemă de mare însemnătate, nerezolvată până astăzi, pentru
bisericile ortodoxe de altă limbă decât cea greacă este eventualitatea unei
traduceri ritmate a textului și melodiei imnelor. Câtă ușurință ar rezulta
dintr-o astfel de realizare atât pentru cântăreți, cât și pentru edificarea
credincioșilor nu este greu de înțeles. Afară de imnele stărilor din Prohodul
sDomnului, nu s-a putut face nimic mai mult în această direcție. Negreșit, o
astfel de lucrare se înfățișează covârșitoare atât prin dimensiunile și

6
proporțiile materialului, cât și prin însușirile ce se cer de la cei ce ar
întreprinde-o.
Totuși, ea a fost încercată în a doua jumătate a veacului trecut de către
fostul episcop de Argeș, Ghenadie (Țeposul). Sub titlul de "Albina
muzicală'', el s-a silit să traducă în metru silabic o mare parte din prosomii
sau podobii. Metoda fiind însă greșită, n-a dus la nici un rezultat practic.
Păstrând întocmai notația originalului grecesc, el se silea să adapteze la ea
textul românesc. În chipul acesta, a fost constrâns la modificarea textului din
cărțile de ritual și chiar la introducerea de expresii noi.
Nu putem trece cu vederea însă și continuatorii în ale compoziției,
interpretării, dar și studiului asupra muzicii psaltice în secolul XX.
Reprezentați de seama ca: Anton Uncu, Victor Ojog, Filotei Morosanu,
Gherontie Nicolau, Evghenie Humulescu și mai aproape de zilele noastre
profesorul Nicolae Lungu, ne dau certitudinea că muzica psaltică, de tradiție
bizantină nu s-a pierdut ci a fost cultivată necontenit. În încheiere voi da trei
exemple de cântare psaltică autentică românească posthrisantică:
Gherontie Nicolau “ Veniți să ne închinăm!” glas V (ex 3).
Evghenie Humulescu “ Iubite-voi Doamne” glas V (ex 4).
Ghelasie Basarabeanul” Sfinte Dumnezeule” glas V (ex 5).
Toate aceste trei cântări(și exemplele sunt numeroase) au intrat în
repertoriul curent al slujitorilor, fiind considerate tradiționale.

7
8
9
Ex.5

10
 Bibliografie:

1 Moisescu Titus, Cultura muzicală românească de tradiție bizantină

în secolele XV-XVIII, în“ByzantionRomanicon”,vol.IV, Ed.Artes, Iasi,1998,
p. 12-14.
2 Idem, Muzica bizantină în spațiul cultural românesc, Editura
Muzicală UCMR, București,1996.
3 Idem, Cântarea monodică bizantină pe teritoriul României,
Prolegomene bizantine II, variante stilistice şi de formă în muzica bizantină,
Editura Muzicală, 2003.
4 Vasile Vasile, Istoria muzicii bizantine,vol I și II, Editura Interprint,
București,1997.
5 Sebastian Barbu-Bucur,Cultura muzicală de tradiție bizantină pe
teritoriul României în sec. XVIII și începutul sec. XIX și aportul original al
culturii autohtone”, București, Editura Muzicală, 1989, pag. 23-30.
6 Idem, Mihalache moldovlahul-Anastasimatar, Editura muzicala,
Bucuresti, 2008.
7 Catrina Constantin, Ipostaze ale muzicii de tradiţie bizantină din
România, Editura Muzicală, 2003.

11