Părintele Ghelasie – o floare a isihiei în grădina

Maicii Domnului
Când în anul 1991 l-am cunoscut pe Părintele Ghelasie, am descoperit în el un
monah „desprins” din Pateric. Mergând pe jos din locul unde m-a lăsat autobuzul, la
capătul rutei Vâlcea-Andreieşti, am simţit o dată cu apropierea de Mânăstirea
Frăsinei harul binecuvântării lui Dumnezeu peste acest loc ctitorit de Sfântul Calinic
de la Cernica. Era ca şi cum intrai într-o „zonă” în care prezenţa lui Dumnezeu se
făcea sesizată, pregătind sufletul pentru intrarea în perimetrul Sfintei Mânăstiri.
Acest lucru îl simt de altfel foarte mulţi oameni care ajung în acea grădină
binecuvântată a Maicii Domnului. Viaţa de obşte a Părinţilor de la Frăsinei respectă
rânduielile din vechime ale Bisericii, neagonisirea, ascultarea, fecioria, însă în
acelaşi timp fiecare dintre vieţuitori are o lucrare tainică, personală, în care harul
străluceşte prin literă, într-un mod unic care face arătate frumuseţea nevoinţei
duhovniceşti şi libertatea duhului.

În această grădină a sfinţeniei dumnezeieşti, Părintele Ghelasie a fost un părinte şi

călăuzitor încercat. Felul său de a fi era atipic, după cum atipice erau şi nevoinţele
sale. Isihasmul era viaţa sa, dorirea sa, hrana sa. Plecat de tânăr la pustie în Cheile
Râmeţului, sub ascultarea unui alt încercat Avvă, Arsenie Praja, în cei trei ani cât a
vieţuit sub îndrumarea acestuia a avut darul de la Dumnezeu de a se forma şi a
întruchipa chipul fiului duhovnicesc care este binecuvântat de Dumnezeu să poarte
el însuşi şi chipul de părinte. Părintele Ghelasie dormea extrem de puţin, împlinind
cu voie bună ascultările rânduite, liturghisind, spovedind, retrăgându-se în taina
chiliei, la rugăciune. Însă oricine îl căuta, la chilie sau la barăcile (între care s-a
numărat, o vreme, şi un uriaş butoi amenajat) de la stupi, îl găsea invariabil în acea
stare de dăruire în care, cu vreme şi fără vreme, se punea la dispoziţia oamenilor.
Veneam din oraş cu probleme, griji lumeşti apăsătoare, cu angoasa dată de
trecerea prin situaţii aparent fără ieşire, însă lângă Părintele darul lui Dumnezeu
răsturna ordinea priorităţilor. Tulburarea se risipea şi făcea loc unei bucurii liniştite,
unei încrederi în milostivirea lui Dumnezeu şi unei urgenţe de îndreptare a vieţii.

Avva Ghelasie nu păstra o distanţă faţă de om, îţi vorbea ca un apropiat, te primea
ca pe un al casei, fără vreo distanţare formal-oficială. Încrederea şi respectul
veneau de la sine atunci când cei veniţi pentru sfat simţeau că părintele, în timp ce
le vorbeşte, vede în sufletul lor. De multe ori le făcea arătat un gând ascuns, o faptă
tăinuită sau uitată. În puţine cuvinte mergea la miezul problemei, desfiinţând cu
putere de Sus blocajele, mutând cu credinţă munţii de patimi din fiii duhovniceşti,
trezind în ei în chip firesc, neafectat, disponibilitatea pentru un nou început. Când
ieşeai de la el te şi întrebai mirat de ce te frământaseră atât de tare probleme care
acum ţi se păreau neînsemnate. Am întâlnit mulţi oameni care se întorseseră să-i
mulţumească părintelui pentru vindecări şi schimbări minunate în viaţa lor, primind
de la el îndemnul: „Măi tăticule, nu-mi mulţumi mie, mulţumeşte-i lui Dumnezeu”.
La Cuviosul Ghelasie am regăsit sentimentul, întâlnit în Vieţile Sfinţilor, că pentru un
om duhovnicesc toţi semenii sunt familia Lui, pentru că îl are cu adevărat, întru
cunoştinţă, pe Dumnezeu ca Părinte.

Negativismul, contrarierea şi revolta, întristarea şi necredinţa erau risipite şi cerul

inimii devenea limpede. Părintele putea vorbi atât foarte simplu, cât şi foarte elevat,
coborându-se la măsura fiecăruia. Nu numai felul surprinzător şi eliberator în care
venea sfatul lui, amintindu-ţi că duhul suflă unde voieşte, ci şi vocaţia ascultării
celuilalt era în el împlinită. Simţeai cu adevărat că îi pasă de tine, că este atent şi te
priveşte în unicitatea ta, în specificul problemelor tale, dincolo de orice situaţie-tip.
Şi, mai mult, realizai că, o dată ce te-ai întors în lume, se roagă pentru tine, te
susţine de departe din taina unei isihii pentru care distanţa nu mai poate genera
uitarea, pentru că ea pregustă un mod al veacului ce va să fie.

Părintele nu primea lauda oamenilor, minimalizând contribuţia sa şi întorcând toată

atenţia omului spre iubirea şi darul lui Dumnezeu. Nu era tulburat de ocări, nu căuta
să iasă în evidenţă, avea o smerenie neprefăcută şi bucuria slujirii. Singurul lucru
care îl mâhnea profund erau învinuirile nedrepte la adresa scrierilor sale, aceasta
pentru că Avva Ghelasie era un apărător al credinţei în toată puritatea ei creştină.
Astfel, cu fapta şi cu cuvântul se dedica fără rest pentru ca oamenii să poată sesiza
şi îmbrăţişa taina dumnezeiască, iubirea Sfintei Treimi şi darul Întrupării divine. Cu
toate aceste defăimări provenite nu atât din rea-voinţă, cât din regretabile
neînţelegeri, arăta o puritate de copil în a nu osândi pe nimeni, având deplină
încredere în purtarea de grijă dumnezeiască. Era totodată un om cu un deosebit
discernământ iconomic, urmând voii de Sus, care cunoaşte cele dinlăuntru ale
omului. Ne spunea de fiecare dată să fim nelipsiţi de la Liturghie, în care harul se
revarsă şi lucrează asupra celor prezenţi, să nu ne separăm niciodată de Biserică.
Participarea la Liturghia Euharistiei ne poate aduce, arăta el în mod plastic,
„acumulări de veşnicie”.

Este adevărat că scrierile sale, redactate în puţinul timp rămas de pe urma

ascultărilor şi slujirii, fără timpul necesar revederii textului final, apar într-o formă
atipică şi conţin pasaje mai greu de înţeles, mai ales când sunt separate de context.
Ele realizează de asemeni o bogăţie de legături comparative cu filosofia antică şi
cea orientală. Aceste incursiuni critice comparative în domenii vaste şi problematici
complexe, care îi pot deruta pe unii, au scopul de a netezi terenul comunicării şi a
clarifica specificul credinţei creştin-ortodoxe, ajută înţelegerea să vadă caracterul
dumnezeiesc şi neasemuit al revelaţiei şi tradiţiei creştine, care sunt vii în Biserică.
Acest tip de abordare poate lua forma unei condescendenţe iniţiale menite să
amorseze dialogul inter-uman şi totodată să risipească erorile sau abaterile de la
viziunea revelată. Condescendenţa iniţială este interpretabilă astfel ca un gest
iconic de reverenţă faţă de chipul lui Dumnezeu din om, în orice condiţie
existenţială sau mentală ar fi acesta. Totodată, acest demers recuperează critic
scânteile de adevăr din istoria şi cultura lumii, întorcându-le în albia Logosului
întrupat. Poate tocmai aceasta a fost provocarea dumnezeiască, de a ne scoate –
într-o lume atât de grăbită să eticheteze – de pe „şinele” unor aprecieri superficiale,
printr-un părinte care, împlinind rânduiala, iese totuşi din tipare, un trăitor în care
legea s-a deschis prin Har.

Părintele, care a avut între îndeletniciri şi pictura de icoane, era un iconar şi în

cuvânt. Scrierile sale nu sunt sistematizate, ci seamănă cu nişte adăugări succesive
de trăsături de pensulă spre zugrăvirea chipului omului. Ele discern din multiple
unghiuri atât condiţia omenească supusă căderii, cât şi pe cea transfigurată, în
asemănare şi unire cu Prototipul dumnezeiesc. Părintele Ghelasie a fost unul dintre
rarii oameni la care, datorită smereniei lor, darul experierii duhovniceşti s-a împletit
cu darul înţelepciunii, al teologhisirii. Învăţătura sa despre Sfânta Treime şi
Întruparea dumnezeiască ating o deosebită profunzime şi amploare, punându-şi
pecetea peste înţelegerea omului şi a creaţiei, într-o perspectivă iconică ce
sintetizează întreaga Tradiţie ortodoxă. Cu tot acest mare dar, Părintele avea, cum
am spus, grija permanentă de a-l ascunde şi a păzi firescul smereniei. Deşi avea
bucuria comunicării, nu era însetat de recunoaştere sau faimă, dimpotrivă, publica
fasciculele sale în forme modeste, nu se înălţa cu gândul şi avea încredere că are
Dumnezeu grijă, dacă va fi de folos, să facă să rodească cele pe care El Însuşi i le-a
dat.

Mutarea la Domnul a Părintelui este vrednică de chipul sfinţeniei care a strălucit

acoperit de smerenie în viaţa sa. Şi-a cunoscut mai înainte sfârşitul, cerând lui
Dumnezeu să întârzie cu o zi plecarea spre a nu întrista pe un ucenic de ziua lui. Iar
când s-a apropiat vremea, i-a cerut ucenicului său de chilie, monahul Valerian,
cunoscutul fost actor Dragoş Pâslaru, să citească la chilie Acatistul Acoperământului
Maicii Domnului. A trecut la Domnul în isihia rugăciunii, mângâiat, după trei ani de
suferinţe răbdate cu o pace şi bunăvoire mai presus de fire, întru bucuria Domnului
pe care atât l-a iubit.

Cu puţin înainte de mutarea la Domnul mi-a dat binecuvântarea de a-i publica

scrierile. Nu am spus nimănui un timp, însă la un moment dat, în mod natural, am
înfiinţat editura Platytera şi aşa s-au rânduit lucrurile, încât am putut demara
editarea unei serii de volume de mărturii (au scris despre întâlnirea cu părintele în
jur de o sută de persoane din toate categoriile sociale), şi apoi a Operelor Complete
ale Părintelui Ghelasie. După volumul „Scrieri Isihaste”, au urmat „Memoriile unui
Isihast” (I, II), „Dialog în Absolut”, „Medicina Isihastă” şi, de curând, a văzut lumina
tiparului volumul intitulat „Trăirea Mistică a Liturghiei”, care grupează trei scrieri cu
conţinut de comentariu liturgic: „Ritualul Liturghiei Hristice”, „Isihasm, Trăirea
Mistică a Liturghiei”, şi „Biserica, Liturghia Euharistiei, Trupul Înveşnicirii Lumii”. Un
alt volum, de accesibilizare, cu extrase din mai multe scrieri ale Părintelui Ghelasie,
volum intitulat „Moşul din Carpaţi. Mistica Iconică”, a apărut la editura Platytera prin
grija părintelui Neofit.

Părintele Ghelasie continuă să fie prezent în mod minunat şi după trecerea sa la

cele veşnice. A fost văzut de un monah la cimitir, în miezul zilei, unui altuia i-a
apărut în vis într-o cameră în care se afla împreună cu părintele Lavrentie, camera
fiind a Sfântului Calinic, şi în alt rând i-a apărut ziua, aievea, în chilie, atenţionându-l
să aibă grijă să nu se stingă candela. Aceste întâmplări minunate şi multe altele vor
fi relatate pe larg de trăitorii lor. Nădăjduiesc ca prin milostivirea lui Dumnezeu şi
prin rugăciunile Părintelui Ghelasie, care şi-a iubit atâta credinţa, neamul şi întreaga
lume, să trăim acea reînviere a trăirii isihaste preconizată de pustnicul Neofit, de
care Părintele Ghelasie aminteşte în scrierile sale. În fond, Părintele Ghelasie a avut
marele dar de a descoperi isihasmul în toată cuprinderea sa, ca modul esenţial de
viaţă în Hristos, trăit la diferite măsuri, în specificul tradiţional şi în înnoirea duhului,
de cei care Îl iubesc şi Îi urmează.

Florin Caragiu

(articol apărut în "Lumea Monahilor", nr. 26, august 2009, pp. 24-27)